Proiect-Aspectul-Radiologic-Al-Dintilor - Metode-Tehnici-De-Radiografie Modificataaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

FUNDAŢIA ECOLOGICĂ GREEN
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG
SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL

RADIOLOGIE
PROIECT DE DIPLOMĂ
COORDONATOR:
Prof. CALEFARIU PETRONELA
ABSOLVENT:
PÎRVU ANDREEA GEORGIANA
SESIUNEA AUGUST 2018

ASPECTUL RADIOLOGIC AL DINŢILOR -
METODE ŞI TEHNICI DE RADIOGRAFIE
CUPRINS
MOTTO................................................................................................................5
CAPITOLUL 1.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE.............................................................................6
CAPITOLUL 2.
RADIOPROTECŢIA ÎN RADIOLOGIE.......................................................12
CAPITOLUL 3.
RADIOANATOMIA DINŢILOR...............................................................26
3.1 Aspecte de anatomie dentară radiologică:..................................................26
3.2 Etimologie:.................................................................................................27
3.3 Anatomia dinţilor:......................................................................................29
CAPITOLUL 4.
EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ ÎN STOMATOLOGIE.................35
4.1 Aparate Roentgen dentare:.........................................................................35
4.2 Filmul radiologic dentar şi prelucrarea acestuia:.......................................37
4.3 Ortopantomografia:....................................................................................39
4.4 CONE BEAM CT-ul sau tomografia volumetrică cu fascicolul conic:.....47
4.5 Tehnici radiologice utilizate în stomatologie:............................................50
CAPITOLUL 5.
ATRIBIŢIILE ASISTENTEI MEDICALE DE RADIOLOGIE..................85
5.1 Atribuţii specifice şi responsabilităţi:.........................................................85
5.2 Atribuţiile şi competentele asistentului medical în serviciul de computer

tomografie:.......................................................................................................87
5.3 Atribuţiile specifice asistentului medical/tehnician radiolog în radiologia
intervenţională:.................................................................................................88
5.4 Atribuţiile şi competentele asistentului medical/tehnician radiologic în

serviciul de radioterapie:..................................................................................93
CONCLUZII......................................................................................................96
BIBLIOGRAFIE...............................................................................................98
MOTTO
„Un zâmbet nu costă nimic, dar oferă mult. El îmbogăţeşte pe cei ce-l primesc,
fără a-i face mai săraci pe cei ce-l dăruiesc.
El ia numai o clipă, dar amintirea lui dăinuie uneori pentru totdeauna. Nimeni
nu este atât de bogat şi puternic încât să poată trece în viaţă fără el şi nimeni
nu este mai sărac decât acela care poate fi îmbogăţit prin el.
Un zâmbet aduce fericirea în casă, bunăvoinţă în muncă şi este semnul
prieteniei. El aduce odihna celor trudiţi, veselie celor trişti şi este cel mai bun
leac al naturii pentru necazuri.
Cu toate acestea zâmbetul nu poate fi cumpărat, cerşit, împrumutat sau furat,
pentru că el nu are valoare pentru nimeni până când nu este dăruit.’’
,,Din înţelepciunea antichităţii”
CAPITOLUL 1
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Radiologia este cea mai tânăra ramură a medicinei şi cea mai frumoasă,
disciplină total diferită de celelalte. Ea este mult mai precisă, mai exactă şi mai
concretă decât altele bazându-se pe multe date de fizică, de geometrie, pe legile
opticii. Bineînţeles că cel puţin în egală măsură, se bazează şi pe cunoştinţe de
anatomie, fiziologie normală şi patologică precum şi pe date de patologie
medico-chirurgicală.Au trecut 115 de ani de la descoperirea razelor X de către
W.C. Rontgen (6 noiembrie 1895), dar progresele tehnice au permis o evoluţie
rapidă folosirii lor în diagnostic şi tratament.
Primele radiografii durau minute sau ore, şi foloseau contraste spontane

sau accidentale. Astăzi se utilizează substanţe de contrast diversificate pentru a
se face vizibile organele care în mod natural nu pot fi evaluate iar radiografia, se
efectuează în sutimi de secundă. Introducerea în practica medicală a radio-
izotopilor, a ultrasunetelor, serografiei, termografiei, iar mai recent a rezonanţei
magnetice nucleare, face din explorările cu agenţi fizici, în domeniul
indispensabil pentru orice specialitate medicală.
Ramură radiologiei adiologiile, în foarte multe cazuri rezolvă dificultăţile

de diagnostic.
Protecţia contra iradierii:
Pentru protecţia adecvată a tegumentelor pacientului căruia i se efectuează

investigaţia radiologică se va avea în vedere că doza primită să nu depăşească 50
r. Principalii factori implicaţi în iradiere sunt: timpul de expunere, mĂ, kV,
distanţa focar – film, poarta de intrare. Poarta de intrare trebuie să fie adaptată
scopului expunerii radiografice, deci trebuie că expunerea să se efectueze cu
diafragmare corectă a fasciculului de radiaţii.
O atenţie specială trebuie acordată indicaţiilor pentru efectuarea

radiografiilor la copii, gonadele vor fi protejate cu dispozitive de cauciuc
plumbat. Aceiaşi atenţie vă fi acordată persoanelor tinere, femei şi bărbaţi în
cazurile în care explorarea radiologică include în fascicul gonadele şi măduva
osoasă hematogenă.
Radiaţia descoperită în 1895 la Universitatea Wurzburg de către fizicianul

Röntgen şi denumită de el radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de
undă extrem de mică, în medie de 10.000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Figura 1. Wilhelm Conrad Röntgen
Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte rapidă, se
lovesc de corpuri materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele
energetice ale atomilor acestor corpuri. Pentru a se menţine echilibrul, electronii
de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua locul electronilor
dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe
altul, în sensul menţionat mai sus, rezulta un plus de energie, care constituie
razele X.
Figura 2. Locul razelor X în spectrul electromagnetic
Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc

alcătuiesc în ansamblul lor elemente utile, pe care fasciculul de raze X le poate
transmite examinatorului sub formă de imagini radiologice, produse datorită
modificărilor care au loc în fasciculul de raze X la nivelul ţesuturilor şi organelor de
examinat.
Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la puterea a

patra din corpul traversat – structurile cu număr atomic mare vor atenua mai mult
fasciculul de raze X, iar din punct de vedere radiologic vor fi mai opace (exemplu:
segment scheletic).
Pentru a putea produce imagini medicale pe baza radiaţiilor X, sursa acestora

trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
 Să poată produce o cantitate suficientă de raze x într-un interval scurt de timp;
 Să permită utilizatorului să modifice energia razelor X;
 Să producă razele X în maniera reproductibilă;
 Să îndeplinească standardele de securitate şi economie corespunzătoare.
În prezent, singurele surse de raze X viabile sunt izotopii radioactivi, reacţiile
nucleare fisiunea şi fuziunea, şi acceleratoarele de particule. Dintre acestea
doar acceleratoarele de particule speciale, cunoscute ca tuburi de raze X,
îndeplinesc toate cerinţele de mai sus. În aceste tuburi, razele X sunt produse
ca rezultat al interacţiunii dintre electronii cu viteză foarte ridicată şi o ţintă.
Producerea radiaţiei X:
Figura 3. Tubul de raze-tubul Coolidge
Se face în tubul de raze-tubul Coolidge – un tub de sticlă în care se afla un vid

foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament de wolfram ce a fost adus
la incandescenţă) sunt acceleraţi la diferenţe de potenţial de zeci de mii de volţi, se
ciocnesc cu materialul anodic (are în componenţa metale greu fuzabile ca reniu,
molibden, wolfram) unde cea mai mare parte din energia lor se pierde prin ionizări
şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaţie
Röntgen de frânare şi caracteristică.
Principalele componente ale unui tub de raze X:
Figura 4 – Principalele componente ale unui tub de raze X
Filamentul incandescent eliberează electroni care sunt acceleraţi de printr-o

tensiune electrică ridicată spre o ţintă.
Fasciculul de electroni acceleraţi este numit curent de tub.
Razele X sunt produse în momentul interacţiunii acestui fascicul de electroni
cu ţinta.
Razele X sunt emise de către ţintă în toate direcţiile dar sunt restricţionate de
către colimatoare pentru a forma un fascicul util.
În interiorul tubului de sticla este menţinut vacuumul pentru a preveni
interacţiunea electronilor cu moleculele de gaz.
Principiul general al imagisticii cu raze X:
Fasciculul de raze X (fascicul incident) – trece prin regiunea anatomică de
examinat, este absorbit diferenţiat în funcţie de compoziţia chimică a structurilor
(numărul atomic Z al atomilor componenţi), densitate (ρ), grosime (d).
· La ieşirea din pacient, fasciculul de radiaţii (emergent) este atenuat

energetic, neomogenitatea să exprimând diferenţele de absorbţie ale
organelor/ţesuturilor străbătute;
· Fasciculul emergent întâlneşte apoi suportul (film radiologic, ecran

fluorescent, detectori) care transformă pe baza efectelor ionizat şi
fotochimic informaţia latenta transportată de fotonii X în imagine
structurata, utilă.
Proprietatea Razelor X ce permite utilizarea lor în imagistica medicală

este efectul fotochimic Acesta consta în faptul că razele X pot produce anumite
reacţii chimice ca: impresionează emulsia fotografică ca şi lumina solară
acţionând asupra sarurilor de argint şi permit astfel obţinerea de radiografii.
CAPITOLUL 2
RADIOPROTECŢIA ÎN RADIOLOGIE
În cadrul fiecărei unităţi sanitare în care se desfăşoară practică de

