Tehnica imagistica - o corelatie intre obiectul

fizic (pacient) si observator

Principiile fizice • Corelatia fizica (tesut → imagine) – transmisia de informatii prin

unde.
ale • Undele folosite in imagistica medicala:

imagisticii medicale • Unde electromagnetice care acopera tot spectrul de

frecvente, de la undele radio lungi la radiatia de mare
energie (X, γ). Nu au nevoie de un mediu pentru a se
propaga; viteza lor este egala cu viteza luminii.

• Unde de presiune - au nevoie de un mediu pentru a se

propaga; viteza lor este egala cu viteza sunetului in mediul
respectiv. Undele de presiune folosite in medicina au
frecvente situate deasupra spectrului de frecvente audio
(ultrasunete).

Metode care folosesc radiatiile

electromagnetice pentru formarea imaginii
medicale

Radiatii electromagnetice ionizante:

 Radiografia si varianta ei computerizata (CT –
computed tomography) (radiatii X).
 Scintigrafia si varianta ei computerizata (SPECT –
single photon emission tomography) (radiatii γ).
 Tomografia prin emisie de pozitroni (PET –
positron emission tomography) (radiatii γ).

Radiatii electromagnetice neionizante:

 Imagistica prin Rezonanta magnetica.
Infrasunete<15Hz<Sunete<20kHz<Ultrasunete  Termografia.
Medical: 1.5MHz÷20MHz  Metode optice de investigare: transiluminarea,
absorbtie in infrarosu, fluorescenta.

1
 Metode care folosesc ultrasunetele pentru
formarea imaginii medicale

Ecografia cu varianta ei tridimensionala.
 Radiatiile X sunt produse in urma interactiunii dintre electronii
accelerati si atomii unei tinte. Electronii sunt produsi prin
incalzirea unui filament al unui tub Roentgen, sunt apoi
accelerati prin aplicarea unei diferente de potential mari (20-150
kV) intre catod (filament) si anod (tinta). Date fiind dimensiunile
reduse ale nucleelor in comparatie cu atomii din care fac parte,
majoritatea (99%) interactiunilor electronilor accelerati au loc cu
electronii din invelisurile electronice exterioare ale atomilor din
tinta. Electroni accelerati au energie suficienta pentru ca, in urma
ciocnirilor cu electronii de pe diverse straturi din tinta, sa-i
scoata pe acestia din atom. Locurile ramase libere sunt ocupate
de electroni de pe straturile mai exterioare; prin “caderea”
acestora pe straturile inferioare, mai aproape de nucleu, se
degaja energie sub forma de radiatie luminoasa sau ultraviolete.
De aici, caldura care se degaja substantial intr-un anod al unui
tub de raze X deci, majoritatea covarsitoare a proceselor (99%)
sunt fara semnificatie si chiar indezirabile in producerea radiatiei
X.
Radiografia
si varianta ei computerizata (CT – computed tomography)
 Radiatiile X fac parte din spectrul electromagnetic caracterizandu-se
prin frecvente mari (1016 – 1019 Hz), energii mari (102-105 eV) si,
bineinteles, lungimi de unda foarte scurte (10-8 – 10-11m).
 Viteza de deplasare a radiatiei X este, ca a tuturor radiatiilor
electromagnetice, egala cu viteza luminii in vid.
λ = c.T ; λ = c/ν
 In ce priveste energia razelor X, ea este mare (spre comparatie,
lumina are o energie de aproximativ 1–2 eV iar cea a undelor radio e de
10-7 eV). Ionizarea atomilor prin scoaterea unui electron necesita
energii de ordnul zecilor de eV. Asa ca, radiatia X, cu energii incepand
de la 102 eV vor fi capabile sa realizeze aceste ionizari, in timp ce alte
radiatii, de exemplu undele radio, nu.
Modul de obtinere a radiatiei X
De-abia 1% din interactiile electroni accelerati – atomii tintei vor
genera radiatia X. Radiatia X are doua surse de producere:
1. Daca electronul accelerat reuseste sa scoata, din atomul anodului, un
electron aflat pe stratul K (cel mai apropiat de nucleu), atunci un
electron de pe stratul L (strat imediat urmator) ii va lua locul. E
posibil si ca un electron de pe stratul M sa treaca pe stratul K.
Procesul e insotit de o pierdere de energie de catre electronul orbital
(LK respectiv MK) aceasta emitandu-se sub forma de energie X –
X caracteristica. Ea are un spectru discret (corespunde diferentelor
energetice LK sau MK). Acest spectru se va suprapune radiatiei X
continue.
2. Radiatia X ce are un spectru continuu este cea produsa prin franarea
miscarilor electronilor atunci cand ajung in vecinatatea nucleelor
tintei (anodului). Pierderea lor de energie se transforma in energia
unei radiatii ce va iesi din atom – radiatia X de franare (vezi imagini
in diapozitivul urmator). Se mai numeste radiatie Brehmsstrahlung
(radiatie intrerupta/franata, in germana).
2
 Modul de obtinere a radiatiei X – radiatia de franare
Ciocniri elastice (A) si inelastice (B) care conduc la franarea electronilor
accelerati in vecinatatea nucleelor anodului. Se observa ca ciocnirea
inelastica are loc sub unghiuri mai mari (devieri mai mari) si conduce la
o radiatie X de energie mai mare, dispusa in zona de energii mari in
cadrul spectrului continuu (vezi diapozitiv ulterior).
Spectrul radiatiei X. Se observa spectrul continuu, al radiatiei de
franare(Brehmsstrahlung) (in medicina, se folosesc energii intre
20 si 120 keV) pe care se suprapune spectrul caracteristic. Este
prezentat cazul in care anodul tubului Roentgen este facut din
tungsten si este inclinat cu 130 fata de verticala.
Cele 2 moduri de producere a radiatiei X. In stanga e reprezentat modul de
obtinere a radiatiei de franare (Brehmsstrahlung) iar in dreapta sus e
reprezentat modul de obtinere a radiatiei caracteristice (“caderea” unui
electron de pe stratul L pe stratul K dupa ce electronul de pe stratul K a fost
scos din atom de un electron accelerat exterior). In dreapta jos e reprezentat
cazul in care radiatia X, inainte de a iesi din atom, intalneste un electron de
pe un strat exterior si il scoate din atom – electron Auger (radiatie
secundara).
Tubul Rx consta intr-un catod si anod aflati in vid pentru a impiedica
ciocnirile electronilor cu moleculele de aer. Catodul consta intr-un
filament (bobina de tungsten) care este incalzita prin trecerea unui
curent electric de cativa amperi. Anodul tubului Rx trebuie sa fie
construit dintr-un material cu Z mare (tungsten, Z=74) (se stie ca
producerea de radiatii X este mult mai probabila in cazul materialelor cu
Z mare).
3
 Tabel cu valori ale grosimii de injumatatire (grosimea de
material/tesut care reduce la jumatate intensitatea fascicolului
de fotoni) pentru cateva materiale si pentru tesutul uman
Atenuarea radiatiei depinde de densitatea fizica (kg/m3) a
materialului (tesutului) si de densitatea lui in electroni (electroni/kg).
Tabelul de mai jos prezinta comparativ cateva tesuturi si proprietatile
lor determinante in atenuarea radiatiei X si, in consecinta, importante
pentru crearea contrastului in imaginea radiologica.

