Ilovepdf Merged PDF

Displazia de cot
Este reprezentată de patru tipuri de afecțiuni: incongruența

articulației, nonuniunea procesului anconat, fragmentarea procesului
coronoid medial, osteocondrita disecantă.
Nonuniunea
procesului anconat
UAP – aspectul radiologic
Aspect patologic – stânga
Aspect normal - dreapta
UAP – semne radiologice
Semne radiologice:
1. Linie radiotransparentă pe
procesul anconeu.
2. Se poate confunda cu fiza
condilului medial – necesară
flexia membrului la 45 °
FRAGMENTAREA PROCESULUI CORONOID MEDIAL
 Reprezintă cauza cea mai
comună pentru șchiopătură
 Rasele afectate – medii și mari
(Rottweiler, Labrador,
Ciobănesc German, Saint
Bernard etc)
 Fragmentare sau fisură, poate
interesa osul sau doar cartilajul.
 Etiologia – lipsa de sincronizare
între creșterea radiusului și a
ulnei: radiusul întârzie în
creștere, iar presiunea
humerusului se concentrează pe
PCM.
FRAGMENTAREA PROCESULUI CORONOID MEDIAL
FCMP – semne radiologice
(3.)
(1.)
(2.)
Semne radiologice:
1. Procesul coronoid medial pierde forma triunghiulară
(marginea ștearsă)
2. Scleroză pe suprafața ulnei
3. Prezența de osteofite pe procesul anconeu
4. Osteofite în jurul articulației
OCD (osteoconfrita disecantă) – semne radiologice
1. Prezența unei zone de radiotransparență pe suprafața articulară

a condilului medial
2. Prezența unui fragment osos intraarticular desprins din condil.
3. Osteoartroză – prezență de osteofite.
OCD – semne radiologice
1. Prezența unei zone de radiotransparență pe suprafața articulară a condilului medial

2. Prezența unui fragment osos intraarticular desprins din condil.
3. Osteoartroză – prezență de osteofite pe suprafețele articulare ale radiusului, ulnei și
humerusului.
INCONGRUENȚA ARTICULARĂ
În incidență ML – treaptă între radius și ulnă, articulație ovală

În incidență Cr-Cd - spațiul intra-articular inegal dezvoltat
Displazia de cot (ED) și Boala
degenerativă articulară (DJD)
 Conceptul actual al patologiei :
 UAP
 Boala compartimentului median
(MCD)
 FMCP, MCD
 OCD
 Incongruență
articulară
Boala degenerativă articulară
 Modificări timpurii  Modificări tardive
Instabilitate articulară și artroză
secundară
Antebrațul/ radius și ulna
1. Olecranul
2. Ciocul olecranului
3. Tuberozitatea olecran
4. Marea incizura
semilunara
5. Mica incizura semilunara
6. Spatiul interosos
7. Procesul stiloid al ulnei
8. Procesul stiloid al
radiusului
Frecvent incidență ML
sau Cr-Cd
Articulația antebrahio-metacarpienă
Fiza distală a radiusului
Epifiza distală a radiusului
Epifiza distală
(procesul stiloid
al ulnei)
Ac Ac
Cr
Cu Art antebrahiocarpienă
1º 2º 3º Art. mediocarpienă
4º Art. carpometacarpienă
Carporadial (Cr) Carpoulnar (Cu) Accesoriu (Ac)

Carpiene 1º, 2º, 3º și 4º
Incidență Dorsopalmară (DPa) și Mediolaterală (ML) a carpienelor

Radiografie Dorsopalmară (DPa) de
Carp și metacarp
Sesamoidul M. Abductor longus

pollicis
Efectul Mach
Mc3 Mc5
Superpoziția corticalei a două metacarpiene – o linie
radiotransparentă.
A nu se confunda cu linie de fractură
Radiografie Dorsopalmară (DPa)
Medial de metacarp și falange
8
1
1.- Sesamoizii proximali se suprapun pe
metacarpiene.
4 6 Se numără dinspre medial spre lateral.
2.- Unghiile au morfologii diferite în funcție

de lugime și grad de retracție.
Permite studiul sesamoizilor proximali și a articulațiilor
interfalangiene proximale și distale.
Radiografie Dorsomedial-palmarolateral (DM-PL) a bazipodiului

Curs Radiologie, anul II,
FMV Iași
Curs online - 17.03.2020

Prof. Dr. Vasile Vulpe
Atenție!
Acesta este un material didactic care conține imagini (date) originale și din alte surse (internet,
date ale unor colegi- mulțumim, dr. Cristina Șerban); nu se va multiplica, nu se va transmite pe
alte canale fiind supus Legii protecției drepturilor de autor
Examenul radiologic al
membrelor
Examenul radiologic al membrului
anterior
Incidența radiologică - se referă la direcția fascicolului radiologic, la partea prin
care intră în corpul pacientului și respectiv la partea prin care iese din corpul
acestuia.
Ex. Incidența latero-medială ML
Se mai folosesc termenii de poziție sau vedere (imagine)
Incidențe:
-Latero-Medial (LM)
-Medio-Lateral (ML)
-Cranio-Caudal (CrCd)
-Caudo-Cranial (CdCr)
-Dorso-Palmar (DP)
-Oblice
Caudal (Cd) Cranial (Cr)
Cr
Art. antebrahiocarpiană
M L
Cd Palmar (Pa) Dorsal (D)

Membrul toracic (sistemul
osteoligamentar)
 Este alcatuit din:
 Scapula !!!!Se tine cont de:
Dimensiunea oaselor
 Humerus
Varsta pacientului
 Radius, ulna Tineret- se urmareste
zona cartilajelor de
 Oase carpiene
conjugare
 Oase metacarpiene
 Falange
 Articulatii
SCAPULA
Scapula
Scapula
 Spata, este un os lat, compus dintr-un gât, cavitate glenoidă, corpul

propriu-zis și spina scapulară.
 Scapula este formată din centre de osificare multiple, separate între
ele. Cel mai important este tuberculul supraglenoid, ce la animalele
tinere poate fi confundat cu o fractură.
 La tineret
Spinele scapulare
stângă și dreaptă
Acromion
Se urmărește marginea, conturul scapulelor.

Se apreciază contnuitatea spinelor scapulare
Spata (Scapula) – articulația scapulo-humerală
Anatomie radiologică
Spina scapulară
Acromionul
Articulația scapulo-humerală
Marele tubercul humeral

Micul tubercul
Incidență Caudo-Cranială (CdCr)
Spata (Scapula) – articulația scapulo-humerală
Spina scapulară
Tubercului supraglenoid
Cavitatea glenoidă
Marele tubercul humeral Tuberculul