radioterapie trebuie implementată o cultură de securitate pentru a încuraja o
atitudine activa şi dorinţa de îmbunătăţire prin studiu a cunoştinţelor de
radioprotecţie şi securitate şi pentru a descuraja automulţumirea.
Pentru a se conforma cu această cerinţă, titularul de autorizaţie trebuie să
se angajeze într-o politică efectivă de protecţie şi securitate, îndeosebi la nivel
managerial şi prin asigurarea unui sprijin şi suport clar demonstrabil pentru
persoanele cu responsabilităţi pentru radioprotecţie.
Acest angajament trebuie să fie exprimat într-o declaraţie politică scrisă
care stabileşte importanta primordială a securităţii şi protecţiei în radioterapie şi
recunoaşte că obiectivul principal este tratamentul medical, starea de sănătate şi
securitatea pacientului.
Acesta declaraţie politică trebuie să fie cunoscută de conducerea unităţii
sanitare, de personalul medical şi trebuie să fie urmată de stabilirea unui
program de radioprotecţie (PRP) care include un program de management al
calităţii (PMC) şi de întreţinerea unei culturi de securitate în instituţie.
a) Aspectele programului de radioprotecţie (PRP).
b) Programul de management al calităţii (PMC) se poate elabora luând ca
ghid publicaţiile “Asigurarea calităţii în radioterapie” OMS, 1988,
„Organizarea, dezvoltarea, asigurarea calităţii şi radioprotecţia în
serviciile de radiologie: imagistica şi radioterapie” OMS, 1997, Geneva,
Raportul Comitetului de Asigurare a Calităţii ESTRO - „Ghid practic
pentru implementarea unui sistem de calitate în radioterapie”.
Manualul de management al calităţii şi procedurile funcţiilor sistemului se
întocmesc în conformitate cu seria de standarde SR-ISO 9000.
Existenţa şi implementarea cerinţelor de mai sus sunt condiţii de
autorizare de către CNCAN a practicii de radioterapie.
Organizare şi responsabilităţi:
Responsabilitatea principală pentru aplicarea prezentelor normelor o are
titularul de autorizaţie, prin persoană împuternicită să reprezinte persoană legal
constituită.
În practică de radioterapie următoarele persoane trebuie să aibă
responsabilităţi clar definite pentru aplicarea normelor de radioprotecţie şi
securitate, în virtutea sarcinilor implicând luarea deciziilor, utilizarea sau
manipularea instalaţiilor de radioterapie:
 Expertul acreditat în protecţie radiologică;
 Responsabilul cu securitatea radiologică;
 Expertul în fizică medicală şi fizicianul medical;
 Practicienii medicali care lucrează în radioterapie (radioterapeuţi)- medici
primari sau specialişti în radioterapie;
 Personalul mediu de radioterapie: asistenţi medicali, tehnicieni radiologi;
 Personalul tehnic care îndeplineşte sarcini speciale, de exemplu
manipularea instalaţiilor de radioterapie (instalarea, montarea, verificarea,
întreţinerea, service, repararea) sau testarea instalaţiilor de radioterapie
(testele de control al calităţii).
 Furnizorii de instalaţii, produse şi servicii pentru radioterapie;
 Comitetele etice;
 Alte categorii de personal implicate în desfăşurarea practicii de
radioterapie.
Toate persoanele implicate în radioprotecţia şi securitatea instalaţiilor de
radioterapie trebuie să fie pregătite şi calificate corespunzător, astfel încât
acestea să-şi înţeleagă responsabilităţile şi să-şi îndeplinească sarcinile conştient
şi după procedurile stabilite.
Titularul de autorizaţie trebuie să menţină evidentă pentru personalul cu
responsabilităţi enumerat la art. 5 şi art. 6, privind pregătirea generală şi de
specialitate relevante pentru îndeplinirea responsabilităţilor în radioprotecţie şi
securitate.
Pentru medicii radioterapeuţi, fizicieni medicali, experţi acreditaţi în
radioprotecţie, responsabili cu securitatea radiologică, asistenţi medicali,
tehnicieni radiologi, evidenta documentată de la al., trebuie să cuprindă copii ale
documentelor care să ateste:
1. Grad relevant profesiei, emis de autoritatea competenţă în educaţie şi
sănătate conform legii (Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului,
Ministerul Sănătăţii, etc.);
2. Acreditarea sau competenta cerută pentru a-şi exercita profesia acordată
de autoritatea competenta relevanta sau alte organisme profesionale sau
academice, conform legii;
3. Absolvirea unui curs de radioprotecţie în conformitate cu cerinţele de
pregătire în radioprotecţie specificate în “Normele privind radioprotecţia
persoanelor în cazul expunerilor medicale la radiaţii ionizante”;
4. Pregătirea la locul de muncă, sub îndrumarea unor experţi acreditaţi în
protecţie radiologică, înainte ca personalul să lucreze fără supraveghere.
Titularii de autorizaţie de manipulare pentru instalaţiile de radioterapie
(instalare-montare, verificare, service, reparare, întreţinere, modificare,
dezmembrare) trebuie să aibă o evidentă documentată pentru persoanele care
efectuează manipularea, care demonstrează competenţă în activităţile de
manipulare.
Aceasta evidentă trebuie să conţină cel puţin:
1. Certificarea acordată de producător sau de reprezentantul legal al acestuia,
privind absolvirea unui program de pregătire privind manipularea tipului
respectiv de instalaţie de radioterapie.
2. Program de pregătire în radioprotecţie avizat de CNCAN, conform cu
Normele privind eliberarea permiselor de exercitare a activităţilor
nucleare şi desemnarea experţilor acreditaţi în protecţie radiologică.
Titularul de autorizaţie trebuie să elibereze permise de exercitare nivel 1
tuturor persoanelor din unitate, expuse profesional la radiaţii ionizante, care nu
posedă permis de exercitare nivel 2 sau 3 emis de CNCAN.
Titularul de autorizaţie trebuie să dezvolte, să implementeze şi să
documenteze un program de radioprotecţie proporţional cu natura şi mărimea
riscurilor asociate practicii de radioterapie, program sub responsabilitatea
titularului şi care asigură conformitatea cu cerinţele normelor.
Acest program trebuie să se refere la toate fazele practicii, de la
amplasare, construcţie, utilizare, până la dezafectare.
Titularul de autorizaţie trebuie să asigure resursele necesare pentru a se
implementa efectiv acest program.
Titularul de autorizaţie trebuie să nominalizeze unul sau mai mulţi experţi
acreditaţi în protecţie radiologică, aflat/aflaţi într-o relaţie contractuală legală,
depinzând de mărimea departamentului de radioterapie.
Expertul acreditat în protecţie radiologică trebuie să posede după caz,
permis de exercitare nivelul 3, emis de CNCAN, pentru:
· Domeniul Generatori de Radiaţii (GR), practică Radioterapie, sau -
domeniul Surse închise (SI), practică Radioterapie, sau – domeniul
acceleratori de particule (AP), practică Radioterapie.
· Permisul de exercitare nivelul 3 se solicita şi se eliberează conform
“Normelor privind eliberarea permiselor de exercitare a activităţilor
nucleare şi desemnarea experţilor acreditaţi în protecţie radiologică”.
Titularul de autorizaţie trebuie să numească în scris, un responsabil cu
securitatea radiologică, pentru fiecare zonă controlată. Acesta trebuie să aibă
suficientă autoritate managerială.
Responsabilul cu securitatea radiologică trebuie să posede, după caz,
permis de exercitare nivelul 2, emis de CNCAN, pentru:
· Domeniul Radioterapie (RDT), specialitatea Röntgenterapie (RTT), sau
Teleterapie, terapie cu acceleratori de particule (TLTA), sau Curieterapie
(brachiterapie);
· Domeniul Generatori de radiaţii (GR), specialitatea Montare, reparare,
întreţinere, verificare (MRIVX) sau Alte aplicaţii (AAX);
· Domeniul Surse închise de radiaţii (instalaţii cu surse închise) (SI),
specialitatea Montare, Reparare, Întreţinere, Verificare (MRIVX) sau Alte
Aplicaţii (AAX), după caz.
Permisul de exercitare nivelul 2 se solicita şi se eliberează conform
Normelor privind eliberarea permiselor de exercitare a activităţilor nucleare şi
desemnarea experţilor acreditaţi în protecţie radiologică”.
Titularul de autorizaţie trebuie să dezvolte, să implementeze şi să
documenteze un program de management al calităţii sub responsabilitatea
titularului.
Responsabilităţile expertului în fizica radioterapiei sau ale fizicianului
medical, sunt:
 Să elaboreze cerinţe şi specificaţii pentru achiziţionarea instalaţiei
potrivite de radioterapie, asigurându-se de securitatea radiologică a
instalaţiei;
 Să întocmească temă de proiectare pentru amplasarea şi construcţia
laboratorului de radioterapie, în colaborare cu radioterapeutul;
 Să participe la testele de acceptare, punerea în funcţiune, calibrarea şi
managementul calităţii la toate instalaţiile de radioterapie;
 Să efectueze măsurătorile radiaţiei pentru achiziţionarea datelor de
fascicul;
 Să efectueze partea fizică a planificării tratamentului şi planurile de
tratament ale pacienţilor
 Să supravegheze instalarea-montarea, întreţinerea, verifica rea, repararea
instalaţiilor de radioterapie;
 Să stabilească şi să revizuiască proceduri de management al calităţii;
 Să participe la inventarierea instalaţiilor de radioterapie;
 Să participe la investigarea şi la evaluarea incidentelor şi accidentelor
radiologice;
 Să efectueze controlul dozelor eliberate pacienţilor;
 Să asigure dozimetria clinică;
 Să participe la auditul clinic şi la optimizarea practicii.
Programul de management al calităţii trebuie să fie stabilit astfel încât
aplicarea acestui program să conducă la:
 Asigurarea îndeplinirii adecvate a tuturor cerinţelor legate de
radioprotecţie şi de securitate;
 Mecanisme de asigurare şi control al calităţii şi proceduri adecvate pentru
analiza, stabilirea şi evaluarea eficienţei generale a practicii de
radioterapie.
Titularul de autorizaţie şi conducerea departamentului de radioterapie
trebuie să asigure resursele necesare de timp, personal şi de buget pentru
realizarea unui program efectiv de management al calităţii.
Programul trebuie să acopere întregul proces al radioterapiei, inclusiv
localizarea tumorii, imobilizarea pacientului, planificarea tratamentului şi
administrarea dozei, precum şi înregistrări de calitate a acestora.
Trebuie să se asigure îmbunătăţirea continuă a calităţii. Aceasta implica
îmbunătăţirea continuă a procedurilor de utilizare a instalaţiilor de radioterapie
în tratament, îmbunătăţire bazată pe noile informaţii învăţate din programul de
management al calităţii şi din noile tehnici dezvoltate de comunitatea
radioterapeutica.
Revizuirea programului de management al calităţii trebuie să ţină cont de
experienţă operaţională şi de lecţiile învăţate din accidente şi din greşeli şi
trebuie să ajute în identificarea problemelor potenţiale şi la corectarea
deficientelor; revizuirea trebuie să fie efectuată sistematic ca parte a
îmbunatăţirii continue a calităţii.
Managementul calităţii trebuie să acopere cel puţin:
 Procedurile specifice prestării serviciului de radioterapie conform ISO
9000;
 Testele de acceptare ale instalaţiei de radioterapie şi punerea în funcţiune
a acesteia;
 Controlul calităţii instalaţiei de radioterapie (hardware şi software), a
sistemului de planificare a tratamentului şi al instrumentelor de măsură;
 Proceduri de utilizare a instalaţiilor de radioterapie;
 Selectarea procedurii corecte pentru pacient;
 Planificarea şi informarea pacientului;
 Dozimetria clinică;
 Optimizarea protocolului de tratament;
 Pregătirea şi educarea continuă a personalului;
 Auditul clinic;
 Evaluarea rezultatelor generale ale serviciului de radioterapie;
 Menţinerea înregistrărilor şi scrierea raportului.
Titularul de autorizaţie trebuie să stabilească prevederile necesare pentru a
reduce, în măsura în care este practicabil, contribuţia erorii umane la accidente şi
la alte evenimente care ar putea conduce la creşterea expunerii.
În acest scop, toate persoanele cu responsabilitate în radioprotecţie şi
securitate trebuie să fie adecvat pregătite şi calificate astfel încât ele să-şi
înţeleagă responsabilităţile şi să-şi realizeze sarcinile de serviciu cu o judecată
potrivită şi în conformitate cu procedurile definite.
Titularul de autorizaţie trebuie să desemneze în scris toţi specialiştii care
desfăşoară practică de radioterapie, fiecare având o formă recunoscută de
acreditare suficientă pentru a asigura că toate activităţile relevante pentru
radioprotecţie şi securitate sunt puse în concordanţă cu programul de
radioprotecţie, cu condiţiile din autorizaţie şi cu reglementările romane de
radioprotecţie.
Numărul potrivit de persoane trebuie să fie periodic reanalizat pe măsură
ce sarcina de lucru, încărcarea, creşte, sau pe măsură ce în laboratorul de
radioterapie se introduc tehnici noi şi instalaţii de radioterapie noi.
Tot personalul care lucrează cu instalaţiile de radioterapie în practică de
radioterapie, trebuie să aibă calificările şi pregătirea practică relevanţă în
radioprotecţie.
Investirea în instalaţiile de radioterapie trebuie să fie însoţită de investirea
concomitenta în pregătirea şi autorizarea personalului implicat în practică de
radioterapie.
Titularul de autorizaţie trebuie să includă în documentaţia suport a ererii
de autorizare, dovezi scrise privind calificările în radioprotecţie ale medicilor
practicieni, ale experţilor acreditaţi în protecţie radiologică, ale responsabililor
cu securitatea radiologică, ale fizicienilor medicali.
Titularul de autorizaţie trebuie să asigure că personalul are cunoştinţă de:
 Condiţiile din autorizaţie;
 Procedurile de utilizare ale instalaţiilor de radioterapie;
 Responsabilităţile individuale proprii;
 Instrucţiunile care trebuie furnizate pacienţilor şi a persoanele care îi au în
grijă;
 Politicile şi procedurile de radioprotecţie;
 Programele locale de management al calităţii, PMC şi procedurile de
control al calităţii (CC);
 Analizele incidentelor şi accidentelor radiologice care s-au produs sau s-ar
putea produce în instituţie sau în altă parte şi măsurile corective şi
preventive necesare.
Pregătirea personalului trebuie să fie finalizata înainte de obţinerea
permisului de exercitare şi de începerea realizării sarcinilor şi să fie
corespunzătoare responsabilităţilor alocate şi fisei postului.
Pregătirea trebuie să fie actualizata ori de câte ori sunt schimbări
semnificative ale instalaţiilor de radioterapie, în sarcinile de serviciu, în
reglementări, în condiţiile şi termenele din autorizaţie şi în procedurile de
securitate radiologică.
Titularul de autorizaţie trebuie să prevadă mijloace pentru educarea
continuă şi un program de dezvoltare profesională continuă, incluse în politica
sa referitoare la personal.
Această politică trebuie să îmbunătăţească capabilităţile personalului, să
menţină familiarizarea cu practicile curente şi să promoveze o cultură de
securitate în instituţie. Astfel de strategii de dezvoltare şi de pregătire se vor
realiza prin întâlniri informale ale departamentului, seminarii, programe
aprobate (acreditate) de pregătire continua sau alte modalităţi.
Titularul de autorizaţie trebuie să pregătească şi să păstreze evidenta
instruirii iniţiale şi periodice. Aceste înregistrări trebuie menţinute cel puţin
cinci ani după încetarea activităţii de radioterapie.
Orice persoană constituită conform legii, care intenţionează să utilizeze
surse de radiaţii ionizante în scop terapeutic, trebuie să notifice intenţia la
CNCAN şi trebuie să solicite autorizarea conform cu Normele de securitate
radiologică - Proceduri de autorizare.
Pentru autorizarea punerii în funcţiune a unei instalaţii de
telecobaltoterapie sau a unui accelerator liniar, documentaţia tehnică care se va
anexa cererii de autorizare a punerii în funcţiune, trebuie să conţină:
· Asigurarea de către titularul de autorizaţie că s-au realizat amenajările de
radioprotecţie conform documentaţiei tehnice suport depuse la CNCAN şi
pentru care s-a emis autorizaţia de amplasare construcţie.
· Buletinul de verificare tehnică a instalaţiei de radioterapie după montare
(protocolul testelor de acceptare), emis de montator, unitate autorizată
conform Legii nr. 111/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
· Datele de identificare şi componenta instalaţie de radioterapie, în
concordanţă cu componenta descrisă în ASR-ul acestui tip de instalaţie, că
anexă la buletinul de verificare emis de montator.
· Buletinul de verificare a eficacităţii ecranelor de protecţie, emis de o
unitate autorizată conform Legii nr. 111/1996, cu modificările şi
completările ulterioare.
· Numele şi prenumele expertului acreditat în protecţie radiologică şi datele
permisului de exercitare nivel 3 ale acestuia: nr., dată emiterii, data
expirării.
· Numele şi prenumele expertului în fizică medicală şi datele permisului de
exercitare nivel 3 ale acestuia (sau fizicianul medical şi datele permisului
de exercitare nivel 2 ale acestuia): nr., dată emiterii, data expirării.
· Regulamentul de lucru care trebuie să conţină şi regulile de radioprotecţie
şi securitate radiologică care trebuie respectate la punerea în funcţiune a
noi instalaţii de radioterapie.
· Intervalul de timp pentru care se solicita autorizarea punerii în funcţiune;
· Copii ale Ordinelor de Plată ale taxei şi ta rifului de autorizare, conform
Regulamentului privind taxele şi tarifele pentru autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare, ediţia în vigoare.
Autorizaţia se obţine dacă sunt îndeplinite cerinţele de amenajare, dotare,
încadrarea cu personal specializat şi organizarea corespunzătoare a activităţii în
conformitate cu actele normative.
Practicile de radioterapie, se autorizează pe faze de realizare, şi anume:
 Amplasarea;
 Construcţia;
 Punerea în funcţiune (numai pentru instalaţiile de telecobaltoterapie şi
acceleratoarele liniare);
 Utilizarea;
 Modificarea;
 Deţinerea;
 Dezafectarea.
În cazul în care amenajările se realizează în clădirile existente, faza de
amplasare şi faza de construcţie se pot comasa.
Pentru practică de radioterapie în care se utilizează instalaţii de RX-
terapie nu este necesară autorizarea fazei de dezafectare sau autorizarea încetării
activităţii (parţială sau totală), fiind suficientă demontarea instalaţiei radiologice
de către o firmă autorizată de CNCAN pentru manipulare.
Prin excepţie de la prevederile al. (4), în cazul casării instalaţiei de RX-
terapie demontarea şi casarea acesteia se pot efectua conform procedurilor
proprii ale titularului de autorizaţie, care va notifica la CNCAN aceasta casare.
Orice persoană legal constituită trebuie să supună pentru evaluare la
CNCAN informaţiile relevante necesare pentru a demonstra că este asigurată
radioprotecţia şi securitatea practicilor conform cu legislaţia, informaţii cuprinse
în documentaţia tehnică anexată cererii de autorizare. Un exemplu de
documentaţie tehnică pentru autorizarea practicii de radioterapie este dat în
anexa nr. 4.
Persoana legal constituită trebuie să includă în documentaţia tehnică de
autorizare următoarele informaţii relevante:
· Dovezi privind calificările în radioprotecţie ale practicienilor medicali,
9/61 declaraţie din care să rezulte că numai practicienilor medicali cu
calificare în radioprotecţie conform cu aceste norme li se va permite să
decidă o expunere medicală cu o instalaţie de radioterapie.
Titularul de autorizaţie este obligat să solicite modificarea autorizaţiei,
conform cu art. 87 şi art. 88 din Normele de securitate radiologică - Proceduri de
autorizare, în următoarele situaţii:
· Schimbarea denumirii, schimbarea sediului social al firmei sau al
laboratorului precum şi alte modificări în actul constitutiv al firmei care
modifică informaţiile pe care s-a bazat eliberarea autorizaţiei;
· Schimbarea personalului cu responsabilităţi în domeniul securităţii
radiologice (expertul acreditat în protecţie radiologică şi responsabilul cu
securitatea radiologică a zonei);
· Modificări ale limitelor şi condiţiilor specificate în autorizaţie;
· Alte modificări care ar putea afecta securitatea instalaţiilor de radioterapie
sau radioprotecţia personalului expus, a populaţiei sau a mediului
înconjurător.
Securitatea surselor radioactive şi a instalaţiilor de radioterapie
Securitatea surselor şi a instalaţiilor de radioterapie. În expunerile medicale în
scop terapeutic se vor utiliza numai surse radioactive şi instalaţii de radioterapie
care:
· Au Certificat de Înregistrare a Dispozitivului Medical, emis de MS,
conform cu Legea nr. 176/2000 sau au Certificat de Înregistrare a
Dispozitivului Medical la locul de utilizare, emis de SVIAM, conform
reglementărilor MS;
· Au Autorizaţie de Securitate Radiologică (ASR), emisă de CNCAN,
conform cu Legea nr. 111/1996, cu modificările şi completările ulterioare;
· Sunt testate periodic, conform cerinţelor producătorului şi condiţiilor din
ASR, pentru verificarea încadrării în parametri tehnici nominali.
În concordanţă cu art. 59 din Normele de securitate radiologică -
Proceduri de autorizare, documentaţia tehnică pentru autorizaţia de securitate
radiologică a unei instalaţii de radioterapie trebuie să demonstreze că sunt
îndeplinite cerinţele de securitate radiologică în proiectarea şi fabricarea
instalaţiei. Titularul de autorizaţie trebuie:
· Să ia în considerare informat iile transmise de furnizori, să identifice
posibilele defecţiuni ale instalaţiei de radioterapie şi erori umane care ar
putea avea drept rezultat expuneri medicale neplanificate;
· Să ia toate măsurile rezonabile pentru a preveni defecţiunile şi erorile,
inclusiv prin selectarea personalului calificat, stabilirea procedurilor
adecvate pentru calibrare, managementul calităţii şi respectarea
instrucţiunilor privind utilizarea instalaţiei de radioterapie, prevederea
unei pregătiri iniţiale potrivite şi pregătirea periodică a personalului,
incluzând aspectele de protecţie şi de securitate.
· Să ia toate măsurile rezonabile pentru a minimiza consecinţele
defecţiunilor şi ale erorilor care pot surveni;
· Să întocmească planuri de urgenţă potrivite pentru a răspunde la
evenimentele care se pot produce, să afişeze planurile în locuri uşor de
văzut şi să desfăşoare periodic exerciţii practice, după caz.
Instalaţiile de radioterapie şi sursele radioactive trebuie să fie achiziţionate
numai de la furnizori autorizaţi şi trebuie să aibă teste de tip valabile.
Procedurile de achiziţionare, instalare, acceptare, punere în funcţiune, utilizare,
manipulare şi controlul calităţii, la instalaţiile de radioterapie trebuie să fie
dezvoltate cu implicarea experţilor în fizica radioterapiei şi a experţilor
acreditaţi în protecţie radiologică.
În brachiterapie, când se utilizează un aplicator acesta trebuie să fie
special fabricat pentru sursa cu care care este compatibil şi aplicatorul trebuie să
fie marcat pentru a fi identificat cu uşurinţă.
Sursele beta emiţătoare utilizate în brachiterapie trebuie să fie dotate cu
ecranare de elemente cu număr atomic mic pentru a minimiza radiaţia de frânare
(bremsstrahlung). Se recomandă că sursele radioactive închise utilizate în
radioterapia externă să fie înlocuite la un interval de timp egal cu o perioadă de
înjumătăţire a radionuclidului utilizat. Utilizarea surselor după expirarea
timpului de viaţă recomandat de producător, poate să continue numai după
efectuarea testelor de verificare conform SR ISO 2919 „Surse închise de radiaţii
nucleare. Clasificare” şi SR ISO 9978 „Surse închise de radiaţii nucleare.
Metode de verificare a etanşeităţii” şi numai după aprobarea CNCAN a
conformităţii acestor teste. Testele de verificare ale surselor trebuie făcute de
către laboratoare de încercări desemnate de CNCAN sau unităţi autorizate să
manipuleze instalaţiile de radioterapie respective.
Nu se justifică utilizarea surselor radioactive închise utilizate în
radioterapia externă când debitul dozei absorbite, măsurat în apă în condiţii de
referinţă, este mai mic de 50 cGy/min.
CAPITOLUL 3
RADIOANATOMIA DINŢILOR
3.1 Aspecte de anatomie dentară radiologică:
Structurile dentare apar vizibile radiologic şi diferenţiate ca şi grad de

opacitate datorită absorbţiei diferite a razelor X determinată de densitatea şi
gradul particular de mineralizare al straturilor dentare.
Figura 5 - Radiografia dentară
Imaginea radiologică obţinută evidenţiază formă de ansamblu a coroanei