Grosimea de injumatatire
Energia fotonilor X
ciment plumb aluminiu Tesut uman

1keV 0.87 µm 0.117 µm 2.17 µm 1.76 µm

10keV 147 µm 4.68 µm 97.9 µm 1,220 µm

100keV 17.3 mm 0.110 mm 15.1 mm 38.6 mm

1MeV 46.4 mm 8.60 mm 41.8 mm 93.3 mm

10MeV 132 mm 12.3 mm 111 mm 298 mm

Tensiune Os dens Muschi

45 kVp 0,26 cm 1,6 cm

65 kVp 0,58 cm 2,5 cm

90 kVp 0,92 cm 3,0 cm

Contrast maxim – raport maxim intre grosimi de injumatatire (exemple de

grosimi de injumatatire pentru os si muschi, in tabelul de mai sus)
In functie de contrastul dorit pe imaginea Rx, operatorul va alege tensiunea
optima aplicata tubului Roetgen. De exemplu, pentru a accentua contrastul
dintre tesuturi moi, se va alege tensiunea de 45 kVp (tensiuni joase). Daca
ne intereseaza mai putin contrastul intre tesuturi moi si dorim, in schimb, o
Coeficientul de atenuare al radiatiei (X) functie de tipul de tesut. imagine buna a oaselor sau a materialelor cu densitate mare (agent de
Se observa dependenta lui de densitatea fizica si de densitatea in electroni a contrast cu iod sau bariu, de exemplu) vom folosi energii mari care duc la
tesutului/materialului. Iodul si bariu sunt, de aceea, folositi ca agenti de raport mare al valorilor de injumatatire (vezi tabel, cazul tensiunii de
contrast in radiografie. 90kVp); presupunem ca acesta din urma a fost si cazul pacientului din
imagine.

4
Coeficientii de atenuare specifici fiecarui tesut se noteaza cu µ. Valorile lor
sunt normalizate la o valoare a coeficientului de atenuare al apei.

Raportul dintre diferenta valorilor µtesut si respectiv µapa si valoarea µapa

se numesc valori Hounsfield (sau numar CT)si se folosesc in exprimarea
unui rezultat CT pentru a exprima densitatea unei leziuni, de exemplu.

Valorile µapa sunt obtinute prin scanarea unui corp proba, inainte de
investigatia propriu-zisa a pacientului.

Centrul si largimea “fereastrei” in vizualizarea imaginii Rx este aleasa

functie de contrastul dorit.

Substanţa Unităţi Hounsfield

Aer -1000
Grasime -120
Apa 0
Muşchi +40
Oase > 400

Tomografia computerizata cu raze X (CT)

Radiatiile X produse vor traversa proba de investigat

(corpul uman) si vor ajunge la receptor. Pentru a
controla expunerea la radiatii X, se folosesc senzori ce
determina momentul in care receptorul de imagine
(ecran fluorescent) a primit expunerea optima. Acest
senzor este cunoscut drept fototimer si consta intr-o
camera de ionizare interpusa pe directia fascicolului
de raze X. Atunci cand o anume cantitate de ionizare
prestablita s-a realizat in interiorul camerei de
ionizare, se transmite un semnal tubului Rx pentru a
termina expunerea.
tomografic s-a aplicat ulterior si altor principii imagistice:
In timp ce radiografia simpla da o imagine sumata a
proprietatilor corpului travesat, CT este capabila sa
discrimineze spatial corpul investigat, deci, sa distinga
proprietatile de atenuare diferite ale tesuturilor si sa le
localizeze. De vreme ce un computer e abolut necesar
pentru a prelucra informatia si a furniza imagini tip
sectiune, tehnica s-a numit tomografie computerizata
(tomein (gr.) – a taia). Aceasta a fost prima modalitate
imagistica complet electronica-digitala si chiar daca e
recunoscuta ca denumire a investigatiei medicale ce
foloseste radiatia X pentru diagnostic, principiul
rezonanta magnetica, scintigrafie, ultrasunete etc.