infraglenoid
Capul humeral
Radiografie Medio-Laterală
(ML) a umărului
HUMERUS
Radiografia cotului -Incidență ML in extensie, ML in
flexie
Incidență cranio-caudală în unghi de 90
grade
Humerus – extremitate distală
anatomie radiologică
Marginea caudală
a epicondilului humeral caudal
Marginea caudală
a epicondilului humeral lateral
Condilii humerali
Prof. Univ. Dr. Vasile VULPE
Acesta este un material didactic ce conține imagini/date originale dar
și de pe internet și de la colegi medici veterinari practicieni; nu se va
multiplica, nu se va difuza pe alte canale fiind sub incidența Legii
protecției drepturilor de autor
 Toți proprietarii își doresc un câine vioi, energic care ar trebui să
execute activități sportive
 Testul Ortolani poate fi realizat doar cu pacientul (câinele) sub anestezie. În
timpul testului Ortolani, poate fi simțită alunecarea capului femural în
cavitatea acetabulară.
 Câinele este plasat în decubit dorsal, cu ambele femururi în poziție verticală.
Este exercitată o presiune axială pe oasele femur, iar capetele femurale vor
subluxa dacă este prezentă displazia de șold.
 Membrele sunt aduse apoi în poziție de abducție și va putea fi simțită și
auzită o pocnitură în momentul când capul femural va reveni în cavitatea
acetabulară Pe masură ce membrele sunt aduse în poziție de adducție,
capetele femurale pot subluxa din nou – acest fenomen evidențiind unghiul
de subluxație.
 Manevra Barlow reprezintă o metodă de testare a instabilității articulației
coxo-femurale, observându-se dislocarea capului femural la aplicarea unor
forțe de flexie, adducție și de manevrare spre spate a membrului.
 https://www.youtube.com/watch?v=zFbBUMZvPa8
Expresia de displazie de șold poate fi interpretată in
general, ca dezvoltarea anormală sau incorectă a
articulației coxo-femurale, cu modificări cooptare a
capului femural. Dezvoltarea anormală a șoldului
poate conduce la uzura excesivă a cartilajului articular
în timpul mișcării, contribuind în cele din urmă la
apariţia şi dezvoltarea artritei, numită de multe ori
boala degenerativa articulară (DJD) sau osteoartrită
(OA).
Displazia de șold este o afecțiune ce poate fi
moștenită genetic, ce se manifestă prin o laxitate a
articulației coxo-femurale ce poate conduce, în timp,
la apariția osteoartritei.
 Displazia de șold la caine afectează milioane de indivizi anual și
poate conduce la boli ortopedice debilitante ale șoldului ----- se
ajunge la costuri de milioane de dolari, suportate de către
crescători, pentru asigurarea de servicii veterinare, din cauza
scăderii capacității de muncă pentru câinii de lucru și
performanțe reduse în general.
 Fundația Ortopedică pentru Animale a publicat o listă cu 10
dintre rasele de câini cele mai afectate de displazia de șold,
pornind de la un studiu efectuat între 1974-2009
 Bulldog, Pug, Dog de Bordeaux, Mastiff Napolitan, Saint
Bernard, Clumber Spaniel, Black Russian Terrier, Sussex
Spaniel, Cane Corso.............Rotweiller, Ciobanesc german in
Romania
 La examinarea unui număr de câini din aceste rase, au fost depistați
ca fiind displazici 40% dintre exemplarele verificate, iar în cazul
câinilor din rasa Bulldog și Pug, au fost obținute procente de 73%,
respectiv 63% câini cu displazie dintre cei consultați.
 Aproape 40% dintre câinii examinați nu fac parte din grupa raselor
de talie mare, iar, la examinarea listei cu cele 20 de rase de câini cu
cel mai mare risc de displazie coxo-femurală, se poate observa
prezența unor rase cum ar fi Basset Hound, Boykin Spaniel,
Terrierul de Norfolk, Bulldog American și Bulldog Francez.
 Concluzia – câinii din rasele mici pot avea probleme ale
articulației coxo-femurale, la fel ca și câinii din rasele de
dimensiuni mari. Totuși greutatea mai redusă conduce la
manifestări clinice mai ușoare
- Uşoara reducere a activităţii/uşoară şchiopătură
- Reducerea activităţii/evitarea părăsirii decubitului, evitarea
activităţilor de mare efort... Sărituri, urcare/coborârea
scărilor
- Schiopătura evidentă eventual nepersistentă/ mers săltat,
de iepure
- Hipotrofie musculară a trenului posterior, hipertrofie a
trenului anterior
- Schiopatura persistentă cu evidenţierea durerii, scoaterea
membrului din sprijin
Pentru o imagine de calitate,
radiografia trebuie sa prinda
atat bazinul cat si genunchii
După care imaginea se mărește și se examinează articulațiile
coxofemurale
Se examinează:
- cavitatea,
- capul femural,
- congruenta,
- proliferari, leziuni de OA;
- Clasificare grad de displazie

Tehnici de poziţionare radiologică a câinelui
- Decubit dorsal cu hiperextensia membrelor
posterioare
- Decubit dorsal cu abductia membrelor posterioare
(lateralizarea jaretelor)
- Metoda DAR cu incidenţă dorso-ventrală
- Metoda Penn cu:

- Decubit dorsal şi compresia membrelor
- Decubit dorsal şi tractiunea membrelor
 Decubit dorsal cu hiperextensie
Bazinul şi sternul asezate

perpendicular pe masa (simetric),
membrele posterioare paralele cu
oasele femur perfect întinse, rotite
moderat spre interior
Este metoda cea mai acceptata la
nivel international şi care permite
aprecierea unghiului lui Norberg
O altă tehnică de poziționare -Indepartarea
laterala a membrelor
Frog leg position
Metoda PennHIP este o metodă nouă utilizată pentru a
evalua, măsura și a interpreta laxitatea articulatiei coxo-femurale.
Ea constă în trei radiografii separate – imagine cu tracțiune pe
membre, imagine cu compresie pe membre și imagine cu
hiperextensia lor. Imaginile cu tracțiune și compresie pe membre
sunt utilizate pentru a obține informații exacte privind laxitatea și
congruența articulațiilor.
Imaginea obținută cu hiperextensia membrelor furnizează
informații suplimentare privind existența osteoartritei.
Imaginea obținută cu compresia membrelor este utilizată
pentru a determina corectitudinea poziției capului femural în
cavitatea acetabulară. În cazul unei articulații cu osteoartrită,
remodelarea osoasă ce apare în cavitatea acetabulară și/sau la
nivelul capului femural va conduce, deseori, la o incongruență între
acestea.
Tehnica Pennhip prin compresie Tehnica Pennhip prin tractiune
Aceste metode sunt necesare pentru
- Aprecierea gradului de laxitate (distractor
index) pentru diagnosticul displaziei de la
varste sub varste de 7 luni
- intervențiile chirurgicale speciale, TPO
- Cea mai veche metoda1937 by Dr. Gerry B. Schnelle. Dr.
Schnelle initially called it "bilateral congenital subluxation of the
coxofemoral joint" It was originally thought to be a rare condition
but is now recognized as the most common orthopedic disease in
dogs. The radiograph image on the left is the first known example
of CHD to be published in a scientific journal.
In 1966, Henricson, Norberg and Olsson refined the definition of
CHD describing it as: "A varying degree of laxity of the hip joint
permitting subluxation during early life, giving rise to varying
degrees of shallow acetabulum and flattening of the femoral
head, finally inevitably leading to osteoarthritis."
Today, the general veterinary consensus is that hip dysplasia is a
heritable disease manifested as hip joint laxity that leads to the
development of OA.
Canine Hip Dysplasia afflicts millions of dogs each year and can
result in debilitating orthopedic disease of the hip. Many dogs will
suffer from osteoarthritis, pain, and lameness, costing owners
and breeders millions of dollars in veterinary care, shortened
work longevity, and reduced performance. The occurrence of
CHD is well documented in the large and giant breed dogs, but
there is also evidence that CHD is prevalent in many small and
toy breeds as well as in cats.
Există tehnici digitale sau
soft specific ce face calculele
automat pentru acest unghi
 Bazandu-se pe recomandarile FCI, evaluarea unor țări recunoaste
urmatoarele categorii:
 („N” – Excelent) : Capul femural este potrivit bine in cavitatea semisferica
acetabulara. Spatiul intraarticular este de dimensiuni reduse si egal. Unghiul
Norberg este de 105 grade sau mai mare. Nu apar simptome ce ar indica
inflamatie la nivelul elementelor articulare (artrita).
 („M” – Bun): Apar diferente mici fata de categoria anterioara – capul femural
nu este potrivit perfect in cavitatea acetabulara. Nu apar simptome ce ar
indica existenta unei inflamatii. Unghiul Norberg este cuprins intre 100 si 105
grade.
 („E” – Acceptabil: Spatiul intraarticular este marit si inegal. Cavitatea
acetabulara este usor modificata. Capul femural nu mai apare sferic. Exista o
remodelare usoara pe suprafata acetabulara sau pe colul femural.
Deschiderea unghiului Norberg variaza in jurul valorii de 100 de grade.
 Displazie moderata: Pozitionarea capului femural in cavitatea acetabulara
este anormala. Cavitatea acetabulara este usor aplatizata. Capul femural
apare subluxat. Apar modificari marcate ale articulatiei. Unghiul Norberg are
valori cuprinse intre 90 si 95 de grade.
 Displazie severa: Capul si colul femural sunt deformate – aplatizate, in
forma de ciuperca. Femurul apare subluxat sau chiar luxat. Cavitatea
acetabulara este aplatizata si remodelata. Articulatia coxo-femurala este
modificata vizibil. Unghiul Norberg este mai mic de 90 de grade.
...care trebuie sa conducă la diagnosticul de
displazie de gradul... (subluxaţiei)
Trecerea timpului (cronicizarea)
conduce la apariția
osteoartritei/artroza
Proces de durată care se manifestă prin
aplatizare intensă a capului femural si chiar
de formare de osteofite
Osteofit/
entesofit
Aplatizarea intensă, modificare gravă
a capului femural si a cavității
acetabulare
Diagnosticul diferențial - față de unele afecțiuni ale capului femural,
sau ale coloanei lombo-sacrale
Necroza capului femural

