I.

Examenul radiologic al membrului anterior

Incidența radiologică - se referă la direcția fascicolului radiologic, la partea prin
care intră în corpul pacientului și respectiv la partea prin care iese din corpul
acestuia.
Se mai folosesc termenii de poziție sau vedere (imagine)
Incidențe:
-Latero-Medial (LM)
-Medio-Lateral (ML)
-Cranio-Caudal (CrCd)
-Caudo-Cranial (CdCr)
-Dorso-Palmar (DP)
-Oblice
Membrul toracic (sistemul osteoligamentar)
Este alcatuit din:
-Scapula
-Humerus
-Radius, ulna
- Oase carpiene
- Oase metacarpiene
-Falange
- Articulatii
!Se tine cont de:
-Dimensiunea oaselor
-Varsta pacientului
-Tineret- se urmareste zona cartilajelor de conjugare
a. Scapula- incidenta medio-laterala
-Spata, este un os lat, compus dintr-un gât, cavitate glenoidă, corpul propriu-zis și
spina scapulară.
-Scapula este formată din centre de osificare multiple, separate între ele.
-Cel mai important este tuberculul supraglenoid, ce la animalele tinere poate fi
confundat cu o fractură.
- clavicular nu este vizibila radiologic la caine, fata de pisica unde se observa bine
iar uneori poate da impresia unui corp strain.
b. Articulatia scapula-humerala ( a umarului)
- este formata de cavitatea glenoida a spetei si capul humerusului
- articulatia este radiografiata in incidenta medio-laterala, cu tragerea membrului
cranial si inferior
-in cazul leziunilor fine se apeleaza la pozitionarea pacientului in decubit dorsal,
cu membrul intins spre craniu, rezultand proiectie caudo-craniala
Modificari radiologice ale articulatiei umarului:
-Osteocondroza evolueaza la tineretul canin de talie mare si consta in tulburarea
procesului de osificare a cartilajului subcondral de la suprafata osului, cel mai
asedea din cause vasculare. Radiologic se remarca usoara crestere a spatiului
articular, cresterea radiopacitatii suprafetei articulare
- Luxatiile umarului pot fi craniale , laterele, mediale fiind associate cu intinderea
tendonului infraspinos si a ligamentului glenohumeral.
c. Humerus
Incidente: medio-laterala, cracio-caudala
Modificari radiologice:
- Fracturile humerale pot fi : proximal-diafizare, distale, distal-epifizare, epifizare
- Osteopatia metafizelor humerale este observata la nivelul extremitatilor, la
articularea cu radius si ulna
-osteosarcomul
d. Articulatia humero-radio-ulnara ( a cotului)
-Incidenta medio-laterala, cranio-caudala, latero-mediala, membrul flexat la 90
grade
Modificari radiologice:
- sunt de forma, volum, pozitie, modificarea radiopacitatii

Complexul displaziei de cot

Este reprezentata de 4 tipuri de afectiuni:
1. Incongruenta articulatiei: este data de modificari de dezvoltare ale
portiunii proximale a ulnei sau de dezvoltarea a condilului humeral. Aceasta
incongruenta poate cauza fragmentarea procesului coronoid medial sau
nonuniunea procesului anconat. Radiologic se recunoaste dupa marirea
spatiului humero-ulnar
-În incidență ML – treaptă între radius și ulnă, articulație ovală
-În incidență Cr-Cd - spațiul intra-articular inegal dezvoltat
2. Nonuniunea procesului anconat: divizarea acestui centru de osificare de
restul ulnei. Acest process este vizibil radiologic prin articulatie in flexie la
45 grade intinsa si incidenta medio-laterala. Linie radiotransparenta pe
procesul anconeu.
3. Fragmentarea procesului coronoid medial: afectiune care apare la canii din
rase medii sau mari la varsta de 4-6 luni. Sunt necesare mai multe expuneri:
incidenta medio-laterala in pozitie neutral, in pozitie flexata si imagine
cranio-caudala.
-Reprezintă cauza cea mai comună pentru șchiopătură
-Fragmentare sau fisură, poate interesa osul sau doar cartilajul.
- Etiologia : lipsa de sincronizare între creșterea radiusului și a ulnei:
radiusul întârzie în creștere, iar presiunea humerusului se concentrează pe
PCM.
Semne radiologice: 1. Procesul coronoid medial pierde forma triunghiulară
(marginea ștearsă) 2. Scleroză pe suprafața ulnei 3. Prezența de osteofite
pe procesul anconeu 4. Osteofite în jurul articulației
4. Osteocondrita disecanta a condilului medial este datorata tulburarilor de
osificare endocondrala si se caracterizeaza radiologic prin aparitia unei
concavitati pe marginea articulara media a condilului humeral. Cele mai
frcvente sunt fracturile de condili laterali.
Semne radiologice:
1. Prezența unei zone de radiotransparență pe suprafața articulară a
condilului medial
2. Prezența unui fragment osos intraarticular desprins din condil.
3. Osteoartroză – prezență de osteofite.
Fracturile de olecran pot fi prezente la simfiza olecranului pentru animalele
imature sau distal pentru cele mature
Luxatiile si subluxatiile sunt rar intalnite datorita prezentei multiplelor ligamente
care sustin articulatia.

e. Antebrațul/ radius și ulna

Incidente: medio-laterala si cranio-caudala
1. Olecranul
2. Ciocul olecranului
3. Tuberozitatea olecran
4. Marea incizura semilunara
5. Mica incizura semilunara
6. Spatiul interosos
7. Procesul stiloid al ulnei
8. Procesul stiloid al radiusului
Modificari radiologice:
-Inchiderea tarzie a nucleilor de crestere a radiusului la pisicile castrate duce la
aparitia unui radius mai lung
- Inchiderea prematura a nucleului de crestere ulnar distal conduce la curbarea
radiusului
- cresterea asincrona a radiusului si a ulnei cee ace conduce la incongruenta
articulatiei cotului.
- Osteocondrodisplazia este intalnita la nivelul portiunii distale a radiusului si a
ulnei, fiind datorata cresterii rapide. Consecinta este scurtarea si curbarea
antebratului
- Sinostoza radio-ulnara, radiusul si ulna fiind unite proximal la nivelul spatiului
interosos, poate fi congenitala sau datorata fracturilor.
-Fracturile antebratului pot fi catalogate ca:
a. fracturi transverse ale radiusului si ulnei
b. fracture ale procesului styloid al radiusului si ulnei
c. fracture ale cortexului cranial al radiusului datorate sariturilor de la inaltime