şi a rădăcinii, dar nu permite vizualizarea canaliculelor aberante, a deltei apicale
sau a limitei dentină-cement (dentina şi smaltul au un grad apropiat de
mineralizare). Smaltul dentar, bogat în săruri minerale, are un grad important de
absorbţie a razelor X, fiind totodată cel mai radioopac ţesut din organism.
În mod excepţional se poate remarca pe filmele radiologice şi abraziunea
interdentara, produsă datorită microdeplasărilor dentare în alveoli sub presiunea
masticatorie. Radiologic se depistează transformarea punctelor de contact în
suprafeţe plane de contact.
Stratul de cement ce înveleşte rădăcină şi se găseşte în continuarea
smaltului coronar are o imagine radiologică net delimitate şi conturată spre
exterior. Spre deosebire de smalt, care are un conţinut de 96% în săruri minerale,
cementul are o mineralizare de 73%, apropiată de compactă osoasă. Pe cement
se fixează ligamentele periodontale ce fixează dintele în alveola dentară.
Delimitarea dintre cement şi dentina nu este decelabila radiologic, dentina având
o mineralizare de 76%, foarte apropiată de cea a cementului.
3.2 Etimologie:
Cuvântul românesc dinte este moștenit din limba latină: dens (nominativ),
dentis (genitiv), iar la acuzativ: dentem, având același sens ca și în limba
română. În latină, provine din rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită)
°d-, °ed, °denk sau °dent („a mușca”, „a mesteca”), de unde au ieșit, între altele,
cuvintele όδούς (odous), plural: ζδοντες (edontes) și όδοντος (odontos) din
greaca veche sau tând, din limba olandeză.
Fig.6 Dantura umană
Dantura umană reprezintă partea cea mai dură şi mai rezistentă dintre
toate organele corpului. Ea joacă un rol vital în digestia alimentelor, ajutând la
acestora în bucăţi mai mici, prin muşcare şi masticaţie (mestecare).
Dantura este folosită la mestecarea şi triturarea alimentelor în bucăţi mai

mici. Acţiunea de mestecare creşte suprafaţa prin care alimentele sunt expuse
enzimelor digestive, prin aceasta grăbind procesul de digestie.
Dantura are un rol important şi în vorbire – dinţii, buzele şi limba permit

articularea cuvintelor prin controlarea fluxului aerului ce trece prin cavitatea
bucală, în plus, dantura asigură un suport structural pentru musculatura feţei şi,
de asemenea, ajută la formarea zâmbetului.
3.3 Anatomia dinţilor:
Fiecare dinte este compus din coroană şi rădăcină. Coroana este partea
vizibilă a dintelui, care se ridică din gingie (care are rol de a susţine dintele pe
loc cu fermitate). Coroana fiecărui premolar şi molar include şi nişte
proeminenţe, sau cuspide, care facilitează mestecatul şi triturarea alimentelor.
Rădăcina este porţiunea dintelui cuprinsă în maxilare.
Structura dinţilor:
Dinţii sunt compuşi din patru tipuri distincte de ţesut:
Smalţ – stratul transparent, situat în exterior şi totodată substanţa cea mai

dură din organism. Este compus dintr-o structură foarte densă, intens
mineralizată cu săruri de calciu, acest strat ajutând la protecţia straturilor interne
ale dinţilor de bacteriile periculoase şi de schimbările de temperatură provocate
de alimentele şi băuturile reci sau calde.
Dentina – înveleşte şi protejează miezul intern al dintelui şi este

asemănătoare în compoziţie cu osul. Este compusă din odonto-blaşti, celule ce
secretă şi menţin dentina de-a lungul întregii perioade de vârstă adultă.
Figura 7. Structura dintelui
Pulpa – conţine vase de sânge care asigură aprovizionarea dintelui cu

oxigen şi substanţe nutritive. De asemenea conţine nervi, responsabili de
transmiterea durerii şi a senzaţiei de temperatură către creier.
Cementul – acoperă suprafaţa externă a rădăcinii. Este o formă de ţesut

conjunctiv ce conţine calciu şi leagă dintele de ligamentul periodontal, care
ancorează ferm dintele în alveola dentară, localizată în maxilarul superior sau
inferior. Dinţii asigură susţinerea structurală pentru muşchii feţei, în plus, ei
joacă un rol important în vorbire şi ajută la conturarea zâmbetului.
Dezvoltarea dinţilor de lapte la copii:
Oamenii dezvoltă două rânduri de dinţi de-a lungul vieţii. Primul set de
dantură, cunoscut că dantura deciduală, sau dinţii de lapte, începe să se dezvolte
în timpul vieţii fetale la aproximativ două luni după momentul concepţiei şi
constă, în total, într-un număr de 20 de dinţi.
Stadiile dezvoltării dinţilor:
Figura 8. Dentiţia primară
Dentina acestor dinţi se formează încă din timpul vieţii fetale. După
naştere, smalţul dentar se dezvoltă în etape. Smalţul dinţilor din faţă se dezvoltă
primul şi este, de obicei, complet în jurul vârstei de o lună, în timp ce smalţul
molarilor din spate (al doilea rând) nu se dezvoltă complet decât după vârsta de
un an şi jumătate. Odată ce smalţul dentar s-a dezvoltat complet, dinţii încep să
erupă. Dinţii din faţă au erupţia în general între vârsta de şase şi 12 luni, în timp
ce molarii erup între 13 şi 19 luni de viaţă, iar caninii la sau după 19 luni.
Stadiul final de dezvoltare a dinţilor este formarea rădăcinii, un proces lent, care
continuă până când copilul depăşeşte vârsta de trei ani. Smalţul dentar începe să
se dezvolte la scurt timp de la naştere. Dinţii de lapte erup în etape, întâi cei din
faţă, iar molarii din rândul doi ultimii.
Dezvoltarea danturii permanente:
Figura 9. Dentiţia permanentă
După câţiva ani, dinţii de lapte sunt înlocuiţi de un set de dinţi permanenţi,
dantura adultului. Adultul are 32 de dinţi, inclusiv al treilea rând de molari. În
jurul vârstei de şase ani, rădăcinile dinţilor deciduali se erodează încet prin
presiunea exercitată de erupţia dinţilor permanenţi şi prin acţiunea celulelor
osoase specializate, din maxilare. Acest proces, numit resorbţie, permite erupţia
danturii permanente, de dedesubtul dinţilor deciduali. Dacă un dinte permanent
lipseşte – situaţie destul de frecventă – dintele de lapte corespunzător rămâne pe
loc.
Setul complet de dinţi:
Pe măsură ce dinţii de lapte sunt înlocuiţi, gura şi maxilarele îşi schimbă

forma pe care au avut-o în copilărie şi încep să capete un aspect mai pronunţat,
ca de adult. Dinţii adulţilor sunt, de obicei, mai închişi la culoare şi diferă ca
mărime şi proporţii de dinţii de lapte. Dantura permanentă completă este
prezentă, în general, în jurul perioadei adolescenţei, cu excepţia celui de-al
treilea molar (măseaua de minte) care tinde să erupă în jurul vârstei de 18-25 de
ani. În jurul vârstei de şase ani, copiii încep să îşi piardă dinţii de lapte. Aceştia
încep să se clatine şi în cele din urmă sunt înlocuiţi de dinţii permanenţi.
Tipuri de dinţi:
Adulţii au, în general, 32 de dinţi -16 pe maxilarul superior şi 16 pe cel

inferior (mandibulă) – care se potrivesc unii peste alţii pentru a realiza
muşcătura şi mestecarea alimentelor. Despre oameni se spune că sunt
heterodonţi (au dinţii diferenţiaţi, de forme, dimensiuni şi cu funcţii specifice):
· Incisivii - adulţii au opt incisivi, localizaţi în partea din faţă a gurii – patru
pe maxilarul superior, iar ceilalţi patru pe maxilarul inferior (mandibulă).
Toţi incisivii sunt laţi, turtiţi şi cu o margine ascuţită, pentru a tăia sau
smulge bucăţi din alimente. Aceşti dinţi au o singură rădăcina.
· Caninii - de ambele părţi ale incisivilor se găsesc caninii, numiţi astfel
din cauza asemănării lor cu coţii ascuţiţi ai câinilor. Există doi canini pe
fiecare maxilar şi rolul lor principal este de a perfora şi sfâşia hrana.
· Premolarii - cunoscuţi şi sub numele de bicuspizi, sunt măsele ce au două
protuberanţe numite cus-pide, cu rolul de a tritura şi amesteca alimentele.
Pe fiecare maxilar se găsesc patru premolari.
· Molarii - situaţi în spatele pre-molarilor, în locul unde se produce
mestecarea cea mai puternică. Există doisprezece molari, denumiţi primul
molar, al doilea molar şi al treilea molar. Molarul al treilea se mai
numeşte şi măseaua de minte.
· Măselele de minte sunt vestigii din urmă cu mii de ani, când alimentaţia
omului era alcătuită din alimente crude, ceea ce necesită o mestecare
viguroasă şi o putere de triturare mare, care erau asigurate de al treilea set
de molari, în prezent, măselele de minte nu mai sunt necesare pentru
mestecare, în schimb ele pot împinge ceilalţi dinţi şi pot provoca
probleme prin aglomerarea dinţilor, de aceea sunt frecvent extraşi de către
medicii stomatologi.
· Oamenii sunt heterodonţi - ceea ce înseamnă că dantura lor nu este
uniform ca mărime şi formă.
CAPITOLUL 4
EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ ÎN STOMATOLOGIE
Numerotarea dinţilor:
Omul prezintă două dentiţii:
 Dentiţia temporară sau deciduală (20 de dinţi) care erup între 6 luni şi doi
ani jumătate;
 Dentiţia permanenta sau secundară (32) care erup între 6 ani şi 18 ani.
Deoarece cele două dentiţii coexista o perioadă de timp, există
posibilitatea de identificare printr-un număr de două cifre, prima
desemnând unul din cadranele în care se afla dintele şi a doua indicând
dintele analizat în unul dintre aceste cadrane.
Conform clasificării Federaţiei Dentare Internaţionale adoptată de OMS -
la adulţi avem 4 cadrane, în sensul acelor de ceasornic:
1. Pentru hemimaxilarul superior drept;

2. Pentru hemimaxilarul superior stâng;
3. Pentru dinţii hemimandibulei drepte;
4. Pentru dinţii hemimandibulei stângi.
În dentiţia temporară nu există premolari, iar molarii de lapte sunt
înlocuiţi de premolarii permanenţi.
4.1 Aparate Roentgen dentare:
În laboratoarele de radiologie dentară şi în practică privată se întâlnesc

două tipuri de aparate roentgen dentare:
 Fixe - montate pe tavan sau perete;

 Mobile - care pot fi deplasate cu uşurinţă în cabinet.
Părţile componente ale aparatului roentgen dentar:
 Monoblocul;
 Sistemul de comandă;
 Sistemul braţelor articulare şi de fixare a aparatului.
Radiografia dentară digitală:
Realizată de către Francis Mouyen în 1982, că o alternativă la radiografia

convenţională, radiografia dentară digitală a fost denumită de către medicul
stomatolog francez ca radioviziografie (RVG). Acest sistem a fost preluat toate
principiile radiografiei convenţionale folosind un tub roengen dentar dar, a fost
înlocuit filmul retroalaveolar cu un senzor care captează radiaţiile X din
cavitatea orală.
În prezent există două tipuri de sisteme pentru obţinerea directă a

imaginilor digitale: sistemul CCD (charged-coupled device) şi sistemul SP
(storage phosphor system).
4.2 Filmul radiologic dentar şi prelucrarea acestuia:
Filmul radiologic:
Filmul radiologic folosit în radiografia dentară este de 2 tipuri:
 Film sensibil la acţiunea directă a razelor X, care nu necesită ecran

întăritor, filmul dentar folosit pentru radiografii intraorale care oferă
imagini excelente cu detalii anatomice fine.
 Film sensibil la efectul de luminescenta al ecranelor întăritoare sub
acţiunea razelor X, filmul folosit pentru radiografii extraorale;
teleradiografii, ortopantomografii şi radiografii cranio-faciale.
Filmul dentar:
Filmul dentar este sub forma unui pachet alcătuit din: filmul propriu-zis
(un suport subţire transparent), anexele care protejează filmul şi învelişul
exterior (ambalajul filmului).
Filme autodevelopante:
Sunt filme care au ambalajul filmului dentar mai larg decât ambalajele
individuale, în spaţiul suplimentar existent fiind plasate în compartimente
separate soluţiile de developare. După expunerea filmului, aceste soluţii sunt
eliberate pe rând în compartimentul în care se afla filmul prin intermediul unor
tije. Pentru că soluţiile să acţioneze cât mai bine şi mai uniform se recomandă
masarea zonei în care se afla filmul.
Variante a acestor tipuri de filme folosesc o singură soluţie care constituie

un amestec de revelator şi fixator.
După încheierea developării, filmul este scos din ambalaj şi se spala sub
jet de apă aproximativ 10 minute.
Developare automată:
Se realizează cu diverse aparate construite special numai pentru

developarea filmelor dentare sau atât pentru developarea filmelor dentare cât şi a
ortopantomografiilor, tomografiilor şi a radiografiilor masivului facial.
Aparatele de developare automată au un comportament de permite

încărcarea filmului la lumina zilei (nu mai este necesară o cameră obscură).
Alături de această sistemul cuprinde rulouri şi benzi rulate care conduc filmul de
la fanta de intrare în băile de developare, apă şi dispozitivul de uscare. Ciclul de
developare în cazul acestor aparate este de 4 minute la o temperatură de 20 0 C cu
filmul uscat la ieşirea din aparat sau 2 minute când filmul este umed la ieşire.
4.3 Ortopantomografia:
Ortopantomografia (OPT) este considerată în medicină dentară cea mai

simplă şi mai puţin iradiata metodă care evidenţiază pe un singur film complexul
dento-maxilar. Ea permite depistarea patologiei dento-maxilaro-faciale, fiind
considerată în prezent prima etapă în examenul radiologic dento-maxilar şi un
veritabil document medico-legal.
Ortopantomografia îmbină 2 tehnici radiografice:
 Radiografia prin fantă, unde fasciculul de raze X colimate, extrem de

îngust cu ajutorul unei fante este perpendicular în fiecare punct la
tangenta porţiunii elipsei maxilo-mandibulare examinate;
 Tomografia lineară şi rotatorie care rezultă din deplasarea sincronă, în
sens invers a filmului radiografic şi a fasciculului îngust de raze X din
sursa producătoare de raze X, în timpul rotaţiei în jurul craniului
pacientului.
Trebuie să ştim că:
 Fasciculul fin şi sursa de raze X se rotesc pornind din spatele capului
pacientului iar caseta cu filmul radiologic pornind din fata capului;
 Sursa de raze X şi caseta se rostesc în sens opus una faţă de cealaltă;
 Filmul din caseta se mişca în aceeaşi directive cu sursa de raze X;
 Diferite părţi din film sunt expuse la razele X în momentul în care ajung
în dreptul fantei vertical a scutului plumbat care protejează filmul din
caseta în timpul deplasării ansamblului tub-casetă port-film în jurul
capului pacientului;
 Mişcarea sincronă, semicirculară, în sens invers a cuplului tub radiogen-
film în jurul craniului determina imprimarea pe filmul radiologic plan a
imaginilor elementelor anatomice dispuse curbiliniu;
 Pe imaginea ortopantomografică sunt clar evidenţiate doar structurile
apropiate de film, datorită dispunerii preferenţiale a centrului de rotaţie
aproape de stratul de investigat şi a faptului că structurile din apropierea
tuburilor sunt întotdeauna estompate imagistic.
Componentele aparatelor de ortopantomografie:
În ultimul deceniu au apărut numeroase aparate realizate de diferite firme

care au 3-4 componente de bază:
 Sursa de raze X aflată în monoblocul care produce un fascicul fin de raze

X care prezintă o înclinaţie de 80 faţă de orizontală şi o putere de 60-
90kV;
 Caseta port-filmul dispusă în scutul plumbat care o protejează de radiaţiile
secundare;
 Sistemul de poziţionare a pacientului;
 Tabloul de comandă al ortopantomografului care la aparatele modern
permite selectarea parametrilor adecvaţi obţinerii unei imagini
panoramice continue sau parţiale corespunzătoare zonei de interes
explorate.
Principii de realizare a ortopantomografiei:
Diversitatea de aparate folosite în ultimul timp face că poziţionarea

pacientului să difere în funcţie de aparatul folosit. Ortopantomografele sunt
diferite nu numai prin caracteristicile tehnice dar şi prin tipul de dispozitiv cu
care se fixează poziţia capului, motiv pentru care trebuie respectate cu stricteţe
instrucţiunile producătorului.
Cu toate acestea unele principii rămân comune:
 Pacientul trebuie invitat să îndepărteze toate bijuteriile, acele de păr,

cerceii şi agrafele;
 Pacientul trebuie să i se explice procedeul de realizare care implică
mişcarea tubului, filmului, casetei, dar imobilitatea capului în timpul
expunerii;
 Pacientul va purta sortul de radioprotecţie;
 Pacientul trebuie poziţionat corect utilizând sistemul luminos de ghidare
vizibil atât la aparatele la care pacientul este cu faţa la operator cât şi la
cele al care fata pacientului priveşte într-o oglindă;
 Pacientul învăţat să lipească limbă de cerul gurii şi să nu înghită sau să
mişte în timpul expunerii (de obicei 16-18 secunde);
 Parametrii de expunere trebuie aleşi în funcţie de vârstă şi conformaţia
pacientului, între 70-100 kV şi 4-12 mĂ.
Aparatele emit 3 raze separate de lumină (care reprezintă sistemul de
centrare), vizibile pe fata pacientului care este supus explorării şi care permit
poziţionarea corectă a capului pacientului:
 Prima rază luminoasă indica poziţia planului de la Frankfurt – linia

orizontală care urmăreşte punctul infraorbital (Ob) cu marginea
superioară a meatului acustic osos. Când pacientul este poziţionat corect,
acest plan este paralel cu podeaua;
 A II-a raza ajuta la poziţionarea corespunzătoare a planului sagital
median, care trebuie să fie situate la mijlocul liniei care permite
localizarea centrului vertical al “jgheabului focal”.
 A III-a raza indica operatorului localizarea struţurilor dento-alveolare care
sunt pe mai multe “straturi” care au o amplitudine maximă în regiunea
incisivilor centrali.
Cum majoritatea ortopantomografelor au jgheaburi focale relativ largi în
zona posterioară, dinţii trebuie poziţionaţi astfel încât tot apexul dentar să apară
vizibil pe OPT şi de aceea incizivii se aduc margine la margine la nivelul
dispozitivului median de fixare (a piesei bucale).
Cele trei planuri trebuie să fie riguros respectate şi nici o expunere nu

trebuie făcută dacă nu există o aliniere corectă a lor. Absenţa alinierii va duce la
multiple erori tehnice, frecvent întâlnite în practică curentă.
Poziţionarea pacientului pentru ortopantomografie:
Pacientul va fi în ortostatism sau în poziţie şezând pe scaun şi se parcurg

