Bibliografie

1. Bush WH, Bettmann MA. Update on metformin (Glucophage®) therapy and the risk oflactic acidosis: change in FDA-approvedpackage
insert. ACR Bulletin 1998;54:15
2. * * - Manual on Contrast Media, Edition 7. 0, American College ofRadiology - 201 0:33-35
3. Younathan CM, Kaude JV, Cook MD, Shaw GS, Peterson JC. Dialysis is nat indicated immediately after administration of nonionic
contrast agents in patients with end-stage renal disease treated by maintenance dialysis. AJR Am J Roentgenol 1 994; 1 63:969-71
4. Morcos SK, Thomsen HS, Webb JA W, and members of the Contrast Media Safety Committee of the European Society of Urogenital
Radiology (ESUR). Dialysis and Contrast Media. Eur Radiol 2002; 12:3026-3030

29. Noţiuni despre structura moleculară
şi farmacologia substanţelor de contrast;
clasificarea substantelor de contrast radi-
,
ologice, de RM şi ecografie; concentraţiile
si dozele substantelor de contrast intra-
, '
venoase; alegerea celui mai bun mediu de
contrast şi folosirea optimală a acestuia
în relaţie cu tehnica imagistică aleasă şi
problemele clinice ale p acientului.
Adrian Şanta
Termenul generic de „substanţă de contrast" se referă la
utilizarea în imagistica medicală a unor medii sau substanţe
ce modifică aspectul imagistic al structurilor pacientului, fiind
astfel un adjuvant de diagnostic. Există substanţe de contrast
naturale, substanţe de contrast cu administrare digestivă
(antero - orală sau retrogradă - anală), necesare evaluării
lumenului digestiv, substanţe de contrast intravasculare (ce
se injectează intravenos sau intraarterial), fiind vehiculate de
torentul sanguin şi generând astfel fie imagini ale lumenului
vascular (arteriografii, flebografii), fie ale organelor sau
structurilor patologice cu vascularizaţie activă.
Substanţele de contrast cu administrare intravenoasă pot
fi specifice metodelor radiologice (radiologie convenţională,
vasculară sau CT), respectiv metodelor neradiologice (eco­
grafie şi IRM). Există şi contrast injectat direct în căile biliare
sau în sacul meningeal rahidian, respectiv retrograd în vezica
urinară şi căile urinare extrarenale (cistografie retrogradă),
mai rar folosite astăzi.
Structură chimică a mediilor de contrast variază în
funcţie de tip şi utilizare. Dacă radiologia convenţională
foloseşte metale grele (Bariu sau Iod) pentru contrastul
digestiv, substanţele de contrast injectabile pentru metodele
ce utilizează radiaţia X (urografie, CT, angiografie) vor avea
în compoziţie ioni de metale grele (Iod), legate de molecule
organice care asigură anumite proprietăţi, printre care cele
legate de ionicitate şi de osmolaritate. Ideal, contrastul cu iod
utilizat intravenos în radiologie ar trebui să fie non-ionic (să nu
prezinte sarcină) şi izo-osmolar (să aibe aceeaşi osmolaritate
cu plasmă sanguină). Există substanţe ionice şi hiperosmolare
(aproape scoase din uzul medical actual), substanţe non-ioni­
ce şi hiperosmolare (cele mai utilizate azi) şi substanţe non­
ionice şi izoosmolare (încă foarte scumpe pentru uzul curent).
Substanţele de contrast folosite în ultrasonografie, pe
lângă cele luminale (de cele mai multe ori apa, ce are propri-
51
etatea de a fi transsonică), sunt molecule mucopolizaharidice
(MPZ) structurate ca o membrană în jurul unor mici cantităţi
de gaz. Aceste mici bule gazoase cu perete MPZ sunt puse în
vibraţie elastică (se contractă şi se destind sub influenţa unui
ultrasunet puternic), generând turbulenţă la nivelul vaselor
în care sunt prezente. Astfel, ecoul ultrasonor recepţionat de
la nivelul structurilor vasculare va fi amplificat pozitiv dar şi
diferenţiat în funcţie de gradul de vascularitate.
