Imagistică medicală

TIMIŞOARA
Continut

1. Introducere...............................................................................................................................................3
2.Tomograful computerizat si camera gama................................................................................................4
3.Ecografia....................................................................................................................................................6
4.1 Radiografia.............................................................................................................................................7
4.2.Componentele unei unităţi de diagnoză cu raxe X.............................................................................8
4.2.1 Sursa de raze X............................................................................................................................9
4.2.2 Colimatorul...............................................................................................................................10
4.2.3 Canapeaua – masa pacientului.................................................................................................10
4.2.4 Suportul pentru film şi unitatea de bandă................................................................................10
5. Avantaje si dezavantaje ale radiografiei tradiţionale..............................................................................11
Bibliografie.................................................................................................................................................11
 Imagistică medicală

1. Introducere
Imagistica medicală este o specialitate științifică recentă, care reunește o largă varietate
de științe în scopul studierii modului în care se formează, înregistrează, transmit, analizează,
procesează, percep și se stochează imagini ale organelor sau țesuturilor, prin diferize tehnici, cu
scopul de a le folosi pentru a diagnostica bolile.
Imagistica medicală cuprinde diferite procedee pentru a crea imagini ale corpului uman
în scop clinic. Imagistica medicală este extrem de importantă în confirmarea, evaluarea în mod
corect și documentarea cursului unei afecțiuni, precum și în evaluarea răspunsului la tratament .
Subramuri :
-Radiologia Diagnostică
- Radiologie convențională (folosește raze x). Cel mai simplu exemplu: controlul periodic
necesar la angajare se realizează prin radioscopie.
- Ecografia (sonografia): folosește un emițător-receptor de ultrasunete. Nu iradiază
(avantaj față de radiologia convențională) însă are limite .
- Radiologia Osteo-articulară
- Radiologie Pediatrică (patologia copilului)
- Radiologia Sistemului Nervos
- Senologia
-Radiologia Intervențională
- Angiografie (vase de sange)
2.Tomograful computerizat si camera gama

Monitorul unui computer tomograf afişează o secţiune transversală realizată de obicei la nivelul

unui organ sau a unei părţi a corpului uman. Tomograful computerizat foloseşte un tub cu raze X
similar celor utilizate în echipamentele tradiţionale cu raze X, cu deosebirea că acest tub se
roteşte în jurul pacientului, iar detectoarele aflate de cealaltă parte a pacientului recepţionează
semnalul şi cu ajutorul tuturor datelor obţinute pe parcursul unei rotaţii complete poate fi produsă
şi afişată pe ecran o imagine a unei secţiuni prin corpul pacientului. Aşadar, computerul
tomograf este o tehnică de imagistică medicală care foloseşte raze X, adică o formă de radiaţie
ionizantă.
Este similar cu scintigrafia, tehnică în cazul căreia radiaţia gama reprezintă forma de radiaţie
ionizantă utilizată. În medicina nucleară sunt obţinute imagini pe baza distribuţiei unui
radioelement farmaceutic în interiorul pacientului. Substanţa farmaceutică radioactivă este de
obicei injectată pacientului şi în funcţie de compusul la care este ataşată se va răspândi la nivelul
unui organ/ţesut sau poate al mai multor organe de explorat, iar camera cu scintilaţie (camera
gama) va genera o imagine pe baza distribuţiei respectivei substanţe la nivelul organului
investigat.
Una dintre diferenţele importante între tomografia computerizată şi medicina nucleară este faptul
că în cazul tomografului observăm anatomia umană, pe când medicina nucleară relevă
funcţionarea organelor mai degrabă decât anatomia acestora.
REZONANŢA MAGNETICĂ NUCLEARĂ