5
 In timp ce in Rx clasica, un fascicol larg de radiatii X
traverseaza corpul redand o proiectie insumata a
tesuturilor corpului, in CT, cea mai mare parte a
fascicolului este blocata si doar o mica parte (“pencil
beam”) este lasat sa penetreze pacientul. De cealalta
parte a pacientului, numarul de fotoni care ajung depinde
de grosimea, densitatea si compozitia tesutului traversat.
Daca in calea fascicolului X, inainte ca acesta sa
traverseze corpul, se aseaza un filtru gros, atunci
fascicolul devine unul compus din fotoni ce au
aproximativ aceeasi energie (fascicol monocromatic).
Pentru un fascicol monocromatic, atenuarea printr-un
corp de grosime este de tip exponential.
I=I0e - µ.d
unde I0 este intensitatea fascicolului incident, I este
intensitatea fascicolului transmis, µ este coeficientul de
atenuare al tesutului.

A B

Rezultatul obtinut consta intr-o matrice de numere stocate in
memoria calculatorului. Fiecare numar va fi proportional cu
coeficientul de atenuare a radiatiei X proprie fiecarui voxel din
spatiul investigat, pozitia acestor voxeli fiind bine definita in
memoria computerului. Coeficientul de atenuare va determina
intensitatea luminoasa a pixelului de imagine corespunzator.
C D
A: prima generatie utiliza un fascicol ingust (pencil x-ray beam)
si o combinatie de miscari de translatie si rotatie B: A doua generatie utiliza
un fascicol evantai, mai multi detectori si o combinatie de miscari translatie
si rotatie. C: A treia generatie utiliza un fascicol evantai mai larg, o miscare
lina de rotatie a tubului X si o retea de detectori mai larga. D: A patra
generatie utiliza rotatia tubului X si o retea stationara, circular completa de
600 de detectori sau mai multi.