Rezonanţa magnetică foloseşte de asemenea substanţe
de contrast digestive, sub formă de apă în suspensie cu diverse
structuri chimice care îi reduc absorbţia (manitol, PEG). Con­
trastul intravenos folosit în IRM se bazează pe conţinutul unui
metal cu proprietăţi paramagnetice (de regulă Gadolinium,
mai rar Mangan sau Fier), care modifică dramatic timpul de
relaxare a structurilor cu vase active în care contrastul este
vehiculat. Există şi substanţe de contrast hepatospecifice,
fie T1 (gadolinium în molecule liposolubile) fie T2 (SPIO,
USPIO), utile în evaluarea parenchimului hepatic (a se vedea
subiectul 1 65).
Prin variabilitatea lor, substanţele de contrast utilizate în
imagistică medicală nu pot fi discutate într-un singur grup,
ele necesitând discuţie separată.
Administrarea de contrast şi în special cea intravasculară
trebuie să respecte reguli precise. Dozele sunt specificate de
producător şi nu trebuie depăşite, existând riscuri legate de
efecte secundare, în special renale.
Concentraţiile sunt specificate de producător. Acolo unde
există concentraţii diferite pentru acelaşi tip de mediu de con­
trast (ex contrast i. v. cu conţinut de Iod la 1 80 mgl/mm, 240
mgl/ml, 300mgl/ml, 350 mgl/ml şi 400mgl/ml), trebuie ţinut
cont atât de obţinerea unui contrast cât mai mare (necesitând
doză de iod crescută), cât şi de vâscozitatea substanţei (care
creşte cu creşterea concentraţiei de iod).
Alegerea substanţei de contrast este apanajul medicu­
lui radiolog şi nu poate fi hotărâtă şi nici sugerată de alţe
specialităţi medicale. Responsabilităţile medicale şi medico­
legale ce decurg din utilizarea substanţelor de contrast sunt
de asemenea apanajul exclusiv al radiologului.
Prin specificitatea lor, substanţele de contrast trebuie
alese adecvat metodei (CT, US, IRM) şi tipului de examinare
preconizat. De asemenea, dinamica examinării postcontrast
trebuie adaptată tipului de rezultat dorit, radiologul trebuind
să cunoască exact timpii de evaluare postcontrast (arterială,
portală şi tardivă de exemplu în cazul parenchimului hepatic).
Există o multitudine de probleme legate de pacient care
necesită atenţie şi trebuie cunoscute de către medicul ra­
diolog, fiind necesară documentarea din datele pacientului
înainte de administrarea de contrast. Alergia la iod sau alergia
încrucişată la alte substanţe medicamentoase poate constitui
52
contraindicaţie. Tot contraindicaţii sau atenţie deosebită o
necesită pacienţii cu tireotoxicoză, diabeticii pe tratament cu
Metformin, mielomul multiplu, pacienţii cu insuficienţă rena­
lă (înaintea administrării de contrast este necesară obţinerea
valorilor actuale de uree şi creatinină ale pacienţilor), gravi­
dele şi mamele care alăptează.
30. Fundamentele bolusului de contrast
şi a ratei constante de administrare; fi­
ziologia excreţiei renale a substanţei de
contrast; curbele de încărcare în compar­
timentele renale după administrarea de
contrast intravenos
Adrian Şanta
Pentru a obţine un contrast adecvat, substanţa de contrast
trebuie injectată în cantitate, concentraţie şi rată adecvată.
În funcţie de scopul urmărit, cantitatea de contrast poate
varia, concentraţia acesteia de asemenea. Volumul este şi
el variabil, unele organe (în special sistemul nervos central,
care prin bariera hemato-encefalică reţine contrastul mai mult
timp în circulaţia parenchimatoasă) necesitând cantităţi mai
mici decât altele.
Este întotdeauna obligatoriu ca volumul de contrast să
fie administrat compact, într-un volum numit „bolus" care
reprezintă o cantitate compactă de contrast ce se deplasează
prin vasele pacientului înainte de a fi diluată şi disipată în
torentul sanguin. Asigurarea bolusului de contrast este o
necesitate atât pentru un contrast evident, cât mai ales pentru
a putea face evaluări dinamice în timp, necesare studiului
c<;>mportamentului diverselor organe sau structuri patologi­
ce faţă de contrast şi în timp. Astfel se pot alcătui curbe de
intensitate-timp a încărcării cu contrast, specifice diverselor
tipuri de patologie. Ca regulă generală, structurile carioki­
netice, neoformatoare, prin vascularizaţia lor abundentă de
tip endotelial, vor fi rapid şi accentuat încărcate de bolusul
de contrast şi de asemenea contrastul va fi rapid „spălat". O
asemenea curbă cu wash-in şi wash-out rapid este caracte­
ristică malignităţii. Structurile benigne prezintă încărcare
progresivă mai lentă în faza iniţială, cu menţinerea încărcării
lente în faza tardivă.