f. Oasele carpiene
Incidenta medio-laterala si dorso-palmara.
Incidente suplimentare: medio-laterala oblica, medio-laterala in flexie si medeio-
laterala in extensie.
-Oasele carpiene sunt in nr de 7
Modificari radiologice
- Luxatii, subluxatii cel mai des intalnite la cainii batrani, la cei supraponderali
Cel mai frecvent luxatia se produce prin hiperextensie
- Subluxatiile sunt mai des intalnite si sunt associate cu avulsia, compresia sau
fracturile incomplete ale carpului sau extremitatii proximale ale metacarpului.
- Fracturile sunt cauza diferitelor cauze ale traumatismelor si pot fi fracturi
complete, incomplete sau avulsii
Efectul MATCH
Superpoziția corticalei a două metacarpiene – o linie radiotransparentă.
A nu se confunda cu linie de fractură
g. Metacarpiene si falange
Incidenta dorso-palmara si medio-laterala
Incidente suplimentare sunt cele oblice.
Incidenta dorso-palmara:
Permite studiul sesamoizilor proximali și a articulațiilor interfalangiene proximale
și distale.
1.- Sesamoizii proximali se suprapun pe metacarpiene. Se numără dinspre medial
spre lateral.
Medial
2.- Unghiile au morfologii diferite în funcție de lugime și grad de retracție.

-Majoritatea cainilor si pisicilor au 4 metacarpiene si 4 falange cu 4 degete( mai

exista si degetul rudimentar)
- fiecare metacarp are 2 centre de osificare: epifiza si diafiza
- primul deget( pintenul) este dezvoltat in mod variabil si in mod normal are 2
falange.
Modificari radiologice:
- fracturile si luxatiile sunt usor de identificat
-procesele neoplazice sunt intalnite la cainii si pisicile batrane si sunt caracterizate
prin tumefierea tesuturilor moi si sensibilitate la palpatie.
- carcinomul scvamos sau melanomul malign sunt procese tumorale cele mai
frecvent intalnite.
 II. Examenul radiologic al coloanei vertebrale la câine
și pisică
Incidențe
-LL
-VD
Structura vertebrei tip:
• - corpul vertebral
• - procesul spinos (dorsal), are o orientare cranio-caudală până la nivelul
vertebrei T11- vertebra anticlinală- și orientare caudo-cranială de la nivelul
vertebrei T12 până L7)
• - procesul transvers (apare la nivelul corpului vertebral)- sunt pereche
• - procese articulare craniale și caudale (fațete articulare)- sunt pereche și
formează articulația intervertebrală
• - canalul medular/vertebral
• - gaura intervertebrală („fereastra” prin care rădăcinile nervoase părăsesc
coloana vertebrală)
• - spațiul discal intervertebral (discul intervertebral este un țesut moale aflat
între două corpuri vertebrale, care în mod normal nu se vede pe radiografia
directă, fiind radiotransparent).

Afecțiuni diverse ale coloanei vertebrale

• Afecțiuni ale pacienților geriatric
• Traumatisme
• Anomalii, afecțiuni în perioada de creștere
• Infecții/inflamații
Cazul cu afecțiune a coloanei vertebrale
• Examen clinic
• Examen neurologic
• Examen radiologic – realizat în clinica dvs., sau cu trimitere către Serviciul de
Radiologie-Imagistică, cu trimitere către o altă clinica care detine aparatura de
radiologie
 Pacientul care urmează să fie radiografiattrebuie să aibă suprafața corpului
curată și liberă de obiecte (pansamente, lese, zgărzi) ce pot compromite
imaginea radiografică și pot conferi artefacte.
• Menţinerea animalului într-o anumită poziție pe masa de radiografie, este
importantă pentru protejarea sănătății personalului medical și chiar a animalului,
precum și pentru realizarea radiografieiîn sine, respectiv pentru calitatea imaginii
obținute. Pacientul veterinar nu va adopta poziția corespunzătoare decât prin
contenție manuală sau prin anestezie.
• În realitateazilei de azi, proprietarul manifestă, de multe ori, reținere față de
folosirea anesteziei, acceptând să rămână lângă pacient în momentul expunerii.
Acest fapt presupune încasarea unei doze de radiații, astfel că aparținătorul
(proprietarul) trebuie să-și dea acordul scris și să utilizeze echipament de
protecție radiologică.
Securitate radiologică
• În sala de Radiologie, nu intră persoane străine mai ales în momentul expunerii -
În zona tubului radiogen (2-3 m) nu trebuie să rămână decât persoana ajutătoare
– echipament de protecție radiologică
- Se realizează un număr minim de radiografii (coloană, ce regiune?) – atât cât
este nevoie și cu doze reduse dar necesare (potrivite diagnosticului) – principiul
ALARA (As Low As Reasonably Achieved)
Tehnică radiologică
• spondilita
- Stabilirea regiunii anatomice de radiografiat (coloana cervicală, toracală,
lombară, sacrală, coccigiană)
- Poziționare, incidență
- Plasare caseta radiologică
- Colimare
- Expunere
- Obținere imagine, interpretare, rezultat radiologic
- Arhivare

Poziționare și tehnică
Coloana cervicala- incudenta LL si VD
Coloana toracala-incidenta LL si VD
Coloana lombara- incidenta LL SI VD
Coloana lombo-sacrala- incidenta LL normal, in flexie si in extensie
± sedare/anestezie
• decubit lateral/dorsal
• saci cu nisip, suporturi din materiale radiotransparente
• kV < , mAs > (contrast intens)
• kV > , mAs < (și pt țesut moale)
• colimare adecvată taliei
• 2 proiecții ortogonale: LL, VD
Caracteristici generale
Numărul vertebrelor și nomenclatura:
• Cervical (7)- C1-C7
• Toracic (13)- T1-T13
• Lombar (7)- L1-L7
• Sacral (3)- S1-S3
• Caudal/coccigien (23)- Cd1-Cd23 (variabile ca număr)
Caracteristici generale ale vertebrelor
1. Corp vertebral
2. Proces spinos
3. Proces transvers
4. Proces accesoriu
5. Procese articulare craniale și caudale
6. Gaură intervertebrală
7. Spațiu intervertebral
8. Canal vertebral
Caracteristici particulare ale vertebrelor cervicale
- nu există disc intervertebral între C1-C2
- C2 (axis)- proces odontoid
- C6- proces transvers foarte proeminent
- canalul vertebral mai larg între vertebrele C6 și T2 (intumescența cervicală)
Caracteristici particulare ale vertebrelor toracale
- corpurile vertebrale toracale mai scurte decât a celor cervicale
- procese spinoase lungi
- T11- vertebra anticlinală
- T10-T11- mai îngust decât spațiile intervertebrale adiacente
Caracteristici particulare ale vertebrelor lombare
- corpuri vertebrale mai lungi
- procese spinoase scurte, lățite la bază
- corpurile vertebrale L3 și L4
- margini ventrale slab evidențiate - lungimea vertebrei L7 poate fi mai mică
- gaura intervertebrală L7S1 mai largă
- canalul vertebral mai larg între vertebrele L3 și L5 (intumescența lombară)