6

Ultima generatie CT utilizeaza o traiectorie spiralata a tubului Rx.
Acest lucru, combinat cu posibilitatile date de nivelul actual al
sistemelor de calcul permite o rezolutie mai buna pe directia
longitudinala (paralela cu axul lung al pacientului). De aceea
devin posibile reconstructii 3D de mare acuratete.
 Ceea ce se cere unui radionuclid pentru a putea fi
utilizat in medicina nucleara este ca acesta sa fie
emitator de radiatii gama iar aceste radiatii sa aiba
energie suficient de mare pentru a strabate corpul
uman dar suficient de mica pentru a putea fi
absorbita in detector.
 O alta cerinta relativ la acesti radionuclizi este ca
viteza lor de dezintegrare sa fie suficient de mica
pentru a permite transportul si administrarea lor, din
momentul producerii lor dar si suficient de mare
pentru a minimiza expunerea pacientului la radiatii
ionizante.
De asemenea, e bine ca cea mai mare parte a
radiatiei sa fie de tip fotoni gama si nu sub forma de
particole beta care ar duce la un risc radiologic mai
mare pentru pacient.
Scintigrafia
SPECT, PET
Scintigrafia, cu derivatele ei, SPECT (Single Photon
Emission Tomograph) si PET (Positron Emission
Tomography), este o tehnica ce are deja o existenta
indelugata dar care isi descopera noi valente pe
masura trecerii timpului. Se bazeaza pe existenta
nucleelor instabile (radionuclizi), anume acele
nuclee care au o configuratie ce nu se poate
mentine un timp nedeterminat ci, printr-o emisie
emisie de particole sau de fotoni (electromagnetica)
atinge o configuratie stabila. Deoarece emisia sub
forma de particole nu poate strabate corpul uman,
in medicina se folosesc radionuclizi emitatori de
radiatii γ (sau preponderent de radiatii γ).
 Tinand cont de aceste necesitati, cel mai convenabil radionuclid utilizat in
medicina nucleara este Tc99m care emite in proportie de peste 90% radiatie
gama de 140 keV. In plus, timpul lui de injumatatire este de 6 ore. Suficient
de convenabili sunt si izotopii iodului si anume I131 si I123.
 Pentru ca acesti radionuclizi sa ajunga in organism si sa dea informatii
despre un organ anume sau despre un proces metabolic anumit, ei sunt
legati chimic de un produs farmaceutic ce are afinitate pentru organul in
studiu. Exista si cazuri in care radionuclidul insusi este captat de organul
tinta – cazul iodului captat de tiroida - dar, pentru studiul celorlalte organe,
este necesara crearea acelui compus farmaceutic care, marcat radioactiv, va
avea denumirea de radiofarmaceutic.
 Exista cateva categorii importante de produse farmaceutice care, marcate
radioactiv, sunt folosite in medicina nucleara. De exemplu:
•DTPA (dietilentriaminpentaacetic acid) si hipuranul care, dupa injectare,
sunt extrase metabolic din sange si excretati prin rinichi.
•alti compusi bazati pe fosfati care au afinitate pentru os si tesuturi
infarctate (marcheaza hematiile).
•plamanii sunt studiati evaluand distributia unor gaze inhalate, marcate
radioactiv, iar microcirculatia pulmonara este evaluata injectand
macroagregate de albumina – particole suficient de mari pentru a bloca
capilarele.
•unul din mecanismele recente de localizare consta in folosirea de
anticorpi marcati, acesta fiind insa in stadiul de cercetare.
7
Scopul imagisticii in medicina nucleara este de a oferi
o harta a distributiei radiofarmaceuticului prin
detectarea si localizarea spatiala a radiatiei gama
emise de acel radiofarmaceutic.
Deoarece aceasta distributie este determinata in
principal, de procese fiziologice si biochimice,
imaginea va fi mai curand o expresie a acestor
procese decat o imagine anatomica. Prin aceasta,
imaginile bazate pe radionuclizi difera de cele obtinute
prin radiatia X, rezonanta magnetica sau ultrasunete.
Cum aceste procese fiziologice sunt variabile in timp,
s-au dezvoltat tehnici de achizitie care sa cuantifice
temporal informatiile referitoare la radionuclid (studii
dinamice).
Imaginea bazata pe radionuclizi va depinde de modul
de interactie a radiatiei emise (in special, radiatia
gama) cu materia/tesut.
In consecinta, farmaceuticele marcate radioactiv
generatoare de radionuclizi. In practica medicala este foarte folosit
(radiofarmaceuticul) va fi eliminat di organism
datorita a doua procese: cel fizic, de dezintegrare
radioactiva si cel biologic de eliminare. Viteza
efectiva (λ) de eliminare a radiofarmaceuticului din
organism va fi, in consecinta:
λef = λfizic + λbiologic
in consecinta,
1/ T1/2ef = 1/ T1/2fizic + 1/ T1/2biologic
sau
T1/2ef = (T1/2fizic · T1/2biologic)/(T1/2fizic + T1/2biologic)
Timpul efectiv de eliminare din organism, T1/2ef va
fi intotdeauna mai mic decat T1/2fizic si T1/2biologic.
 Fiecare nuclid este caracterizat de un timp de
injumatatire (timpul in care isi reduce activitatea la
jumatate) notat cu T1/2.
 In medicina nucleara, activitatea locala a
radionuclidului nu este datorata doar procesului de
dezintegrare radioactiva. Procesele fiziologice, de
asemenea, precum transpiratia, diureza sau, dupa
caz, expirarea, produc o scadere a nivelului
radiofarmaceuticului in organism. In general,
farmaceuticul isi reduce prezenta in organism conform
unei legi exponentiale cu un timp corespunzator de
injumatatire, timp de injumatatire biologic, T1/2b. Dupa
un T1/2b, jumatate din substanta se elimina din
sistemul biologic.
Radionuclizii artificiali sunt produsi in reactoare nucleare,
acceleratoare de particole (ciclotron sau accelerator liniar) sau in
generatorul de Tc99m.
99 T1/ 2 =2.5d
Mo  → 99mTc + e− + ν
T1/ 2 =6 h
99m
Tc   → 99Tc + γ (140 keV)
Al2O 3
8
 Radiofarmaceuticul distribuit tridimensional (intra in
circulatie prin injectare, ingerare sau inhalare) este
vazuta intr-o imagine plana - o proiectie bidimensionala.
Aceasta este imaginea scintigrafica dar exista variantele
ei computerizate (SPECT si PET).
 Camera de scintilatie sau gama-camera
transforma radiatia γ intr-un semnal electric;
acesta este apoi prelucrat si transferat pe un
suport (hartie, ecran, film fotografic) Elementele
componente sunt:
•colimatorul
•cristalul de scintilatie
•fotomultiplicatorul
•analizorul de impusuri.
Detectarea radiatiei gama folosind numaratori de
scintilatie
 Interactiile fotonilor gama cu tesuturile sunt indezirabile caci nu
fac decat sa scada radioactivitatea masurabila, in schimb,
interactiile fotonilor cu materialul detectorului sunt necesare
pentru a obtine un semnal in detector si, deci, de a numara
dezintegrarile radioactive produse.
 Exista cateva tipuri de detectori. Cei mai utilizati sunt detectorii
care constau intr-un cristal de scintilatie anorganic cuplat cu un
sistem de amplificare si procesare.
 Secventa proceselor este urmatoarea: un foton intra in cristal,
interactioneaza cu atomii cristalului producand excitatii ale
acestora, acestia se dezexcita producand radiatie in vizibil
(albastra). Fotonii luminosi traverseaza cristalul (acesta fiind
transparent la fotoni optici) si ajung la suprafata sensibila la
lumina a unui fotocatod. Electronii produsi sunt mutiplicati in
cascada in fototub. Ca rezultat, curentul care se formeaza in
fotomultiplicator este proportional cu numarul de fotoni luminosi
produsi in cristalul de scintilatie.
Obtinerea semnalului in
metoda scintigrafica
folosind detectori tip
fotomultiplicatori
(imagine dreapta).
9

