Rezonanţă magnetică nucleară

(RMN)

Student
Olteanu Ovidiu-Alexandru

Sibiu
2017 - 2018
 Cuprins

I. Generalităţi
1. Cand a apărut RMN-ul?
2. Cine a inventat RMN-ul?
3. Ce face scanner-ul RMN?
4. Indicaţiile explorării IRM
5. Contraindicaţiile investigaţiei prin rezonanţă magnetică
6. Cât de sigur este RMN-ul?
7. Cum se desfăşoară examinarea?
8. Ce magneţi sunt folosiţi?
9. Dezavantajele RMN-ul

II. Imagistica medicală folosind rezonanţa magnetică nuclear

Principiile generale ale imagisticii medicale

III. Imagistica de rezonanţă magnetică nucleară

1. Principii
2. Spectre de rezonanţă magnetică nucleară
3. Spectroscopia RMN bidimensională
4. Relaxarea spinilor
5. Imagistica de rezonanţă magnetică (IRM)
6. Instalaţia
7. Achiziţia de date şi construirea imaginii
8. Calitatea imaginii
9. Contrastul
10. Rezoluţia
11. Zgomotul
 Rezonanţa magnetică nucleară
(RMN)

I. Generalităţi
1. Când a apărut RMN-ul?
La data de 3 iulie, în 1977. Atunci s-a efectuat prima scanare de genul acesta
pe o fiinţă umană şi obţinerea unei singure imagini a durat aproape 5 ore, iar după
standardele din zilele noastre, imaginea a fost catalogată ca fiind deplorabilă. Cam
prin 1982 existau cam 5-6 astfel de maşinării pe suprafaţa Statelor Unite. În ziua de
azi există mii de astfel de aparate, în toată lumea, şi tehnologia continuă să evolueze.
Am reuşit să obţinem în secunde ce iniţial obţineam în ore.

2. Cine a inventat RMN-ul?

Un anume fizician Dr. Raymond Damadian, împreună cu doi colegi : Dr.
Larry Minkoff şi Dr. Michael Goldsmith. Deşi prima apariţie a acestei tehnologii a
fost aproape inobservabilă, după 7 ani de muncă şi cercetări intense, aceşti trei oameni
au oferit medicinei un pilon extrem de important.1

3. Ce face scanner-ul RMN?

Cu ajutorul unor impulsuri de energie sub formă de unde radio, scanner-ul
vede absolut tot ce se află într-un om, poate determina tipurile de ţesut din el şi poate
detecta orice obiect/formaţiune straină, fie ea cât de mică. Scanner-ul RMN, scanează
corpul uman strat cu strat, punct cu punct, pentru a crea hărţi 2D sau 3D a ţesuturilor.
La urmă pune toate informaţiile la un loc pentru a crea imagini 2D sau modele 3D,
foarte utile la diagnosticare.
Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM) sau Rezonanţa magnetică nucleară
(RMN) reprezintă o investigaţie modernă, foarte performantă, ce oferă informaţii mai
precise decât radiografia, ecografia sau tomografia computerizată. RMN-ul foloseşte
un câmp magnetic şi unde de radiofrecvenţă pentru a oferi imagini ale diferitelor
organe şi ţesuturi ale corpului. În anumite situaţii, pentru o mai bună vizualizare a
organelor, se pot folosi substanţe de contrast.
Tehnica IRM este o metodă imagistică ce nu foloseşte radiaţia X ci foloseşte
proprietăţile protonilor de hidrogen (H+) din corpul omenesc, care este format în
proporţie de peste 90% din apă. Rezonanţa reprezintă schimbul de energie între două
sisteme ce oscilează cu aceeaşi frecvenţă. Undele utilizate sunt unde de radiofrecvenţă
(RF cu intensitate cuprinsă între 1 si 100MHz).
IRM-ul este folosit pentru diagnosticarea unei mari varietăţi de afecţiuni.
Practic tot corpul poate fi cercetat cu acestă investigaţie, iar modificările patologice
sesizate sunt dintre cele mai mici.
Trebuie subliniat înca de la început faptul că în acest câmp magnetic nu pot fi
introduse metale sau alte dispozitive feromagnetice ce ar putea fi atrase în interiorul
tubului. Este vorba de o tehnică de imagistică secţională multiplanară care prezintă
capacitatea de a achiziţiona imagini 2D în oricare din cele trei planuri fundamentale
(axial, sagital, coronal), oblice sau imagini tridimensionale 3D, cu un contrast optim
intertisular.

1
I.G. Murgulescu, J. Păun Introducere în chimia fizică vol I,3 Nucleul atomic. Reacții nucleare.
Particule elementare Editura Academiei RSR, București 1982, pg.50;
 IRM este metoda de explorare imagistică prin care se obţin secţiuni
tomografice cu grosimi de 1-30 în oricare plan al spaţiului, prin utilizarea unor
impulsuri de radiofrecvenţă într-un câmp magnetic intens şi omogen. Se bazează pe
comportamentul nucleilor atomilor într-un câmp magnetic intens - în particular al
nucleilor de hidrogen care se găsesc din abundenţă în corpul uman - şi pe fenomenul
de rezonanţă al acestora în câmpul magnetic la aplicarea unui puls de radiofrecvenţă
cu o frecvenţă specifică.
Informaţiile obţinute prin investigaţia imagistică prin rezonanţa magnetică
(IRM) pot fi stocate şi salvate în formă electronică. De asemenea, în cazul în care
situaţia o cere, aceste informaţii pot fi transformate în poze sau filme.
Magnetul superconductibil, trebuie răcit cu heliu şi este de regulă de mare
intensitate, intensitate care poate varia cel mai frecvent pentru uzul clinic între 0,5 si 3
tesla. Există şi magneţi destinaţi cercetării în care se pot introduce animale mici sau
mostre de material biologic care pot ajunge până la intensităţi de 11 - 13 T. Magnetul
este întotdeauna activ, "puterea" sa fiind foarte mare, putând atrage o cheie din fier
masiv de 25 cm de la o distanţă mai mare de 7 m.
Pe masură ce intensitatea magnetului creşte, imaginile devin "mai bune",
crescând rezoluţia spaţială, iar secvenţele devin mai scurte. Există însă şi dezavantaje,
la câmpuri de intensitate mai mare, tehnicile de achiziţie sunt puternic influenţate de
artefacte; cele mai mici anomalii putând să ducă la compromiterea totală a unei serii
achiziţionate.
2
Echilibrul între avantajele unui câmp "mare" şi dezavantajele acestuia s-au
stabilit la 1,5 T. La această intensitate se pot obţine imagini foarte bune, cu o rezoluţie
spaţială ce poate scădea sub 1mm, fără deteriorarea imaginilor şi fără artefacte.
Practic, pacientul este introdus într-un câmp magnetic de intensitate crescută
ce aliniază toţi protonii din organism pe aceeaşi direcţie. Alinierea protonilor în câmp
magnetic se face paralel cu câmpul magnetic principal sau antiparalel cu el. Alinierea
paralelă corespunde unui nivel minim energetic, iar cea antiparalelă unui nivel
maxim.
Protonii aliniaţi nu se vor afla însă în repaus, ci într-o mişcare permanentă de
precizie asimilată cu mişcarea titirezului în jurul unui ax imaginar. Pentru fiecare grup
de secvenţe, caracteristicile tisulare ale diferitelor structuri din organism se vor
exprima printr-un semnal mai intens sau mai puţin intens (mai alb - hipersemnal sau
mai negru - hiposemnal). Există ţesuturi foarte bogate în protoni - H+ (apa) şi ţesuturi
foarte sărace în H+ (corticala osoasă).