Caracteristici particulare ale vertebrelor sacrale

- sunt în număr de trei și sunt unite între ele, formând osul sacrum
- între vertebrele sacrale nu există spații intervertebrale
- aripile sacrumului se articulează cu iliumul și formează articulația sacro-iliacă
- creasta sacrală mediană este localizată dorsal
- suprafața concavă pelvină (aflată ventral) prezintă importanță obstetrică (în
parturiție)
Caracteristici particulare ale vertebrelor coccigiene
- variabile ca număr
- Cd1 este lungă și îngustă
- prezența arcurilor hemale ((segmente osoase, în formă de V sau Y cu rol în
protejarea arterei coccigiene mediane și care se articulează la nivelul cranio-
ventral al vertebrelor Cd4, Cd5 și Cd6)

Examinarea prin abordare sistematică

 Anamneză
 Examen neurologic
 Examen imagistic (Rx)
 Diagnostic
 Tratament
Examenul radiologic
-Direct
- Cu substanță de contrast (mielografia)
Semne radiografice – semiologie radiologică
• Număr
• Aliniament
• Mărime
• Formă
• Densitate
Afecțiuni
• Afecțiuni inflamatorii, infecțioase: ale corpurilor vertebrale, ale discurilor,
intervertebrale
• Afecțiuni cronice: spondiloze
• Anomalii
• Traumatisme
• Tumori, metastaze
• Afecțiuni degenerative
AFECȚIUNI INFLAMATORII/INFECŢIOASE
DISCOSPONDILITA – inflamația corpului vertebral și a discului
ANOMALII VERTEBRALE
-INSTABILITATE ATLANTO-AXIALĂ
-BLOC VERTEBRAL
-SPONDILOMIELOPATIE CERVICALĂ
-HEMIVERTEBRE – vertebra cu margini ascutite, ingustata, trapezoidala; se
realizeaza compresiuni medulare
-VERTEBRĂ DE TRANZIȚIE – o vertebră care preia forma alteia, dar nu va fi
perfectă și apar compresiuni medulare

AFECȚIUNI IDIOPATICE
-HIPEROSTOZA SCHELETALĂ IDIOPATICĂ DIFUZĂ – calcificarea ligamentului
vertebral ventral
AFECȚIUNI NEOPLAZICE
-MIELOM MULTIPLU
-OSTEOSARCOM
AFECȚIUNI DEGENERATIVE
-SPONDILOZA DEFORMANTĂ
-DISCOPATIE- HERNIE DISCALĂ (Discul vertebral se inflamează, se tumefiază și se
deplasează, determinând compresiuni)
-STENOZĂ DEGENERATIVĂ LOMBO-SACRALĂ – fațetele vertebrelor (L7-S1) se
sclerozează, toată regiunea sacrală se deplasează în jos – spondilolisteză, ventral,
se observă osteofit de legătură între cele două vertebre
Dispunerea leziunilor compresive în raport cu măduva spinării:
(A) extradural, (B) intradural-extramedular, (C) intramedular
Modificări radiologice ale vertebrelor
• modificări ale numărului vertebrelor dintr-un anumit segment, aliniamentului
vertebral, mărimii și formei vertebrelor și densității țesutului osos din
componența acestora (radiodensitate scăzută-osteoliză; radiodensitate crescută-
osteoscleroză).
Principalele cauze ale apariției modificărilor vertebrale pot fi:
infecțioase/inflamatorii, traumatice, anomalii, metabolice, idiopatice, neoplazice
și degenerative.
1. Leziuni inflamatorii: Spondilita, discospondilita care reprezinta un process
infectios la nivelul discului intervertebral si al corpurilor vertebrelor.
 2. Leziuni traumatice: Fractura corpului vertebral, subluxație, luxație
Gravitatea leziunilor traumatice depinde e pozitia animalului in timpul impactului,
forta impactului, zona anatomica implicata, rezistenta coloanei vertebrale.
3. Anomalii: numerice (vertebrele supranumerare, vertebra tranzițională-
atunci cand formula vertebrala este diferita fata de cea normala),
hemivertebra reprezinta vertebra cu margini ascutite care formeaza
diferite unghiuri la nivelul coloanei vertebrale , vertebra fluture apare la
caini brahicefalici si apare in asociatie cu hemivertebra tip fluture.
4. Blocul vertebral – reprezinta fuziunea partiala sau totala a doua sau mai
multor vertebre cu consecinte in modificarea unghiurilor coloanei
vertebrale. Cauza poate fi congenitala sau infecțioasa, degenerativa.
5. Tumorile vertebrale – primare sau secundare
6. Leziuni degenerative – spondiloza deformanta care este o modificare
neinflamatorie, degenerativa cu formare de tesut osos nou la nivelul
articulatiei si al discului intervertebral. Aceasta poate lua forma unui
osteofit.
7. Sindromul cozii de cal
Disfuncțiile senzoriale și/sau motorii rezultate în urma compresiunii sau distrugerii
rădăcinilor nervoase sau modificării afluxului sangvin de la nivelul regiunii cozii de
cal. Aceste modificări pot surveni în urma unor procese infecțioase/inflamatorii
(discospondilită), traumatisme (fracturi, luxații, subluxații), anomalii vertebrale
(vertebra tranzițională), procese tumorale și degenerative (stenoza degenerativă
lombo-sacrală). Dintre acestea, stenoza degenerativă lombo-sacrală reprezintă
principala cauză a apariției acestui sindrom.