 Colimatorul este cel care proiecteaza imaginea
In scintigrafia planara se folosesc 4 tipuri de colimatoare:
Spectrul Tc99m prezinta un peak la valoarea de 140keV.
Din spectrul total se folosesc, pentru imagine, doar
fotonii cu energii distribuite in “fereastra” energetica,
140 keV ±10%. In acest fel se exclud fotonii cu energii
joase care au fost imprastiati dupa interactia cu
tesuturile.
Colimatorul paralel are orificiile orientate
perpendicular pe suprafata detectorului iar aceste
orificii sunt separate prin peretii lor, numiti septuri.
Colimatoarele paralele furnizeaza o imagine a
campului vizual la scara 1:1.
Tipuri de colimatoare
distributiei de radionuclid pe cristalul de scintilatie.
Acest lucru se realizeaza printr-o retea de orificii facute
intr-o masa de metal greu, de obicei, plumb (Pb).
Aceste orificii lungi lasa sa treaca spre cristal doar
fotonii care au o anume directie in timp ce peretii
acestor orificii absorb toti fotonii din directii nedorite
(la modul ideal vorbind). In realitate insa, cativa fotoni
sunt capabili sa penetreze peretii si sa contribuie la
“fondul” crescut (nedorit) al imaginii.
• Colimatorul cu orificii paralele.
• Colimatorul conic.
• Colimatorul convergente.
• Colimatorul divergent.
Colimatorul conic este facut din tungsten si are un orificiu ingust, unic,
situat in varful unei forme conice. Radiatia γ trece prin acest orificiu si
formeaza o imagine inversata pe cristal. Din fiecare punct al sursei,
doar o mica parte a radiatiei γ emise ajunge la cristal. Cu cat obiectul
sursa este mai aproape de orificiul colimatorului cu atat mai multa
radiatie va trece prin colimator. Deci, sensibilitatea va creste. Totodata,
imaginea se mareste in timp ce campul vizual se reduce; utilizat pentru
organe mici (articulatia mainii, tiroida).
10
 Converging

Diverging

Colimatoarele convergente au orificii care converg intr-un punct
in fata detectorului. Sunt utilizate pentru a da imagini marite ale
organelor. Atat rezolutia cat si sensibilitatea sunt superioare
colimatorului conic.
Colimatoarele divergente actioneaza in sens invers, se focalizeaza intr-
un punct din spatele detectorului. Colimatoarele divergente sunt putin
utilizate in ziua de azi deoarece acum sunt disponibili detectori cu
cristale mari. De fapt, colimatoarele divergente pot fi reutilizate drept
colimatoare convergente, prin simpla rasturnare.

Tomografia cu emisie monofotonica (SPECT)

In timp ce in CT cu raze X coeficientul de atenuare era chiar factorul
determinant al imaginii, in tomografia cu radiatii γ atenuarea devine
un efect colateral, nedorit.
Reconstructia din proiectii. Reconstructia din proiectii nu ofera o
imagine perfecta a obiectului, imaginea are margini imprecise. Aceste
artefacte pot fi eliminate prin aplicarea de filtre

Imagini ale unui copil de 3 ani la scurt timp dupa un accident (inec)
(stanga); in acel moment copilul era intr-o stare vegetativa, nu vedea si
avea o spasticitate pronuntata. Se observa activitatea cerebrala scazuta. In
dreapta sunt imaginile aceluiasi copil, 6 luni mai tarziu, dupa un tratament
cu oxigen hiperbaric; copilul era activ, vesel, mergea, manca, vedea normal;
imaginile arata o activitate cerebrala crescuta.

11
Instalatiile SPECT pot fie sa foloseasca sistemul multidetector (dispusi in
poligon sau pe un inel) fie sa foloseasca un sistem cu unul sau maxim 3
detectori.
Colimatoarele folosite sunt fie pentru joasa energie – septuri inguste,
sensibilitate mare (pentru lucru cu Tc99m) fie pentru inalta energie, cu
septuri groase (I131).
Inainte de inceperea lucrului se aduce in dreptul detectorilor o sursa
punctiforma si se afla peak-ul solutiei de radionuclid. Se fixeaza peak-ul
si, de asemenea, fereastra energetica (+/-10%).
Detectia in coincidenta, la sistemele PET
Principiul este: daca avem 2 evenimente coincidente inregistrate in 2
detectori situati in opozitie, inseamna ca am inregistrat un proces anihilare
electron/pozitron care s-a produs in imediata apropiere a locului in care se
afla trasorul marcat. Acest proces a avut loc undeva pe directia de
inregistrare.
Colimarea electronica are avantaje fata de colimarea mecanica avind o mai
mare sensibilitate (inregistreaza doar emisiile in coincidenta), in plus,
problema atenuarii este mai simpla, atenuarea nu mai depinde de locul in
care s-a aflat nuclidul emitator.
PET
 Sistemele PET ofera imaginea distributiei radionuclizilor emitatori de pozitroni:
C11, N13, O15. Pozitronii emisi de radionuclidul incorporat vor circula putin in
organism, doar pana intalnesc un electron, moment in care sufera un proces
de anulare reciproca din care rezulta 2 fotoni γ de energii 511 keV, fiecare.
Acesti fotoni se deplaseaza in sensuri contrarii, pe aceeasi directie. In PET,
spre deosebire de SPECT, o mare cantitate de radiatie γ de mare energie
reuseste sa iasa din corp si sa ajunga la detector. In aceste conditii ar trebui
colimatoare cu septuri foarte groase pentru a stopa fotonii imprastiati. Din
fericire, data fiind emisia de fotoni γ in coincidenta (aceeasi directie, sensuri
contrare), selectarea se poate realiza electronic.
 Cei 2 fotoni pleaca aproape instantaneu, colinear, din locul anihilarii electron-
pozitron. Datorita vitezei lor mari, ei ajung aproape simultan la cei doi detectori
plasati la capete. Deci, au loc doua evenimente coincidente.
Imaginile PET sunt imagini metabolice. Nuclizii emitatori de pozitroni au viata
foarte scurta (timp de injumatatire scurt, de ordinul minutelor). Ei se leaga de
obicei de farmaceutici ce se metabolizeaza, de exemplu, glucoza se
marcheaza cu O15, N13, C11 sau F18 si este utila in evidentierea
metabolismului glucozei in zona cerebrala si cord. In imaginile de mai jos, un
trasor marcat cu F18 se leaga specific cu o proteina ce se acumuleaza in
exces (amiloid beta) in boala Alzheimer (AD).
12
 Imagistica prin rezonanta magnetica

Nuclee in camp
magnetic terestru
(0,3 gauss la ecuator,
0,6 gauss la poli)

Relativ recent introduse in clinica sunt camerele

PET-CT si PET-MRI. Imaginile de mai sus sunt
obtinute cu PET-CT (stanga) si PET-MRI (dreapta).