5 etape care asigură o poziţie corectă a pacientului:
1) Poziţionarea incisivilor margine la margine la nivelul dispozitivului

median de fixare (a piesei bucale). Se va urmări ca fascicolul luminos să
corespundă comisurilor bucale. Această etapă permite că dinţii anteriori
să fie în centrul filmului, separând structurile dentare şi făcând vizibil tot
apexul dentar pe OPT.
2) Poziţionarea simetrică a capului pacientului între două tije latero-craniene
cu rol de a împiedica latero-flexia şi de a aduce dinţii posteriori în
mijlocul porţiunii mediane a planului de interes diagnostic. La unele
aparate, această poziţionare este cu un dispozitiv frontal său temporal sau
folosind un sistem cu fascicul luminos a cărei raza se aliniază de-a lungul
planului mediosagital al capului.
3) Poziţionarea bărbiei pacientului pe suportul de susţinere a bărbiei astfel
încât planul Frankfurt să fie paralel cu podeaua.
4) Poziţionarea verticală a coloanei cervicale a pacientului tolerând o flexie
cervicală până la 6-70. Pacientul care se ţine cu mâinile de mânerele de
sprijin este invitat să facă un pas înainte astfel încât spatele să fie drept iar
umerii relaxaţi în poziţie joasă pentru a evita suprapunerea regiunii
cervico-dorsale a pacientului peste porţiunea mediană a filmului.
5) Pacientul este rugat să lipească limbă de cerul gurii, să înghită şiş a stea
nemişcat pe perioada expunerii care durează între 14-22 secunde. Se va
ajusta kilovoltajul şi amperajul aparatului în funcţie de vârstă şi talia
pacientului.
Cel mai important factor care poate fi controlat de operator în momentul
realizării OPT este poziţia capului. El va fi poziţionat totdeauna ţinând cont de
zonă care ne interesează: ATM, sinusurile maxilare sau structurile dento-
alveolare. În majoritatea OPT zona de interes este centrată pe dinţi şi pe
structurile alveolare înconjurătoare, de aceea metodele de poziţionare corectă a
arcadelor dentare sunt de primă importanţă.
Folosirea pe scara tot mai largă a sistemelor digitale începe să devină

curentă şi în realizarea ortopantomografiilor atât prin folosirea sistemelor CCD
cât şi a sistemului cu plăci de fosfor fotostimulabile.
Teleradiografia:
Teleradiografia este o tehnică radiologică curent folosită în ortodonţie şi

pedodonţie care urmăreşte realizarea unor imagini radiografice care să permită
efectuarea de măsurători exacte ale dimensiunilor craniului şi ale sistemului
dento-maxilo-facial al pacientului.
Această tehnică de radiografiere a capului, permite evaluarea morfologiei
pacientului, studierea creşterii sale şi a raporturilor dintre baza craniului, dantura
şi părţile moi necesită o bună evidenţiere printr-un foarte bun contrast al acestor
3 elemente.
Pentru aceasta, distanta focar film trebuie să fie de cel puţin 2 m.
La această distanţă se consideră că efectul de mărire a imaginii produs de

protecţia cronică nu poate modifica în mod semnificativ corespondenţa dintre
imaginea radiografia şi configuraţia anatomică a craniului.
Standardizarea teleradiografiilor a fost esenţială pentru dezvoltarea

ansamblului de metode de cuantificare ale valorilor dimensionale craniene care
poartă denumirea de cefalometrie. Asocierea teleradiografiei cu cefalometria
este esenţială pentru a realiza o investigaţie cefalometrică de calitate.
Aparate roentgen folosite pentru teleradiografii:
Aparatele roentgen folosite pentru realizarea teleradiografiilor pot fi

aparate de sine stătătoare (cefalostat sau craniostat) sau unităţi ataşate
otopantomografelor (ortocefalostat) care permit realizarea teleradiografiei cu
pacientul aflat în ortostatism, său aflat în şezut pe un scaun.
Elementele componente ale unui aparat pentru realizarea teleradiografiilor

sunt:
1. Cefalostatul care este alcătuit din: sistem de poziţionare şi stabilizare al

aparatului prevăzut cu ogive care se aşează simetric în conductele auditive
externe şi uneori cu o piesă de fixare a frunţii pacientului la nivelul
nasionului, sistem luminos pentru realizarea unei poziţionări luminoase
corecte a pacientului, filtru antidifuzor care permite stoparea razelor
secundare care au rezultat în urma expunerii şi care pot degrada imaginea
teleradiografică finală, dispozitivul de fixare a casetei-port film.
2. Caseta cu foliile întăritoare şi filmul de dimensiuni 18x24 cm sau 24x30
cm.
Principii de realizare:
În practică se folosesc de obicei teleradiografii de profil, în ocluzie care

permit stabilirea corectă a planului de tratament. Alături de acestea mai întâlnim
teleradiografii de faţă (în plan frontal) şi axiale (de baza de craniu).
Teleradiografii de profil (în plan sagital):
Pacientul este în ortostatism sau mai rar în şezut pe un scaun. Planul

Frankfurt este orizontal, paralel cu podeaua.
Capul pacientului este plasat în cefalostat de profil, cu buzele alipite

normal şi ogivele dispuse simetric în conductele auditive externe. Dinţii sunt în
ocluzie intercuspidiană maximă (cât mai posterior posibil). Planul medio-sagital
este paralel cu filmul din caseta şi perpendicular pe planul de la Frankfurt aflat
paralel cu podeaua. Filtrul de aluminiu este poziţionat pentru a acoperi partea
anterioară a filmului.
Centrarea se face de la aproximativ 2 m, cu raza centrală perpendiculară

pe planul medio-sagital pătrunzând la nivelul centrului conductului auditiv
extern.
Teleradiografia obţinută pune în evidenţă punctele antropometrice (osoase

şi cutanate) folosite de ortodontist pentru a trasa pe hârtie de calcul planurile
folosite în analiza cefalometrica, sau pentru o prelucrare cu ajutorul unor softuri
de analiza cefalometrica.
Teleradiografia de faţă:
Teleradiografia de fată poate da informaţii privind dezvoltarea verticală şi

transversală a masivului facial.
Pacientul este în ortostatism sau mai rar în şezut pe un scaun. Planul de la
Frankfurt este orizontal, paralel cu podeaua.
Capul pacientului este plasat în cefalostat anteroposterior sau

posteroanterior, cu buzele alipite normal şi ogivele dispuse simetric în
conductele auditive externe. Dinţii sunt în ocluzie intercuspidiană maximă (cât
mai posterior posibil). Planul mediosagital este paralel cu filmul din caseta şi
perpendicular pe planul de la Frankfurt aflat paralel cu podeaua.
Centrarea se face de la mai mult de 2 m, raza centrală este perpendiculară

pe film pătrunzând la nivelul coloanei în dreptul porţiunii mediane a ramului
vertical al mandibulei.
Teleradiografia axială:
Teleradiografia axială poate da informaţii privind asimetria bazei de

craniu şi completează studiul tridimensional al craniului.
Pacientul este în ortostatism sau mai rar în şezut pe un scaun. Planul de

Frankfurt este paralel cu filmul.
Capul pacientului este plasat în cefalostat anteroposterior, cu buzele

alipite normal şi ogivele dispuse simetric în conductele auditive externe. Dinţii
sunt în ocluzie intercuspidiană maximă (cât mai posterior posibil). Planul
medio-sagital este perpendicular cu filmul din caseta şi planul de la Frankfurt.
Centrarea se face de la mai mult de 2 m, raza centrală este perpendiculară

pe planul de la Frankfurt pătrunzând la nivelul coloanei în dreptul porţiunii
mediane a cartilajului hioidian.
4.4 CONE BEAM CT-ul sau tomografia volumetrică cu fascicolul

conic:
Prin comparaţie cu tehnologia computer tomografului medical (CT-ul)
care prezintă un rând sau o serie de perechi de detectori şi un fascicul de radiaţii
lineare, Cone Beam CT-ul (CBCT-ul) utilizează un fascicul de raze X în formă
de con, centrat pe un detector bidimensional care realizează o singură rotaţie în
jurul zonei de interes, generând un set de imagini 2D, reconstruite ulterior într-
un ansamblu 3D.
Principiul metodei:
Principiul producerii imaginii cuprinde patru componente principale:

achiziţia, detecţia, reconstrucţia şi reprezentarea imaginii. Achiziţia imaginilor
are la bază o singură scanare cu raze X ce implică o rotaţie parţială sau totală, în
timp ce un detector se mişcă sincron cu scanner-ul în jurul unui punct fix
localizat în centrul regiunii de interes, care va constitui centrul imaginii
tridimensionale obţinute. Detecţia imaginii se poate realiza prin două modalităţi,
fie prin intermediul unui tub de intensificare a imaginii asociat cu un dispozitiv
cu cuplaj de sarcină (IIT/CCD), fie prin intermediul unui detector cu panou plan.
Imaginile achiziţionate urmează un proces de reconstrucţie pentru a obţine setul
de date volumetrice ce reprezintă o compilaţie a tuturor voxelilor disponibili şi
care va fi prezentat în final sub formă de imagini secundare reconstruite, în cele
trei planuri ortogonale (Scarfe et al, 2008).
Explorările CBCT oferă informaţii diagnostice de înaltă precizie, fiind în
acelaşi timp accesibile datorită costurilor şi dimensiunilor reduse ale
dispozitivelor. Progrese importante ale tehnologiei 3D, transpuse în dispozitivele
CBCT sunt reprezentate de doză scăzută de iradiere şi timpul redus de scanare,
oferind parametrii similari radiografiei panoramice, precum şi precizia imaginii,
respectiv imagini izotrope, cu rezoluţie submilimetrică, în intervalul 0,075 mm-
0,6 mm, ce permit măsurători exacte în analizele ortodontice (Nemţoi et al,
2013).
Întrucât reconstrucţia datelor este realizată de un computer personal,

posibilităţile de a opera cu aceste date sunt multiple, respectiv reorientarea,
mărirea imaginii şi realizarea unor măsurători cu ajutorul cursorului pentru a
compara morfologia condililor articulaţiei temporo-madibulare, pentru a
determina înălţimea şi lăţimea osului alveolar sau pentru a realiza analizele
ortodontice. În plus, datorită naturii izotrope a setului de date volumetrice,
acestea permit secţionări nonortogonale, denumite reconstrucţii multiplanare,
care pot di oblice sau curbe. Imaginile oblice sunt cel mai des folosite pentru a
obţine secţiuni la nivelul condilului mandibular, iar cele curbe permit obţinerea
unei imagini panoramice dentare „simulate” sau reconstruite.
Întrucât aceste reconstrucţii multiplanare nu prezintă distorsiuni, sunt utile

pentru evaluarea parametrilor de interes la nivelul maxilarului şi a mandibulei
(White et al, 2009).
Introducerea tehnologiei CBCT a extins foarte mult posibilităţile de

diagnostic în patologia despicăturilor labio-maxilo-palatine, oferind o evaluare
cuprinzătoare, posibilitatea de măsurare a volumului defectului osos, cu utilitate
deosebită în planificarea tratamentul chirurgical reparator, urmat de un tratament
ortodontic, precum şi posibilitatea de identificarea incluziilor dentare,
anodonţiilor, malpoziţiilor sau anomaliilor anatomice corono-radiculare care ar
putea întârzia/bloca deplasările dentare.
Aparate roentgen folosite pentru CBCT:
Aparatele roentgen folosite pentru realizarea CBCT-ului pot fi aparate de

sine stătătoare sau combinând CBCT-ul cu unităţi ataşate otopantomografe şi
cefalostate care permit realizarea ortopantomografiei/teleradiografiei cu
pacientul aflat în ortostatism, său aflat în şezut pe un scaun.
Elementele componente ale unui aparat pentru realizarea teleradiografiilor

sunt: CBCT-ul simplu sau hibrid combinat cu un ortopantomograf/şi un
cefalostat.
În practică se folosesc de obicei aceleaşi repere că la ortopantomografia în

ocluzie.
4.5 Tehnici radiologice utilizate în stomatologie:
Tehnici radiografice periapicale:
Radiografiile periapicale se realizează prin tehnici diverse care permit

radiografierea unui grup de 2 sau 4 dinţi cât şi a structurilor adiacente
periodontale şi periapicale.
Clasificarea tehnicilor de realizare a radiografiilor dentare periapicale:
Tehnicile de realizare a radiografiilor periapicale se clasifica atât după

modelul de poziţionare a filmului în raport cu complexul dento-alveolar cât şi
după direcţia de acţiune a razei centrale în:
 Tehnica bisectoarei;
 Tehnica planurilor paralele.
Tehnicile periapicale, denumite şi incidente retroalveolare, izometrice şi
ortoradiale sunt cele mai frecvent folosite în cabinetul stomatologic şi permit
obţinerea imaginii dinţilor şi a procesului alveolar cu o deformare minimă şi o
definiţie foarte bună. Imaginile radiografice obţinute au calităţi deosebite în
analiza:
 Afecţiunilor dento-alveolare;
 Structurii trabecularizaţiei osoase;
 Structurii complexului dento-desmodontal.
Tehnica bisectoarei:
Tehnica bisectoarei a fost realizată încă din 1905 de către chirurgul R.

Darmezin care folosea „peliculă învelită în hârtie neagră parafinata sau cerată”.
Începând cu 1907 inginerul polonez Cieszynski introduce principiul izometriei
fapt care a devenit cunoscut că tehnica bisectoarei. Din 1911 Dieck dezvoltă
mult tehnică la Hamburg motiv pentru care mulţi autori au denumit-o „incidenţa
retroalveolară, izometrică şi ortoradială Dieck”
Tehnica bisectoarei constă în:
 Menţinerea filmului retroalveolar, cât mai aproape de dinţii de

radiografiat, dar fără a curba filmul;
 Evaluarea teoretică pentru fiecare grup de dinţi de radiografiat a unghiului
format între axul lung al dintelui şi axul lung al filmului dentar;
 Înclinarea conului localizator sub un anumit unghi, astfel că raza centrală
(RC) să fie orientate către apexurile dentare, perpendiculară pe
bisectoarea unghiului dintre axul lung al dintelui şi filmul radiologic;
 Obţinerea imaginii dinţilor radiografiaţi cu dimensiuni şi proporţii egale
cu ale dinţilor studiaţi utilizând principiul triunghiurilor asemenea.
Conul localizator are rol important în realizarea unei tehnici corecte,
izometrice şi ortoradiale.
Pentru a se obţine o imagine izometrică, egală ca dimensiuni cu dinţii

radiografiaţi (izos = egal, mentros = măsură) este necesară o stabilire corectă a
inclinării faţă de verticală a conului localizator. Principiul izometriei ne indică
protecţia imaginii dinţilor în plan vertical.
Conul localizator trebuie să fie înclinat faţă de verticală astfel încât raza
centrală să ajungă perpendicular pe bisectoarea unghiului format între axul lung
al dintelui şi filmul radiologic dentar.
De multe ori această înclinaţie faţă de verticală conului este aproximativă

datorită poziţiei dinţilor, a palatului dur, a capului pacientului său a grosimii
părţilor moi ale regiunii.
Când înclinaţia faţă de verticală a conului este greşită şi raza centrală
fiind perpendiculară pe axul lung al dintelui, imaginea dinţilor radiografiaţi
apare mărita.
Dacă înclinaţia faţă de verticală conului localizator este greşită, raza

centrală fiind perpendiculară pe axul lung al filmului, imaginea dinţilor
radiografiaţi apare micşorată.
Pentru a se obţine o imagine ortoradială, adaptată maxilarelor care au o

formă de semicerc este necesară realizarea unei inclinări corecte faţă de
orizontală a cotului localizator. Principiul ortoradialităţii ne indică protecţia
imaginii dinţilor în plan orizontal.
Pentru realizarea practică a acestui principiu trebuie ca fasciculul de

radiaţii să fie orientat în plan orizontal astfel că raza centrală să prelungească
razele geometrice ale semicercului.
Înclinarea corectă faţă de orizontală a conului localizator este dependentă

de poziţia dinţilor pe arcadă şi de forma arcadei. Pentru a respecta
ortoradialitatea, în practică curentă trebuie să luăm ca reper spaţiile
interproximale coronare sau axul mezio-diastal al coroanelor dinţilor.
Pacientul va fi pregătit de către asistentul care realizează radiografia prin

explicarea succintă a desfăşurării examenului. Astfel se va asigura pacientul că:
 Tehnică nu este dureroasă;