Afecțiuni ale discurilor intervertebrale

 Hernia de disc
• deplasarea unei porțiuni din discul intervertebral, care poate fi protruzie de disc
(hernie H. tip II), când inelul fibros al discului pătrunde în canalul vertebral, sau
extruzie a nucleului pulpos (hernie H. tip I) când, pe lângă inelul fibros pătrunde în
canalul vertebral și nucleul pulpos, provocând compresiune medular.
• hernia discală - semne radiografice specifice: îngustarea sau pensarea spațiului
intervertebral, spațiul îngustat de la nivelul proceselor articulare craniale și
caudale, gaura intervertebrală micșorată, creșterea radioopacității de la nivelul
găurii intervertebrale și prezența materialului calcificat în canalul medular .
• Rasele mici, condrodistrofice (Teckel, Basset Hound, Pekinez, Beagle), sunt mult
mai susceptibile la apariția herniei Hansen tip I față de rasele mari, rasele non-
condrodistrofice (Ciobănesc German, Rottweiler, Boxer, Labrador Retriever),
predispuse la apariția herniei Hansen tip II

 Mielografia
Radiografia cu substanta de contrast coloanei vertebrale
Se realizează puncția canalului subarahnoidian, se recoltează LCR, se introduce
substanța.
• Maduva spinarii este inconjurata de meninge, LCR si grasime
1) Pia mater este subtire , acopera maduva subtire si este impermeabila pentru
LCR
2) Spatiul subarahnoidian inconjoara pia mater si contine LCR
3) Dura mater este un strat dur exterior ce inconjoara LCR
4) Arahnoida conecteaza dura mate de pia mater
5) Spatiul subdural este sub dura mater (se poate largi in urma traumatismelor).
6) Spatiul epidural inconjoara dura mater si contine radacinile nervoase, vase
limfatice, vase de sange si tesut grasos
 III. EXAMENUL RADIOLOGIC AL ABDOMENULUI

Segmente/Componente:
- Cavitatea abdominală (peritoneală)
- Organe digestive postdiafragmatice: stomac, intestine, ficat, pancreas - Organe
urinare: rinichi, vezica urinară
- Organe genitale: uter, prostate (functie de sex)
- Splina, limfonoduli

Cavitatea abdominală/peritoneală:
Tehnica radiologică
Incidențe: LL, dreaptă sau stângă VD, mai rar DV Incidențe oblice
Examinarea radiografiei abdomenului
- Privim imaginea de ansamblu, incepand cu marginile si apoi trecand la interior>
imaginea laterală împărțită în jumatatea anteriaoră și posterioară, apoi jumătatea
superioară și inferioară
- Examinăm marginile cavitații abdominale
- Ne interesează zonele cu opacitate sau transparență crescută
- Zone radioopace difuze sau bine circumscrise
Cavitatea abdominală/peritoneală
Cavitatea abdominală este delimitată, din punct de vedere anatomic, cranial de
diafragm, lateral și ventral de musculatură, dorsal de coloana vertebrală și
musculatura sublombară, iar caudal se continuă cu cavitatea pelvină. Imaginea
depinde de mai mulți factori - grăsimea intrabdominală. Aceasta are calități de
radiotransparență, asigurând astfel contrastul și netitatea între organe; în același
timp și seroasa de la suprafața organelor se observă bine.
 Pisica are o cantitate mai mare de grăsime - intestinul subțire se poate vizualiza
foarte bine, fiind direcționat înspre mijlocul cavității abdominale. Lipsa grăsimii, la
animalele cahectice și la tineret, conduce la obținerea unor imagini cu un contrast
redus.
A. Diafragmul
Incidență LL, partea stânga, marginile diafragmului formează litera Y
Incidență LL, partea dreaptă, margini ale diafragmului paralele
• Diafragmul este un perete cu structură musculo-tendinoasă care separă
cavitatea toracică de cea abdominală; cranial este acoperit de pleură, iar caudal
de peritoneu. Are aspect de cupolă cu convexitatea către înainte și din această
cauză formează recesurile frenico-costal și diaphragmatic.
În acest perete există trei orificii: cel aortic prin care trece aorta și vena azygos
precum și vase limfatice (ductul thoracic, cisterna lombară), cel central prin care
trece esofagul și nervul vag și orificiul prin care trece vena cavă. În decubit lateral
drept, pilierii diafragmatici apar ca paraleli, în timp ce în decubit lateral stâng iau
forma literei Y. În pozițiile VD sau DV, diafragmul va avea o formă boltită
B. Peritoneul/spațiul retroperitoneal
Creșterea radioopacității
• Fenomenul de radioopacitate crescută pe imaginea radiologică apare în cazul
proceselor inflamatorii localizate la nivel peritoneal sau în cazul acumulărilor de
lichid (ascită) în spațiul peritoneal. În cazul peritonitei, radioopacitatea poate fi
locală sau generalizată în raport cu extinderea procesului. În mod obișnuit se
poate compara radioopacitatea spațiului intraperitoneal cu cel retroperitoneal,
care ar trebui sa fie identice. De asemenea, în cazul peritonitelor localizate se
compară aspectul seroasei organelor din zone diferite (afectat/neafectate de
inflamație). Atunci când s-au produs adeziuni, în zona modificată a imaginii apar
pete ușor disparate. Acest aspect, eventual nodular, poate fi întâlnit în
carcinomatoză sau alte neoplazii metastatice. În peritonita generalizată imaginea
este neclară (blurată) pe toată regiunea abdomenului cu excepția spațiului
retroperitoneal. Trebuie să amintim și alte lichide care determină creșterea
radioopacității: urină (uroperitoneu), sânge (hemoperitoneu) sau lichid alimentar
provenit din fisurarea/ruptura stomacului sau intestinelor.
• Radiotransparența (pneumoperitoneul) este datorată apariției gazului în cazul
fisurilor gastrice sau intestinale, sau în cazul unor complicații infecțioase, cu
producere de aer; modificarea poate să apară și în cazul plăgilor abdominale
penetrante. Pneumoperitoneul poate fi provocat imagistico-medical prin puncție
peritoneală, pentru a accentua contrastul negativ, facilitând astfel diagnosticul
radiologic al unor modificări.
• În caz de pneumomediastin, radiotransparența spațiului retroperitoneal poate
fi crescută, aerul fiind plasat sub coloana vertebrală, de la diafragm până la anus.
• Creșterea radioopacității/radiotransparenței locale sau generale. A. Suspiciune
peritonită. B. Ascită, C. Creșterea radioopacității în spațiul retroperitoneal – nu se
observă rinichii. D. Creșterea radiotransparenței în spațiul retroperitoneal – aer în
exces.