La o primă vedere rezonanţa magnetică nucleară oferă imagini similare celor obţinute cu ajutorul
tomografului computerizat, imagini de înaltă calitate ale unor secţiuni transversale la nivelul
organismului, dar asemănările dintre cele două tehnologii se termină aici. În cazul rezonanţei
magnetice nucleare, pacientul este plasat în interiorul unui câmp magnetic static foarte mare şi pe
măsură ce procedura evoluează, protonii care reprezintă nucleele atomilor de hidrogen din
interiorul zonei scanate se vor alinia de-a lungul câmpului magnetic. Pe măsură ce se aliniază,
vor suferi şi o precesie în jurul propriei axe. Frecvenţa acestei precesii va fi determinată de
mărimea câmpului magnetic static. Dacă se acordă o sursă de radiofrecvenţă exact pe rata acelei
precesii se va produce un fenomen de rezonanţă şi protonii vor absorbi energia undelor radio
emise de sursă. Decuplarea sursei de unde radio va face ca protonii să cedeze energia acumulată,
tot sub forma unui semnal radio care poate fi detectat de o bobină sau antenă foarte sensibilă, iar
acel semnal oferă măsura densităţii de protoni şi o informaţie despre mediul chimic local în care
se găsesc protonii.
Aşadar, semnalul recepţionat depinde de mediul în care se află atomii de hidrogen. Ca şi
densitatea de atomi de hidrogen, caracteristicile chimice locale ale mediului în care sunt
localizaţi atomii de hidrogen afectează şi acestea caracteristicile semnalului recepţionat. Se obţin
deci semnale diferite dacă este vorba despre ţesut gras sau apos, etc., de unde informaţii utile
despre structura zonei investigate.
3.Ecografia 

Ecografia este un rezultat al dezvoltării tehnologiei sonarelor în timpul celui de-Al Doilea

Război Mondial. Un dispozitiv portabil pus în contact cu pielea pacientului produce unde
ultrasonore de frecvență înaltă și receptează ecourile trimise de către organele interne.
Un avantaj al ecografiei constă în faptul că se evită efectele nocive ale razelor X. Mai mult,
echipamentul este portabil și accesibil. Un dezavantaj constă însă în faptul că nu sunt obținute
imagini foarte clare.
Deși a fost utilizată pentru prima dată în anii '50 ai secolului XX această metodă de obținere a
imaginilor clinice s-a folosit mai ales după dezvoltarea calculatoarelor. Ecografia nu se utilizează
la examinarea oaselor și plămânilor, dar se folosește foarte mult în obstetrică, unde imaginile pot
fi utilizate pentru localizarea placentei și stabilirea vârstei, poziției și dezvoltării fătului. De
asemenea, imaginile ecografice se folosesc și în alte domenii medicale, contribuind la stabilirea
unui diagnostic rapid .
Este o metoda de examinare care utilizeaza ultrasunetele pentru a obtine imagini ale structurilor
organismului uman. Transductorul trimite impulsuri de înalta frecventa si detecteaza undele
reflectate (ecourile) care apar la interfata cu organele. Directia impulsului poate fi deplasata de-a
lungul ariei care intereseaza, putandu-se obtine o imagine completa. Se poate obtine o imagine
statica, similara unei fotografii, sau imagini secventiale (imagine în timp real).
Ultrasunetele sunt transmise de la - si ecourile sunt detectate de - un trans-ductor. Ultrasunetele
sunt blocate de prezenta de gaze, asa cum se întampla la nivelul plamanilor sau colonului.
Acuratetea detaliilor creste cu frecventa undelor, dar profunzimea penetratiei scade. Nu se
cunosc efecte secundare ale examinarii cu ultrasunete. Ultra-sonografia este utilizata, în special,
în obstetrica (în diagnosticul sarcinii ,al varstei sarcinii, al molei hidatiforme,precum si in
detectarea anomaliilor fetale).
De asemenea, este utilizata pentru examinarea organelor abdominale, a tractului urinar, a vaselor
de sange, a muschilor si a tendoanelor. Tehnicile mult mai specializate includ: ecocardiografia,
ultra-sonografia transvaginala, ultrasono-grafia transrectala (TRUS), ecografia intraoperatorie
(IOUS - intraoperative ultrasound), ecografia endoscopica si ecocardiografia transesofagiana
(TOE) .
Cele trei tehnologii prezentate până acum – tomograful computerizat, RMN-ul şi camera cu
scintilaţie (gama) presupun utilizarea unei forme de radiaţie electromagnetică. Se pot folosi însă
şi alte tipuri de unde pentru a obţine imagini din interiorul organismului uman. De
pildă, ultrasunetele. Ultrasonograful, mai bine cunoscut drept ecograf, are o gamă largă de
utilizări în medicina exploratorie. Cea mai cunoscută aplicaţie este desigur  ecografia care se face
pe perioada sarcinii, folosită pentru observarea morfologiei fătului şi monitorizarea evoluţiei
acestuia. Ultrasonografia are însă mult mai multe aplicaţii: ecografia cardiacă, investigaţiile
hepatice etc. Se pot efectua ecografii Doppler ale vaselor de sânge, de pildă ale unei artere
carotide.
Echipamentul de bază din compunerea unui ecograf este transducerul, care are rolul de a
transmite şi recepţiona energia ultrasunetelor. Procedura în cazul investigaţiei carotidei este
simplă: se aşază transducerul pe gât, cu ajutorul unui gel corespunzător se realizează un contact
perfect pentru a nu pierde din energia ultrasunetelor de înaltă frecvenţă şi, printr-o poziţionare
atentă, se obţin imaginile dorite. Fenomenul este următorul:  ultrasunetele pătrund în interiorul
organismului pe la nivelul gâtului şi apoi sunt reflectate de orice zonă de graniţă între ţesuturi
întâlnită în interiorul organismului. Timpul care trece până energia reflectată se întoarce la
transducer este folosit pentru a calcula adâncimea respectivei zone de graniţă între ţesuturi în
interiorul organismului pacientului. Folosind un număr mare de transducere în componenţa
echipamentului, se poate obţine o imagine a structurii scanate. Chiar şi efectul Doppler este
utilizat în tehnologia de scanare cu ultrasunete, de pildă pentru a monitoriza fluxul sanguin în
interiorul unei zone a organismului pacientului.