Se examinează articulațiile și
se apreciază gradul de
deplasare a capului femural
din cavitatea acetabulară:
Dreapta, grad de displazie II
Stânga, grad de displazie III
B.D. Rocha; R.C.S. Tôrres – Brazilia, Rx, ecografie şi CT
RMN si CT – se stabilesc leziunile, dar nu si gradul

subluxatiei
Computertomografie, anatomopatologie, cap femoral cu leziuni
* Displazia moderata - deplasarea usoară a centrului
capului femural spre exterior, iar subluxaţia poate fi de
¼ până la ½ din cadrul cavităţii acetabulare, exostoze
de mici dimensiuni
* Displazia severă - deplasarea clară a centrului
capului femural spre exterior, iar subluxaţia poate fi de
¾ din cadrul cavităţii acetabulare, exostoze mari
dimensiuni - OA
* Luxatia coxofemurală
Examinarea radiologică a
bazinului
Modificări/afecțiuni
Prof. Univ. Dr. Vasile VULPE

Atenție! Acesta este un material didactic format din date/imagini originale dar și din
diverse surse (internet, de la colegi medici veterinari practicieni); nu se va multiplica, nu
se va difuza pe alte canale, fiind supus Legii protecției drepturilor de autor!
Poziții radiografice utilizate pentru examinarea
bazinului
Poziționarea pacientului pentru

evaluarea bazinului în incidență
latero-laterală
examinarea bazinului în
incidență ventro-dorsală cu
extensia membrelor.

examinarea bazinului în
incidență ventro-dorsală cu flexia
membrelor – “frog-legged”.
Anatomia radiologică a bazinului,
incidență ventro-dorsală
l
Diferențierea bazinului infantil de bazinul adult
False “linii de fractură” – zone cartilaginoase Liniile false nu mai apar, în urma mineralizării
radiotransparente zonelor cartilaginoase
Fracturi
Traumatisme
Desmorexii
Modificări ale
articulației coxo-
Afecțiunile cu localizare la femurale
nivelul bazinului
Sistem de
Complicații reproducere
asupra
organelor din Sistem urinar
cavitatea pelvină
Porțiunea
terminală a
tractului digestiv
Traumatismele Leziuni ale țesuturilor moi
bazinului
Desmorexii
Fisuri
pot avea ca rezultat
Fracturi simple
Fracturi complicate
Fracturi bazin
Cotoi, rasă Europeană, 4 ani – Bazin,

incidenţă VD, decubit dorsal – Fractură
prin înfundare la nivelul paletei iliace
stângi, cavităţii acetabulare stângi şi a
pelvisului.
Căţea, rasă Pekinez, vârstă incertă – Bazin,

incidenţă VD, decubit dorsal – Fractură paletă
iliacă stângă
Căţea, rasă Metis, 10 ani – Bazin, incidenţă
VD, decubit dorsal – Fractură paletă iliacă
dreapta, fractură pelvis, fractură femur stâng,
desmorexie sacro-iliacă dreapta.
Câine, rasă Schnautzer, 9 ani – Bazin,

incidenţă VD, decubit dorsal – Fractură
ischium şi pelvis dreapta, cu eschile.
Desmorexia sacro-iliacă
Modificări articulare Desmorexia ischio-pubiană
Luxaţia coxo-femurală
Pisică, rasă Europeană, 1 an – Bazin,
incidenţă VD, decubit dorsal –
Desmorexie sacro-iliacă stângă, luxaţie
ischio-pubiană.
Căţea, rasă Bichon maltese, 2.5

ani – Bazin, incidenţă VD, decubit
dorsal – Desmorexie sacro-iliacă
stângă, fractură pubis şi arcadă
ischio-pubiană dreaptă, fractură
col femural drept.
Căţea, rasă Metis, 3 ani – Bazin,
incidenţă LL, decubit lateral stânga –
Incongruenţa paletelor iliace,
fractură bilaterală la nivelul
cavităţilor acetabulare, desprindere
fragment osos de la nivel pelvin.
Căţea, rasă Metis, 3 ani – Bazin,

incidenţă VD, decubit dorsal –
Desmorexie sacro-iliacă bilaterală,
fractură bilaterală la nivelul
cavităţilor acetabulare, fractură la
nivelul pelvisului; modificare
topografică majoră la nivelul hemi-
bazinului drept.
Sistem de reproducere
Complicații
asupra
Sistem urinar
organelor din
cavitatea pelvină
Porțiunea terminală a
tractului digestiv
Cățea, F, Pekinez, 4 ani – Rx bazin LL – retenție urinară și de fecale
Cățea, F, Pekinez, 4 ani – Rx bazin VD – abolirea cavității pelvine
Cățea, F, metis, vârstă incertă – Rx bazin LL – modificare pronunțată a
simetriei planurilor osoase ale bazinului
Cățea, F, metis, vârsta incertă – Rx bazin VD – modificare pronunțată a
simetriei planurilor osase ale bazinului și reducerea importantă a cavității
pelvine
Câine, mascul necastrat, Pekinez, 6 ani – accident auto, fractură de bazin (foto
Prof. Meomartino)
Câine, mascul necastrat, Pekinez, 6 ani – verificare integritate uretră cu
substanță de contrast (foto Prof. Meomartino)
Căţea, rasă Husky, 1.5 ani – abdomen,
incidenţă LL, decubit lateral dreapta – Se
observă doi pui angajaţi la nivelul
canalului pelvin şi disproporţia materno-
fetală (craniu – canal pelvin) datorată
angustiei canalului pelvin post-traumatic.
Vă mulțumesc!
EXAMENUL RADIOLOGIC AL
ABDOMENULUI
Segmente/Componente
- Cavitatea abdominală (peritoneală)