4. Indicaţiile explorării IRM cuprind:

• Capul şi gâtul: IRM poate detecta anevrisme, sângerări cerebrale, leziuni
nervoase, accidente vasculare cerebrale, afecţiuni ale ochiului, urechilor etc;
• Regiunea toracică: poate diagnostica afecţiuni ale cordului, plămânilor,
vaselor de sânge, cancerul de sân, cancerul pulmonar;
• Regiunea abdominală şi pelvisul: poate depista leziuni ale aproape tuturor
organelor abdominale şi pelvine: ficat, pancreas, splină, rinichi, vezică, uter, ovare,
prostată. Este un instrument folositor în diagnosticarea tumorilor acestor organe,
infarctelor, infecţiilor;
• Oasele şi articulaţiile: poate diagnostica tumori osoase, fracturi, rupturi de
tendoane şi ligamente, infecţii ale oaselor;

2
I.G. Murgulescu, V. Em. Sahini Introducere în chimia fizică vol I,2 Sructura și proprietățile
moleculelor Editura Academiei RSR, București 1978, pg. 81;
 • Vasele de sânge: există o variantă de rezonanţă magnetică numită Angio-
RMN, specializată pe investigarea vaselor de sânge şi circulaţiei. Este utilă în
depistarea cheagurilor, trombozelor, anevrismelor şi altor afecţiuni vasculare.

5. Contraindicaţiile investigaţiei prin rezonanţă magnetică:

Există câteva categorii de persoane care nu pot beneficia de această
investigaţie, pentru care medicul trebuie să găsească metode alternative de diagnostic:
• Persoanele alergice la substanţa de contrast – acestea sunt pe bază de iod şi
dacă există antecedente de alergie la diferite substanţe ce conţin iod, investigaţia nu
trebuie să aibă loc, deoarece riscurile sunt mai mari decât beneficiul;
• Pacientele însărcinate;
• Pacienţii care au implanturi metalice: pacemakere, proteze de şold, tije,
valve cardiace metalice, sau orice alt fel de metal fixat pe corp. Orice obiect metalic
introdus în câmpul magnetic al aparatului de rezonanţă magnetică devine un potenţial
pericol;
• Pacientele cu dispozitive intrauterine trebuie să informeze medicul asupra
lor, deoarece unele contraindică investigaţia;
• Pacienţii cu boli renale nu pot primi substanţa de contrast;
• Pacienţii claustrofobi, agitaţi, care fac convulsii.

6. Cât de sigur este RMN-ul?

Scannerele RMN au nişte magneţi extraordinari de puternici. Intensitatea lor
se măsoară în nişte unitaţi numite tesla(1 tesla=10.000 gauss). Scannerele din ziua de
azi variază de la 0.5 tesla până la 2 tesla (5.000 gauss pâna la 20.000 gauss). În
medicină nu exista magneţi mai puternici de 2 tesla, deşi în cercetări se folosesc
magneţi de până la 60 tesla. Ca să înţelegeţi mai bine cât de puternici sunt aceşti
magneţi, gândiţi-vă că Pământul are un câmp magnetic cu o intensitate de aproximativ
0.5 gauss (2 tesla = 20.000 gauss).
Toţi pacienţii, înainte de a intra în camera scannerului, sunt rugati sa
indeparteze orice formă de metal, iar dacă au metale în ei nu se efectueaza astfel de
scanări (obiectele metalice din ei, depinzând de formă, mărime şi densitate ar fi
efectiv smulse din ei, sau ar vibra în ei cauzând multe traume). Totuşi sunt câteva
excepţii permise, cum ar fi majoritatea implanturilor ortopedice, care deşi sunt
feromagnetice, sunt foarte bine prinse de om. Tot o excepţie constituie şi unele copci
metalice, care după aproximativ 6 săptamani pot fi ţinute cu uşurinţă, de ţesutul uman,
la locul lor.