 Necesită imobilitatea strictă a capului pacientului în timpul expunerii;
 Necesită evitarea mobilizării limbii şi a mişcărilor de deglutiţie;
 Necesită utilizarea sortului plumbat de radioprotecţie;
 Necesită îndepărtarea ochelarilor, protezelor dentare mobile, protezelor
auditive, sau ale obiectelor metalice de podoabă aplicate în zona de
radiografiat;
 Necesită o prealabilă analiză a conformaţiei cavităţii bucale şi a zonei de
radiografiat pentru a realiza corect înclinarea în plan vertical şi orizontal a
conului localizator.
La pacienţii anxioşi, emotivi, traumatizaţi sau la copii, o pregătire
psihologică minimă este necesară pentru a elimina efectul de intoleranţă la un
corp străin: filmul radiologic.
Filmul radiologic dentar va fi plasat retroalveolar, cu faţa către fasciculul

de radiaţii.
Marginea inferioară a filmului dentar va depăşi cu 2 mm planul cuspidian

pentru a avea în imagine şi coroana dinţilor radiografiaţi.
Filmele se poziţionează după identificarea perforaţiei de pe faţa

posterioară astfel încât perforaţia este mereu spre planul cuspidian. Pentru
maxilar se folosesc 2 filme verticale la grupul incizivilor sau caninilor, care au
perforaţia în colţul din stânga jos.
Pentru premolarii şi molarii maxilarului se plasează filmele orizontal şi cu

perforaţia în colţul din dreapta jos.
La mandibula filmele verticale sau orizontale de la canini şi incizivi vor
avea perforaţia în colţul din dreapta sus, către planul ocluzal. Filmele orizontale
folosite pentru premolarii şi molarii mandibulari vor avea perforaţia în colţul din
dreapta sus.
Aceasta va permite identificarea cu uşurinţă a dinţilor din radiografii

astfel:
 Pentru molarii superiori din dreapta se va observa că 16 este în dreptul

perforaţiei, iar 18 în partea opusă;
 Pentru molarii superiori din stânga 26 va fi de partea opusă perforaţiei iar
28 în dreptul perforaţiei;
 Pentru incisivii centrali superiori se evidenţiază în dreptul perforaţiei
centralul stâng 21, iar centralul drept 11 în partea neperforată;
 În timp ce craniul drept 13 este în dreptul perforaţiei, caninul stâng 23
este în partea neperforată.
Analiza acestor poziţii ne permite să constatăm că la maxilar, în filmele
aşezate orizontal, pe partea dreaptă dinţii meziali sunt în dreptul perforaţiei, iar
pe partea stângă, dinţii distali sunt în dreptul perforaţiei. La filmele verticale
spre perforaţie se vor proiecta dinţii distali de pe dreapta maxilarului şi cei
meziali de pe stânga maxilarului.
La mandibula la filmele aşezate orizontal dinţii distali sunt în dreptul

perforaţiei în partea dreaptă şi cei meziali în partea stângă. La filmele verticale
spre perforaţie se vor proiecta dinţii meziali în partea dreaptă şi cei distali în
partea stângă.
Pentru o corectă înclinaţie faţă de verticală a conului localizator este

necesar ca:
 Planul ocluzal al arcadei de examinat a pacientului să fie în poziţie

orizontală;
 Conul localizator să fie centrat pe lini apexurilor, o linie imaginară trasată
la maxilarul superior între aripa nasului şi tragus, iar la mandibula la 1 cm
deasupra marginii bazilare între vârful mentonului şi lobul urechii.
Poziţionarea pentru incisivii superiori:
Poziţia capului – planul de ocluzie orizontal şi planul sagital vertical.
Pacientul – în poziţie şezândă, cu capul rezemat de tetiera unitului dentar

sau cu capul vertical şi bărbia trasă uşor în piept.
Filmul – filmul dentar (3x4) este vertical, cu marginea inferioară care

depăşeşte cu 2-3 mm marginea ocluzală, dar fiind paralelă cu ea. Perforaţia
filmului în colţul din stânga jos.
Menţinerea filmului – cu policele sau indexul mâinii drepte sau cu un

dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul marginii incizale a dinţilor.
Conul localizator – are o înclinaţie de 450 cranio-caudală în raport cu

planul de ocluzie, dacă dinţii au o înclinaţie vestibulară marcată şi rădăcini care
par lungi, 400 dacă dinţii au axul mare vertical şi rădăcinile par scurte. Raza
centrală este orientată deasupra vârfului nasului, către apexul incizivilor de
radiografiat, perpendicular pe bisectoarea unghiului dintre dinte şi film.
Marginea verticală a conului localizator trebuie să fie paralelă cu bisectoarea
unghiului.
Poziţionarea pentru caninii superiori:

Filmul – filmul dentar (3x4) este vertical cu marginea inferioară care

filmului în colţul din stânga jos.
Menţinerea filmului – cu policele sau indexul mâinii opuse caninului

radiografiat sau cu un dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul
marginii incizale a dinţilor.
planul de ocluzie. Dacă dinţii au o înclinaţie vestibulară marcată şi palatul este
coborât se adaugă 50. Dacă palatul este înalt se scad 5 0 din unghiul de 500. Raza
centrală este orientată către apexul caninului de radiografiat, perpendicular pe
bisectoarea unghiului dintre dinte şi film. Marginea verticală a conului
localizator trebuie să fie paralelă cu bisectoarea unghiului. Pentru realizarea
acestei poziţionări se poate utiliza ca reper linia dusă de la vârful caninului la
pupila ochiului opus. Marginea verticală a conului localizator trebuie să fie
paralelă cu această linie imaginară.
Deoarece apexul caninului este localizat la aripa nasului, conul localizator

trebuie să prezinte o orientare în plan orizontal cât mai aproape posibil de spaţiul
dintre cuspid şi primul bicuspid. Capul conului localizator nu trebuie poziţionat
prea departe pentru că imaginea caninului nu va mai apărea în radiografie.
Poziţionarea pentru premolarii superiori:
Capul pacientului – planul de ocluzie orizontal şi planul sagital vertical.

Filmul – filmul dentar (3x4) este orizontal, cu marginea inferioară care

filmului în colţul din dreapta jos.
Menţinerea filmului – cu policele sau indexul mâinii opuse regiunii de

radiografiat sau cu un dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul
marginii incizale a dinţilor. Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat în exces
printr-o apăsare prea mare pe palat.

centrală este orientată către apexul premolarilor de radiografiat, perpendicular pe
bisectoarea unghiului dintre dinte şi film. Marginea verticală a conului
localizator trebuie să fie paralelă cu bisectoarea unghiului. Pentru realizarea
acestei poziţionări se poate utiliza ca reper linia dusă de la cuspidul vestibular al
primului premolar la baza nasului, respectiv nazion. Marginea verticală a
conului localizator trebuie să fie paralelă cu această linie imaginară.
Poziţionarea pe orizontală poate fi realizată în două moduri, operatorul
aflat în spatele conului localizator sau în faţa acestuia. În primul caz conul este
poziţionat pe orizontală astfel încât raza centrală să fie plasată între cei doi
premolari. Dacă aceştia nu sunt vizibili se ridică puţin comisura bucală. În cel de
al doilea caz, operatorul aflat în fata pacientului priveşte linia formată de
suprafeţe vestibulare ale premolarilor care trebuie să fie paralelă cu marginea
orizontală a conului, raza centrală fiind direcţionată între premolari.
Poziţionarea pentru molarii superiori:

Filmul – filmul dentar (3x4) este orizontal, cu marginea inferioară care

depăşeşte ce 2-3 mm marginea ocluzală, dar fiind paralelă cu ea. Marginea
posterioară a filmului este plasată puţin peste tuberozitatea maxilei. Perforaţia
filmului este în colţul din dreapta jos.
Menţinerea filmului – cu indexul mâinii opuse regiunii de radiografiat sau

cu un dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul marginii incizale a
dinţilor. Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat în exces printr-o apăsare
prea mare pe palat.

centrală este orientată către apexul molarilor de radiografiat, perpendicular pe
bisectoarea unghiului dintre dinte şi film.
Marginea verticală a conului localizator să fie paralelă cu bisectoarea

unghiului.
Poziţionarea pe orizontală poate fi realizată în două moduri, operatorul

aflat în spatele conului localizator sau în faţa acestuia. În primul caz conul este
poziţionat pe orizontală astfel încât raza centrală să fie plasată între molarul 1 şi
molarul 2. Dacă aceştia nu sunt vizibili se ridică puţin comisura bucală. Im cel
de al doilea caz, operatorul aflat în fata pacientului priveşte linia formată de
suprafeţele vestibulare ale molarilor care trebuie să fie paralelă cu marginea
orizontală a conului localizator, raza centrală fiind direcţionată între primii 2
molari. Conul localizator se apropie de tegumente pe linia de protecţie a
apexurilor în dreptul unghiului extern al orbitei.
Poziţionarea pentru incisivii inferiori:
Pacientul – în poziţie şezândă, cu capul în extensie rezemat de tetiera

unitului dentar şi cu gura larg deschisă.
Filmul – filmul dentar (3x4) este vertical, cu marginea superioară care
depăşeşte cu 2-3 mm marginea ocluzională, dar fiind paralelă cu ea. Perforaţia
filmului este în colţul din stânga sus.

cu un dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul marginii incizal a
dinţilor. Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat excesiv printr-o apăsare
prea mare pe planşeu.
Conul localizator – se înclină -250 în sens caudo-cranial faţă de planul de

ocluzie. Înclinarea faţă de orizontală a conului este îndreptată către centrul
semicercului imaginar constituit de mandibulă. Conul este plasat pe mijlocul
simfizei mentoniere. Se corectează unghiul de înclinaţie a conului la -30 0 când
dintâi au o înclinaţie vestibulară şi la -200 când dintâi au o poziţie verticală.
Poziţionarea pe caninii inferiori:

Filmul – filmul dentar (3x4) este vertical, cu marginea superioară care

filmului este în colţul din stânga sus.

dinţilor. Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat excesiv printr-o apăsare

ocluzie. Înclinarea faţă de orizontală a conului este îndepărtată către centrul
semicercului imaginar constituit de mandibulă. Conul este plasat pe linia
apexurilor, lateral de protuberanta mentoniera. Se corectează unghiul de
înclinaţie a conului la -250 când dintâi au o înclinaţie vestibulară şi la -150 când
dintâi au o poziţie verticală.
Poziţionarea pentru premolarii inferiori:

Filmul – filmul dentar (2x3) este orizontal, cu marginea superioară care

depăşeşte cu 2-3 mm marginea ocluzală, dar fiind paralelă cu ea şi centrat pe
premolarul 2. Pacientul are limba coborâtă şi retractata. Perforaţia filmului este
în colţul din stânga sus.
Menţinerea filmului – cu indexul mâinii opuse de radiografiat sau cu un

dispozitiv de susţinere a filmului aplicat la nivelul marginii incizale a dinţilor.
Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat excesiv printr-o apăsare prea mare
pe planşeu.

ocluzie. Înclinarea faţă de orizontală a conului este îndreptată către rădăcina
premolarului 2. Conul este plasat pe linia apexurilor raza centrală pătrunzând la
nivelul apexului protuberantei mentoniere. Se corectează unghiul de înclinaţie a
conului la -200 când dintâi au o înclinaţie vestibulară şi la -10 0 când dintâi au o
poziţie verticală.
Poziţionarea pentru molarii inferiori:

Filmul – filmul dentar (2x3) este orizontal centrat pe molarul 2 cu

marginea superioară care depăşeşte cu 2-3 mm marginea ocluzală, dar fiind
paralelă cu ea. Perforaţia filmului este în colţul din dreapta sus.
dinţilor. Trebuie avut grijă ca filmul să nu fie curbat excesiv printr-o apărare
Conul localizator – se înclină între -5 şi -100 în sens caudo-cranial faţă de

planul de ocluzie. Înclinarea faţă de orizontală a conului este îndreptată către
centul semicercului imaginar constituit de mandibulă, centrat pe molarul 2.
Conul este plasat aproape de unghiul mandibulei.
Tehnica planurilor paralele:
Tehnica planurilor paralele se caracterizează prin faptul că raza centrală

este perpendiculară pe axul lung al dintelui şi pe lanul filmului, solidarizat la
conul localizat cu ajutorul unui sistem de susţinere a filmului. Se realizează
astfel condiţii ideale pentru o ortogonalitate perfectă între fascicul şi film sau
senzor, în radiologia dentară digitală.
Această ultimă tehnică, aparent dificilă atât pentru pacient cât şi pentru
operator are avantaje numeroase: absenţa deformărilor dentare, lipsa proiecţiei
structurilor vecine, vizualizarea perfectă a laminei dură şi a crestei alveolare.
Un bilanţ dentar complet, realizat prin una din tehnicile retroalveolare,

este alcătuită dintr-o serie de clişee al căror număr depinde de vârsta pacientului
(în medie 14 filme). Filmele de 2x3 cm pot varia până la 5 pentru copilul cu
dentiţie temporară. La adult se utilizează filme de 3x4 cm, numărul variind de la
14 la 21.
În funcţie de informaţiile pe care le dorim se pot realiza alte incidente (ex:

căutarea numărului de rădăcini), dar cel mai bine este să se realizeze filme în
incidente laterale oblice, mezo- sau disto-excentice, care permit degajarea
structurilor ce se suprapun peste structurile dentare şi fac dificilă interpretarea
radiografiilor.
Sistemele de susţinere a filmului/senzorului la nivelul conului localizator

deşi au forma şi materialele diferite, au patru componente de bază:
 Suport de susţinere a filmului în poziţie paralelă cu axul lung al dintelui
care împiedică îndoirea filmului;
 Piesa bucală care muscata de pacient în timpul expunerii stabileşte o
poziţie fermă a dinţilor în raport cu filmul radiologic;
 Inel sau disc de centrare care este un dispozitiv de indicare a rezei
centrale a fascicolului de raze X. În unele cazuri discul de centrare este
realizat din plumb şi poate asigura o colimare suplimentară prin
intermediul unei ferestre de forma şi dimensiunea filmului dentar;
 Tija culisantă ce permite situarea permanentă a filmului pe direcţia
inelului de centrare.

explicarea succintă a desfăşurării examenului, la fel ca la tehnica bisectoarei,
explicând că: tehnica nu este dureroasă, necesită imobilitate strictă a capului
pacientului în timpul expunerii, necesită evitarea mobilizării limbii şi a
mişcărilor de deglutiţie, necesită utilizarea sortului plimbat de radioprotecţie,
necesită îndepărtarea ochelarilor, protezelor dentare mobile, protezelor auditive,
sau ale obiectelor metalice de podoabă aplicate în zona de radiografiat, necesită
o prealabilă analiză a conformaţiei cavităţii bucale şi a zonei de radiografiat
pentru a realiza poziţionarea sistemului de susţinere a filmului radiologic.

psihologică minimă este necesară pentru a elimina efectul de intoleranţă la cu
corp străin: filmul radiologic şi piesa bucală.
Filmul radiologic dentar va fi plasat în suportul de susţinere, cu faţa către

fasciculul de radiaţii şi care va trebui poziţionat paralel cu axul lung al dintelui.
În vederea realizării unor imagini corecte trebuie realizate următoarele

etape:
1) Alegerea corectă a ansamblului suport de susţinere – film dentar.
 Pentru incizivii şi caninii maxilarului şi mandibulei se foloseşte suportul
de susţinere anterior care va folosi filme cu dimensiunea 22x35 mm. Ele
vor fi orientate cu axul lung vertical.
 Pentru premolarii şi molarii maxilarului şi mandibulei se foloseşte
suportul de susţinere posterior pentru partea dreaptă sau stânga a arcadei.
Dimensiunea filmelor va fi de 31x41 mm şi vor fi orientate cu axul lung
pe direcţia orizontală;
 La mandibula filmele vertical de la canini şi incisive vor avea perforaţia
în colţul din stânga sus, către planul ocluzal. Filmele orizontale folosite
pentru premolarii şi molarii mandibulari vor avea perforaţia în colţul din
dreapta sus.
2) Poziţionarea capului – se fixează capul în tetiera cu planul de ocluzie
orizontal şi planul sagital vertical.
3) Poziţionarea pacientului în poziţie şezând, cu capul rezemat de tetiera
unitului dentar sau cu capul vertical şi bărbia trasă uşor în piept.
4) Poziţionarea filmului – aceasta este dată de poziţia sistemului de susţinere
care este amplasat în funcţie de regiunea de examinat.
Poziţionarea pentru incizivii şi caninii superiori:
Filmul dentar nr.1 (22x35 mm) este poziţionat vertical în suportul de

susţinere de tip anterior. Poziţionarea se face posterior la o distanţă de dinte
astfel încât filmul să se potrivească înălţimii palatului dur.
Poziţionarea pentru premolarii şi molarii superiori:
Filmul dentar nr.2 este pus orizontal în suportul de susţinere de tip

posterior drept sau stâng. Între piesa bucală şi dinţii mandibulei se poate plasa
un rulou de tifon care să asigure poziţionarea filmului în spatele dinţilor de
radiografiat.
Marginea superioară a filmului aflat în suportul de susţinere este plasată

aproximativ la nivelul porţiunii mediane a palatului în funcţie de înălţimea sa.
Se verifică paralelismul filmului cu axul lung al dinţilor şi centrarea

filmului la nivelul celui de al doilea premolar sau molar în funcţie de grupul
dinţilor radiografiaţi.
Poziţionarea pentru incizivii şi caninii inferiori:
Filmul dentar nr.1 este poziţionat vertical în suportul de susţinere de tip

anterior. Între piesa bucală şi dinţii maxilarului superior se poate plasa un rulou
de tifon care să asigure poziţionarea filmului în spatele incisivilor centrali.
Marginea inferioară a filmului aflat în suportul de susţinere este plasată la

nivelul planşeului în faţa frenului lingual. Pentru a ajunge în această poziţie
verticală timp în care va cere pacientului să ridice şi să relaxeze limba.
Verificarea paralelismului filmului cu axul lung al dinţilor şi centrarea

filmului pe linia mediană, între incisivi sau între incisivul lateral şi canin în
funcţie de dinţii de radiografiat.
Poziţionarea pentru premolarii şi molarii inferiori:
Filmul dentar nr.2 este poziţionat orizontal în suportul de susţinere de tip

posterior drept sau stâng. Între piesa bucală şi dinţii mandibulei se poate plasa
un rulou de tifon care să asigure poziţionarea filmului în spatele dinţilor de
radiografiat.
Marginea inferioară a filmului aflat în suportul de susţinere este plasată în

sulcusul lingual în dreptul dinţilor.
Se verifică paralelismul filmului cu axul lung al dinţilor şi centrarea
filmului la nivelul celui de al doilea premolar sau molar în funcţie de grupul
dinţilor radiografiaţi.
 Sistemul de susţinere al filmului este rotit astfel încât dinţii de radiografiat

să atingă piesa bucală. Pacientul trebuie să muşte uşor piesa bucală şi
ruloul de tifon pentru a asigura o poziţionare fermă a filmului.
 Alinierea conului localizator cu tija culisantă în plan vertical şi orizontal
prin apropierea inelului de centrare până la 12 mm de suprafaţa regiunii
de radiografiat.
Dificultăţi frecvent întâlnite în realizarea radiografiilor periapicale:
Nu de puţine ori poziţionarea corectă a filmului dentar retroalveolar este

dificilă datorită:
· Impedimentelor locale, anatomice sau patologice;