- Organe digestive postdiafragmatice: stomac,
intestine, ficat, pancreas
- Organe urinare: rinichi, vezica urinară
- Organe genitale: uter, prostate (functie de sex)
- Splina, limfonoduli
Cavitatea abdominală/peritoneală
Tehnica radiologică
Incidențe
LL, dreaptă sau stângă
VD, mai rar DV
Incidențe oblice
Examinarea radiografiei
abdomenului
- Privim imaginea de ansamblu, incepand cu
marginile si apoi trecand la interior> imaginea
laterală împărțită în jumatatea anteriaoră și
posterioară, apoi jumătatea superioară și inferioară
- Examinăm marginile cavitații abdominale
- Ne interesează zonele cu opacitate sau transparență
crescută
- Zone radioopace difuze sau bine circumscrise
Cavitatea abdominală este delimitată, din punct de vedere
anatomic, cranial de diafragm, lateral și ventral de
musculatură, dorsal de coloana vertebrală și musculatura
sublombară, iar caudal se continuă cu cavitatea pelvină.
Imaginea depinde de mai mulți factori - grăsimea
intrabdominală. Aceasta are calități de radiotransparență,
asigurând astfel contrastul și netitatea între organe; în
același timp și seroasa de la suprafața organelor se observă
bine. Pisica are o cantitate mai mare de grăsime - intestinul
subțire se poate vizualiza foarte bine, fiind direcționat înspre
mijlocul cavității abdominale. Lipsa grăsimii, la animalele
cahectice și la tineret, conduce la obținerea unor imagini cu
un contrast redus.
Peritoneul/spațiul retroperitoneal
• Creșterea radioopacității/radiotransparentei
locale sau generale
A B
C D
Stomacul
Incidențe radiologice: LL stânga și dreapta, VD și DV
În incidență laterală, pilorul poate fi suprapus peste corpul
stomacului sau situat puțin cranial față de acesta. În
radiografia laterală dreaptă conținutul gazos se localizează
în fundus și corp, iar conținutul fluid în pilor. În radiografia
laterală stângă conținutul gazos se găsește în pilor, iar cel
fluid în corp și fundus.
La câine, în incidență ventro-dorsală, orificiul cardia, fundusul
și corpul stomacului sunt localizate în partea stângă a liniei
mediale, iar porțiunea pilorică poate fi vizualizat în partea
dreaptă a linei mediale.
Stomacul
• Radiografia nativă simplă este de multe ori
continuată cu examinarea cu substanță de
contrast. Aceasta include gastrografia cu sulfat de
bariu, gastrografia cu dublu contrast,
pneumogastrografia, gastrografia cu substanțe
iodate.
• Semiologia radiologică: modificări de formă și
volum, modificări de permeabilitate și tranzit,
modificări ale mucoasei gastrice, prezența de
corpi străini, formațiuni.
Corpuri straine cu
diferite grade de
radioopacitate
Gastrografia
Se adm. substanța de contrast (sulfat de bariu sau
substanțe iodate) în cantitate redusă pt a nu
acoperi mucoasa gastrică în totalitate.
Se apreciază grosimea pereților și a mucoasei
(faldurile acesteia), dispunerea substanței în
zonele inflamate sau ulcerate, linia de contrast
dintre mucoasă și substanță.
Stagnarea și acumularea în pilor (dilatația acestuia),
sau trecerea tardivă a substanței in fir subțire –
spasmul, stenoza, obstrucția pilorică
Se a
Intestine
Intestinul subțire
Intestinul subțire este alcatuit din duoden, jejun și ileon. Grosimea (pe
imaginea radiologică) la câine, nu trebuie să depășească lățimea
vertebrei L5; la pisică, nu trebuie să depășească de 2 ori lățimea L5.
Duodenul pornește de la pilor, din partea dreaptă, imediat de sub
marginea ficatului. Duodenul descendent înaintează pe partea
dreaptă a abdomenului si realizează flexura caudală în dreptul
tuberozității aripii coxalului, continuîndu-se cu duodenul ascendent
ce înaintează cranial pana la marginea caudală a stomacului. De aici
începe jejunul ce se va continua cu ileonul, demarcarea nefiind
vizibilă radiologic. Ileonul se continuă cu intestinul gros, în zona de
miloc a cavității abdominale, cu trecere de pe partea stângă spre
cea dreaptă.
Intestinul gros
Intestinul gros este format din cecum, colon și rect.
Cecumul este un diverticul al colonului, la câine
fiind așezat în partea dreaptă abdomenului, în
dreptul vertebrelor L2 – L3, avand forma literei C.
Adesea conține gaz și este flancat de valvulele
ileocecală și cecocolică. La pisică cecumul nu
conține aer și rar este vizibil radiologic. Colonul este
un organ tubular fiind format din porțiunile
ascendentă, transversă și descendentă.
Intestinul gros
Colon plin cu fecale; imagine VD
EXAMENUL RADIOLOGIC AL APARATULUI URINAR
• Proiecțiile radiografice utilizate sunt cele ortogonale

– latero-lateral și ventro-dorsal. Pentru a evaluarea
siluetei renale drepte, care de cele mai multe ori
apare în superpoziție cu masa intestinală, pot fi
utilizate incidențe oblice.
• Radiografia cu substanţă de contrast (urografia
intravenoasă) este utilizată pentru definirea structurii
anatomice şi pentru evaluarea calitativă a funcţiei
renale
• Rinichii la câine și pisică au formă ovală, polul cranial al rinichiului
drept fiind deseori greu observabil, datorită poziției sale – lipit de
lobul caudal hepatic. Rinichiul drept este poziționat, de regulă, la
nivelul coastei a treisprezecea, în timp ce rinichiul stâng este
localizat mai caudal, la nivelul vertebrelor lombare L1 – L3, fiind
poziționat și mai ventral la pacienții cu o cantitate mare de țesut
adipos la nivel retroperitoneal.
• Ȋn incidenţa ventro-dorsală, proiecţia radiografică a rinichiului
drept este de multe ori obstruată de proiecţia ficatului şi de
superpoziţia cu celelalte organe abdominale, în timp ce rinichiul
stâng poate fi localizat uşor sub stomac si langa splina.
• Dimensiunea renală normală a fost determinată, la câine, în
relaţie cu lungimea vertebrei lombare L2, ca fiind 2.5 – 3.5 x
lungimea L2, iar la pisică 2 – 3 x lungimea L2.
Fig.4.37. Pisică, rasă Europeană, 8 ani, abdomen incidență Fig.4.38. Pisică, rasă Europeană, 8 ani, abdomen incidență VD,
laterală. Siluete renale normale (săgeți), vezica urinară moderat decubit dorsal – Silueta renală stângă bine delimitată (săgeată),
destinsă (săgeată), aerocolie redusă. silueta renală dreaptă în superpoziție cu masa intestinală (săgeată),
aerocolie redusă.
RINICHII NORMALI LA CÂINE
NUMĂRUL= 2 DIMENSIUNEA= 2,5-3,5X l L2 POZIŢIA= RD – T13-L1 RS-L1-L4
MARGINI= NETEDE, POLUL CRANIAL AL RD SE POATE SUPRAPUNE CU

FICATUL
CÂND UTILIZĂM RADIOGRAFIA SIMPLĂ?
UROLIŢI
DETERMINAREA DIMENSIUNII, FORMEI ŞI A POZIŢIEI ORGANULUI
PREZENŢA FORMAŢIUNILOR TUMORALE LOCALE SAU A

METASTAZELOR
CA FILME DE CONTROL PENTRU RADIOGRAFIA DE CONTRAST

Radiografia de contrast renala – Urografia
intravenoasă (descendentă)
Indicațiile acestei metode de examinare cuprind traumatismele la nivelul

abdomenului şi bazinului, suspiciunea prezenţei unor tulburări de integritate ale
structurilor sistemului urinar, posibilitatea existenţei modificărilor structurale la
nivelul pereților ureterelor, vezicii sau uretrei, hematuria, suspiciunea ectopiei
ureterale sau localizarea rinichilor în cazul prezenţei unei mase la nivelul spaţiului
retroperitoneal.
În vederea efectuării urografiei este necesară, mai întâi, evacuarea
tractului gastrointestinal, apoi anestezia profundă. Pentru studiile de contrast pot
fi utilizate substanţe iodinate. Reacţiile adverse la administrare cum ar fi greaţa,
voma, reacţiile cutanate alergice sunt rare. Contraindicaţiile pentru urografia
excretorie sunt reprezentate de insuficienţa renală însoţită de anurie, stările
de deshidratare, hipotensiunea arterială.
Imaginile radiografice se efectuează în poziţie laterală şi dorso-ventrală la
interval de timp standard: T0 – imediat după administrarea substanţei, T1 –
la 5 minute după administrare, T2 – la 20 min,T3 – la 40 min.
Examenul radiologic al coloanei
vertebrale - LP
Tehnica radiologica
Segmente ale coloanei vertebrale
- Cervical
- Toracic
- Lombar
- Sacral
- Coccigian
Caracteristici generale
Numărul vertebrelor și nomenclatura:
– Cervical (7)- C1-C7
– Toracic (13)- T1-T13
– Lombar (7)- L1-L7
– Sacral (3)- S1-S3
– Caudal/coccigien (23)- Cd1-Cd23
(variabile ca număr)
Coloana cervicală
Atlas
ATLAS AND AXIS VERTEBRA OF A DOG, 1. transverse process of atlas. 2.

vertebrarterial canal of centrum.3. foramen for exit of spinal, 6.
anterior articulating surface, 7. centrum.nerve.8. transverse process
of axis.4. neural spine.9. apophysis.5. odontoid process.
Incidențe
-LL
-VD
Structura vertebrei tip:
• - corpul vertebral
• - procesul spinos (dorsal), are o orientare cranio-caudală până
la nivelul vertebrei T11- vertebra anticlinală- și orientare
caudo-cranială de la nivelul vertebrei T12 până L7)
• - procesul transvers (apare la nivelul corpului vertebral)- sunt
pereche
• - procese articulare craniale și caudale (fațete articulare)- sunt
pereche și formează articulația intervertebrală
• - canalul medular/vertebral
• - gaura intervertebrală („fereastra” prin care rădăcinile
nervoase părăsesc coloana vertebrală)
• - spațiul discal intervertebral (discul intervertebral este un
țesut moale aflat între două corpuri vertebrale, care în mod
normal nu se vede pe radiografia directă, fiind
radiotransparent).
Vertbrele C3 – C7
Vertebrele toracice
- corpurile vertebrale toracale mai scurte decât a celor cervicale
- procese spinoase lungi
- T11- vertebra anticlinală
- T10-T11- mai îngust decât spațiile intervertebrale adiacente