7. Cum se desfăşoară examinarea?

Pacientul intră în camera de dezbrăcare, se dezbracă de hainele purtate şi
îmbracă un halat de unică folosinţă.
Înainte de a fi introdus în aparatul de rezonanţă magnetică pacientul trebuie să
înlăture orice obiect metalic pe care îl are asupra sa: ceas, monede, agrafe de păr,
bijuterii, plăci dentare, dispozitive de auz, carduri. Este introdus în camera unde există
magnetul şi este aşezat pe masa de examinare de către personalul medical. În anumite
situaţii, pe corpul pacientului se aşează bobinele emiţătoare şi receptoare de unde de
radiofrecvenţă.
În timpul testului pacientul trebuie să stea întins pe o masă, nemişcat, şi să
efectueze comenzile pe care medicul i le cere. Testul durează de regulă între 30 şi 60
de minute însă se poate prelungi în funcţie de ceea ce se investighează.
Pacienţii care se simt incomfortabil in interiorul magnetului trebuie sedaţi
pentru a se relaxa, sau pot fi investigaţi în aparate care au magnetul deschis (nu
înconjoară în totalitate corpul).
Investigaţia nu produce durere, însă uneori poate apărea o senzaţie de răceală
sau căldură, furnicături, dificultăţi de respiraţie, greaţă, ameţeală.
Dacă este necesar, se va injecta substanţa de contrast paramagnetică. Aceste
substanţe sunt sigure, iar efectele adverse apar extrem de rar. Pentru această explorare
cu contrast este necesară analiza sanguină a ureei şi creatininei, realizată cu 24-48 de
ore înaintea examinării.
Există mai multe tipuri de IRM, specializate pe diferite segmente: IRM de
difuzie, Angio- RMN, IRM funcţional, fiecare dintre acestea având o aplicabilitate
restrânsă.

Se face:
RMN FETAL. Când există suspiciuni de malformaţii sau când ecografia nu
oferă suficiente informaţii, medicii pot da un diagnostic folosindu-se de RMN. El
vizualizează malformaţii craniene, printre care ventriculomegalia asimetrică, agenezia
de corp calos, malformaţiile fosei posterioare, tumori. RMN fetal poate vedea, de
asemenea, herniile diafragmatice, malformaţiile scheletice sau malformaţiile renale şi
vezicale

RMN DESCHIS. Unele tipuri de RMN, numite RMN deschise, sunt

construite în forma literei C, aşa încăt magnetul să nu înconjoare corpul pacientului în
întregime. Aparatele deschise au avantajul că pot fi folosite pentru pacienţii
claustrofobi, pentru obezi sau pentru copii, care nu vor mai intra astfel în panică în
interiorul magnetului. Din păcate, acest tip de RMN nu se întălneşte prea des.
Deşi este o metodă diagnostică extrem de utilă şi cu foarte multe indicaţii,
investigaţia prin rezonanţa magnetică rămâne totuşi un examen destul de scump şi
disponibil doar în marile centre medicale.

Din punct de vedere biologic nu s-a descoperit încă nici un pericol. Totuşi se
evită scanarea femeilor însărcinate. Încă nu se ştie cum ar putea afecta un câmp
magnetic atât de puternic un fetus în plină dezvoltare. Primul trimestru al sarcinii e
critic deoarece e perioada în care fetusul se dezvoltă cel mai mult. Orice scanare după
această perioadă se face după îndelungi consultări cu un radiolog şi un obstetrician,
pentru a determina dacă e în siguranţă efectuarea unei scanări. Dacă o doamnă doctor
e însarcinată, şi are treabă cu scannerul, ea nu are voie să intre în camera cu aparatul
în sine. Poate totuşi supraveghea procesul din anexa de comandă.

8. Ce magneţi sunt folosiţi?

La scannerele astea se folosesc 3 tipuri de magneţi:
 magneţi rezistivi,
 magneţi permanenţi
 magneţi supraconductori.

Magneţii supraconductivi sunt similiari magneţilor rezistivi, numai că firele

bobinei se află într-o baie de heliu lichid, care are o temperatură de 452 de grade sub
0. Greu de imaginat că intri într-un aparat, şi eşti înconjurat de un lichid atât de rece,
dar totuşi adevărat. E foarte bine izolat în schimb, printr-un sistem de vid. De ce e
nevoie de heliu lichid şi temperatură în halul ăsta de scăzută? Temperatura aduce
rezistenţă firelor bobinei la 0, ceea ce face aceste sisteme extrem de ieftine de operat.
Deşi scannerele cu acest tip de magnet sunt încă foarte scumpe, ele sunt foarte utile,
fiind capabile să genereze intensitatea de 2 tesla, cu care se obţin cele mai detaliate şi
mai clare imagini.

9. Dezavantaje RMN-ul
 Oamenii care au aparate numite “Pacemaker” , pot fi puşi în pericol.
 Unii oameni sunt prea dolofani ca să poată fi scanaţi.
 Efectul claustrofibic pe care îl provoacă spaţiul din interiorul aparatului.
 Sunt extrem de zgomotoase scannerele provocând un sunet de lovitură de
ciocan repetat, care poate fi extraordinar de enervant. Majoritatea pacienţilor
poartă dopuri de ureche, căşti şi unora li se permite să asculte muzică. Cu cât e
mai puternică intensitatea câmpului magnetic, cu atât e mai puternic zgomotul.
Când pacientul este scanat trebuie să stea absolut nemişcat, iar o scanare poate
dura între 30 si 60 de, mulţi adormind în interiorul aparatului. Orice mişcare va face
imaginea să fie neclară, deci trebuie să stai complet nemişcat. Articole ortopedice
(şuruburi, tije, articulaţii artificiale) pot provoca distorsionări în câmpul magnetic.
Pentru o imagine cât mai clară câmpul trebuie să fie aproape perfect. Scannerele
RMN sunt extrem de scumpe, iar costurile unei scanări sunt, şi ele, extrem de scumpe.