· Dificultăţii pacientului de a se obişnui cu plasarea intraorală a filmului
radiologic.
În aceste condiţii particulare, destul de rar întâlnite este nevoie de
adaptarea tehnicilor de realizare a radiografiilor periapicale descrise anterior.
În practică curentă cele mai frecvente dificultăţi întâlnite sunt la:
 Poziţionarea filmului pentru molarii superiori şi molarul 3 mandibular;

 Poziţionarea filmului la pacienţii cu anumite particularităţi anatomice
(bolta palatină adâncă sau aplatizata, planşeu bucal în poziţie înaltă, fren
lingual scurt);
 Poziţionarea filmului la pacienţii cu anumite condiţii patologice locale
(torus, tumori, chisturi);
 Poziţionarea filmului la pacienţii cu reflex de vomă exagerat;
 Poziţionarea filmului la pacienţii care sunt în tratament endodontic;
 Poziţionarea filmului la copii de vârste mici;
 Poziţionarea filmului la pacienţii parţial edentate;
 Poziţionarea filmului la pacienţii cu dizabilităţi.
Probleme legate de poziţionarea filmului la molarii superiori şi
inferiori:
1) Poziţionarea corectă pentru molarii superiori:

De multe ori constatăm pe radiografiile retroalvolare realizate cu tehnica
bisectoarei, suprapunerea proeminentei arcului zigomatic peste apexurile
molarilor superiori. Aceasta constituie un impediment major în interpretarea
radiografiilor şi se datorează înclinării sub un unghi de 300 a conului localizator.
Le Master a corectat acest deficit al imaginii radiografice introducând

procedeul care îi poartă numele. El constă în introducerea unui rulou de vată
între film şi coroana molarilor de explorat. În acest fel se măreşte unghiul dintre
axul dintelui şi film, realizând aproape un paralelism între cele 2 axe. Conul
localizator va fi înclinat cranio-caudal sub un unghi de 10 0. El se apropie de
tegumente pe linia de protecţie a apexurilor în dreptul unghiului extern al
orbitei, pe sub arcadă zigomatică.
Imaginea radiografică obţinută este izometrica, cu apexurile molarilor

bine vizibile dar cu rădăcinile egale, astfel încât rădăcina palatinală nu se
diferenţiază de rădăcina vestibulară.
2) Poziţionarea corectă pentru molarul 3 inferior:

Sunt cazuri în care molarul 3 inferior este situat aproape orizontal la
nivelul arcadei dentare, iar rădăcinile sale sunt greu de vizualizat în totalitate pe
radiografia periapicala.
Pentru a elimina acest inconvenient trebuie că filmul dentar să fie plasat

cât de posterior posibil pentru că apexurile rădăcinilor molarului 3 şi canalul
dentar inferior să poată fi vizualizate.
Pentru a putea realiza acest deziderat se pot folosi drept soluţii:
a) Folosirea unui suport de fixare a filmului dentar;

b) Realizarea a doua radiografii pentru molarul 3, fiecare având o altă
înclinare a conului localizator.
a. Suportul pentru fixarea filmului poate fi reprezentat de:
 Un suport din plastic, special construit şi comercializat care poate fi
sterilizat;
 Un suport pensă, tip Pean, cu sau fără aripioara metalică, uşor de
sterilizat.
Folosind aceste suporturi poziţionarea se realizează astfel:
 Filmul se prinde în pensă de marginea superioară, astfel încât fata filmului

să fie perpendiculară pe marginea superioară a suportului sau pe aripioară
de metal a pensei;
 Filmul fixat în suport, se introduce orizontal în cavitatea orală, având faţa
anterioară orientate superior;
 Când este aşezat cât mai posterior posibil se roteşte cu faţa anterioară spre
coroana molarului 3;
 Pacientul este rugat să închidă gura şiş a ţină suportul cu mâna opusă
regiunii de radiografiat;
 Conul localizator este aşezat pe linia apexurilor, respective în dreptul
unghiului de 900 care se realizează între filmul plasat în dreptul molarului
3, la 1 cm de marginea inferioară a mandibulei şi o linie verticală coborâtă
de la nivelul marginii externe a orbitei; raza centrală având o înclinaţie
uşoară cranio-caudală, de 50.
b. Se pot folosi şi două incidente diferite pentru molarul 3, fiecare având o
altă înclinare a conului localizator:
 Filmul este poziţionat cu ajutorul suportului cât mai posterior posibil;
 Conul localizator este poziţionat la 1 cm de marginea inferioară a
mandibulei, în dreptul verticalei coborâte de la unghiul orbitei, având raza
centrală orientate la 50, cranio-caudal, în spaţiul dintre molarul 2 şi 3.
Imaginea radiografică obţinută are inconvenientul că amputează apexurile
molarului 3, dar vizualizează raporturile cu molarul 2.
 În a doua incidenţă filmul are aceeaşi amplasare, dar conul localizator este
poziţionat posterior, raza centrală are o orientare de 50 dar disto-excentrică
în raport cu molarul 2. Imaginea obţinută are inconvenientul că amputează
coroanele molarilor 1 şi 2 dar vizualizează apexurile molarului 3 şi
raportul cu canalul dentar inferior.
Poziţionarea filmului la pacienţii cu anumite particularităţi

anatomice:
Particularităţile anatomice cel mai frecvent întâlnite în practică şi care

necesită folosirea unor remedii pentru poziţionarea corectă a filmului dentar
sunt: bolta palatină adâncă sau aplatizata, planşeu bucal în poziţie înaltă, frenul
lingual scurt.
În cazul în care pacientul prezintă o boltă palatină adâncă şi îngustă apar

dificultăţi în realizarea radiografiei incisivilor superiori prin tehnica planurilor
paralele.
Soluţiile pentru acest inconvenient constau în:
 Folosirea de filme înguste de 2x4 cm, care se folosesc separate pentru

incisivii centrali şi respective pentru incisivii laterali, deci realizăm
tehnica planurilor paralele cu încă 2-3 expuneri suplimentare;
 Folosirea de film de 3x4 cm şi a tehnicii bisectoarei pentru grupul
incisivilor centrali, dar având grijă ca să creştem cu 5 0 unghiul de
înclinare a razei centrale la pacienţii cu retrodentiţie şi cu 10 0 la pacienţii
cu prodenţie;
 Pentru pacienţii cu boltă înaltă pentru molarii exploraţi prin tehnica
bisectoarei, trebuie să folosim o corecţie a unghiului de înclinare a razei
centrale de -50.
Dacă bolta palatină este aplatizată apar dificultăţi în realizarea
radiografiilor prin tehnica planurilor paralele, motiv pentru care se recurge la
utilizarea tehnicii bisectoarei.
Cu toate acestea unghiul mare dintre dinte şi film datorită palatului

coborât impune creşterea cu 50 a unghiului de înclinare a razei centrale la
pacienţii cu retrodenţie şi cu 100 la pacienţii cu prodonţie, ajungând astfel la 500-
550.
Dacă planşeul bucal prezintă o conformaţie specifică pot exista dificultăţi

în poziţionarea corectă a filmului când:
 Există o constructive excesivă a muşchilor coborâtori ai mandibulei;

 Apare o poziţie înaltă a plaşeului bucal;
 Frenul lingual este scurt constituţional.
Construcţie excesivă a muşchilor coborâtori ai mandibulei în momentul
deschiderii gurii pentru poziţionarea filmului în contact cu mucoasa planşeului
bucal poate determina reacţii de opoziţie din parta pacientului.
Soluţia constă în folosirea unui suport de susţinere a filmului care permite

introducerea filmului când gură este întredeschisă, spaţiul dintre arcade fiind de
1-2 cm. Muşchii coborâtori ai mandibulei fiind relaxaţi şi planşeul detensionat,
suportul cu filmul este introdus iniţial orizontal între arade şi apoi orientat
retroalveolar, profund intraoral sub limbă pentru tehnica planurilor paralele.
În cazul în care pacientul nu tolerează această poziţie profund intraorala se

imprima filmului fixat în suport o poziţie retroalveolară, ca pentru tehnica
bisectoarei.
În ambele tehnici pacientul musca suportul cu filmul dentar iar centrarea

se va face pe verticală, pe protecţia la piele a apexurilor, perpendicular pe film,
în tehnica planurilor paralele sau pe bisectoarea unghiului dintre dinte şi film, în
tehnica bisectoarei.
Când frenul lingual este scurt constituţional este dificil de radiografiat

incisivii inferiori prin tehnici retroalveolare.
Soluţiile pe care le putem folosi constau în:
 Folosirea tehnicii bisectoarei, incidenta Cieszynski-Dieck, dar plasând

filmul parţial retroalveolar şi cu ½ postero-inferioară deasupra vârfului
limbii;
 Folosirea tehnicii bisectoare în incidenţa Belot plasând filmul ocluzal.
În cazul utilizării incidentei Cieszynski-Dieck:
 Vârful limbii va fi lipit de planşeul bucal;

 Filmul poate di fixat în suportul de susţinere sau menţinut cu ajutorul
indexului, având marginea inferioară şi fata dorsala în contact cu 1/3
anterioară a limbii;
 Centrarea în plan vertical va fi carte apexul incisivilor cu o înclinare
ascendenta a razei centrale cu 50 mai mult decât înclinarea normală;
 Timpul de expunere şi kilovoltajul vor fi uşor mărite pentru a contra
balansa interpunerea limbii între film şi dinţi.
În cazul utilizării incidentei Belot:
 Filmul ¾ cm sau 4/5 cm este plasat orizontal şi ţinut în ocluzie cu 2/3

intraoral şi 1/3 extraoral;
 Centrarea în plan vertical va fi în sens caudo-cranial, către apexul
incisivilor, cu o înclinare ascendenta a razei centrale de 450.
Poziţionarea filmului la pacienţii cu anumite condiţii patologie locale:
În practică curentă uneori întâlnim afecţiuni cum sunt torus, chisturi sau
tumori.
Explorarea dinţilor aflaţi în vecinătate sau incluşi în urnele dintre aceste

afecţiuni necesită adaptarea tehnicilor de radiografiere periapicala.
Torusul palatin şi mandibular sunt hiperplazii osoase sau exostoze

benigne situate în centrul bolţii palatine sau pe fata linguala a mandibulei. Prin
imposibilitatea de plasare a filmului profund intraoral ele impun să soluţie
folosirea incidentei Cieszynski-Dieck sau Belot.
Chisturile sau tumorile benigne sau maligne atunci când au o dezvoltare

excentrică intraorala impun realizarea unei tehnici cu filmul ocluzal în incidenta
Belot sau Simpson. Trebuie avut în vedere că tumefierea şi edemul părţilor moi
alături de aceste procese tumorale sau chistice impun o creştere a timpului de
expunere şi a kilovoltajului pentru a evita obţinerea unor imagini subexpuse,
lipsite de contrast.
Poziţionarea filmului la pacienţii traumatizaţi:
Leziunile traumatice ale dinţilor, maxilarelor şi părţilor moi sunt uneori

însoţite de agitaţie, tremurături şi obnubilare. Pentru a putea realiza radiografii
periapicale la aceşti pacienţi este nevoie de o prealabilă ameliorare a stării de
agitaţie a pacientului, de utilizarea unor filme sensibile (E, E+) şi de o mărire a
timpului de expunere, pentru a compensa edemul părţilor moi.
Prezenţa trismusului sau a lipsei de cooperare a pacientului impun

realizarea unei incidenţe ocluzale Belot.
Poziţionarea filmului la pacienţii cu reflex de vomă exagerat:
Nu de puţine ori poziţionarea filmului la unii pacienţi declanşează reflexul

de vomă, mai ales pentru regiunea molarilor superiori sau inferiori.
Soluţiile pe care le putem aplica constau în:
 Adoptarea de carte asistentul care execută filmul a unei atitudini precise şi

optimiste, de combatere a anxietăţii;
 În timpul poziţionării filmului pacientul este invitat să respire pe nas;
 Se începe cu radiografierea grupului dinţilor frontali, pentru a câştiga
încrederea pacientului, urmată de regiunea dinţilor laterali;
 Se evita pe cât posibil atingerea palatului moale şi a porţiunii dorsale a
limbii;
 În caz de eşec se recurge la folosirea unui anestezic local înaintea
poziţionării;
 Unii autori recomandă şi metode de reducere a stimulilor tactili prin:
 Poziţionarea rapidă şi precisă a filmului plasat în suportul de susţinere;
 Realizarea unei expuneri rapide după o poziţionare corectă a conului;
 Iar în caz de eşec cu declanşarea vomei recurgerea la:
1) Percuţia de 3-4 ori a regiunii temporale a pacientului;
2) Utilizarea unui film “anti-vomă”, film dentar păstrat la rece care diminuă
atenţia pacientului;
3) Atingerea de către pacient a unui obiect dur sau ridicarea mâinii;
4) Măsurarea regiunii temporale bilateral;
5) Menţinerea unui cub de gheaţă în gură şi înghiţirea apei reci;
6) Aplicarea unei soluţii sărate pe vârful limbii.
Când toate aceste metode nu şut utile se recurge la radiografii ocluzale în
incidenta Belot.
Poziţionarea filmului la pacienţii care sunt în tratament endodontic:
La pacienţii care efectuează radiografii în timpul tratamentului

endodontic, având acele pe canal apar unele dificultăţi constând în:
 Menţinere a filmului când folosim tehnica planurilor paralele;

 Identificarea şi separarea canalelor rădăcinilor;
 Stabilirea lungimii canalelor rădăcinilor în cazul radiografiilor alungite
sau scurtate.
Pentru depăşirea acestor dificultăţi pot fi folosite următoarele soluţii:
 Utilizarea unor dispozitive speciale de susţinere a filmelor, unele dintre

acestea prezentând şi un coş ce permite adaptarea dispozitivului la
prezenţa acelor în canalele rădăcinilor;
 Realizarea a cel puţin două radiografii dinte care una în poziţie mezio sau
distoexcentrică pentru separarea rădăcinilor;
 Utilizarea tehnicii planurilor paralele înaintea tratamentului endodontic şi
măsurarea pe radiografia obţinută a lungimii rădăcinilor şi aprecierea
lungimii acestora pe filmele realizate ulterior.
Realizarea radiografiilor periapicale la copii:

Principalele probleme care apar la realizarea radiografiilor periapicale la
copii constau în:
 Extensia la copii a sentimentului de teamă faţă de medici şi asistenţi sau

faţă de aparatura din laboratorul de radiologie. Această teamă este mai
mare în cazul în care radiografiile se efectuează în cardul cabinetului de
medicină dentară;
 Apariţia reflexului de vomă în momentul poziţionării intraorale a filmului
dentar;
 Imposibilitatea realizării tehnicii planurilor paralele la copii de vârste
mici;
 Dimensiunile mici ale cavităţii orale care îngreunează poziţionarea
filmului dentar mai ales în vecinătatea molarilor.
Aceste probleme pot fi depăşite prin aplicarea următoarelor soluţii:
 Asigurarea unei atmosfere calme, plină de bunăvoinţă din partea

personalului medical care execută radiografia. În plus trebuie să se explice
copilului cât mai pe înţelesul sau modul în care se va realiza radiografia,
precizându-se faptul că acest examen este similar realizării unei fotografii,
în acest caz a dinţilor;
 Pentru a convinge copilul ca examenul este nedureros se poate simula
realizarea unei radiografii la unul dintre părinţii care însoţeşte copilul său
la alt copil care este mai mare şi care a realizat deja radiografia;
 Permiţând copilului să examineze filmul radiologic dentar şi aparatul cu
care se realizează radiografiile se poate micşora teamă şi starea de
nelinişte a copilului;
 În vederea diminuării reflexului de vomă se recomanda folosirea tuturor
metodelor de combatere a acestui reflex descrise anterior pentru adulţi şi
în plus se vor utiliza filme radiologice cu dimensiuni mici 2/3 cm sau 2/4
cm pentru a reduce contactul marginilor filmului cu mucoasa bucală, cu
gingia sau cu limba. Se vor folosi de asemenea filme cu sensibilitate
maximă pentru a reduce timpul de expunere;
 Deoarece bolta palatină este joasă iar planşeul bucal este puţin coborât,
susţinerea intraorală a filmelor este realizată de copil şi se foloseşte
tehnica bisectoarei (Cieszynski-Dieck) la care unghiul de înclinare a razei
centrale este mai mare cu 50 faţă de înclinaţia în cazul adulţilor pentru
fiecare grup de dinţi. La preşcolari se poate folosi metoda bisectoarei în
incidenta Belot în care filmul este în poziţie ocluzală şi la care unghiul de
înclinare a razei centrale este mai mare cu 5 0 faţă de înclinaţia în cazul
adulţilor pentru fiecare grup de dinţi. Incidenta poate fi folosită atât pentru
regiunea dinţilor frontali cât şi a molarilor.
Tehnica bitewing (interproximală):
Această tehnică permite realizarea de radiografii dentare selective, care

evidenţiază cariile interproximale, mai dificil de depistat la examenul clinic.
Tehnica clasică utilizează un film radiologic de 2,7x5,4 cm, prevăzut cu
aripioara, care va servi ca mijloc de fixare a acestuia în interiorul cavităţii orale.
Raza centrală este uşor înclinată cranio-caudal de la 6 0 la 100 în raport cu planul
de ocluzie.
Cele mai cunoscute utilizări ale acestei tehnici sunt: depistarea cariilor
aproximale, mai ales a celor de smalţ precavitare, depistarea cariilor aproximale
radiculare, decelarea modelului de evoluţie al cariilor ocluzale (cariile ocluzale
ascunse), aprecierea prezenţei cariilor secundare sau recidivate, aprecierea
morfologiei septului interdentar.
Principii teoretice:
Pentru această tehnică folosim filme care prezintă aripioara plasată la

mijlocul filmului, paralelă cu marginile inferioară şi superioară a acestuia.
În cazul folosirii dispozitivelor de centrare, care plasează filmul în centrul

fasciculului şi asigură perpendicularitatea razei centrale pe centrul filmului, se
evita riscul excluderii din fascicul a unei porţiuni din film.
 Plasarea filmului cu aripioare cu axul lung orizontal pentru regiunea

premolarilor şi molarilor şi cu axul lung vertical pentru grupul incizivi-
canini;
 Poziţionarea fetei posterioare a dinţilor în contact strâns cu faţa filmului
dentar;
 Realizarea paralelismului dintre fata posterioară a dinţilor şi fata filmului
dentar folosind, de multe ori, două filme separate, pentru regiunea
molarilor şi premolarilor în raport cu formă arcului dentar;
 Orientarea în plan orizontal a conului localizator astfel încât raza centrală
să treacă sub unghi drept prin film şi dinte şiş a acopere întreaga suprafaţă
a filmului radiologic;
 Orientarea în plan vertical a conului localizator astfel încât raza centrală
să facă un unghi de 5-80 faţă de orizontală pentru a compensa curba lui
Monson.

explicarea succintă a desfăşurării examenului. Astfel se va asigura pacientul că:
se asigura o imobilitate strictă a capului pacientului în timpul expunerii, se evita
mobilizării limbii şi a mişcărilor de deglutiţie, se utilizează sortul plumbat de
radioprotecţie, după îndepărtarea ochelarilor, protezelor dentare mobile,
protezelor auditive, sau ale obiectelor metalice de podoabă aplicate în zona de
radiografiat, se analizează şi conformaţia cavităţii bucale şi a zonei de
radiografiat pentru a realiza corect înclinarea în plan vertical şi orizontal a
conului localizator.

psihologică minimă este necesară pentru a elimina efectul de intoleranţă la un
corp străin: filmul radiologic.
Filmul radiologic dentar va fi plasat retroalveolar, cu faţa către fasciculul

de radiaţii şi cu aripioara între suprafeţele ocluzale.
Se vor folosi filme cu aripioare de dimensiuni ce corespund categoriei de

vârsta a pacientului. Pentru copii sub 12 ani se vor folosi filme cu aripioare de
22x35 mm. La copii la care s-a produs eruperea celui de-al doilea molar
permanent se pot folosi filme cu aripioare de 31x41 mm. Pentru adulţi se vor
folosi filme cu aripioare de 22x35 mm, 31x41 mm şi ocazional filme de 27x54
mm.
Tehnica bitewing are două variante: una la care pacientul tine filmul în
ocluzie muşcând aripioara (în acest caz poziţionarea conului localizator se
realizează din ochi) şi o a doua care foloseşte un sistem de poziţionare a filmului
cu aripioare, fapt care uşurează poziţionarea conului localizator.
Poziţionarea pacientului:
Pacientul – în poziţie şezând, cu capul rezemat de tetiera unitului dentar

sau cu capul vertical şi bărbia trasă uşor în piept;
Filmul – filmul dentar cu aripioara este poziţionat de obicei orizontal şi

mult mai rar vertical pentru regiunea premolarilor şi molarilor. Operatorul va
introduce filmul ţinut între index şi police în şanţul lingual opus dinţilor
posteriori. Marginea anterioară a filmului va fi poziţionată în vecinătatea
marginii distale a caninului în timp ce mărginea posterioară a filmului ajunge de
obicei posterior de porţiunea mezială a molarului 3.
Menţinerea filmului – pacientul tine filmul în ocluzie muşcând ferm

aripioara. De cele mai multe ori nu se folosesc sisteme de susţinere a filmelor. În
ultimul timp se încearcă folosirea acestor sisteme pentru a uşura poziţionarea
nearbitrară a conului localizator.
Conul localizator – are o înclinaţie de 5-80 cranio-caudală în raport cu

planul de ocluzie. Raza centrală este orientată perpendicular pe axul dintelui şi
film.
Deoarece în timpul poziţionării, după ce pacientul a închis gura, filmul nu
mai poate fi văzut, pentru a evita apariţia unor zone neexpuse, pentru
poziţionarea conului localizator se recomandă luarea ca reper a colţului gurii.
Marginea verticală a conului trebuie să fie în dreptul acestui reper.
Avantajele tehnicii:
 Preţ de cost scăzut;

 Tehnica este simplă şi uşor de realizat de către operator;
 Poate fi folosită cu uşurinţă la copii;
 Nu există pericol de răspândire a infecţiilor deoarece aripioarele sunt de
unică folosinţă;
 Evidenţiază cele mai mici modificări ale limbusului alveolar.
Dezavantajele tehnicii:
 În absenţa sistemului de susţinere a filmului, operatorul alege din ochi

poziţiile pe verticală şi orizontală ale conului localizator;
 Radiografia nu este perfect reproductibila şi de aceea nu poate fi folosită
pentru aprecierea evoluţiei cariilor;
 Erori de poziţie pe orizontală a conului localizator şi de direcţionare a
razei centrale;
 Filmul poate fi deplasat cu uşurinţă de mişcările limbii.
CAPITOLUL 5
ATRIBIŢIILE ASISTENTEI MEDICALE DE RADIOLOGIE
5.1 Atribuţii specifice şi responsabilităţi:
 Manifestă un comportament decent şi plin de solicitudine şi promptitudine

în legătură cu necesităţile pacientului;
 Respectă normele de igienă şi asepsie recomandate de departamentul de
igienă al unităţii sanitare;
 Asigură pregătirea pacientului:
 Psihică – informează pacientul asupra investigaţiei radiologice, asupra
riscului de iradiere şi al beneficiului efectuării examenului radiologic;
 Fizică – poziţionare specifică tipului de investigaţie;
 Supravegherea pacientului pe tot parcursul examinării (ex. Gastric,
urografie, radioscopie);
 Efectuează procedurile radiologice numai la indicaţia medicului şi
respectă normele de securitate radiologică în practicile radiologice emise
de CNCAN;
 Corelează etapele examenului radiologic cu specificul investigaţiei
efectuate (radioscopie, tomografie, angiografie, etc.);
 Verifică starea de funcţionare a aparatelor din serviciul de radiologie,
sistemul de conectare al acestora, starea casetelor radiologice, spălarea
maşinii automate de developare a filmelor radiologice, pregătirea
substanţelor de developare şi verifică modul de colectare a soluţiilor de
developare reziduale conform normelor de Protecţie a Mediului;
 Efectuează examene radiologice (radiografii) conform prescripţiei
medicului, (alege filmul, delimitează fasciculul de raze folosit, execută
radiografia) şi developează filmul radiologic;
 Efectuează examenele radiologice solicitate de medici la patul bolnavului
şi/sau în sălile de operaţii;
 Poziţionează pacientul pentru examenul scopic şi îl supraveghează pe tot
parcursul examinării;
 Manevrează aparatul radiologic, supraveghează şi menţine poziţia
pacientului în funcţie de indicaţia medicului radiolog;
 Administrează substanţe de contrast în cazul în care procedura radiologică
o cere, numai la indicaţia (scrisă) a medicului radiolog şi/sau a
medicului curant, cunoscând reacţiile pacientului la diferite substanţe
(alergii), eventual se testează substanţa;
 Semnalează medicului radiolog orice schimbare în evoluţia pacienţilor în
timpul staţionării în laboratorul de radiologie;
 Acordă primul ajutor în caz de urgenţă;
 Pregăteşte soluţiile necesare fiecărei etape al procesului de developare a
filmelor (soluţii de developare, fixare, etc.);
 Ajută asistentul şef la aprovizionarea cu substanţe şi materiale specifice
laboratorului de radiologie (soluţii de developare, de fixare, de contrast,
dezinfectanţi, etc.);
 Asigură colectarea şi depozitarea, în condiţii de securitate, a materialelor
şi instrumentarului de unică folosinţă, în vederea distrugerii, conform
normelor de Protecţie a Mediului;
 Poartă echipament de protecţie, care va fi schimbat ori de câte ori
necesitatea o impune, păstrând astfel igiena şi aspectul îngrijit;
 Va efectua controlul periodic impus de lege şi va purta în permanenţă
dozimetru având grijă să solicite controlul acestuia conform normelor de
protecţie şi securitate radiologică;
 Completează documente specifice;
 Asigură curăţarea periodică a casetelor şi a maşinii de developat;
 Răspunde de calitatea actului medical şi de eficienţa acestuia;
 Respectă secretul profesional, normele de etică şi deontologie;
 Respectă normele de asepsie şi antisepsie şi cele de igiena radiaţiilor;
 Semnalează medicului radiolog orice neregulă apărută la aparatură pe care
o manevrează;
 Asigură respectarea circuitelor specifice;
 Respectă metode de depozitare şi circuitul deşeurilor;
 Respectă normele de protecţia muncii şi PSI;
 Participă la activităţile de cercetare ştiinţifică, la cursuri de perfecţionare
profesională organizate la nivel de unitate sanitară, la OAMGMAMR,
etc., asigurându–şi o permanentă perfecţionarea cunoştinţelor
profesionale.
5.2 Atribuţiile şi competentele asistentului medical în serviciul de

computer tomografie:
1. Să aibă ţinută conform regulamentului de ordine interioară.

2. Respectă regulamentul de ordine interioară (conform activităţii într–un
spital de urgenţă).
3. Respectarea normelor de deontologie medicală.
4. Înregistrează pacienţii în registrul de examinări CT şi în repertoar.
5. Asigură pregătirea pacientului pentru protocolul CT care se va executa.
6. Asigurarea protecţiei pacientului şi după caz a aparţinătorilor care
supraveghează îndeaproape pacienţii agitaţi.
7. Verifică şi asigură existenţa materialelor necesare trusei de urgenţă.
8. Prezintă medicului filmele efectuate.
9. Participă alături de medic la arhivarea cazurilor examinate.
10.Asigură utilizarea în condiţii optime a aparaturi şi sesizează orice
defecţiuni în vederea menţinerii ei în stare de funcţionare.
11.Să utilizeze şi să păstreze în bune condiţii echipamentul de protecţie şi să
poarte fotodozimetrul pe care să îl prezinte lunar responsabilului cu
radioprotecţia.
12.Utilizează şi păstrează în bune condiţii echipamentele şi instrumentarul
din dotare, supraveghează colectarea materialelor şi instrumentarului de
unică folosinţă utilizat şi se asigură de depozitarea acestora în vederea
distrugerii.
13.Supraveghează ordinea şi curăţenia la locul de muncă.
14.Asigură sub îndrumarea inginerului de service întreţinerea aparatului de
developare (spălarea şi ştergerea maşinii, efectuarea de substanţe pentru
developare, încărcarea magaziei cu filme).
15.Participă împreună cu medicul de radiologie imagistică la procesul de
învăţământ şi la activitatea de cercetare ştiinţifică.
16.Îşi îmbunătăţeşte pregătirea profesională de specialitate prin
perfecţionarea permanentă a cunoştinţelor teoretice şi practice.
17.Respectă reglementările în vigoare privind prevenirea, controlul şi
combaterea infecţiilor nosocomiale.
18.Răspunde prompt la solicitările medicului.
19.Raportează lunar datele statistice.
5.3 Atribuţiile specifice asistentului medical/tehnician radiolog în

radiologia intervenţională:
 Îşi desfăşoară activitatea în mod responsabil, conform reglementarilor

profesionale şi cerinţelor postului.
 Respectă regulamentul de ordine interioară.
 Preia pacientul care urmează a fi examinat.
 Asigură condiţiile necesare examinării
 Informează pacientul cu privire la necesitatea, beneficiul şi riscul gestului
invaziv la care urmează a fi supus.
 Obţine acordul scris al pacientului pentru manopera invazivă.
 Observă starea clinică a pacientului, notează parametrii în fişă şi
informează medicul în legătură cu acestea.
 Pregăteşte bolnavul şi materialele necesare examenului radiologic sau
intervenţiei chirurgicale, după caz.
 Înregistrează bolnavii în registrul de evidenţă a examinărilor angiografice
cu datele de identitate necesare.
 Participă la organizarea şi realizarea activităţilor psihoterapeutice de
reducerea stresului şi de depăşire a momentelor/situaţiilor de criză.
 Ajută medicul la efectuarea tehnicilor speciale de investigaţie şi tratament
– angiografie, flebografie, embolizare.
 Participă activ la examenul angiografic.
 Participă activ în echipa operatorie la bună desfăşurare a intervenţiilor
chirurgicale endovasculare.
 Efectuează următoarele tehnici medicale: administrare de medicamente pe
cale orală, injectabilă (intramusculară, intravenoasă, subcutanată),
cutanată, efectuarea de perfuzii (cu sau fără montare de branule), sondaje
vezicale, resuscitare cardio–respiratorie în caz de nevoie, monitorizează
funcţiile vitale (respiraţie, puls, TA) pe parcursul examinării şi le
înregistrează în dosarul de îngrijire, efectuarea de analize de urgenţă
(coagulare, hematologie, etc.).
 Face comprese minim 15 minute la locul puncţiei arteriale, face
pansamentul la locul puncţiei.
 Participă sub îndrumarea medicului AŢI la efectuarea anesteziei locale,
anesteziei generale sau sedare, după caz.
 Supraveghează bolnavul şi administrează după indicaţiile şi sub
supravegherea medicului tratamentul intraoperator.
 Monitorizează bolnavul postintervenţional şi administrează medicaţie şi
oxigenoterapie la nevoie.
 Acordă primul ajutor în caz de nevoie, informează medicul în caz de
accidente.
 Organizează transportul bolnavului în secţie şi la nevoie îl supraveghează
pe timpul transportului.
 Organizează şi desfăşoară programe de educaţie pentru sănătate, activităţi
de consiliere educative şi demonstraţii practice pentru pacienţi,
aparţinători, şi diferite categorii profesionale aflate în formare.
 Codifică în Foile de observaţie clinică generală procedurile efectuate
pacienţilor (conform CLASIFICĂRII AUSTRALIENE A
INTERVENŢIILOR DIN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII).
 Asigură păstrarea şi consemnarea rezultatelor în foaia de observaţie şi în
evidenţele specifice.
 Răspunde de bună gospodărire a materialelor sanitare.
 Respectă condiţiile de păstrare a materialelor sterile şi de utilizare corectă
a lor.
 Asigură şi răspunde de existenţa în permanenţă de materiale sanitare şi
instrumente sterile pentru intervenţii chirurgicale.
 Asigură sterilizarea instrumentarului şi materialului necesar pe care–l are
în gestiune.
 Cunoaşterea instrumentarului şi modul de funcţionare al aparaturii şi
instalaţiilor.
 Pregătirea instrumentarului pentru intervenţiile chirurgicale, asistarea
bolnavului pre şi intraoperator putând participa la intervenţii în caz de
nevoi deosebite.
 Păstrează evidenţa substanţelor şi materialelor consumabile.
 Înscrie rezultatele interpretării filmelor în registrul de consultaţii
radiologice.
 Asigură evidenţa examenelor de angiografie.
 Păstrează evidenţa la zi a filmelor consumate.
 Poartă echipamentul de protecţie prevăzut de regulamentul de ordine
interioară, care va fi schimbat ori de câte ori este nevoie, pentru păstrarea
igienei şi a aspectului estetic personal.
 Curăţă, decontaminează şi sterilizează aparatura şi răspunde de
corectitudinea sterilizării.
 Supraveghează dezinfecţia suprafeţelor din laboratorul de angiografie.
 Asigură utilizarea în condiţii optime a aparaturii şi sesizează orice
defecţiuni în vederea menţinerii ei în stare de funcţionare.
 Supraveghează colectarea materialelor şi instrumentarului de unică
folosinţă utilizat şi se asigură de depozitarea acestora în vederea
distrugerii.
 Respectă şi aplică normele prevăzute în Ordinul MSF nr. 185/2003
privind asigurarea curăţeniei, dezinfecţiei, efectuarea sterilizării şi
păstrarea obiectelor şi materialelor sanitare, precum şi a normelor
prevăzute în Ordinul MS nr. 994/oct.2004 şi Ghidul practic de
management al expunerii accidentale la produse biologice privind
prevenirea şi combaterea infecţiilor nozocomiale.
 Anunţă imediat asistentă şefă asupra deficienţelor de igienă (alimentare cu
apă, instalaţii sanitare, încălzire, etc.)
 Respectă permanent şi răspunde de aplicarea normelor de igienă în special
de spălarea şi dezinfecţia mâinilor, cât şi a regulilor de tehnica aseptică în
efectuarea tratamentelor prescrise.
 Supraveghează efectuarea dezinfecţiilor periodice.
 Declară imediat asistentei şefe orice îmbolnăvire acută pe care o prezintă
precum şi bolile transmisibile apărute la membrii familiei sale.
 Îndruma şi supraveghează activitatea personalului auxiliar.
 Se preocupă de actualizarea cunoştinţelor profesionale, prin studiu
individual sau alte forme de educaţie continuă şi conform cerinţelor
postului.
 Participă la procesul de formare a viitorilor asistenţi medicali.
 Participă împreună cu medicul radiolog la procesul de învăţământ şi la
activitatea de cercetare ştiinţifică.
 Respectă secretul profesional şi codul de etică al Ordinului Asistenţilor
Medicali.
 Respectă drepturile pacienţilor.
 Răspunde de preluarea medicamentelor scrise pe condică.
 Răspunde de decontarea medicamentelor de la aparatul de urgenţă.
 Răspunde de utilizarea raţională a materialelor consumabile, le
decontează în registrul de decontări materiale şi în fişa de decontări din
foaia de observaţie.
 Respectă programul de muncă, graficul de lucru stabilit de asistentă şefă.
 La începutul şi sfârşitul programului de lucru, fiecare persoană este
obligată să
 Respectă ordinea şi disciplina la locul de muncă, foloseşte integral şi cu
maximă eficienţă timpul de muncă.
 Prezentarea la serviciu cu deplină capacitate de muncă pentru a efectua
servicii la parametrii de calitate impuşi de secţie.
 Răspunde de corectitudinea datelor pe care le consemnează în
documentele specifice de îngrijire.
 Asigură păstrarea şi consemnarea rezultatelor, investigaţiilor în Foaia de
observaţie a bolnavului şi evidenţele specifice.
 Raportează lunar situaţia statistică cerută de spital.
 Se va supune măsurilor administrative în ceea ce priveşte neîndeplinirea
la timp şi întocmai a sarcinilor prevăzute în fişa postului.
 Propunerea de soluţii noi, motivarea acestora şi evaluarea lor.
5.4 Atribuţiile şi competentele asistentului medical/tehnician