Vertebrele lombare (caracteristici):
• corpurile vertebrale sunt mai lungi în comparație cu
cele ale vertebrelor toracale
• prezintă procese spinoase scurte, lățite la bază și
procese transverse lungi
• - la unii câini, în mod normal, lungimea vertebrei L7
poate fi mai mică decât a celorlalte vertebre lombare
• gaura intervertebrală L7-S1 este mai largă/amplă
• canalul vertebral în mod normal este mai larg între
vertebrele L3 și L5
Vertebrele sacrale (caracteristici)
• - sunt în număr de trei și sunt unite între ele,
formând osul sacrum
• - între vertebrele sacrale nu există spații
intervertebrale
• - aripile sacrumului se articulează cu iliumul și
formează articulația sacro-iliacă
• - creasta sacrală mediană este localizată dorsal
• - suprafața concavă pelvină (aflată ventral)
prezintă importanță obstetrică (în parturiție)
Vertebrele caudale/coccigiene (caracteristici)
• - sunt variabile ca număr (în funcție de

anomalii congenital sau traumă)
• - Cd1 este lungă și îngustă
• - prezența arcurilor hemale (segmente osoase,
în formă de V sau Y cu rol în protejarea arterei
coccigiene mediane și care se articulează la
nivelul cranio-ventral al vertebrelor Cd4, Cd5
și Cd6).
Modificări radiologice ale vertebrelor
• modificări ale numărului vertebrelor dintr-un

anumit segment, aliniamentului vertebral,
mărimii și formei vertebrelor și densității
țesutului osos din componența acestora
(radiodensitate scăzută-osteoliză;
radiodensitate crescută- osteoscleroză).
Principalele cauze ale apariției modificărilor
vertebrale pot fi: infecțioase/inflamatorii,
traumatice, anomalii, metabolice, idiopatice,
neoplazice și degenerative.
Leziuni inflamatorii: Spondilita, discospondilita
Leziuni traumatice: Fractura corpului vertebral,
subluxație, luxație
Anomalii: numerice (vertebrele supranumerare,
vertebra tranzițională), hemivertebra, vertebra
fluture (hemivertebra tip fluture).
Blocul vertebral – congenitala sau infecțioasa,
degenerativă
Tumorile vertebrale – primare sau secundare
Leziuni degenerative - spondiloza
Sindromul cozii de cal
Disfuncțiile senzoriale și/sau motorii rezultate în urma
compresiunii sau distrugerii rădăcinilor nervoase sau
modificării afluxului sangvin de la nivelul regiunii
cozii de cal. Aceste modificări pot surveni în urma
unor procese infecțioase/inflamatorii
(discospondilită), traumatisme (fracturi, luxații,
subluxații), anomalii vertebrale (vertebra
tranzițională), procese tumorale și degenerative
(stenoza degenerativă lombo-sacrală). Dintre
acestea, stenoza degenerativă lombo-sacrală
reprezintă principala cauză a apariției acestui
sindrom.
Discurile intervertebrale
Afecțiuni ale discurilor intervertebrale
Intervertebral disk disease IDD
Hernia de disc
• deplasarea unei porțiuni din discul intervertebral, care poate fi protruzie
de disc (hernie H. tip II), când inelul fibros al discului pătrunde în canalul
vertebral, sau extruzie a nucleului pulpos (hernie H. tip I) când, pe lângă
inelul fibros pătrunde în canalul vertebral și nucleul pulpos, provocând
compresiune medular.
• hernia discală - semne radiografice specifice: îngustarea sau pensarea
spațiului intervertebral, spațiul îngustat de la nivelul proceselor articulare
craniale și caudale, gaura intervertebrală micșorată, creșterea
radioopacității de la nivelul găurii intervertebrale și prezența materialului
calcificat în canalul medular .
• Rasele mici, condrodistrofice (Teckel, Basset Hound, Pekinez, Beagle), sunt
mult mai susceptibile la apariția herniei Hansen tip I față de rasele mari,
rasele non-condrodistrofice (Ciobănesc German, Rottweiler, Boxer,
Labrador Retriever), predispuse la apariția herniei Hansen tip II.
Disc mineralizat
Mielografia
Radiografia cu substanta de contrast coloanei

vertebrale
Se realizează puncția canalului subarahnoidian,
se recoltează LCR, se introduce substanța.
• Maduva spinarii este inconjurata de meninge, LCR si grasime
1) Pia mater este subtire , acopera maduva subtire si este impermeabila pentru LCR
2) Spatiul subarahnoidian inconjoara pia mater si contine LCR
3) Dura mater este un strat dur exterior ce inconjoara LCR
4) Arahnoida conecteaza dura mate de pia mater
5) Spatiul subdural este sub dura mater (se poate largi in urma traumatismelor).
6) Spatiul epidural inconjoara dura mater si contine radacinile nervoase, vase
limfatice, vase de sange si tesut grasos
Radiologie și Imagistică,
anul III, FMV Iași
Examenul radiologic
al coloanei vertebrale la câine și pisică
Acesta este un material didactic care conține imagini (date) originale și din alte surse
(internet, date ale unor colegi medici veterinari practicieni – mulțumiri dr. Constantin
Daraban); nu se va multiplica, nu se va transmite pe alte canale fiind supus Legii
protecției drepturilor de autor!
Afecțiuni diverse ale coloanei vertebrale
• Afecțiuni ale pacienților geriatrici

• Traumatisme
• Anomalii, afecțiuni în perioada de creștere
• Infecții/inflamații
Cazul cu afecțiune a coloanei vertebrale
• Examen clinic
• Examen neurologic
• Examen radiologic – realizat în clinica dvs., sau cu trimitere către
Serviciul de Radiologie-Imagistică, cu trimitere către o altă clinica care
detine aparatura de radiologie
• Pacientul care urmează să fie radiografiat trebuie să aibă suprafața corpului
curată și liberă de obiecte (pansamente, lese, zgărzi) ce pot compromite
imaginea radiografică și pot conferi artefacte.
• Menţinerea animalului într-o anumită poziție pe masa de radiografie, este
importantă pentru protejarea sănătății personalului medical și chiar a
animalului, precum și pentru realizarea radiografiei în sine, respectiv pentru
calitatea imaginii obținute. Pacientul veterinar nu va adopta poziția
corespunzătoare decât prin contenție manuală sau prin anestezie.
• În realitatea zilei de azi, proprietarul manifestă, de multe ori, reținere față de
folosirea anesteziei, acceptând să rămână lângă pacient în momentul
expunerii. Acest fapt presupune încasarea unei doze de radiații, astfel că
aparținătorul (proprietarul) trebuie să-și dea acordul scris și să utilizeze
echipament de protecție radiologică.
• Securitate radiologică
• În sala de Radiologie, nu intră persoane străine mai ales în momentul expunerii

- În zona tubului radiogen (2-3 m)
nu trebuie să rămână decât persoana ajutătoare – echipament de protecție
radiologică
- Se realizează un număr minim de radiografii (coloană, ce regiune?) – atât cât este
nevoie și cu doze reduse dar necesare (potrivite diagnosticului) – principiul ALARA
(As Low As Reasonably Achieved)
Tehnică radiologică
• Etapele examenului radiologic
- Stabilirea regiunii anatomice de radiografiat (coloana cervicală, toracală,
lombară, sacrală, coccigiană)
- Poziționare, incidență
- Plasare caseta radiologică
- Colimare
- Expunere
- Obținere imagine, interpretare, rezultat radiologic
- Arhivare
Poziționare și tehnică
• ± sedare/anestezie
• decubit lateral/dorsal
• saci cu nisip, suporturi din materiale
radiotransparente
• kV < , mAs > (contrast intens)
• kV > , mAs < (și pt țesut moale)
• colimare adecvată taliei
• 2 proiecții ortogonale: LL, VD
Incidență LL și VD
Incidență LL, normală, în flexie,
în extensie
Caracteristici generale
Numărul vertebrelor și nomenclatura:
• Cervical (7)- C1-C7
• Toracic (13)- T1-T13
• Lombar (7)- L1-L7
• Sacral (3)- S1-S3
• Caudal/coccigien (23)- Cd1-Cd23 (variabile ca număr)
Caracteristici generale ale vertebrelor
1. Corp vertebral
2. Proces spinos
3. Proces transvers
4. Proces accesoriu
5. Procese articulare
craniale și caudale
6. Gaură intervertebrală
7. Spațiu intervertebral LL
8. Canal vertebral
Caracteristici particulare ale vertebrelor cervicale
- nu există disc intervertebral