II. Imagistica medicală folosind rezonanţa magnetică nucleară

Principiile generale ale imagisticii medicale

Sintagma imagistică medicală se referă la obţinerea de informaţii privind
starea fiziologică ori patologică, pe baza interpretării imaginii unei porţiuni a
corpului. Definit în felul acesta termenul este foarte larg deoarece imaginile ce se pot
obţine se bazează pe fenomene diferite, deci poartă informaţie diferită. Ele au totuşi
unele elemente comune:
- reprezintă imagini construite, folosind mijloace tehnice avansate, pe baza
răspunsului organismului la interacţiunea cu factori fizici.
- vectorul fizic poate fi purtat de un factor chimic, de exemplu
radiofarmaceuticele. În acest caz, interacţiunea are loc între structurile biologice şi
factorul chimic, cel fizic fiind însă purtătorul informaţiei.
Interacţiunea cu factorul fizic implică cedarea unei cantităţi de energie
ţesutului. Cu cât energia cedată este mai mare, cu atât investigaţia respectivă poate
avea efecte colaterale mai importante.
Imaginea se construieşte de la gradul diferit în care un parametru al factorului
e modificat prin interacţiunea cu anumite ţesuturi, deci funcţie de caracteristicile
acestora. Valorile parametrului respectiv sunt convertite în grade de luminozitate
(nuanţe de gri sau culori asociate convenţional) a imaginii. Cu cât diferenţa între
caractericticile ţesuturilor, din punct de vedere al factorului respectiv, va fi mai mare,
cu atât va fi mai accentuat contrastul imaginii. Calitatea imaginii este dată de contrast
şi de posibilitatea de a distinge mai multe detalii, deci de sensibilitate şi de rezoluţie.
Calitatea imaginii este afectată de zgomotul suprapus peste semnalul util şi de
eventuale artefacte. Aceşti parametri depind de răspunsul ţesutului dar şi de
caracteristicile radiaţiei incidente şi de prelucrarea tehnică a răspunsului. Imaginile
obţinute prin diferite tehnici diferă între ele, funcţie de:
  factorul fizic şi parametrii acestuia;
 mecanismul de interacţiune cu materialul biologic;
 mijloace tehnice folosite pentru aplicarea factorului fizic şi înregistrarea
răspunsului;
 modul de construire a imaginii, de regulă pe calculator, cel puţin la
tomografie; în felul acesta se poate îmbunătăţi calitatea imaginii.

Principalii factori fizicii utilizaţi astăzi în imagistica medicală sunt:

 radiaţiile X (radiologie, tomografie X sau tomodensitometrie),
 ultrasunetele (ecografie şi tomografie cu ultrasunete);
 radiaţiile ionizante emise de substanţe radioactive, fixate, de regulă, pe trasori
specifici ţesutului investigat (scintigrafie, tomoscintigrafie sau tomografie de
emisie),
 campul electromagnetic (tomografie RMN).

III. Imagistica de rezonanţă magnetică nucleară

1. Principii
O particulă în mişcare de rotaţie e caracterizată de un moment cinetic (L),
vector perpendicular pe planul traiectoriei, dependent de masa şi viteza particulei şi
raza traiectoriei, deci descrie caracteristicile mişcării: L~mvr.
O sarcină electrică în mişcare este influenţată de un câmp magnetic, deci se
comportă ca un mic magnet, caracterizat printr-un moment magnetic. Momentul
magnetic e tot un vector perpendicular pe planul traiectoriei, sensul depinzând de
semnul sarcinii.

Momentul cinetic şi momentul magnetic

a. Momentul cinetic şi momentul cinetic de spin al unui electron;
b. Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de spin al unui electron;
c. Momentul cinetic de spin şi momentul magnetic de spin al unui proton;
L = momentul cinetic orbital al electronului; v = viteza; r = raza orbitei; S =
momentul cinetic de spin; µ = momentul magnetic de spin; e = sarcina elementară;
me, mp = masa electronului, respectiv a protonului.
Electronul are un moment cinetic şi, respectiv, un moment magnetic orbital,
corespunzator rotaţiei în jurul nucleului, dar şi un moment cinetic şi, respectiv, un
 moment magnetic de spin. Acestea din urmă ar putea fi interpretate intuitiv ca fiind
corespunzatoare unei mişcări de rotaţie în jurul propriei axe. În mecanica cuantică,
momentul cinetic de spin sau spinul (S) e cuantificat, depinzând de numărul cuantic
de spin (s).
Momentul magnetic se măsoară în joule/tesla (J/T).
Mărimea μB=γh/2π=he/4πme se numeşte magnetonul lui Bohr (me=masa
electronului) se poate considera o cuantă de moment magnetic. În mod similar
protonul are şi el moment magnetic de spin. Se defineşte magnetonul nuclear,
μN=hγN/2π=he/4πmp, în care s-a înlocuit masa electronului cu a protonului (mp);
γN este raportul giromagnetic al protonului.
Magnetonul nuclear e cu trei ordine de mărime mai mic decât magnetonul lui
Bohr deoarece masa protonului este mai mare. Se constată şi se demonstrează în
mecanica cuantică faptul, inexplicabil în cadrul mecanicii clasice, că neutronul, deşi
neutru, are totuşi un moment magnetic de spin, egal cu al protonului. Ca şi în cazul
electronului, nucleonii se asociază în perechi de spin opus (+1/2 si –1/2), astfel încât
pentru un număr par, spinul total e nul.
Pentru un nucleu, cuprinzând un număr Z de protoni şi A-Z neutroni,
momentul magnetic de spin total se obţine prin însumarea momentelor
corespunzătoare protonilor şi, respectiv, neutronilor. Sunt posibile trei cazuri:
 atât protonii cât şi neutronii sunt în număr par (A si Z pare); rezultă un spin nul;
 numărul de masă (A) e impar, deci fie protonii, fie neutronii, sunt în număr impar;
rezultă un spin semiîntreg (+1/2 sau –1/2);
 A e par şi Z impar, ceea ce înseamnă că atât protonii cât şi neutronii sunt în număr
impar; spinul este întreg (1), deoarece spinul semiîntreg rezultat pentru fiecare tip de
nucleoni în parte se adună, dând 1.
Dacă o particulă, având un moment magnetic nenul, e plasată în câmp
magnetic (B), asupra ei se exercită un cuplu de forţe, ceea ce imprimă o mişcare de
precesie, precesia Larmour, având ca ax direcţia câmpului magnetic, în urma careia
se va orienta pe direcţia lui B. E o mişcare similară cu a unui titirez. Viteza unghiulară
(ωL) şi, respectiv, frecvenţa (νL) mişcarii de precesie sunt date de relaţiile:
ωL=gγB; νL=ωL/2π=g(γ/2π)B.

Înmulţind frecvenţa cu constanta lui Plank, se regăseşte expresia

magnetonului. Deci:

hνL=g(γh/2π)B=gμBB → pentru electron

hνL=gN(γNh/2π)B=gNμNB → pentru un proton.