Stomacul
Incidențe radiologice: LL stânga și dreapta, VD și DV
 În incidență laterală, pilorul poate fi suprapus peste corpul stomacului sau
situat puțin cranial față de acesta. În radiografia laterală dreaptă conținutul
gazos se localizează în fundus și corp, iar conținutul fluid în pilor. În
radiografia laterală stângă conținutul gazos se găsește în pilor, iar cel fluid
în corp și fundus.
La câine, în incidență ventro-dorsală, orificiul cardia, fundusul și corpul stomacului
sunt localizate în partea stângă a liniei mediale, iar porțiunea pilorică poate fi
vizualizat în partea dreaptă a linei mediale.
• Radiografia nativă simplă este de multe ori continuată cu examinarea cu
substanță de contrast. Aceasta include gastrografia cu sulfat de bariu, gastrografia
cu dublu contrast, pneumogastrografia, gastrografia cu substanțe iodate.
• Semiologia radiologică: modificări de formă și volum, modificări de
permeabilitate și tranzit, modificări ale mucoasei gastrice, prezența de corpi
străini, formațiuni.
Modificări radiologice ale stomacului
 Modificări de formă și volum
Semnul radiologic primar este creșterea în volum a stomacului, cu acumulare
excesivă de gaz, dar uneori se observă și conținut lichid și resturi alimentare. În
timpul rotației stomacului, pilorul se deplasează în direcție dorsală și cranială, în
timp ce porțiunea fundică și marea curbură se duc împreună în direcție ventrală și
spre dreapta.
• Dilatația gastrică poate să apară în aerofagii severe, în paralizii gastrice,
tulburări funcționale nervoase, traumatisme, sau în torsiunea parțială a
stomacului. Semnele radiologice sunt aceleași, specifice dilatației gastrice,
deosebirea fiind făcută atât pe baza anamnezei cât și a semnelor clinice
predominante. Torsiunea parțială și volvulusul apar în special la câinii de talie
mare, post administrare de hrană, urmată de efort. Compararea radiologică prin
efectuarea ambelor incidențe laterale, atât stângă, cât și dreaptă este utilă în
deosebirea volvulusui (răsucirea cu mai mult de 90°) de simpla dilatație gastrică.
 Modificări de permeabilitate și tranzit
• Radiologic, modificările de permeabilitate și tranzit la nivel gastric sunt date de
obstrucții pilorice, prezența corpilor străini, și stenoze. În funcție de durata și
gradul de obstrucție, se observă radiologic diferite stadii de dilatație gastrică. În
cazurile severe, este prezent un grad substanțial de dilatare gastrică, ce implică
toate segmentele stomacului (porțiunea fundică, corp, pilor). Radioopacitatea
gastrică este de obicei mixtă. Radioopacitatea cu aspect granular, la nivelul zonei
pilorice, este un semn radiologic sugestiv cronic.
• Radiografia cu substanță de contrast este recomandată pentru stabilirea cu
exactitate a unui diagnostic, pentru a verifica gradul de obstrucție atunci când
materialul de contrast stagnează sau trece foarte puțin de orificiul piloric.
• Diagnosticul diferențial se realizează între formațiuni neoplazice, fibroză, proces
inflamator, stenoză pilorică hipertrofică, gastropatie cronică, coroborat cu
semnele clinice primare ale pacientului.
• Radiografia nativă simplă este de multe ori continuată cu examinarea cu
substanță de contrast. Aceasta include gastrografia cu sulfat de bariu, gastrografia
cu dublu contrast, pneumogastrografia, gastrografia cu substanțe iodate.
 Gastrografia
Se adm. substanța de contrast (sulfat de bariu sau substanțe iodate) în cantitate
redusă pt a nu acoperi mucoasa gastrică în totalitate. Se apreciază grosimea
pereților și a mucoasei (faldurile acesteia), dispunerea substanței în zonele
inflamate sau ulcerate, linia de contrast dintre mucoasă și substanță.
Stagnarea și acumularea în pilor (dilatația acestuia), sau trecerea tardivă a
substanței in fir subțire – spasmul, stenoza, obstrucția pilorică
 Corpii străini prezenți la nivel gastric se observă la examenul radiologic
nativ (fără substanță de contrast) atunci când structura lor este radioopacă.
O zonă de radioopacitate variabilă, cu diferite forme se observă pe
radiografia laterală, cât și pe cea ventro-dorsală. Corpii străini cu
radioopacitate scăzută pot fi mascați de conținutul gastric, dar devin vizibili
când sunt înconjurați de gaz care asigură un contrast natural.
• Corpii străini non-radioopaci necesită examen radiologic cu contrast pentru a fi
identificați. Ei sunt asociați cu defectele de umplere, care au forma și dimensiunea
unor elemente străine. Aceste defecte de umplere au caracteristicile leziunilor
intraluminale, dar nu sunt în continuarea peretelui gastric și sunt mobile în
lumenul gastric, depinzând de poziționarea animalului. Dacă sunt localizați în
regiunea pilorică, mobilitatea lor este irelevantă.
 Modificări ale mucoasei gastrice
Modificările radiologice localizate la nivelul mucoasei gastrice sunt date de
procese inflamatorii locale (gastrite), sau ulcere gastrice.
• La examenul radiologic nativ rar se observă modificări, însă uneori în cazuri
acute, faldurile mucoasei gastrice, din porțiunea fundică în special, apar cu
radioopacitate crescută, fiind vizibil îngroșate și neregulate. Conținutul fluid din
stomac maschează marginile mucoasei. Se recomandă examinarea radiologică cu
substanță de contrast pentru a pune în evidență modificările structurale de la
acest nivel. Substanța baritată se dispune neuniform printre faldurile mucoasei
inflamate, difuz, fiind vizibile zone de îngroșare (edem local), subțiere sau cu
deficit de umplere (ulcere)
• Ulcerele gastrice nu pot fi recunoscute la examenul radiologic nativ, de aceea se
recomandă administrarea substanței de contrast. Aceasta se dispune radiar în
jurul leziunilor erozive, având forme ovale, sau cu diverse unghiuri. Marginea
leziunii este de obicei bine delimitată, în falduri, și se poate observa o subțiere a
peretelui gastric către periferie. Uneori susbstanța de contrast pătrunde vizibil
(față de celelalte zone) în mucoasă. Partea centrală a ulcerului este netedă, fără
substanță de contrast, ca urmare a unei congestii locale.
• Când ulcerația gastrică este și perforantă, se observă extravazarea substanței de
contrast în afara peretelui gastric, în cavitatea peritoneală.

Intestinele. Intestinul subțire

Intestinul subțire este alcatuit din duoden, jejun și ileon. Grosimea (pe imaginea
radiologică) la câine, nu trebuie să depășească lățimea vertebrei L5; la pisică, nu
trebuie să depășească de 2 ori lățimea L5.
Intestinele apar vizibile pe lungime în secțiune longitudinală, sau sub formă
oval/rotundă gazoasă sau radioopacă. Se apreciaza grosimea anselor prin
comparatie cu lățimea vertebrei L5 la caine (max 1,6x) sau L2 la pisica (max 2x)
Duodenul pornește de la pilor, din partea dreaptă, imediat de sub marginea
ficatului. Duodenul descendent înaintează pe partea dreaptă a abdomenului si
realizează flexura caudală în dreptul tuberozității aripii coxalului, continuîndu-se
cu duodenul ascendent ce înaintează cranial pana la marginea caudală a
stomacului.