între C1-C2
- C2 (axis)- proces odontoid
- C6- proces transvers foarte

proeminent
- canalul vertebral mai larg

între vertebrele C6 și T2
(intumescența cervicală)
Caracteristici particulare ale vertebrelor toracale
- corpurile vertebrale
toracale mai scurte
decât a celor cervicale
- procese spinoase lungi
- T11- vertebra
anticlinală T11
- T10-T11- mai îngust T10
decât spațiile
intervertebrale
adiacente
Caracteristici particulare ale vertebrelor lombare
- corpuri vertebrale mai
lungi
- procese spinoase scurte,
lățite la bază
- corpurile vertebrale L3 și
L4- margini ventrale slab
evidențiate
- lungimea vertebrei L7 L3 L4
L5
poate fi mai mică
- gaura intervertebrală L7-
S1 mai largă L7
- canalul vertebral mai larg

între vertebrele L3 și L5
(intumescența lombară)
Caracteristici particulare ale vertebrelor sacrale
- sunt în număr de trei și

sunt unite între ele, formând
osul sacrum
S3
- între vertebrele sacrale nu S2
există spații intervertebrale S1
Caracteristici particulare ale vertebrelor coccigiene
- variabile ca număr
- Cd1 este lungă și
îngustă
- prezența arcurilor
hemale (Cd4, Cd5 și Cd6)
Examinarea prin abordare sistematică
!!! Pași succesivi
Anamneză
Examen neurologic
Examen imagistic (Rx)
Diagnostic
Tratament
Examenul radiologic
- Direct - Cu substanță de contrast
(mielografia)
Semne radiografice – semiologie
radiologică
• Număr
• Aliniament
• Mărime
• Formă
• Densitate
Afecțiuni
• Afecțiuni inflamatorii, infecțioase: ale corpurilor vertebrale, ale discurilor,
intervertebrale
• Afecțiuni cronice: spondiloze
• Anomalii
• Traumatisme
• Tumori, metastaze
• Afecțiuni degenrative
AFECȚIUNI INFLAMATORII/INFECŢIOASE
T13
L3
CONTROL LA O LUNĂ
DISCOSPONDILITA – inflamația
corpului vertebral și a discului
S1
L7
DISCOSPONDILITA
AFECȚIUNI TRAUMATICE
Sus, luxație vertebrală
Jos stânga, subluxație vertebrală,
necesară a doua incidență pt un
diagnostic final
Jos dreapta, fractura de corp
vertebral L7, cu depalasare intensă
și secționarea măduvei spinării
Stânga, imagine rx normală a coloanei vertebrale pisică,
incidență LL
Dreapta, luxație vertebrală T9-T10, cu depalsare și secționare a
măduvei spinării, fractură epifizară T9
Pisică, rx coloană incidență LL, luxație sacro-
coccigiană, eschile mici
• Pisică, rx coloană incidență LL, luxație

coccigiană, fractură supracoccgienă
ANOMALII VERTEBRALE
INSTABILITATE ATLANTO-AXIALĂ
BLOC VERTEBRAL
L1 L4
S
LL- neutră
SPONDILOMIELOPATIE CERVICALĂ
HEMIVERTEBRE – vertebra cu margini
ascutite, ingustata, trapezoidala; se realizeaza
compresiuni medulare
S1
T13
L7
L1
VERTEBRĂ DE TRANZIȚIE – o vertebră care preia

forma alteia, dar nu va fi perfectă și apar compresiuni
medulare
AFECȚIUNI IDIOPATICE
HIPEROSTOZA SCHELETALĂ IDIOPATICĂ

DIFUZĂ – calcificarea ligamentului
vertebral ventral
AFECȚIUNI NEOPLAZICE
MIELOM MULTIPLU
OSTEOSARCOM
Cresterea radiotransparenței (oarecum

localizat) corpurilor vertebrale
AFECȚIUNI DEGENERATIVE
SPONDILOZA DEFORMANTĂ
SPONDILOZA DEFORMANTĂ
SIV îngustat Gaura IV îngustată Îngustarea spațiului interarticular
DISCOPATIE- HERNIE DISCALĂ

HERNIE DISCALĂ
Discul vertebral se
inflamează, se tumefiază
și se deplasează,
determinând compresiuni
STENOZĂ DEGENERATIVĂ LOMBO-SACRALĂ – fațetele vertebrelor
(L7-S1) se sclerozează, toată regiunea sacrală se deplasează în jos –
spondilolisteză, ventral, se observă osteofit de legătură între cele două vertebre
IMPORTANȚA CELOR 2 PROIECȚII
ORTOGONALE
ORTOGONALE
ORTOGONALE
ORTOGONALE
Mielografia
0,25-0,5 ml/kg
Imagistica sistemului osos la câine și pisică, Iași, 27-28martie
2015
Aspect normal
LL
L
Aspect normal
VD
Dispunerea leziunilor compresive în raport cu măduva spinării:
(A) extradural, (B) intradural-extramedular, (C) intramedular

Mielografii coloană toraco-lombară, incidență VD. Desene mielografice: leziune extradurală (A), intradurală-extramedulară (B)
C6
C7
LL
Compresiune extradurală
(hernie discală lateralizată dr)
LL VD
Stenoză Degenerativă Lombo-Sacrală
Examenul radiologic al abdomenului II
Acesta este un material didactic care conține imagini (date)

originale și din alte surse (internet, date ale unor colegi; nu se va
multiplica, nu se va transmite pe alte canale fiind supus Legii
protecției drepturilor de autor
Poziționare
Lateral stânga/dreapta
Dorso-ventral
Ventro-dorsal
Anatomie
radiologică
• Tehnica radiologică
• Pentru examinarea radiologică a ficatului se folosesc următoarele incidențe:
latero-lateral stânga, dreapta, și ventro-dorsală. Animalul este poziționat
pentru radiografie la fel ca la examinarea radiologică generală a
abdomenului, descrisă anterior.
Elemente de radioanatomie
• Anatomic, ficatul este localizat în partea cranială a abdomenului, între
diafragm (care delimitează marginea sa cranială), stomac, rinichiul drept, și
porțiunea cranială a duodeumului (care delimitează marginea sa caudală).
Ficatul este aproape în întregime în arcul costal, cu marginea caudală ventrală
compusă din lobul lateral stâng. Grăsimea abdominală abundentă, în special
la pisică, duce la deplasarea dorsală a părții ventrale a ficatului, lucru
observabil în incidență latero-laterală. Deasemenea, silueta hepatică poate
apărea mult mai bine conturată datorită masei de grăsime. La puii până în 6-7
luni, grăsimea abdominală este în cantitate redusă, ducând la o slabă
diferențiere radiologică a tuturor organelor abdominale.
• În incidență laterală dreaptă, silueta hepatică apare puțin mai mare și
marginea sa caudoventrală mai mult suprapusă peste splină, decât în
incidența laterală stângă. În incidență ventro-dorsală, ficatul este distribuit în
mod simetric, dar la pisică, o mare parte din acesta este pe partea dreaptă.
• În vedere laterală dreaptă, acestea se pot pierde ca formă, fuzionând
cu splina. Dacă imaginea este ușor oblică, ficatul poate apărea cu
margini rotunjite, caz în care nu trebuie făcută confuzie cu mărirea în
volum a acestuia. Vezica biliară este localizată în dreapta liniei de
mijloc, în porțiunea cranio-ventrală a ficatului, dar nu este vizibilă în
mod normal din cauza dispunerii în țesut parenchimatos. La unele
pisici, totuși, vezica biliară poate fi văzută în radiografii, în incidență
laterală, ca o structură curbată, proeminentă din marginea ventrală a
ficatului.
• În incidență ventro-dorsală, poate apărea o creștere a opacității, în
cadranul cranial drept al abdomenului, împreună cu deplasarea caudal
stânga a corpului și porțiunii pilorice a stomacului. Atât imaginea
radiologică laterală, cât și cea ventro-dorsală a ficatului, trebuie
examinate pentru a evalua dimensiunile hepatice.
Imagini radiologice normale
Ficatul
Lateral: jumătea
inferioară a
abdomeului cranial,
formă triunghiulară,
limita cranială –
diafragmul, limita
caudală – porțiunea
pilorică a stomacului.
DV/VD: Plasat în
abdomenul cranial,
fața cranială în contact
cu diafragmul, cu
formă convexă, lobul
drept se întinde mai
caudal.
• Modificări radiologice
Modificările radiologice hepatice ce țin de volum, formă, poziție și opacitate
(structurale), sunt folosite pentru a evalua eventualele patologii ale ficatului.
• Modificări de formă și volum
Hepatomegalia, sau mărirea ficatului, poate fi depistată radiologic, deși
modificărle ușoare de dimensiune nu pot fi evaluate cu precizie. Semnele
radiologice clasice în hepatomegalia generalizată sunt rotunjirea sau
”tocirea” marginilor caudo-ventrale ale ficatului, împreună cu extinderea
dincolo de arcul costal, și deplasarea caudală, uneori medială a axului
gastric. La pui și tineret, ficatul este fiziologic ușor mărit în volum.
• Numeroși factori non-patologici pot conduce la extensia marginilor
hepatice dincolo de arcul costal, cum ar fi dilatarea toracelui sau
inspirația profundă. Cauzele hepatomegaliei sunt numeroase, și
examinarea radiologică poate fi uneori insuficientă.
• Diagnosticul diferențial se face între congestia hepatică, lipidoza
hepatică, procese infiltrative sau inflamatorii și neoplazii de origine
primară sau metastatică.
• În caz de microhepatie, aprecierea radiologică este certă atunci
când întregul ficat este vizibil mult micșorat, și mai puțin evidentă
în cazurile în care este afectat un singur lob hepatic. Distanța
dintre stomac și diafragm scade la mai puțin de două spații
intercostale. Marginea hepatică caudoventrală nu se extinde până
la arcul costal, iar aspectul radiologic este neted și bine definit dar
neregulat (de exemplu în ciroză uscată).
• Modificări de poziție
Poziția radiologică a siluetei hepatice este mult influențată de
conformația toracelui, distensia diafragmatică, sau de distensia
abdominală. Variația de poziție secundară acestor factori trebuie
diferențiată de reala modificare de volum a organului.
Deplasarea caudală a ficatului este un rezultat al creșterii presiunii
din cavitatea toracică (ca urmare ale unor patologii toracice), sau a
unei patologii gastrice. Deplasarea cranială poate fi cauzată de hernie
transdiafragmatică, sau de eventrație.
Modificări radiologice ale ficatului
Hepatomegalie
Modificări radiologice ale ficatului
Microhepatie
Hepatomegalie - câine
Carcinom hepatic
Thrall – Textbook of veterinary diagnostic imaging