Mişcarea de precesie a protonului în câmp magnetic
B = inducţia câmpului magnetic; µ = momentul magnetic; ωL = viteza
unghiulară a precesiei Larmour; θ = unghiul format de momentul magnetic şi inducţia
câmpului magnetic
Deci νL, frecvenţa Larmoure a protonului, e proporţională cu inducţia
câmpului magnetic şi cu magnetonul nuclear. Ea este de ordinul MHz, aşadar în
domeniul de radiofrecvenţă.
Dacă o particulă având un moment magnetic se plasează într-un câmp
magnetic uniform de inducţie B, ea va avea o energie potenţial:
ε=-μB=-gNμNBs.
Comparând această relaţie cu expresia frecvenţei Larmoure, rezultă că la o
variaţie a numărului cuantic de spin cu 1 unitate (între –1/2 si +1/2), energia variază
cu Δε=hνL.
Deci într-un câmp magnetic, protonul se poate afla în două stări energetice,
cea mai joasă corespunzând spinului +1/2. Cele două stări reprezintă o orientare
paralela (p), respectiv, antiparalela (a), cu direcţia câmpului. La echilibru, într-o
populaţie de protoni, repartiţia pe cele două nivele este dată de relaţia lui Boltzmann:

în care: Np si Na reprezintă numărul de protoni aflaţi pe cele două nivele (paralel,

respectiv antiparalel).
B=inducţia câmpului magnetic;
k=constanta lui Boltzmann;
h=constanta lui Plank;
T=temperatura absolută.
Raportul are o valoare puţin mai mare decât 1, deci pe nivelul fundamental se
află mai puţini protoni. În consecinţă, la echilibru, μN rezultant e paralel cu inducţia
câmpului magnetic (B).
Nivelele energetice ale protonului
B = inducţia câmpului magnetic ; Np,Na = nr de protoni cu orientare paralelă şi,
respectiv , antiparalelă; Δε = diferenţa dintre nivelele energetice.
Pentru ca un proton să treacă de pe nivelul fundamental pe nivelul excitat,
trebuie să i se furnizeze o energie egală cu Δε. Deci el poate absorbi o radiaţie
electromagnetică de frecvenţă egală cu frecvenţa Larmoure; este frecvenţa de
rezonanţă. După cum reiese din relaţiile de mai sus, această frecvenţă e proporţională
cu inducţia câmpului magnetic B.

2. Spectre de rezonanţă magnetică nucleară

O populaţie de nuclee cu spin nenul, plasată într-un câmp magnetic uniform şi
constant se repartizează, aşa cum am văzut între cele două nivele energetice conform
legii lui Boltzman. Dacă peste acest câmp se suprapune un câmp electromagnetic cu
frecvenţa Larmour, spinii absorb energia şi pot trece rapid pe nivelul energetic
superior; ei intră în rezonanţa cu câmpul EM. Reorientarea spinilor induce o tensiune
electromotoare într-o înfăşurare ce înconjoară proba. Aplicându-se un câmp
electromagnetic de frecvenţă variabilă continuu (în domeniul de radiofrecvenţă),
fiecare specie nucleară cuprinsă în eşantion va intra în rezonanţă la propria frecvenţă
Larmour (ν=νL); s-a realizat astfel un baleiaj de frecvenţă. Înregistrându-se semnalul
se obţine spectrul RMN, A(ν); frecvenţa liniilor spectrale corespunde frecvenţei
Larmour a nucleelor, iar amplitudinea numărului de nuclee care absorb la frecvenţa
respectivă.

Schema de principiu a unei instalaţii de spectrometrie RMN

GRF = generator de radiofrecvenţă (RF); BE = bobină de excitare; BR = bobină de

recepţie; P = proba; RRF = receptor de RF; AF = analiza Fourier (în cazul excitării cu
un impuls scurt de frecvenţă fixă ; v = frecvenţa; A = amplitudinea semnalului.
Operaţia se poate realiza şi altfel: câmpul EM aplicat are o frecvenţă
constantă, dar peste câmpul B se aplică un al doilea câmp, de intensitate mult mai
mică (ΔB) şi reglabil. Rezonanţa se obţine pentru gNμN(B+ΔB)=hνL. S-a făcut
un baleiaj de câmp.
În prezent, spectrele RMN se obţin prin aplicarea unui semnal de
radiofrecvenţă sub forma unor impulsuri scurte (μs), de frecvenţă fixă. Acestea induc
o perturbare a spinilor. După încetarea impulsului, ei revin în situaţia de echilibru,
printr-o precesie Larmour liberă, corespunzând unui semnal sinusoidal amortizat,
specific pentru fiecare specie nucleară prezentă. Se înregistrează răspunsul sistemului
ca o funcţie de timp f(t). Printr-o transformare Fourier se obţine spectrul A(ν) al
sistemului.
 Frecvenţa Larmour, depinzând de inducţia câmpului magnetic în imediata
vecinătate a nucleului, e influenţată de câmpurile magnetice ale altor nuclee prezente
şi de norul electronic ce înconjoara nucleul. Acesta realizează o ecranare, ce se
manifestă prin faptul că nucleul „simte” un câmp magnetic mai mic decât cel aplicat
(B). Consecinţa va fi o deplasare a frecvenţei de rezonanţă faţă de cea a nucleului
izolat. Deplasarea e de ordinul 10-6 din frecvenţa de rezonanţă şi se exprimă în părţi
pe milion (ppm=10-6). Deplasarea poate da indicaţii asupra mediului ambiant. De
exemplu, frecvenţa de rezonanţă a protonilor în grăsimi e deplasată faţă de cea în apă
cu 3,3ppm. La B=1T, frecvenţa Larmour a protonilor fiind 42,6MHz corespunde unei
deplasări de 140Hz. Exprimarea în ppm are avantajul că nu depinde de intensitatea
câmpului.