Asigurarea unui bolus constant de contrast se realizează
prin injectarea i.v. cu ajutorului unui dispozitiv numit inj ector
sau injectomat, compus dintr-un dispozitiv tip seringă auto­
mată în care se încarcă substanţa de contrast. Aceasta este
conectată prin tubulatură specifică la branula intravenoasă
a pacientului, inj ectarea tăcându-se la comanda manipula­
torului, după stabilirea volumului injectat (ml) şi a ratei de
injectare (ml/sec). Maj oritatea tomografelor moderne şi a
aparatelor de IRM permit injectarea iniţială a unei cantităţi
mici de contrast, detectarea ei şi corelarea între intensitatea de
contrast la un moment dat într-un vas ales de către examinator
(ex: aorta ascendentă) şi declanşarea concomitentă a injectării
restului de contrast şi începerea examinării. Urmărirea de
către softul tomografului sau al aparatului IRM a creşterii
contrastului în acest ROI (Region Of Interest) stabilit de
examinator şi declanşarea automată a injectării şi scanării se
numesc variat de la producător la producător (Bolus tracking,
Care Bolus etc). Astfel se asigură timpii de examinare, corelaţi
cu fiziologia vasculară efectivă a pacientului (ce depinde de
frecvenţa cardiacă, debitul cardiac ventricular stâng şi alte
elemente vasculare).
Majoritatea injectoarelor folosite în imagistică prezintă
două suporturi, pentru două seringi (cap dual) ce permit injec­
tarea fie a două cantităţi succesive de contrast, fie injectarea
unui volum de ser fiziologic imediat ce inj ectarea bolusului
s-a încheiat, asigurând astfel un bolus de contrast mai com­
pact, cu reducerea dispersiei contrastului. Volumul şi rata de
administrare este specifică examinărilor şi trebuie cunoscută
pentru fiecare tip de examinare şi chiar pentru tipul de pato­
logie urmărit (ex: studiul tumorilor pancreatice necesită timp
arterial precoce, unele tumori fiind violent încărcate doar în
acest timp arterial, ulterior parenchimul adiacent prezentând
încărcare similară, cu „dispariţia" tumorii).
Substanţele de contrast radiologice intravenoase şi cele
generale IRM sunt excretate renal
Pasajul substanţei de contrast de la nivelul pătrunderii în
rinichi prin artera renală şi până la eliminarea în căile urina­
re urmează o succesiune de tranziţie prin compartimentele
funcţionale renale, respectiv de colectare finală, succesiunea
având o desfăşurare în timp de regulă simetrică stanga-dreapta.
Substanţele de contrast folosite astăzi sunt excretate renal,
componenta lor de secretare fiind neglijabilă. Trecerea la
nivel glomerular din sânge în sistemul de filtrare renală este
dependentă de un număr de factori între care osmolaritatea,
vâscozitatea sau sarcina electrică a substanţelor de contrast,
dar şi dimensiunile moleculare etc. Rata de filtrare glomerula­
ră renală este de asemenea esenţială. Concentraţia de contrast
joacă un rol important în examinarea imagistică.
Tranzitul prin compartimentele renale. Imediat după
injectare, concentraţia de contrast intravascular este mare,
urmând ca apoi să scadă prin echilibrul între cantitatea de
contrast şi plasmă ce se atinge în timp. În perioada de maximă
concentraţie, filtrarea glomerulară a contrastului este şi ea ma-

ximă, generând prezenţa de contrast renal la nivel cortical în
primele faze postinjectare. Imaginea de parenchim renal astfel
obţinută poartă numele de nefrogramă, aducând atât indicaţii
despre starea morfologică a corticalei (defectele de încărcare
evidenţiind arii de corticală nefuncţională - infarct renal sau
înlocuită de alt proces patologic - chist, tumoră, abces), dar
şi despre funcţia de excreţie a acesteia (întârzieri uni- sau
bilaterale ale excreţiei sau chiar lipsa totală a acesteia - rinichi
mut urologic). Acest proces durează de regulă 1 -2 minute.