Nuclee in timpul unei Nucleul cel mai important pentru imagistica prin
investigatii prin rezonanţă magnetică este nucleul de hidrogen
rezonanta magnetica (protonul).
(1,5T – 3T) Imagistica prin rezonanţă magnetică este posibilă
datorită unui număr mare de protoni care se afla în
(1T=10.000gauss) constituţia corpului uman (apa, acizi graşi şi alte
molecule organice).
B0 este campul Momentul magnetic al nucleelor precesioneaza in jurul
magnetic exterior creat liniilor de camp magnetic exterior cu o frecventa
de magnetul instalatiei. specifica nucleului numita frecventa Larmoor. Aceste
Se observa orientarea precesii sunt defazate, in absenta altor campuri
momentelor magnetice (electromagnetice).
nucleare, paralela cu B0, Aranjarea momentelor magnetice in sensul sau in sens
in acelasi sens sau in contrar campului magnetic exterior corespunde a 2
sens contrar lui B0. nivele energetice pentru nuclee, populate usor diferit.

13
 Daca se aplica, din exterior, un camp electromagnetic
(Radiofrecventa) cu frecventa egala cu frecventa
Larmoor, efectul asupra populatiei de nuclee (de ex.
Corpul uman) va fi dublu:
1) Aducerea in faza a miscarilor de precesie a nucleelor.
2) Dispunerea in numar egal a nucleelor pe cele 2 nivele
energetice.

Dupa incetarea aplicarii campului de radiofrecventa,

aceste efecte dispar treptat, fiecaruia fiindu-i propriu
un timp de atenuare – timpi de relaxare. Pentru
primul fenomen (defazarea), timpul se numeste timp
de relaxare transversala (T2) iar pentru revenirea la
popularea initiala a nivelelor energetice este propriu Imagini IRM cerebrale coronale: prima din stanga –
timpul de relaxare longitudinala (T1). contrast T1; cel din mijloc – contrast T2, in dreapta,

Acesti timp de relaxare dau, in principal, contrastul contrast T2 accentuat.
imaginilor de rezonanta magnetica (vezi imaginile
urmatoare).

Deoarece timpii de relaxare cresc, in general, in leziuni Parti constitutive ale unui sistem de rezonanta magnetica
(inflamatie, chist, tumora etc.), contrastul imaginii de
rezonanta magnetica este remarcabil, fiind superior
altor tehnici imagistice, in conditiile examenului nativ
(fara substanta de contrast).

Imagini T1, T2 si imaginea mediana, de densitate protonica,

ale unei leziuni cerebrale vasculare (anevrism).
Se pot observa artefacte date de clip-urile chirurgicale.

14
Tipuri de magneti (Magnet)
Se vorbeste in general despre 3 tipuri de magneti: permanenti,
Prin rezonanta magnetica se obtin nu doar detalii
rezistivi si supraconductori.
anatomice ci si informatii privind functionalitatea
De fapt, sunt 2 grupe si anume: permanenti si electromagnetici,
tesuturilor (tehnici de tip functional MRI (imagine
acestia din urma fiind de 2 feluri: rezistivi si supraconductori. Cei
stanga) dar si spectroscopia prin rezonanta
supraconductori predomina.
magnetica (imagine dreapta) poate fi considerata o
Bobine de gradient (gradient coil)
tehnica functionala).
Sunt folosite pentru a modifica temporar marimea cimpului
magnetic local in scopul discriminarii fiecarui punct din spatiul de
investigat.
Bobine de radiofrecventa (RF coils)
Sunt cele prin care se aplica campul de radiofrecventa cu frecventa
egala cu frecventa Larmoor in scopul modificarii starii nucleelor si
producerii relaxarii consecutive (Transmitator). De asemenea, ele
servesc ca receptor de semnal pentru semnalul produs de nucleele
Stanga – imagine a zonei motorii cerebrale activate la
tesuturilor, la relaxare (Receptor).
miscarea mainii; dreapta – spectre ale unor metaboliti
Calculator pentru programarea pulsurilor de RF si a gradientilor
pentru voxeli din zona cerebrala
de camp magnetic.