3. Spectroscopia RMN bidimensională

La excitarea cu un câmp de RF a macromoleculelor, interacţiunile dintre
protoni sunt multiple, deci spectrele ce se obţin sunt extrem de complexe, multe linii
spectrale suprapunându-se, aşa că devine destul de dificil de extras informaţia. Acest
lucru este înlăturat prin spectroscopia bidimensională. Excitarea se face în secvente.
Într-o primă etapă, proba este iradiată cu un semnal de RF care va excita toate
nucleele. Fiecare însă va avea o precesie cu o frecvenţă ce depinde de câmpul local,
deci de interacţiunile la care ia parte. După un timp t1 variabil în trepte, când spinii
vor fi defazaţi în funcţie de propria frecvenţă Larmour, se aplică un al doilea semnal
de RF, care va avea, evident, efecte diferite asupra fiecărui spin.
După un timp t2, timpul de achiziţie, se înregistrează răspunsul. Operaţia se
repetă pentru diferite valori ale lui t1, aşteptându-se, de fiecare dată, revenirea în
starea de repaus. Prin analiza Fourier a răspunsurilor înregistrate, s(t1,t2), se obţine
spectrul bidimensional, funcţie de două variabile de frecvenţă, ν1 şi ν2,
corespunzătoare timpilor t1 si t2. Spectrul va cuprinde o serie de vârfuri aflate pe
diagonală, reprezentând spectrul unidimensional, dar şi alte vârfuri, aşezate simetric
faţă de dagonală. Acestea indică interacţiunile dintre protoni: un vârf având
coordonatele (νa, νb) şi simetricul lui de coordonate (νb, νa) indică interacţiunea dintre
un nucleu cu frecvenţă de rezonanţă νa şi unul cu frecvenţa νb. Spectroscopia RMN
bidimensională e foarte utilă pentru determinarea structurii proteinelor şi a altor
macromolecule biologice.

4. Relaxarea spinilor
Dacă peste câmpul magnetic uniform B0, care a orientat spinii pe direcţia lui
se suprapune un al doilea câmp, câmpul de excitare (β), variabil cu frecvenţa Larmour
şi orientat perpendicular pe primul, spinii vor ieşi din starea de echilibru. Ei se vor
orienta pe direcţia câmpului de excitare, deci normal la direcţia câmpului B0.
Magnetizarea pe direcţia lui B0, pe care o vom nota cu λ va deveni nulă, iar cea pe
direcţia câmpului excitator (β), notată μx, va fi maximă. La întreruperea câmpului β,
spinii vor revenii, după un anumit timp, la starea de echilibru, efectuând o mişcare de
precesie cu frecvenţa Larmour. Variaţia câmpului magnetic rezultată poate fi
măsurată prin t.e.m. indusă într-o bobină. Semnalul înregistrat e un semnal sinusoidal
atenuat (după o lege exponenţială), cu frecvenţa νL. Constanta de timp de atenuare se
numeşte timp de relaxare. Amplitudinea semnalului scade datorită cedării energiei
moleculelor înconjurătoare. Timpul de relaxare înregistrat pe direcţia longitudinală (z
= direcţia câmpului B0) se numeşte timp de relaxare longitudinală sau timp de
relaxare spin-reţea, reţeaua desemnând ansamblul moleculelor cărora le cedează
energie.
Timpul de relaxare înregistrat într-un plan perpendicular pe B0 se numeşte
timp de relaxare transversal sau timp de relaxare spin-spin.
T2 este mai scurt decât T1. Explicaţia este următoarea: în momentul
întreruperii câmpului excitator, toate nucleele au aceeaşi orientare, deci oscilează în
fază (semnalele sunt coerente). Pe măsura relaxării, are loc un schimb de energie între
nuclee (de aici denumirea de timp de relaxare spin-spin) ceea ce face să se piardă
coerenţa, deci rezultanta se va anula înaintea revenirii pe direcţia lui B0. În tabelul de
mai jos sunt daţi timpii de relaxare pentru unele ţesuturi. T1 s-a indicat prin două
valori ale câmpului magnetic, deoarece depinde de acesta.

Timpii de relaxare ai unor ţesuturi

Ţesutul T2 (ms) T1 (ms) (B=0,5T) T1 (ms) (B=1,5T)

Adipos 80 210 260
Ficat 42 350 500
Muşchi 45 550 870
Materie albă 90 500 780
Materie cenuşie 100 650 920

La pierderea coerenţei contribuie esenţial şi neomogenităţile câmpului

magnetic extern (al magnetului) şi susceptibilitatea magnetică diferită a ţesuturilor.
Deci, de fapt, constanta de timp înregistrată va fi determinată de aceste neomogenităţi,
mascând constanta de timp caracteristică probei. Se defineşte o constantă de timp T2*
dată de neomogenităţile câmpului. Între aceste constante de timp există relaţia:
T2*<<T2<T1.
Aşa cum am văzut, numai nucleele cu spini nenuli sunt sensibile la aplicarea
unor câmpuri magnetice. În plus, momentul magnetic depinde, în afara inducţiei
câmpului magnetic şi magnetonului nuclear, de factorul Landé (gN), specific fiecărei
specii nucleare. Asta înseamna că sensibilitatea diferiţilor nucleizi e mult diferită. Se
defineşte ca sensibilitate relativă raportul dintre intensitatea semnalului produs de o
anumită specie nucleară şi a semnalului produs de acelaşi număr de nuclee de
hidrogen (protoni). Dată fiind concentraţia mare în care se află în orice ţesut viu, este
elementul cel mai indicat pentru înregistrare RMN în vivo. Uneori se fac şi înregistrări
ale fosforului.