Trecerea substanţei de contrast în sistemul colector (după
2-3-5 minute de la injectare) duce la încărcarea cu contrast
a sistemului calicial şi ulterior a bazinetului, ureterelor şi a
vezicii urinare (la 1 5-25 min). Examinarea seriată succesiv
la intervale diferite de timp trebuie să surprindă atât faza
nefrografică, cât şi cea tardivă, de colectare. Principiul este
valabil atât în urografia intravenoasă (în dramatică reducere
de utilizare), cât şi în Uro-CT. Avantajul Uro-CT rezidă în
obţinerea în acelaşi timp de date funcţionale (nefrograma şi
urograma), dar şi în evaluarea perfuziei structurilor patologice
şi a regiunilor extrarenale (organe abdominale, retroperito­
neu), neexplorabile prin urografie. Doza unei Uro-CT poate
fi mai mică decât a unei urografii cu radiografie reno-uretero­
vezicală simplă şi 4-5 clişee postcontrast!
3 1 . Principiile fiziologice, proprietăţile
fizice, efectele adverse (biologice, toxice,
anafilactoide) ale substanţelor de contrast
radioimagistice ionice şi non-ionice, ul­
·
trasonografice şi a celor folosite în IRM
Adrian Şanta
Substanţele de contrast radio-imagistice cu conţinut
de iod.
Substanţele de contrast cu Iod şi cu încărcătura electrică
se numesc substanţe de contrast ionice. Reprezintă primele
substanţe folosite pe scară largă în special în urografie, având
azi doar interes istoric, nemaifiind folosite în practica medica­
lă modernă datorită unui nivel de risc mai înalt, legat atât de
hiperosmolaritatea lor, cât şi de faptul că reprezintă molecule
încărcate electric. Reacţiile potenţial generate de acestea, pe
lângă nefrotoxicitate cu necroză tubulară, nefropatie indusă
prin contrast, sunt cele de tip anafilactoid, (uşoare, medii şi
grave), cu risc de deces rapid prin şoc anafilactic.
O a doua generaţie de substanţe de contrast cu iod este
reprezentată de substanţele de contrast non-ionice. Ele
53
reprezintă molecule complexe organice care au ataşat un
număr variabil de atomi de Iod, unele monomerice, altele
polimerice. Prin lipsa încărcăturii electrice, aceste molecule
reprezintă un risc mult mai scăzut pentru nefropatie indusă
dar şi pentru reacţii de tip anafilactoid.
În funcţie de osmolaritatea lor faţă de plasma sanguină,
substanţele de contrast non-ionice pot fi hiperosmolare sau
izoosmolare.
Cele mai uzitate astăzi în diagnosticul medico-imagistic
prin metodele ce utilizează radiaţia X sunt substanţele de
contrast non-ionice hiperosmolare. Există un număr de pro­
ducători de asemenea substanţe, ele fiind oferite în volume
şi concentraţii variate, de la :flacoane de 1 O ml la :flacoane de
200ml, concentraţiile variind între 1 80 mgl/ml şi 400 mgl/
ml. Dozele administrate pacienţilor depind atât de organul
examinat, cât şi de concentraţia de iod, existând indicaţiile
producătorului. Ca exemplu, pentru examinarea CT crani­
ană sunt necesari 50 ml de contrast 300mgl/ml, pentru cea
abdominală 1 00- 1 20 ml, cantităţi mai mari fiind necesare în
evaluări angiografice sau de perfuzie.
Substanţele de contrast non-ionice izoosmolare sunt cele
mai reduse ca risc de reacţii secundare, însă preţul lor este
în continuare mult mai mare decât al celor hiperosmolare.
Izoosmolaritatea reduce efectul toxic al contrastului asupra
celulelor şi tubilor renali, reducând riscul de nefrotoxicitate
sau d.e nefropatie indusă cu contrast, aceste substanţe fiind
utilizate la pacienţii cu patologie a funcţiei renale, dar de
asemenea sub controlul creatininei şi ureei.
Reacţii la contrast
Substanţele de contrast pot genera reacţii biologice, reacţii
toxice şi reacţii anafilactoide. Deşi mai reduse ca în cazul
substanţelor radioimagistice cu conţinut de iod, şi substanţele
de contrast utilizate în IRM ( chelaţi de Gadolinium) pot pro­
voca astfel de reacţii. Particulară pentru mediile de contrast
IRM este fibroza sistemică nefrogenă (apare la pacienţii cu
disfuncţie renală).
Reacţiile generate de contrastul administrat intravenos pot
fi uşoare, medii şi grave. De asemenea există reacţii imediate
(declanşate la câteva minute postinjectare) şi reacţii tardive,
de regulă mai puţin grave în sensul ameninţării vieţii.