• Modificări structurale
• Ficatul este un țesut moale, omogen, cu o structură radioopacă. Opactățile
minerale sau de origine gazoasă prezente intrahepatic pot fi avea cauze
diverse.
• Unele depuneri minerale în parenchim sau în sistemul biliar pot conduce la
observare unor zone cu radioopacitate crescută zonal. Calculii biliari nu sunt
atât de comuni, dar sunt vizibili radiologic dacă sunt de natură minerală.
Mineralizarea peretelui vezicii biliare a fost asociată în literatură cu
carcinomul vezicii sau cu un proces de hiperplazie a acesteia. Zone
radiotransparente în interiorul ficatului indică aer intrahepatic, în sistemul
biliar, în sistemul porto-venos, sau în parenchimul hepatic. Aerul în vasele
porte poate fi rezultatul unei gastrite sau enterite necrozante severe,
deseori asociat cu dilatația gastrică și complexul de volvulus.
• Masele neoplazice intra-hepatice focale duc la o denaturare a conturului
marginilor ficatului, continuând din structura parenchimatoasă a acestuia.
Modificările structurale interne, tisulare, de mici dimensiuni datorate
metastazării neoplazice nu sunt observabile radiologic, fiind recomandat
examenul hepatic ecografic.
Ficatul
Carcinom Abces hepatic

Principiile de poziționare și incidențele sunt aceleași cu cele menționate la
ficat.
Elemente de radioanatomie
Splina este un organ cu o dinamică continuă, a cărei dimensiune și locație
variază în funcție de individ și specie. Aspectul radiologic normal poate fi
diferit, pe o scară destul de largă. În mod normal splina este împărțită într-o
extremitate proximală, denumită ”capul splenic„, un corp, și o extremitate
distală, denumită ”coada splenică„. Extremitatea proximală este fixată în
partea cranio-dorsală stângă a abdomenului prin ligamentul gastro-splenic.
Extremitatea distală nu este fixă, poziția acesteia putând varia destul de mult.
În incidența radiografică abdominală ventro-dorsală, extremitatea proximală a
splinei este văzută în mod normal ca o zonă triunghiulară cu opacitate
specifică unui țesut moale, localizată caudo-lateral față de partea fundică a
stomacului și cranio-lateral față de rinichiul stâng. Restul splinei se poate
extinde caudal pe lângă peretele abdominal stâng, sau medial, spre linia de
mijloc a abdomenului, caz în care nu este vizibilă radiologic în totalitate. În
incidență laterală, extremitatea proximală apare tot cu aspect triunghiular cu
opacitate specifică, fiind localizată dorsal, caudal de stomac.
Extremitatea splenică distală se identifică radiologic ca o zonă cu
opacitate specifică țesutului moale, triunghiulară, situată imediat
caudal și ușor ventral de pilor și ficat. Se identifică mai ușor în
incidență laterală dreaptă, dar poate să apară intim față de marginea
caudală a ficatului, nedeosebindu-se de aceasta.
La pisică, splina este mai îngustă și mai mică în comparație cu cea de la
câine. fiind mai puțin variabilă în dimensiuni și poziție. La fel ca la
câine, extremitatea proximală este vizibilă în incidență ventro-dorsală,
în partea abdominală cranial stângă, caudo-lateral față de stomac și
cranio-lateral față de rinichiul stâng. Poate fi vizualizată splina în
întregime, deoarece extremitatea distală se întinde caudal pe lângă
peretele abdominal stâng. În incidență laterală, extremitatea proximală
apare caudal și dorsal față de partea fundică a stomacului.
Extremitatea distală este vizibilă ocazional caudal față de stomac, dar
de obicei, la pisicile normale, nu se observă în incidență laterală.
Splina
• Lateral: apare
retrohepatic, cu
direcție dorso-
ventrală, segmentul
superior nu este
vizibil, apare sub
formă triunghiulară în
zona ventrală a
abdomenului (coada
splinei).
• DV/VD apare
retrohepatic, în
contact cu peretele
abdominal stâng, cu
formă triunghiulară.
• Modificări de formă, volum și poziție
Cel mai adesea splina crește în volum de la extremitatea sa proximală,
deplasând lateral masa jejunală, iar stomacul cranial. Cauzele acestor modificări
structurale cu variații de formă pot fi diverse: procese inflamatorii, hiperplazie,
congestie sau patologii infiltrative, cum ar fi procesele neoplazice, atât cele primare
cât și cele metastatice. Limfosarcomul, leucemia, mastocitoza sistemică, mieloamele
multiple și histiocitoza malignă, pot duce la splenomegalie neoplazică difuză.
Torsiunea splenică apare atunci când splina se rotește în jurul axului său mezenteric,
ducând la o stază totală a circulației venoase, eventual și arteriale. Acest lucru duce
la o splenomegalie marcantă și la o poziționare radiologică anormală a organului.
Splina poate suferi o torsiune de sine stătătoare sau în același timp cu un volvulus
gastric, dilatația gastrică putând fi prezentă. Radiologic, în poziționare laterală,
această afecțiune se poate observa ca o formă de litera ”C„ întoarsă, sau pur și
simplu poate să apară ca o masă în abdomenul ventral. Este posibil ca extremitatea
proximală a organului să nu fie vizibilă în localizare normală cranio-dorsală stângă
din cauza poziționării patologice sau a prezenței de lichid peritoneal.
• O formațiune în corpul sau în extremitatea distală a splinei, este frecvent observabilă
radiologic în incidențele laterale, ca o masă abdominală ventrală radioopacă, bine
delimitată sau cu margini neregulate, care duce la deplasarea dorsală și caudală a
masei jejunale . În incidență ventro-dorsală, formațiunile splenice distale pot fi plasate
pe linia de mijloc a abdomenului, sau lateral stânga, dreapta. Masele localizate în
extremitatea proximală a organului sunt mai rar întâlnite decât cele distale, și pot
dispune stomacul cranial, cu deplasarea caudală, medială sau ventrală a jejunului și
colonlui descendent. Rinichiul stâng poate fi împins caudal. Diagnosticul diferențial se
face între formațiuni neoplazice tumorale (hemangiosarcoame, cel mai des întâlnite),
hiperplazie nodulară, histiocitoză malignă.
• Modificări structurale
• Din punct de vedere radiologic, opacitatea normală a splinei este cea a unui țesut
moale, parenchimatos. Radioopacitatea crescută în unele zone din interiorul organului
relevă zone de mineralizare ce pot fi consecințe ale unor calcificări distrofice, abcese,
hematoame, granuloame fungice, sau formațiuni neoplazice. Radiotransparența
crescută înăuntrul parenchimului splenic (prezența de aer) poate fi o consecință a
unei torsiuni.
• Semnele radiologice în caz de ruptură splenică sunt date de radioopacitatea crescută
retroperitoneal, datorată prezenței de lichid, care poate fi localizată sau difuză în
grăsimea abdominală. Marginile organului sunt parțial vizibile, sau complet acoperite.
Modificări radiologice ale splinei
Splenomegalie
• Câine, rx abdomen, LL. Splina mult mărită, sinuoasă
Torsiune splenică cu necroză
LL, abdomen și detaliu