5. Imagistica de rezonanţă magnetică (IRM)

Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dintr-o
anumită secţiune a corpului din care e posibilă obţinerea unei imagini tridimensionale,
pornind de la un număr mare de secţiuni ori chiar a unei înregistrări tridimensionale, a
răspunsului ţesuturilor la un semnal magnetic ce induce RMN a protonilor, oferind în
felul acesta informaţii privind starea fiziologică sau patologică a tesutului.
Parametrii măsurabili care mijlocesc aceste informaţii sunt densitatea de
protoni şi timpii de relaxare (T1 si T2). Primul parametru (densitatea de protoni) este,
evident, legat de hidratarea ţesuturilor, iar ceilalţi doi depind de starea apei în ţesuturi
(apa liberă, apa legată), deci de interacţiunea ei cu moleculele biologice. Se observă
că, spre deosebire de alte molecule imagistice în care se înregistrează un singur
parametru, radiaţia transmisă, pentru razele x, radiaţia reflectată, în ecografie, ori
gradul de fixare în ţesuturi, în cazul scintigrafiei, imaginile RMN pot înregistra 3
parametrii, ceea ce înseamnă o mai mare flexibilitate şi o cantitate mai mare de
informaţie, dar şi o complexitate sporită atât a aparaturii cât şi a protocoalelor de lucru
deci necesită o reglare mai fină a parametrilor funcţie de ceea ce se urmareşte. În plus,
prelucrarea răspunsului pentru obţinerea imaginii e şi ea mai complexă. Marele
avantaj al imagisticii RMN este faptul că nu utilizează radiaţii ionizante (X sau γ ),
deci nocivitatea este incomparabil mai mica.
Imaginea se obţine, ca şi în cazul altor forme de imagistică, prin diferenţa
intensităţii semnalului înregistrat în zone alăturate, corespunzând unor caracteristici
diferite. Deci problema care se pune e convertirea variaţiei parametrilor înregistraţi în
modificări ale intensităţii semnalului. În ceea ce priveşte concentraţia protonilor,
chestiunea e relativ simplă, dat fiind că amplitudinea semnalului de RF de relaxare
creşte monoton cu aceasta. Pentru timpii de relaxare, intensitatea semnalului depinde
de momentul în care se înregistrează răspunsul şi de frecvenţa stimulilor de excitare.
În funcţie de acestea există mai multe regimuri de funcţionare, dând evident
informaţii diferite. Pentru îmbunătăţirea contrastului se folosesc şi „agenţi de
contrast”. Aceştia sunt, în general, materiale paramagnetice, substanţe cu electroni
nepereche; ele au o susceptibilitate magnetică ridicată, ceea ce duce la o distorsiune
locală a câmpului magnetic şi deci la modificarea timpilor de relaxare.

6. Instalaţia
 Corpul pacientului este introdus în interiorul unui magnet care generează un
câmp magnetic uniform. Se folosesc magneţi permanenţi, electromagneţi ori magneţi
supraconductori. Magneţii permanenţi sunt mai puţin costisitori în exploatare (nu
consumă energie); marele lor dezavantaj e greutatea, care poate ajunge la 100t.
Electromagneţii au un mare consum de energie şi degajă o cantitate importantă de
căldură, datorită disipaţiei pe rezistenţa înfăşurărilor, ceea ce implică necesitatea unui

sistem de răcire. Pot genera câmpuri magnetice de până la 0,15T. Magneţii

supraconductori sunt electromagneţi răciţi până la -269°C, printr-un dublu circuit cu
azot şi heliu lichid. La această temperatură, rezistenţa înfăşurării devine nulă
(fenomenul de supraconductivitate), deci consumul de energie e foarte mic. Pot
genera câmpuri de până la 2T.
Schema generală a unei instalaţii de imagine RMN
RF = radio frecvenţa ; AF = analiza Fourier
Pentru stabilirea secţiunii şi a elementelor de volum de pe care se face
înregistrarea se aplică, pe anumite direcţii, câmpuri magnetice neuniforme liniar
variabile în spaţiu, suprapuse peste câmpul magnetic principal, asa-numiţii gradienţi
de câmp. Aceştia se obţin cu ajutorul unor înfăşurări cu o geometrie şi orientare
adecvate.
Semnalele de RF excitatoare se aplică prin intermediul unor bobine prin care
circulă un curent alternativ cu frecvenţa de rezonanţă (dependentă de inducţia
câmpului magnetic). Uneori, aceleaşi bobine se folosesc şi pentru înregistrarea
răspunsului.
Prelucrarea semnalelor înregistrate şi construirea imaginii se realizează pe
computer.
Dat fiind că se lucrează în câmp magnetic şi cu semnale electromagnetice de
radiofrecvenţă, pot apare interacţiuni cu mediul înconjurator, în ambele sensuri.
Omogenitatea câmpului magnetic poate fi alterată de prezenţa unor obiecte
feromagnetice, cu deosebire dacă acestea sunt în mişcare; invers, câmpul magnetic
poate perturba funcţionarea unor aparate electrice cum ar fi: stimulatoare cardiace,
monitoare video, suporturi pentru înregistrare magnetică (discuri, benzi), tuburi de
radiaţii X, etc.
Semnalele de RF înregistrate fiind slabe, pot fi perturbate de semnale captate
din exterior. Pentru evitarea acestor interacţiuni se face o ecranare a încăperii şi se
evită introducerea de surse de radiaţii (exemplu: iluminatul fluorescent).

7. Achiziţia de date şi construirea imaginii

Ca şi în alte forme, imaginea RMN e constituită de o matrice de puncte de
luminozităţi diferite (pixel), corespunzând fiecare unui element de volum (voxel).
Luminozitatea corespunde amplitudinii semnalului RF recepţionat din voxel-ul
aferent.Semnificaţia depinde de regimul de funcţionare ales şi de modul în care au
fost stabiliţi parametrii semnalelor excitatoare. Acest lucru trebuie să fie, evident,
adecvat investigaţiei. Achiziţia de date şi construirea imaginii în RMN e însa total
diferită şi mai mult complexă decât în alte forme de imagistică. Ea se bazează pe
faptul că frecvenţa de precesie depinde critic atât de caracteristicile ţesutului, cât şi de
inducţia câmpului magnetic. Semnalul de radiofrecvenţă înregistrat trebuie să poarte
informaţii nu numai privind răspunsul ţesutului, ci şi referitor la poziţia elementului
de volum, deci e nevoie de o codificare spaţială a semnalului.
Semnalul de RF înregistrat e un semnal complex, cuprinzând toate informaţiile
necesare pentru construirea imaginii. Decodificarea semnalului se face pe calculator,
prin analiza Fourier bidirecţională (2D). În felul acestă se separă semnalele de
frecvenţe şi, respective, faze diferite şi se înregistrează amplitudinea lor. Fiecărei
frecvenţe îi corespunde o poziţie (adresă) pe o direcţie spaţială (coloană) şi fiecărei
faze o poziţie pe cealaltă direcţie (linie). Intensitatea luminoasă a elementului de
volum va reprezenta amplitudinea semnalului cu adresa respectivă, deci, implicit,
intensitatea semnalului cules din elementul de volum corespunzător.
 8. Calitatea imaginii
Ca şi în alte forme de imagistică, calitatea imaginii e dată de contrastul dintre
zone având caracteristici diferite şi de rezoluţie. Acestea sunt limitate de nebulozitatea
imaginii. De zgomot şi de artefacte. Calitatea poate fi îmbunătăţită prin alegerea
parametrilor de lucru, deci a unui anumit protocol.3
Momentan nu există ceva mai bun în întreaga lume, sau cel puţin nu din câte
ştie publicul larg. Nivelul de detalii pe care-l poate obţine un astfel de scanner a fost
catalogat drept “incomparabil”, faţă de celelalte metode de imagistică folosite în
medicină. Scanarea prin RMN este o metodă preferată pentru diagnosticarea multor
tipuri de afecţiuni, datorită capabilităţii de a oferi un răspuns foarte precis la o
întrebare la fel de precisă. Cum se întâmplă asta? Prin schimbarea parametrilor, într-o
scanare RMN se pot evidenţia diferite tipuri de ţesuturi cu o precizie uimitoare. Asta
îl ajută foarte mult pe radiolog (care interpretează scanările RMN) la diagnosticare,
orice anomalie fiind puternic evidenţiată. De asemenea un scanner RMN poate oferi o
imagine a fluxului sanguin, oriunde în corp. Asta ne ajută să studiem sistemul arterial
fără ţesuturile din jurul său. În cele mai multe cazuri un astfel de scanner poate oferi
imagini ale sistemului arterial fără probleme. În radiologia vasculară este nevoie de o
injecţie cu un contrastant pentru a evidenţia sângele în “poze”. Deşi nu este necesar,
unii medici solicită un astfel de contrastant şi pentru RMN-uri.