Senzaţia de încălzire pe care unii pacienţi o percep la
injectare nu este considerată reacţie la contrast, fiind un
fenomen comun, fără urmări.
Reacţiile uşoare se manifestă prin rash cutanat, prurit,
apariţia de papule cu reversibilitate în timp scurt
Reacţiile medii pot implica edem facial sau glotic, anxi­
etate extremă, dificultăţi respiratorii.
Reacţiile grave sunt reprezentate de şocul anafilac­
tic. Este de remarcat că şocul anafilactic este o reacţie
54
autoîntreţinută, care, prin mecanism histaminic, se propagă
de la sine odată ce a fost iniţiată. În acest sens, declanşarea
sa nu este dependentă de cantitatea de contrast administrată,
putându-se declanşa şi la cantităţi mici, folosite pentru tes­
tare. De aceea, testarea cutanată sau intradermică la contrast
prezintă aceleaşi riscuri de declanşare a şocului. Este crucială
anamneza pacientului, pacienţii cu istoric de reacţii la iod sau
la alte medicamente, respectiv alimente, fiind pacienţi cu risc
(există reacţii încrucişate la diverse componente chimice),
şi este de evitat administrarea de contrast. Ori de câte ori se
poate, aceşti pacienţi vor fi examinaţi ecografic cu contrast,
contrastul folosit în ecografie fiind lipsit de reacţiile generate
de iod sau chiar Gadolinium.
Un serviciu de imagistică trebuie să aibă în dotare trusă
de prim-ajutor antişoc, constând în atropină, adrenalină,
hemisuccinat de hidrocortizon, cortizoni cu acţiune rapidă,
plasmă expanderi dar şi laringoscop şi sonde de intubaţie de
dimensiuni diferite.
Ca regulă obligatorie, substanţa de contrast se injectează
pe canulă flexibilă (branulă, flexulă), care se păstrează i.v.
până după terminarea examinării, chiar şi mai mult dacă
pacientul este internat. Această conduită asigură păstrarea
abordului venos pentru tratament, ştiut fiind faptul că şocul
anafilactic se însoţeşte de plegie vasculară periferică, cu
cvasiimposibilitatea abordării venoase percutanate prin
puncţie venoasă.
În lipsa tratamentului rapid şi energic (care implică dese­
ori anestezist-reanimator), decesul prin şoc anafilactic poate
surveni chiar şi în mai puţin de 5 minute.
Pe lângă reacţiile alergice, substanţele de contrast se uti­
lizează cu precauţiune sau de loc la pacienţi cu tireotoxicoză,
boli grave hepatice, insuficienţă renală (vezi capitolul urmă­
tor), pacienţi cu tratamente medicamentoase ce contraindică
administrarea de contrast dar şi la pacienţi cu boli hemato­
logice care pot elibera proteine ce impietează filtrarea renală
(proteinuria Bence-Jones din mielomul multiplu).
32. Nefrotoxicitatea substanţelor de con­
trast; factori de risc pentru nefrotoxicita­
te şi identificarea pacienţilor ; metode de
reducere a riscului de nefrotoxicitate la
contrast; precauţiile la pacienţii diabetici
tratati cu Metformin care necesită admi­
nistr�rea de contrast iv; fibroza sistemică
nefrogenă : definiţie, aspecte clinice şi
factori de risc; utilizarea contrastului cu
Gadolinium la pacienţii cu risc
Adrian Şanta
Nefrotoxicitatea indusă de substanţele de contrast repre­
zintă o formă iatrogenă de insuficienţă renală acută. Pacienţii
prezintă modificări ale creatininei serice sau modificări de
clearance al creatininei de obicei între 1 şi 5 zile postadmi­
nistrare de contrast.
Mecanismul de producere al nefrotoxicităţii postadmi­
nistrare de contrast i. v. nu este în întregime cunoscut şi nici
prevalenţa acesteia, fiind multe cazuri ce nu se raportează,
pacienţii revenind la valori normale fără tratament de dializă
sau chiar fără orice tratament. Se consideră că la baza feno­
menului stă obstrucţia tubulară prin precipitare de oxalaţi,
uraţi sau proteine, însă există cercetători care nu consideră
real acest mecanism, considerând că se produce un grad de
ischemie la nivel medular renal, indusă direct de substanţa de
contrast. Aceasta provoacă natriureză şi creşterea necesaru­
lui de oxigen local, concretizată prin apariţia vasodilataţiei,
a eliminării de prostaglandine şi acid nitric. Pacienţii cu
risc crescut nu răspund corespunzător, generând în schimb
vasoconstricţie intensă şi de lungă durată, cu apariţia ischemiei.