Termografia

 Imagistica prin termografie in IR este o metoda diagnostica

neinvaziva care permite vizualizarea si cuantificarea temperaturii
de suprafata a corpului uman. Ca orice alta vietuitoare cu sange
cald, omul emite radiatie in IR; radiatia de aceasta energie este
capabila sa strabata distante nu prea mari de tesut astfel incat la
suprafata corpului pot ajunge radiatii IR produse in zone de
oarecare profunzime. Un detector in IR poate converti radiatia IR
in impulsuri electrice care sunt vizualizate pe monitor cu un cod
de culoare. Aceste “harti” ale temperaturilor corpului sunt
denumite termograme. Spectrul color indica o crestere sau
scadere fata de normal a temperaturii locale a corpului. Datorita
simetriei corpului in ce priveste temperatura sa, asimetriile, chiar
discrete, pot fi sesizate.
Gradul de vascularizare si fluxul sanguin sunt sub controlul
sistemului nervos simpatic. Acesta se reflecta in temperatura
corpului, termografia digitala fiind capabila sa inregistreze
diferente de temperatura de 0,1 grade Celsius.
In neurologie (dureri lombare, de exemplu), deja o diferenta
de 1,5 grade Celsius stanga/drapta indica o anomalie a nervului
periferic. Sunt insa uzuale diferente de temperaturi de 1 pana la
10 grade Celsius, functie de gravitatea bolii (procese
reumatologie, inflamatorii, traumatisme ale muschilor etc. apar
ca zone de temperatura crescuta).

15

1) Asimetria imaginii termografice a sanului. 2) Distrofie a
inervarii simpatice in mana dreapta - hipotermie (culoare
albastra). 3) Patologie discala la nivel L3 care determina un reflex
simpatic de vasoconstrictie pe mebrul drept. 4) Ruptura de
ligamente ale gleznei.
Diagnostic de hidrocefalie la un
nou nascut, obtinut prin
transiluminare.
Imagine a sanilor drept si stang obtinute
prin transiluminare, se observa o absorbtie
a luminii (a radiatiilor de 600nm) de catre o
leziune, in sanul drept (culoare albastra).
Transiluminarea
Folosirea luminii transmise pentru a obtine imagini ale anumitor
tesuturi, s-a folosit inca de acum 60 de ani. Pana nu demult,
metoda avea dificultati serioase legate de posibila introducere in
diagnosticul clinic: imposibilitatea de a avea surse de lumina a
caror intensitate sa nu produca incalzire excesiva a pielii, un
contrast nesatisfacator al imaginii, necesitatea unor perioade
lungi de adaptare la intuneric ale ochiului observatorului pentru
a putea vedea informatiile prezente in imagine, un timp lung de
expunere necesar pentru a permite obtinerea de impresionari pe
film fotografic.
In ultimii ani, cateva din aceste dificultati si-au gasit rezolvarea
si transiluminarea a reinceput sa fie de interes ca instrument de
diagnostic, mai ales in investigarea sanului.
Abordarea mai moderna a acestei tehnici consta in folosirea de
radiatii in vizibil si infrarosu apropiat. Acestea sunt produse de o
sursa de lumina de putere joasa si directionata spre organul
investigat (san, sinusuri, deget, cap – in cazul noilor nascuti sau
a nascutilor prematur).
Ecografia
 Energia sonica a inceput sa fie folosita in anii ’40 si ’50,
in tehnologia sonarului, in timpul celui de-al doilea
razboi mondial. Tot incepand cu anii ’40 s-a aplicat in
medicina.
 Primele sisteme ecografice foloseau introducerea
pacientului intr-o baie de apa si expunerea la o sursa de
ultrasunete (transductorul era introdus in baie impreuna
cu pacientul). Ecourile rezultate in urma reflexiei pe
interfetele tesuturilor diferite erau interceptate de un
senzor si apareau ca linii albe pe fond negru. Astfel,
detaliile anatomice obtinute prin aceasta metoda
incofortabila erau putine si au descurajat folosirea lor in
diagnosticul medical, doar, sporadic, in anii ’50 si ’60 au
mai fost incercari.
16

Transductorul rotativ era introdus in aceeasi baie (solutie salina)
cu pacientul, sistemul era capabil sa ofere imagini abdominale din
diferite unghiuri. Primul ecograf comercial folosea o perna de apa
si lucra in modul B (Brightness – luminozitate).
In primii ani 70 s-a introdus display-urile in ecografie,
mai intai sub forma convertoarelor analogice apoi
digitale iar acestea puteau furniza imagini in scala de
griuri ale anatomiei pacientului, ceea ce a dus la o
mult mai buna utilizare in clinica a ecografiei. La
sfarsitul anilor ’70, sistemele ecografice
supravegheate de microprocesoare au permis
obtinerea de imagini in timp real. Aceasta a propulsat
ecografia pe o pozitie importanta pe care se afla si
astazi, in cadrul tehnicilor imagistice.

Vibratiile mecanice cu frecvente superioare celor

perceptibile (20 Hz – 20 kHz) de urechea umana sunt
cunoscute drept ultrasunete. Ultrasunetele se deosebesc
de radiatiile electromagnetice in multe privinte, de
exemplu, ultrasunetele nu sunt ionizante, ultrasunetele
nu se pot propaga in vid, ele necesitand un mediu de
propagare.

Variatiile mecanice periodice produc unde de Undele de presiune au o anume perioada (1/frecventa) in
presiune; sunetul este o unda de presiune. propagarea lor.