De aici începe jejunul ce se va continua cu ileonul, demarcarea nefiind vizibilă

radiologic. Ileonul se continuă cu intestinul gros, în zona de miloc a cavității
abdominale, cu trecere de pe partea stângă spre cea dreaptă.
  Modificări de volum și tonus
• Ansele intestinului subțire pot fi modificate ca dimensiuni, fie prin mărire, fie
prin micșorare. Dilatația anselor poate fi gazoasă sau prin acumularea de lichid,
respectiv, material alimentar; dilatația de durată a intestinului poartă denumirea
generală de ileus. Ileusul funcțional este însoțit de hipotonie sau atonie locală, iar
radiografic este vizibil sub forma unor bucle gazoase. Ileusul mecanic este
obstructiv și este determinat de prezența corpilor străini sau a unor formațiuni,
abcese, sau invaginații. Întotdeauna, obstrucția intestinală este tradusă radiologic
prin prezența aerocoliei (dilatație gazoasă) în fața zonei afectate.
• Corpurile străine liniare (sfoară) dilată moderat ansele intestinale pe o zonă mai
mare conferind intestinului un aspect plisat, semnul radiologic cel mai important
fiind reprezentat de acumulări locale de gaze sub formă de virgulă sau lacrimă.
Obstrucțiile jejunale prin corp străin sunt însoțite de anse intestinale intens
dilatate gazos. Acumulările mari de material alimentar, de corpuri străine diverse
(pietriș, resturi osoase mici) iau aspect de fecalom și sunt clar reconoscibile, din
punct de vedere radiologic.
• Enteritele, respectiv procesele inflamatorii ale intestinelor, se caracterizează
radiologic prin dilatația intestinelor, prin îngroșarea pereților și prin creșterea
cantității de gaz in mod moderat. Trebuie să notăm că îngroșarea peretelui
intestinului poate indica prezența unei afecțiuni inflamatorii cronice. Examenul
radiologic cu sulfat de bariu confirmă peristaltismul crescut; în caz de leziuni grave
si ulcere, substanța de contrast formează buzunare și pătrunde în profunzimea
mucoasei intestinului.
 Modificările de topografie
Aceste modificări sunt redate de torsiune și volvulus și mai rar de hernie.
Volvulusul presupune răsucirea intestinelor cu angajarea mezenterului; aceasta
determină dilatarea intensă a anselor intestinale cu suprapunerea lor (ca un fișic
de monede), fără a se observa acumularea de aer în stomac, duoden sau colonul
descendent; în cazurile grave se observă efuzie peritoneală sau/și
pneumoperitoneu (fisura sau ruptura intestinului) – se pierde aspectul de netitate
al seroaselor.
 Intestinele pot hernia prin orificiul hiatal, spre cavitatea toracică, în directie
infero-posterioară, prin orificiul inghinal sau spre zona perineală; examenul
radiologic, mai ales de contrast, pune în evidență localizarea nefirească, ectopică
a intestinelor.

Examinarea cu substanță de contrast a intestinului subțire

• Acest tip de examinare poate folosi substanțe de contrast pozitiv sau negativ.
Substanțele pozitive sunt reprezentate de soluția de sulfat de bariu și cele
iodinate (indicate în cazul unei continuități digestivo-peritoneale); contrastul
negativ este asigurat prin introducerea de aer, pe cale rectală.
• Soluția de sulfat de bariu se administrează oral în doză de 6 - 10 ml sol.
60%/kg. Duodenul are aspect tubular, la cîine de multe ori cu prezența de
pseudoulcere, aspect de altfel normal, conferit de aglomerațiile limfoide din
mucoasa organului. La pisică nu apar pseudoulcerele, dar duodenul are un aspect
perlat (mici strangulații repetate). Se apreciază înaintarea soluției de contrast și
modul de depunere pe mucoasa intestinală. Se are în vedere dinamica intestinului
și cantitatea deja existentă de gaz și alimente.