4.1 Radiografia
Radiografia reprezintă cea mai cunoscută şi des utilizată tehnică din imagistica medicală.
Radiografiile nu sunt doar cele mai vechi metode de a obţine imagini ale
interiorului organismului, ci şi o unealtă indispensabilă în orice departament de radiologie.
Razele X, cunoscute şi sub numele de radiaţie Roentgen (Röntgen), după numele lui Wilhelm
Conrad Röntgen, cel creditat cu descoperirea lor, reprezintă radiaţie electromagnetică de mare
energie, iar cele folosite pentru imagistica de diagnoză constau din fotoni a căror energie are
valori între 20 şi 120 de keV.
În imagistica cu raze X, un fascicul de raze X trece printr-o anumită zonă a organismului
pacientului şi este detectat pe partea opusă a corpului. Pe măsură ce razele X traversează corpul
unele sunt fie absorbite, fie împrăştiate prin difracţie. Gradul de atenuare depinde de grosimea
materialului străbătut şi de coeficientul de atenuare al acestuia. Ecuaţia care descrie scăderea în
intensitate a fasciculului de raze X este următoarea:
I=I0exp(-μx),
unde I0 şi I reprezintă intensităţile de dinainte şi după trecerea fasciculului printr-un material de
grosime x, μ fiind coeficientul de atenuare.
Oasele au coeficientul de atenuare mult mai mare decât ţesuturile moi, care la rândul lor
au un coeficient de atenuare mai mare decât aerul. Asta înseamnă că, dacă un pacient este plasat
sub acţiunea unui fascicul uniform de raze X, radiaţia care traversează ţesuturile moi ale corpului
său va sosi la detector cu o intensitate mai mare decât radiaţia care a trecut prin os. De unde şi
contrastul bun al imaginii între oase şi ţesuturile moi şi, în mod similar, între ţesutul moale şi
plămâni. Imaginile obţinute cu ajutorul razelor X înfăţişează de obicei materialul cu coeficient de
atenuare ridicat (de exemplu oasele) cu o nuanţă apropiată de culoarea albă şi materialul cu
atenuare mică de culoare închisă.