17
Lungimea de unda a ultrasunetelor, ca si a oricarei unde, Viteze ale (ultra)sunetului in tesuturi/materiale diverse
se exprima ca raportul intre viteza si frecventa undei.
Material Viteza sunetului (m/s)
Λ = v/f
aer 330
Cum viteza de propagare a undelor depinde de apa 1480
proprietatile mediului, pentru tesutul moale se poate Tesut moale 1540
aprecia ca Λ a ultrasunetelor de 1MHz este de ficat 1550
aproximativ 1,5 mm.
muschi 1580
Cum Λ este cea care determina rezolutia imaginii
medicale, vedem de ce sunt folosite in ecografie undele grasime 1459
de ordinul MHz: pentru a obtine o rezolutie creier 1560
submilimetrica, vor trebui folosite ultrasunete cu o rinichi 1560
frecventa de cel putin 1,5MHz. splina 1570
sange 1575
os 4080

Atunci cand ultrasunetele strabat o zona de tesut, ele vor
intalni diverse interfete dintre structuri diferite. La fiecare
interfata, o parte de unda este reflectata, o alta parte este
transmisa. Raportul dintre partea reflectata si cea transmisa
depinde de proprietatile tesutului, mai exact de impedanta
acustica a tesutului respectiv. Aceasta se defineste ca produsul
intre densitatea fizica (ρ) a tesutului si viteza (v) de propagare a
ultrasunetelor prin acesta.
Z = ρ·v
Dispozitivul care genereaza energia ultrasunetelor de uz
medical se numeste transductor pentru ca “traduce” o energie
electrica intr-o vibratie mecanica si invers. Mai exact, intr-un
transductor se afla un cristal mic din plumb zirconat sau plumb
cu titan folosit pentru produceea vibratiilor mecanice. Atunci
cand pe cristal se aplica un puls electric, acesta vibreaza, pe
moment, cu o frecventa proprie tipului de cristal precum si
functie de grosimea sa. Vibratia cristalului va provoca o vibratie
corespunzatoare a mediului, provocand un puls de ultrasunete
care se propaga prin mediu (compresii si decompresii
moleculare). Pulsul de tensiune aplicat cristalului dureaza foarte
putin (< 1 µ secunda).

18
Imediat dupa incetarea aplicarii tensiunii, inceteaza si
vibratia cristalului.
Daca unda de ultrasunete ajunge perpendicular pe o
interfata a unor structuri diferite, atunci unda reflectata
va avea aceeasi directie cu a undei incidente. Atunci
cand unda reflectata intalneste cristalul, acesta incepe
sa vibreze si induce un curent electric in transductor.
Acesti mici curenti electrici sunt cei care furnizeaza
imaginea de uz medical a interfetei respective.
Producerea unui curent electric ca rezultat al unei
vibratii mecanice indusa unui cristal se numeste efect
piezelectric. Pe acest principiu se bazeaza un
transductor in momentul in care functioneaza ca
receptor. Vibratiile mecanice induse de o tensiune
aplicata unui cristal se numeste efect piezelectric
convers (transductor operand ca transmitor (sursa) de
ultrasunete).
Regim de lucru cu ultrasunete in medicina
Pulsuri de ultrasunete (PWD-Pulsed Wave Doppler)
•transmiterul şi detectorul pot fi acelaşi cristal
•PWD este utilizată atât în investigarea inimii cât şi
a vaselor sanguine (regiunea investigată este mai
puţin bine delimitată în schimb vitezele sunt
determinate cu acurateţe).
Emisie şi recepţie continuă (CWD-Continuu Wave
Doppler)
•transmiterul şi detectorul sunt cristale diferite
•CWD utilizată pentru investigarea cordului
(regiunea investigată este bine delimitată dar
determinarea vitezelor nu este foarte precisă).

In modul obisnuit de lucru (structuri tisulare statice), frevcventa

undei ultrasonice reflectate sau imprastiate este aceeasi cu cea a
undei incidente. Daca insa tesutul tinta este in miscare fata de
sursa de utrasunete, undele reflectate vor avea o frecventa
modificata. Daca tinta se afla in miscare spre sursa, unda
reflectata va trebui sa se distribuie pe o distanta mai scurta atfel
incat frecventa ei va creste. Dimpotriva, undele reflectate pe o
tinta ce se misca indepartandu-se de sursa de ultrasunete, vor
avea o frecventa mai mica decat unda incidenta. Acest fenomen
se numeste efect Doppler. Diferenta de frecventa intre unda
incidenta si cea reflectata este data de expresia:

Deplasare Doppler = 2 v·ν (cosθ) ⁄c

v = viteza de deplasare a tintei

θ = unghiul dintre directia de deplasare a tintei si directia undei
ultrasonice.
Cei 2 observatori vor auzi sunete mai joase (stanga) sau mai inalte
ν = frecventa undei incidente.
(dreapta) functie de starea lor relativ la automobil (indepartare sau
c = viteza undei ultrasonice in mediu
apropiere de automobil). Sunetul produs de automobil este auzit
de sofer (in repaos fata de automobil) conform semnalului central.

19

 Aceasta ecuatie este valabila in conditiile in care
v<<c ceea ce si este cazul majoritatii proceselor
fiziologice in miscare din corpul uman. Cum in
ecografie se intalnesc viteze ale proceselor fiziologice
(curgere sange venos sau arterial) de aproximativ
1m/s, in cazul in care tinta se deplaseaza chiar pe
directia undei incidente (cos θ = 1), atunci
deplasarea Doppler este de cativa kHz ceea ce
inseamna frecvente in zona frecventelor percepute
de urechea umana. Acest lucru e un avantaj pentru
operator caci poate auzi ecourile Doppler produse.
Efectele ultrasunetelor trebuie cunoscute in scopul
limitarii expunerii pacientilor la astfel de unde; in
acelasi timp, aceste efecte pot determina utilizarea
lor in scopuri benefice:
Efectul termal, consta in capacitatea ultrasunetelor
de a produce caldura la trecerea prin tesuturi
(aplicatii in fizioterapie – relaxare musculara).
Efctul mecanic - potentialul utrasunetelor de a
produce cavitati (bule de aer in lichid) (aplicatii in
faramitarea cheagurilor de sange in arterioscleroza
etc.).
20