radiologic în serviciul de radioterapie:
Atribuţii:
1. Îngrijirea pacienţilor pe bază de standarde, cod de etică şi competenţa
profesională asigurate prin dreptul de liberă practică.
2. Menţinerea şi dezvoltarea cunoştinţelor şi aptitudinilor prin programele de
educaţie medicală pentru asigurarea unei îngrijiri de calitate şi educaţie
adecvată a pacientului.
3. Efectuarea tratamentului radiologic prin:
 Întocmirea planului de tratament şi pregătirea pacientului conform
planului;
 Poziţionarea corectă cu respectarea strictă a parametrilor stabiliţi în
Planul de tratament şi a indicaţiilor obţinute de la medicul radioterapeut;
 Monitorizarea pacientului pe toată durata efectuării şedinţei de iradiere,
urmărirea eventualelor fenomene secundare ce pot apare şi informarea
medicului;
 Pregătirea psihică a pacientului;
 Instruirea pacientului şi a însoţitorului privind igiena sanitară, regimul
alimentar, reacţiile adverse ce pot apărea, programarea şedinţelor şi a
pauzelor, precum şi efectuarea analizelor;
 Protejarea pacientului de iradierile accidentale.
4. Înregistrarea pacienţilor şi a şedinţelor acestora în registrele de evidenţă,
completarea foilor de tratament cu parametrii folosiţi zilnic.
5. Utilizarea instalaţiilor de iradiere conform normelor de protecţie impuse
lucrului cu surse radioactive de înaltă energie, precum şi întreţinerea
acestora.
6. Realizarea unei comunicări interactive în Centrul de iradiere, între
diferitele laboratoare, realizarea muncii în echipă.
7. Însuşirea normelor de protecţie împotriva radiaţiilor, şi aplicarea acestora
în cazuri excepţionale.
8. Utilizarea calculatorului.
9. Însuşirea cel puţin a unei limbi de circulaţie internaţională.
Competente:
Activităţile specifice profesiei de asistent medical de radiologie sunt

exercitate corespunzător calificării profesionale însuşite prin cursurile
profesionale, titluri de calificare în profesie şi au în vedere realizarea acordării
de îngrijiri, evaluarea acestora şi asigurarea continuităţii lor.
Competenţe:
 Radioterapie
 Aplicaţiile radioizotopilor
 Ecografie generală, obstetricală, ginecologică, etc.
 Radiodiagnostic maxilodentar
 Radiografia dentară.
Servicii medicale:
Radioterapie cu energii înalte:
Radioterapie cu fascicole de radiaţii:
 Gamma;
 X de mare energie;
 Electroni de mare energie;
 Radioterapie dinamică (arc terapie) conformaţională cu colimator
Multilamelar şi/sau protecţie personalizată;
 Iradiere totală corporală în vederea transplantului medular;
 Rx–terapie superficial şi de ortovoltaj (60–250 kv.);
 Brahiterapie tip afterloading cu debit mare, pentru orice localizare
Abordabilă prin tehnica afterloading (sfera genitală, rect, esofag, pulmon,
ficat, mulaje superficiale);
 Plan tratament 3D pentru brahiterapie, afterloading, transmis prin
Reţea la instalaţia de iradiere, preluarea directă, prin reţea a imaginilor
radiologice necesare reconstrucţiei spaţiale a punctelor de interes şi a
poziţiei sursei radioactive;
 Dozimetrie în vivo pentru situaţii speciale (iradiere totală, calibrare
Aparatura dozimetrică (în colaborare cu laborator standard – serviciul de
dozimetrie);
 Pregătirea cadrelor medicale;
 Cursuri şi lucrări practice.
Imagistica medicală:
 Examene CT: cap, torace, abdomen;

 Examene radiologice la angajare sau examene periodice;
 Explorări dinamice radiologice ale polului inferior ale aparatului urinar;
 Explorări radiologice ale tubului digestive;
 Irigografii;
 Urografii;
 Mamografii cu stereotaxie;
 Radiografii abdominale, craniofaciale, osoase, dentare, sialografii,
ortopantomamografii pentru sarcină şi abdomen simple în urgenţe;
 Radioscopii şi radiografii pulmonare;
 Tomografii computerizate de orice tip.
CONCLUZII
Radiografia dentară este esenţială în tratamentul stomatologic şi

medicului stomatolog deoarece ajuta la stabilirea unui diagnostic corect şi la
efectuarea unei lucrări potrivite fiecărei situaţii în parte.
Radiografia oferă o imagine detaliată a dinţilor, maxilarului şi ţesuturilor

înconjurătoare. Arătând că negativele unei fotografii, radiografiile sunt obţinute
prin expunerea la radiaţii electromagnetice care penetrează corpul. Radiaţiile
sunt absorbite în grade diferite de ţesuturi în funcţie de densitate. Pe o
radiografie veţi observa că structurile mai dense (dinţii) sunt redate cu alb,
cavităţile cu negru, iar ţesuturile moi cu nuanţe de gri.
Siguranţa radiografiilor dentare:
Radiografiile dentare făcute cu echipamentele de ultima generaţie nu

iradiază mai mult decât o face un televizor în câteva ore de vizionare. La fiecare
radiografie, pacientul poartă un sorţ de protecţie din plumb care nu permite ca
restul de zone ale corpului să fie expuse. Riscurile sunt astfel, zero.
Cantitatea de raze X din timpul expunerii este foarte mică, dar numărul de
radiografii este limitat la recomandarea medicului. Precauţii speciale sunt
indicate doar pentru femeile însărcinate şi cele care alăptează, doar ca măsură de
precauţie suplimentară.
Tipuri de radiografii dentare:
· Radiografie dentară panoramică (numită şi ortopantomograma sau OPG).

Este recomandată de fiecare medic stomatolog la consultul stomatologic
iniţial pentru că oferă o imagine de ansamblu a tuturor dinţilor şi
raportului acestora cu formaţiunile anatomice vecine, mărind obiectele cu
25-35%.
· Radiografie retroalveolară (periapicala). Mai simplă, uşor de realizat
chiar şi în cabinet şi recomandată destul de des, oferă informaţii detaliate
despre o parte dintre dinţi.
· Radiografie ocluzală. Recomandată mai rar, dar necesară în anumite
situaţii.
· Radiografie dentară digitală plană. Realizată cu un aparat radiologic de
nouă generaţie în care filmul dentar este înlocuit cu un senzor, imaginile
fiind transmite către calculator.
Radiografia dentară este necesară pentru:
· A detecta infecţiile sau inflamaţiile dentare.
· Evaluarea stării parodontale.
· A descoperi cariile interdentare sau situate sub obturaţii.
· Identificarea unor fisuri sau anomalii.
· Identificarea dinţilor în curs de erupţie sau neerupţi.
· Vizualizarea morfologiei radiculare (a rădăcinilor unui dinte) înainte de o
extractive sau un tratament endodontic.
· Identificarea traumatismelor endodontice.
· Evaluarea, pregătirea şi fixarea implanturilor, a protezelor sau aparatelor
ortodontice.
Radiografiile dentare sunt utile şi în cazul copiilor. Medicul stomatolog
afla astfel dacă spaţiul din cavitatea bucală este suficient pentru dentiţie, observă
evoluţia dinţilor şi eventualele probleme.
Uneori, o radiografie este recomandată şi după efectuarea tratamentului

pentru a evalua dacă tratamentul s-a efectuat în mod corect. Cu ajutorul unei
radiografii de control se evita o altă intervenţie pentru tratarea aceluiaşi dinte.
BIBLIOGRAFIE
ü Vladeanu M. – Radiodiagnostic Editura medicală 1971;
ü Birzu - I. Radiologie Medicală - Editura Didactică şi Pedagogică -

Bucureşti 1980;
ü LUNGEANU M. -Tehnica radiologica - Editura Medicală - Bucureşti

1988;
ü Mănescu, Sergiu - “Igiena”, Editura Info-Team, Bucureşti, 1996;
ü Rădulescu D. – Radiologia Medicală –curs litografiat I.M.F Cluj 1983;
ü Standiu G. – Curs radiologie clinică –I.M.F. Târgu Mureş 1978;
ü H.N.Teodorescu -,,Electronică Medicală”, Note de curs, UT Iaşi, 2001;
ü Romînu M, Zeno F, Moldovan R, Lakatos S, Negrutiu M, Sinescu C:

Dinţii umanimorfologie şi modelaj, Lito U.M.F.T., Timişoara, 2001 ;
ü Păgâno JL: Anatomia dentaria, Editorial Mundi, Buenos Aires, 1965;
ü Scott JH, Symons NBB: Introduction to dental anatomy, ed 8, Churchill

Livingstone, Edinburgh-London and New York, 1977;
ü Székely M: A fogak és fogivek funkcionális morfológiája-ediţia a doua,

Editura University Press, Târgu Mureş, 2009;
ü Zârnea L: Pedodonţie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1993;
ü Woelfel JB, Scheid RC: Dental anatomy: its relevance to dentistry, ed 5,

Baltimore, 1997, Williams and Wilkins;
ü https://ro.scribd.com/doc/57012657/RADIOLOGIE-Carte-de-Curs.
ü C.Aldescu, Radiologia pentru studenți medici și stomatologi, Ed. Polirom,

Iaşi, 1998;
ü S. Popescu, Radiologie: Curs pentru studenţii stomatologi, Ovidius

University Press, Constantă, 2003;
ü Ov. Grivu, C.Sinescu, Ortodonție și ortopedie dento-facială, Timișoara,

2010;
ü Aurel Fratu, Ortodonție. Diagnostic, clinică, tratament, Iași, 2001;
ü Carranza's Clinical Periodontology, 9th Ed., W.B. Saunders, 2002;

ü http://www.ada.org/~/media/ADA/Member
%20Center/FIles/Dental_Radiographic_E xaminations_2012. Ashx.

Proiect-Aspectul-Radiologic-Al-Dintilor - Metode-Tehnici-De-Radiografie Modificataaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect-Aspectul-Radiologic-Al-Dintilor - Metode-Tehnici-De-Radiografie Modificataaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

FUNDAŢIA ECOLOGICĂ GREEN

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ FEG

SPECIALIZAREA: ASISTENT MEDICAL

SESIUNEA AUGUST 2018

3.1 Aspecte de anatomie dentară radiologică:..................................................26

3.3 Anatomia dinţilor:......................................................................................29

EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ ÎN STOMATOLOGIE.................35

4.1 Aparate Roentgen dentare:.........................................................................35

4.2 Filmul radiologic dentar şi prelucrarea acestuia:.......................................37

4.4 CONE BEAM CT-ul sau tomografia volumetrică cu fascicolul conic:.....47

4.5 Tehnici radiologice utilizate în stomatologie:............................................50

ATRIBIŢIILE ASISTENTEI MEDICALE DE RADIOLOGIE..................85

5.1 Atribuţii specifice şi responsabilităţi:.........................................................85

5.2 Atribuţiile şi competentele asistentului medical în serviciul de computer

5.4 Atribuţiile şi competentele asistentului medical/tehnician radiologic în

Primele radiografii durau minute sau ore, şi foloseau contraste spontane

Ramură radiologiei adiologiile, în foarte multe cazuri rezolvă dificultăţile

Protecţia contra iradierii:

Pentru protecţia adecvată a tegumentelor pacientului căruia i se efectuează

O atenţie specială trebuie acordată indicaţiilor pentru efectuarea

Radiaţia descoperită în 1895 la Universitatea Wurzburg de către fizicianul

Figura 1. Wilhelm Conrad Röntgen

Figura 2. Locul razelor X în spectrul electromagnetic

Modificările suferite de energia radiantă la diverse nivele în corpul omenesc

Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la puterea a

Pentru a putea produce imagini medicale pe baza radiaţiilor X, sursa acestora

Figura 3. Tubul de raze-tubul Coolidge

Se face în tubul de raze-tubul Coolidge – un tub de sticlă în care se afla un vid

Principalele componente ale unui tub de raze X:

Figura 4 – Principalele componente ale unui tub de raze X

Filamentul incandescent eliberează electroni care sunt acceleraţi de printr-o

· La ieşirea din pacient, fasciculul de radiaţii (emergent) este atenuat

· Fasciculul emergent întâlneşte apoi suportul (film radiologic, ecran

Proprietatea Razelor X ce permite utilizarea lor în imagistica medicală

În cadrul fiecărei unităţi sanitare în care se desfăşoară practică de

3.1 Aspecte de anatomie dentară radiologică:

Structurile dentare apar vizibile radiologic şi diferenţiate ca şi grad de

Figura 5 - Radiografia dentară

Imaginea radiologică obţinută evidenţiază formă de ansamblu a coroanei

Dantura este folosită la mestecarea şi triturarea alimentelor în bucăţi mai

Dantura are un rol important şi în vorbire – dinţii, buzele şi limba permit

Dinţii sunt compuşi din patru tipuri distincte de ţesut:

Smalţ – stratul transparent, situat în exterior şi totodată substanţa cea mai

Dentina – înveleşte şi protejează miezul intern al dintelui şi este

Pulpa – conţine vase de sânge care asigură aprovizionarea dintelui cu

Cementul – acoperă suprafaţa externă a rădăcinii. Este o formă de ţesut

Stadiile dezvoltării dinţilor:

Figura 8. Dentiţia primară

Dezvoltarea danturii permanente:

Figura 9. Dentiţia permanentă

Setul complet de dinţi:

Pe măsură ce dinţii de lapte sunt înlocuiţi, gura şi maxilarele îşi schimbă

Adulţii au, în general, 32 de dinţi -16 pe maxilarul superior şi 16 pe cel

EXPLORAREA RADIOIMAGISTICĂ ÎN STOMATOLOGIE

Omul prezintă două dentiţii:

1. Pentru hemimaxilarul superior drept;

4.1 Aparate Roentgen dentare:

În laboratoarele de radiologie dentară şi în practică privată se întâlnesc

 Fixe - montate pe tavan sau perete;

Realizată de către Francis Mouyen în 1982, că o alternativă la radiografia

În prezent există două tipuri de sisteme pentru obţinerea directă a

Filmul radiologic folosit în radiografia dentară este de 2 tipuri:

 Film sensibil la acţiunea directă a razelor X, care nu necesită ecran