Principalele riscuri pentru producerea nefrotoxicităţii in­
duse prin contrast sunt cele legate de pacienţii cu insuficienţă
renală, deshidratare, insuficienţă cardiacă.
Pentru evitarea apariţiei nefrotoxicităţii , s elecţia
pacienţilor trebuie să fie riguroasă şi la fel pregătirea aces­
tora. Astfel, pacienţii sunt hidrataţi atât înaintea, cât şi după
examinarea cu contrast i .v., chiar prin perfuzie intravenoasă
dacă e nevoie, de 1 ml/kgcorp/oră timp de 12 ore. Unii autori
sugerează şi folosirea în perfuzia salină a unor mici cantităţi
de Manitol, Furosemid sau Felodipină. Este obligatoriu, în
special în examinările în care cantitatea şi rata de contrast
sunt mari ( angioCT), dar regula se poate aplica tuturor
pacientilor' ca înaintea examinării cu contrast să se verifice
valorii� de uree şi în special de creatinină serică, ce nu tre-
buie să depăşească 1 ,5 mg/dl. Alţi autori sugerează ca limită
valoarea de 1 ,8 mg/dl.
Dializa postadministrare de contrast este utilă, dar există
şi riscuri legate de aceasta, unii autori sugerând că este mai
utilă dializa înaintea procedurii decât după aceasta.
Pacienţii diabetici care sunt sub tratament cu Metfor­
min (Glucophage) prezintă risc crescut la administrarea de
contrast i.v. Motivul este excreţia renală a Metforminului,
nefropatia indusă prin contrast determinând la aceşti pacienţi
acumularea de Metformin la nivel renal şi precipitarea aces­
teia, asociată cu lactacidoză.
La aceşti pacienţi, tratamentul oral cu Metformin va fi
întrerupt pentru 48 ore DUPĂ administrarea de contrast
(ghidurile actuale nu solicită întreruperea tratamentului ÎNA­
INTEA) examinării cu contrast. Valorile de creatinină serică şi
clearance vor fi monitorizate în primele 5 zile postcontrast.
Fibroza sistemică nefrogenă
Fibroza sistemică nefrogenă este o stare patologică rară
dar gravă, produsă de administrarea de contrast la unii pacienţi
cu insuficienţă renală, în special la pacienţi de vârstă medie,
dar şi la copii sau vârstnici.
Boala se manifestă prin fibroze tegumentare sau ale altor
regiuni şi ţesuturi, fiind o boală sistemică, generalizată.
Pacienţii consideraţi „de risc" sunt în general pacienţi cu
insuficienţă renală cronică supuşi dializei şi care au o rată de
filtrare glomerulară mai mică de 30, la care se administrează
substanţe de contrast ce conţin Gadolinium.
FDA (Food and Drug Administration - USA) consideră
că pacienţi de risc persoanele peste 60 ani, pacienţi cu isto­
ric de patologie renală inclusiv tumorală, istoric familial de
insuficienţă renală, diabet insulino- dependent, hipertensiune
arterială ce necesită tratament, mielom multiplu, transplant
de organ, boală hepatică gravă. Conform FDA, doar acest
grup necesită evaluarea funcţiei renale înaintea administrării
de contrast cu gadolinium. Se recomandă calculul eGFR,
obţinut din valorile creatininei serice şi date ale pacientului
(vârsta, rasă, sex şi masă musculară) - există tabele de calcul.
Pacienţii cu eGFR sub 30 sunt consideraţi de mare risc, cei cu
valori între 30-60 de risc scăzut, cei cu valori peste 60 sunt
consideraţi cu risc neglijabil.
Pentru evitarea apariţiei bolii, pacienţii de risc vor fi
excluşi de la administrare de contrast în cursul examinării
IRM; dacă acest lucru nu este posibil, se vor folosi substanţe
de contrast cu risc redus. FDA şi ACR consideră că Gadodia­
mide, Gadopentate dimeglumine şi Gadoversetamide prezintă
risc mai mare decât Gadobenat dimeglumin sau Gadoteriol.
Pacienţii cu dializă de rutină îşi vor continua şedinţele
de dializă, în timp ce aceia care nu sunt dializaţi nu nece­
sită dializare postcontrast, aceasta nefiind o garanţie pentru
neapariţia bolii.