4.2.Componentele unei unităţi de diagnoză cu raxe X

Principalele componente ale unei unităţi imagistice cu raze X sunt sursa de
radiaţie, colimatorul, masa pacientului (canapeaua), suportul pentru film şi unitatea de bandă.
 4.2.1 Sursa de raze X
Razele X sunt produse atunci când electroni care posedă energie mare lovesc o ţintă
metalică. Sursa de raze X constă dintr-un tub care conţine catodul, la nivelul căruia sunt emişi
electronii, şi un anod, care susţine materialul ţintă unde sunt produse razele X. Doar în jur de un
procent din energia utilizată este emisă sub formă de raze X - restul se disipă sub formă de
căldură la nivelul anodului. În majoritatea sistemelor anodul este rotit astfel încât electronii
lovesc doar o mică porţiune la un moment dat pentru ca restul anodului să se poată răci. Radiaţia
X este emisă din tub pe la nivelul unei ferestre de ieşire făcută dintr-un material translucid la
acţiunea razelor X.
O parte a radiaţiei X este emisă la energii care depind de natura materialului ţintă.
Această parte poartă numele de radiaţie caracteristică. Există şi un spectru larg de radiaţie
cunoscută sub numele de bremsstrahlung (radiaţie de frânare); tocmai această radiaţie este
utilizată în majoritatea procedurilor de diagnoză. Trebuie spus că ambele componente contribuie
la doza de radiaţie la care este expus pacientul.
Energia maximă a fotonilor este determinată de voltajul aplicat tubului (cunoscut drept
kVp). Vârful spectrului de radiaţie X se află la aproximativ jumătate din această energie. Valorile
lui kVp variază între în jur de 20 kV pentru părţi ale corpului foarte subţiri şi 120 kV pentru o
radiografie la nivelul pelvisului. În faţa ferestrei de ieşire pot fi plasate filtre pentru a elimina
radiaţia X de energii mici care nu contribuie la producerea imaginii finale.
4.2.2 Colimatorul
Dimensiunile fasciculului de radiaţie pot fi alterate cu ajutorul unui aşa-numit colimator.
Acesta ajută la expunerea la radiaţie doar a zonei investigate.
 
4.2.3 Canapeaua – masa pacientului
Canapeaua sau masa pacientului trebuie să fie dintr-un material translucid pentru radiaţie,
adică să permită trecerea majorităţii radiaţiei . Cu toate acestea se produce interacţiune între
canapea şi razele X, care poate fi una dintre cauzele fenomenului de împrăştiere a radiaţiei.
 
4.2.4 Suportul pentru film şi unitatea de bandă

Pe măsură ce razele X traversează corpul pacientului unele dintre ele vor fi difuzate,
neurmând traiectoria dorită. Dacă această componentă ajunge la detector, imaginea este
înceţoşată. O parte a radiaţiei împrăştiate poate fi eliminată cu ajutorul unui grătar plasat între
pacient şi detector. Sistemele imagistice analogice folosesc fie doar pelicula fotografică (mai
rar), fie o combinaţie de film fotografic şi material fluorescent (fosfor). Fosforul produce lumina
vizibilă care este înregistrată pe film. Filmul este ulterior developat. Sistemele imagistice digitale
folosesc o serie de metode pentru a înregistra intensitatea fiecărui pixel din cadrul imaginii.
Rezultatul poate fi apoi afişat pe un aparat ori imprimat pe film.
5. Avantaje si dezavantaje ale radiografiei tradiţionale
Avantajele tehnologiilor tradiţionale cu raze X constau în costurile aferente reduse, cât şi
în faptul că imaginile pot fi produse rapid, fiind utile în special pentru o evaluare iniţială a
pacienţilor. Există şi dezavantaje: doza de radiaţie ionizantă la care este expus pacientul, faptul
că se obţine o imagine 2D a unui obiect tridimensional ori contrastul deseori deficitar al
imaginilor. Dezavantajul imaginii bidimensionale dispare în cazul tomografiei computerizate .
Bibliografie

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Imagistic%C4%83_medical%C4%83

[2] http://www.scientia.ro/tehnologie/39-cum-functioneaza-lucrurile/927-imagistica-
medicala-2-radiografiile.html

[3] http://www.umft.ro/data_files/documente-atasate-
sectiuni/252/manual_20de_20radiologie_20si_20imagistica_20medicala._20vol._20i_20-
_20toracele.pdf