Intestinul gros
Intestinul gros este format din cecum, colon și rect.
Cecumul este un diverticul al colonului, la câine fiind așezat în partea dreaptă
abdomenului, în dreptul vertebrelor L2 – L3, avand forma literei C. Adesea conține
gaz și este flancat de valvulele ileocecală și cecocolică. La pisică cecumul nu
conține aer și rar este vizibil radiologic. Colonul este un organ tubular fiind format
din porțiunile ascendentă, transversă și descendentă.
• Intestinul gros poate fi examinat radiologic direct și prin folosirea contrastului
simplu negativ (aer), pozitiv (bariu sau soluții iodinate) sau cu dublu contrast (aer
și substanță de contrast). Cel mai frecvent se aplică clisma baritată. Imaginea
radiologică directă a colonului este dată de amestecul gazelor cu fecalele care pot
avea conținut diferit de apă; când acesta este scăzut marginea interioară a
colonului poate fi examinată destul de bine.
  Modificări radiologice
Diametrul colonului se poate mări odată cu acumularea fecalelor. Atunci când
este depășită măsura de o lungime a vertebrei L7, se consideră a fi patologic.
Obstrucția mecanică se realizează de obicei în fața bazinului și dacă este de lungă
durată poartă denumirea de megacolon.
• Torsiunea cecumului se realizează de obicei datorită unor tulburări vasculare
locale și eventual a unei invaginații. Clisma baritată trebuie să fie înaltă, ca soluția
să ajungă până la cecum; se remarcă depunerea circulară a soluției de bariu în
zona cecumului și stagnarea în această zonă fără trecerea în ileon. Invaginațiile
pot apare și în zona flexiunii transversodescendentă a colonului sau chiar în zona
mijlocie a colonului descendent. Se pot diagnostica prin examen radiologic cu
contrast, se urmărește și semnul meniscului – aer izolat în mijlocul zonei de
invaginație.
• Examenul radiologic poate pune în evidență colita – aspectele inflamatorii sunt
date de distribuirea neomogenă a soluției de bariu pe suprafața mucoasei, perete
și mucoasă de formă neregulată si aspect îngroșat, zone de convexitate localizate
ale peretelui colonului (edem), zone de acumulare si pătrundere profundă a
soluției de contrast în mucoasă – colita ulceroasă.
• În cazul colitei cronice, organul prezintă stricturi sau zone de spasm prelungit
(dovedit prin repetarea radiografiilor), cu îngroșarea peretelui și reducerea
lumenului. În această ultimă situație, se remarcă și limfadenopatie locală. De
asemenea, examenul radiologic poate evidenția prezența de formațiuni –
tumorile de colon.
• Modificările de formă și poziție a zonei colorectale – diverticuloza sau hernia
perianală – sunt vizibile radiologic prin acumularea de fecale și neeliminarea lor;
introducerea de soluție de bariu arată plisarea reactului în zona perianală. Hernia
poate fi consecința unui megacolon de durată. Hernia perianală poate fi gravă,
angrenând și alte organe ca vezica urinara, uterul sau prostata, anse ale
intestinului subțire. În acest caz, clisma baritată poate fi însoțită de
uretrocistografie pentru distingerea organelor herniate.
 IV. EXAMENUL RADIOLOGIC AL APARATULUI URINAR
• Proiecțiile radiografice utilizate sunt cele ortogonale – latero-lateral și ventro-
dorsal. Pentru a evaluarea siluetei renale drepte, care de cele mai multe ori apare
în superpoziție cu masa intestinală, pot fi utilizate incidențe oblice.
• Radiografia cu substanţă de contrast (urografia intravenoasă) este utilizată
pentru definirea structurii anatomice şi pentru evaluarea calitativă a funcţiei
renale
• Rinichii la câine și pisică au formă ovală, polul cranial al rinichiului drept fiind
deseori greu observabil, datorită poziției sale – lipit de lobul caudal hepatic.
Rinichiul drept este poziționat, de regulă, la nivelul coastei a treisprezecea, în timp
ce rinichiul stâng este localizat mai caudal, la nivelul vertebrelor lombare L1 – L3,
fiind poziționat și mai ventral la pacienții cu o cantitate mare de țesut adipos la
nivel retroperitoneal.
• Ȋn incidenţa ventro-dorsală, proiecţia radiografică a rinichiului drept este de
multe ori obstruată de proiecţia ficatului şi de superpoziţia cu celelalte organe
abdominale, în timp ce rinichiul stâng poate fi localizat uşor sub stomac si langa
splina.
• Dimensiunea renală normală a fost determinată, la câine, în relaţie cu lungimea
vertebrei lombare L2, ca fiind 2.5 – 3.5 x lungimea L2, iar la pisică 2 – 3 x
lungimea L2.
RINICHII NORMALI LA CÂINE NUMĂRUL= 2 DIMENSIUNEA= 2,5-3,5X l L2 POZIŢIA=
RD – T13-L1 RS-L1-L4
MARGINI= NETEDE, POLUL CRANIAL AL RD SE POATE SUPRAPUNE CU FICATUL
CÂND UTILIZĂM RADIOGRAFIA SIMPLĂ?
-UROLIŢI
-DETERMINAREA DIMENSIUNII, FORMEI ŞI A POZIŢIEI ORGANULUI
-PREZENŢA FORMAŢIUNILOR TUMORALE LOCALE SAU A METASTAZELOR
-CA FILME DE CONTROL PENTRU RADIOGRAFIA DE CONTRAST
 Radiografia de contrast renala – Urografia intravenoasă (descendentă)
Indicațiile acestei metode de examinare cuprind traumatismele la nivelul
abdomenului şi bazinului, suspiciunea prezenţei unor tulburări de integritate ale
structurilor sistemului urinar, posibilitatea existenţei modificărilor structurale la
nivelul pereților ureterelor, vezicii sau uretrei, hematuria, suspiciunea ectopiei
ureterale sau localizarea rinichilor în cazul prezenţei unei mase la nivelul spaţiului
retroperitoneal.
În vederea efectuării urografiei este necesară, mai întâi, evacuarea tractului
gastrointestinal, apoi anestezia profundă. Pentru studiile de contrast pot fi
utilizate substanţe iodinate. Reacţiile adverse la administrare cum ar fi greaţa,
voma, reacţiile cutanate alergice sunt rare. Contraindicaţiile pentru urografia
excretorie sunt reprezentate de insuficienţa renală însoţită de anurie, stările de
deshidratare, hipotensiunea arterială. Imaginile radiografice se efectuează în
poziţie laterală şi dorso-ventrală la interval de timp standard: T0 – imediat după
administrarea substanţei, T1 – la 5 minute după administrare, T2 – la 20 min,T3 –
la 40 min.