3
V. Grancea, Bazele radiologiei si imagisticii medicale, Edit. Amalteea, 1996;
 9. Contrastul
Contrastul în IRM e dat de diferenţele
în ceea ce priveşte concentraţia de protoni şi
timpii de relaxare, dar şi de modul în care
aceşti parametri se reflectă în semnalul
înregistrat, ceea ce depinde esenţial de
protocolul de lucru. În funcţie de aceasta,
poate predomina unul sau altul dintre
parametri ori se poate obţine o combinaţie a
lor, utilizându-se mai multe cicluri, în aşa fel
încât contrastul să fie maxim.4
Uneori, pentru mărirea contrastului se
folosesc substanţe de contrast paramagnetice,
care micşorează timpii de relaxare a ţesuturilor în care se fixează.

10. Rezoluţia
Rezoluţia în imagistica de rezonanţă magnetiă e dată în primul rând de
dimensiunea elementului de volum. Acesta depinde, în planul secţiunii, de raportul
dintre suprafaţa de pe care se face înregistrarea (latura de 100 – 500 mm) şi
dimensiunea matricei. Dacă această suprafaţă e mai mică decât aria secţiunii corpului
pot apare artefacte. În general suprafaţa înregistrată depinde de geometria şi mărimea
înfăşurărilor de RF folosite. De obicei dimensiunea cea mai mare a elementului de
volum e grosimea secţiunii: 2 -10 mm.
Mişcările corpului determină o nebulozitate datorită faptului că acelaşi
element de volum se află în poziţii diferite de la o înregistrare la alta, ceea ce duce la
imagini neclare.

11. Zgomotul
Semnalul înregistrat în IRM fiind un semnal de RF, orice alt semnal electric
din acest domeniu de frecvenţe, recepţionat de bobinele de înregistrare, apare ca un
semnal de zgomot. Componentele unui circuit electric generează zgomot de RF
datorită agitaţiei termice, aşa numitul zgomot termic.
Într-o instalaţie IRM, sursele de zgomot termic sunt înfăşurarea bobinelor,
componentele electronice şi, în special, corpul pacientului. Acesta din urmă e cu atât
mai important cu cât volumul cuprins în zona de captare a semnalelor de către
bobinele de înregistrare e mai mare.

Viitorul RMN-ului…
Imaginaţia umană e singura limită în ceea ce priveşte viitorul RMN-ului. Peste
tot în lume încep să apară scannere de dimensiuni reduse, în care îţi poţi introduce
doar o parte a corpului, specifică (ex: mână, picior, cap). Se fac cercetări şi în vedera
dezvoltării calităţii imaginii. Există şi scannere “deschise” după cum vedeţi în

4
Revista Medical Update (www.mediasite.ro)
imaginea de mai jos. Nu există limite. Se poate spune că RMN-ul este una din bazele
medicinii moderne.
Bibliografie:

 I.G. Murgulescu, J. Păun Introducere în chimia fizică vol I,3 Nucleul atomic.
Reacții nucleare. Particule elementare Editura Academiei RSR, București 1982;
 I.G. Murgulescu, V. Em. Sahini Introducere în chimia fizică vol I,2 Sructura și
proprietățile moleculelor Editura Academiei RSR, București 1978;
 V. Grancea, Bazele radiologiei si imagisticii medicale, Edit. Amalteea, 1996;
 Revista Medical Update (www.mediasite.ro)
 http://www.sfatulmedicului.ro/dictionar-medical/rezonanta-magnetica-nucleara-
rmn_4820
 http://medlive.hotnews.ro/aparat-de-rezonanta-magnetica-irm-3tesla-disponibil-
medlife.html
 http://www.informatiamedicala.ro/dictionar-medical/r/rezonanta-magnetica-
nucleara-RMN-5478.html
 http://www.ziaruldeiasi.ro/ghidul-pentru-sanatate/rezonanta-magnetica-ce-
trebuie-sa-stim-cind-facem-un-rmn~ni4tvq
 http://healthy.kudika.ro/articol/healthy~medicina-interna/9296/rezonanta-
magnetica-rmn-diagnostic-de-performanta.html
 http://www.jurnalul.ro/viata-sanatoasa/medicul-de-familie/imagistica-medicala-
305812.html
 http://iulianmd.wordpress.com/2008/07/06/rmn/
 http://www.referatele.com/referate/fizica/online9/Imagistica-medicala-cu-
rezonanta-magnetica-nucleara---Spectroscopia-RMN-bidimensionala-referatele-
co.php