V. Displazia coxo-femurala(de sold)

Examenul clinic. Testul Ortolani

Testul Ortolani poate fi realizat doar cu pacientul (câinele) sub anestezie. În
timpul testului Ortolani, poate fi simțită alunecarea capului femural în cavitatea
acetabulară.
Câinele este plasat în decubit dorsal, cu ambele femururi în poziție verticală. Este
exercitată o presiune axială pe oasele femur, iar capetele femurale vor subluxa
dacă este prezentă displazia de șold.
Membrele sunt aduse apoi în poziție de abducție și va putea fi simțită și auzită o
pocnitură în momentul când capul femural va reveni în cavitatea acetabulară Pe
masură ce membrele sunt aduse în poziție de adducție, capetele femurale pot
subluxa din nou – acest fenomen evidențiind unghiul de subluxație.
Manevra Barlow reprezintă o metodă de testare a instabilității articulației coxo-
femurale, observându-se dislocarea capului femural la aplicarea unor forțe de
flexie, adducție și de manevrare spre spate a membrului.
Ce este displazia de sold?
Expresia de displazie de șold poate fi interpretată in general, ca dezvoltarea
anormală sau incorectă a articulației coxo-femurale, cu modificări cooptare a
capului femural. Dezvoltarea anormală a șoldului poate conduce la uzura excesivă
a cartilajului articular în timpul mișcării, contribuind în cele din urmă la apariţia şi
dezvoltarea artritei, numită de multe ori boala degenerativa articulară (DJD) sau
osteoartrită (OA).
Displazia de șold este o afecțiune ce poate fi moștenită genetic, ce se manifestă
prin o laxitate a articulației coxo-femurale ce poate conduce, în timp, la apariția
osteoartritei.
Displazia coxofemurala este un complex de leziuni, al carui diagnostic se stabileste
pe baza mai multor modificari. Trecerea timpului (cronicizarea) conduce la
apariția osteoartritei/artroza
- Proces de durată care se manifestă prin aplatizare intensă a capului femural si
chiar de formare de osteofite
- Diagnosticul diferențial - față de unele afecțiuni ale capului femural, sau ale
coloanei lombo-sacrale
Se examinează articulațiile și se apreciază gradul de deplasare a capului femural
din cavitatea acetabulară:
Caini afectati
Displazia de șold la caine afectează milioane de indivizi anual și poate conduce la
boli ortopedice debilitante ale șoldului ----- se ajunge la costuri de milioane de
dolari, suportate de către crescători, pentru asigurarea de servicii veterinare, din
cauza scăderii capacității de muncă pentru câinii de lucru și performanțe reduse în
general.
 Fundația Ortopedică pentru Animale a publicat o listă cu 10 dintre rasele de câini
cele mai afectate de displazia de șold, pornind de la un studiu efectuat între 1974-
2009
Bulldog, Pug, Dog de Bordeaux, Mastiff Napolitan, Saint Bernard, Clumber
Spaniel, Black Russian Terrier, Sussex Spaniel, Cane Corso.............Rotweiller,
Ciobanesc german in R
La examinarea unui număr de câini din aceste rase, au fost depistați ca fiind
displazici 40% dintre exemplarele verificate, iar în cazul câinilor din rasa Bulldog și
Pug, au fost obținute procente de 73%, respectiv 63% câini cu displazie dintre cei
consultați.
Aproape 40% dintre câinii examinați nu fac parte din grupa raselor de talie mare,
iar, la examinarea listei cu cele 20 de rase de câini cu cel mai mare risc de
displazie coxo-femurală, se poate observa prezența unor rase cum ar fi Basset
Hound, Boykin Spaniel, Terrierul de Norfolk, Bulldog American și Bulldog Francez.
Concluzia – câinii din rasele mici pot avea probleme ale articulației coxo-femurale,
la fel ca și câinii din rasele de dimensiuni mari. Totuși greutatea mai redusă
conduce la manifestări clinice mai ușoare
Simptome
-Uşoara reducere a activităţii/uşoară şchiopătură
- Reducerea activităţii/evitarea părăsirii decubitului, evitarea activităţilor de mare
efort... Sărituri, urcare/coborârea scărilor
- Schiopătura evidentă eventual nepersistentă/ mers săltat, de iepure
- Hipotrofie musculară a trenului posterior, hipertrofie a trenului anterior
- Schiopatura persistentă cu evidenţierea durerii, scoaterea membrului din sprijin
Semiologia articulatiei
Se examinează:
- cavitatea,
- capulfemural,
- congruenta,
- proliferari, leziuni de OA;
- Clasificare grad de displazie
Tehnici de poziţionare radiologică a câinelui
- Decubit dorsal cu hiperextensia membrelor posterioare
- Decubit dorsal cu abductia membrelor posterioare (lateralizarea jaretelor)
- Metoda DAR cu incidenţă dorso-ventrală
- Metoda Penn cu: - Decubit dorsal şi compresia membrelor - Decubit dorsal şi
tractiunea membrelor
Decubit dorsal cu hiperextensie ( Bazinul şi sternul asezate perpendicular pe masa
(simetric), membrele posterioare paralele cu oasele femur perfect întinse, rotite
moderat spre interior)
Asigurarea simetriei se realizeaza prin plasarea jumatetii superioare a corpului
intr-un dispozitiv jgheab si eventual prin legarea membrelor. Este metoda cea mai
acceptata la nivel international şi care permite aprecierea unghiului lui Norberg.
O altă tehnică de poziționare -Indepartarea laterala a membrelor ( Frog leg
position)

Metoda PennHip
- prin compresie
- prin tractiune
Aceste metode sunt necesare pentru :
- Aprecierea gradului de laxitate (distractor index) pentru diagnosticul displaziei
de la varste sub varste de 7 luni
- intervențiile chirurgicale speciale, TPO
Metoda PennHIP este o metodă nouă utilizată pentru a evalua, măsura și a
interpreta laxitatea articulatiei coxo-femurale. Ea constă în trei radiografii
separate – imagine cu tracțiune pe membre, imagine cu compresie pe membre și
imagine cu hiperextensia lor. Imaginile cu tracțiune și compresie pe membre sunt
utilizate pentru a obține informații exacte privind laxitatea și congruența
articulațiilor.
Imaginea obținută cu hiperextensia membrelor furnizează informații suplimentare
privind existența osteoartritei. Imaginea obținută cu compresia membrelor este
utilizată pentru a determina corectitudinea poziției capului femural în cavitatea
acetabulară.
În cazul unei articulații cu osteoartrită, remodelarea osoasă ce apare în cavitatea
acetabulară și/sau la nivelul capului femural va conduce, deseori, la o
incongruență între acestea.

Unghiul lui Norberg-mai mare sau cel putin egal cu 105 grade. Există tehnici
digitale sau soft specific ce face calculele automat pentru acest unghi
Bazandu-se perecomandarile FCI, evaluareaunor țări recunoaste urmatoarele
categorii:
- („N” – Excelent) : Capul femural este potrivit bine in cavitatea semisferica
acetabulara. Spatiul intraarticular este de dimensiuni reduse si egal. Unghiul
Norberg este de 105 grade sau mai mare. Nu apar simptome ce ar indica
inflamatie la nivelul elementelor articulare (artrita).
- („M” – Bun): Apar diferente mici fata de categoria anterioara – capul femural nu
este potrivit perfect in cavitatea acetabulara. Nu apar simptome ce ar indica
existenta unei inflamatii. Unghiul Norberg este cuprins intre 100 si 105 grade.
- („E” – Acceptabil: Spatiul intraarticular este marit si inegal. Cavitatea
acetabulara este usor modificata. Capul femural nu mai apare sferic. Exista o
remodelare usoara pe suprafata acetabulara sau pe colul femural. Deschiderea
unghiului Norberg variaza in jurul valorii de 100 de grade.
- Displazie moderata: Pozitionarea capului femural in cavitatea acetabulara este
anormala. Cavitatea acetabulara este usor aplatizata. Capul femural apare
subluxat. Apar modificari marcate ale articulatiei. Unghiul Norberg are valori
cuprinse intre 90 si 95 de grade.
- Displazie severa: Capul si colul femural sunt deformate – aplatizate, in forma de
ciuperca. Femurul apare subluxat sau chiar luxat. Cavitatea acetabulara este
aplatizata si remodelata. Articulatia coxo-femurala este modificata vizibil. Unghiul
Norberg este mai mic de 90 de grade.
Diagnosticul diferențial - față de unele afecțiuni ale capului femural, sau ale
coloanei lombo-sacrale
Concluzie
Displazia moderata - deplasarea usoară a centrului capului femural spre exterior,
iar subluxaţia poate fi de ¼ până la ½ din cadrul cavităţii acetabulare, exostoze de
mici dimensiuni * Displazia severă - deplasarea clară a centrului capului femural
spre exterior, iar subluxaţia poate fi de ¾ din cadrul cavităţii acetabulare, exostoze
mari dimensiuni - OA * Luxatia coxofemurală