Câine, Pitbull, 14 ani, abdomen, incidență laterală. Splenomegalie de origine
neoplazică
-Stânga, piscă rx abdomen VD, splină
mărită, usor curbată
-Dreapta, piscă rx abdomen VD-oblic,
splenomegalie intensă, suspiciune
limfom/limfosarcom
Splină tumorală cu infecție
asociată
Splină tumorală – suspiciune

hemangiosarcom
Examinarea radiologică a
aparatului urinar
Anatomia radiografica sistemului urinar
• Examinarea radiografică a aparatului urinar este utilizată pentru identificarea
modificărilor de formă, volum și radiodensitate de la acest nivel și pentru a
depista eventuale afecțiuni asociate cu localizare retroperitoneală. Această
metodă este recomandată în cazul suspicionării prezenței urolitiazei, în cazul
traumatismelor regiunii abdominale, unde există posibilitatea afectării
aparatului urinar, și pentru identificarea eventualelor mase intraabdominale.
• Proiecțiile radiografice utilizate sunt cele ortogonale – latero-lateral și ventro-
dorsal. Imaginile radiografice realizate în incidență latero-laterală dreaptă
oferă o separare mai bună, în plan longitudinal, a siluetelor renale.
• Radiografia cu substanţă de contrast (urografia intravenoasă) este utilizată
pentru definirea structurii anatomice şi pentru evaluarea calitativă a funcţiei
renale și poate fi folosită în siguranţă atât la pacienţii non-azotemici cât şi la
pacienţii azotemici, atât timp cât pacientul este hidratat.
• Indicațiile acestei metode de examinare cuprind traumatismele la nivelul
abdomenului şi bazinului, suspiciunea prezenţei unor tulburări de integritate
ale structurilor sistemului urinar, posibilitatea existenţei modificărilor
structurale la nivelul pereților ureterelor, vezicii sau uretrei, hematuria,
suspiciunea ectopiei ureterale sau localizarea rinichilor în cazul prezenţei unei
mase la nivelul spaţiului retroperitoneal.
• Datorită timpului lung de examinare este necesară anestezierea pacientului
înainte de urografie, aceasta realizându-se după o evaluare amănunţită a stării
generale a pacientului cât şi a funcţiei cardiace şi respiratorii.
Este necesară realizarea unor imagini radiografice native, înainte de inocularea
mediului de contrast.
Pentru studiile de contrast pot fi utilizate substanţe iodinate ca ioversolul,
iopamidolul, iomeprolul, doza per kilogram, recomandată în literatură, fiind de
400-800 mg/kg.
Reacţiile adverse la administrarea intravenoasă a mediilor de contrast iodate, cum
ar fi greaţa, voma, reacţiile cutanate alergice şi insuficienţa renală indusă de
mediul de contrast, sunt rare, dar pot fi observate ocazional. Contraindicaţiile
pentru urografia excretorie sunt reprezentate de insuficienţa renală însoţită de
anurie, stările de deshidratare, hipotensiunea arterială şi hipersensibilitatea la
substanţele de contrast iodate.
Imaginile radiografice se efectuează în poziţie laterală şi dorso-ventrală la interval
de timp standard: imediat, la 5, 20 și 40 minute.
Arterele renale se opacifiază la 5-7 secunde de la introducerea intravenoasă a
mediului de contrast și este necesară urmărirea celor 3 etape ale urografiei:
nefrograma, pielograma şi etapa de drenare.
• Elemente de radioanatomie
Rinichii la câine și pisică au formă ovală, polul cranial al rinichiului drept fiind deseori greu
observabil, datorită poziției sale – lipit de lobul caudal hepatic. Rinichiul drept este poziționat,
de regulă, la nivelul coastei a treisprezecea, în timp ce rinichiul stâng este localizat mai caudal,
la nivelul vertebrelor lombare L1 – L3, fiind poziționat și mai ventral la pacienții cu o cantitate
mare de țesut adipos la nivel retroperitoneal.
Ȋn incidenţa ventro-dorsală, proiecţia radiografică a rinichiului drept este de multe ori
obstruată de proiecţia ficatului şi de superpoziţia cu celelalte organe abdominale, în timp ce
rinichiul stâng poate fi localizat uşor, fiind vizibil caudal faţă de zona fundică gastrică şi caudo-
medial faţă de extremitatea proximală a splinei.
• Rinichii ectopici, observabili mult mai caudal faţă de poziţia lor normală, pot fi întâlniţi mai
rar. Vizualizarea ureterelor normale pe o imagine radiologică nativă este imposibilă.
Determinarea dimensiunilor rinichilor este realizată pe imaginea radiografică în incidenţă
ventro-dorsală, deoarece este evitată superpoziţia siluetelor rinichilor, iar rata de magnificare
a proiecţiei renale este egală. Dimensiunea renală normală a fost determinată, la câine, în
relaţie cu lungimea vertebrei lombare L2, ca fiind 2.5 – 3.5 x lungimea L2, iar la pisică 2 – 3 x
lungimea L2.
• Rinichii normali au un aspect radiologic omogen, cu opacitate de ţesut moale, deşi
depozitele de grăsime la nivelul bazinetului renal pot delimita o zonă cu radiotransparenţă
localizată.
• Liver – ficat, stomach-stomac, RK- rinichiu drept, LK, rinichiul stâng,
Siluetele renale pe imaginea radiografica in
incidenta VD
Urografie - nefrografie
Radiografia directă nu oferă posibilitatea evaluării funcţionale a rinichilor şi
ureterelor, cu toate acestea, cu ajutorul radiografiei directe pot fi identificate
modificări de volum şi dimensiune, modificări de poziţie şi modificări ale densităţii
rinichilor.
• Modificările de volum şi dimensiune sunt reprezentate fie de creşterea în volum
fie de scăderea în volum a rinichilor.
Creşterea în volum a rinichilor poate fi datorată mai multor cauze: rinichi
polichistic, procese tumorale sau hidronefroză.
• Hidronefroza este caracterizată radiologic prin mărirea în volum a rinichilor,
marginea acestora fiind netedă. Uneori, pot fi observate obstacole – calculi sau
formațiuni, la nivelul ureterelor.
Mărirea unilaterală în volum, a unui singur rinichi, ce oferă o siluetă radiografică cu
margini neregulate, poate conduce la un diagnostic prezumtiv de rinichi polichistic
sau diferite procese tumorale.
Reducerea dimensiunilor siluetei renale, cu margine netedă sau neregulată, poate
fi un semn al hipoplaziei sau al prezenței proceselor degenerative caracteristice
insuficienței renale cronice.
Hidronefroza este caracterizată radiologic prin mărirea în volum a rinichilor, marginea
acestora fiind netedă. Uneori, pot fi observate obstacole – calculi sau formațiuni, la nivelul
ureterelor.
• Mărirea unilaterală în volum, a unui singur rinichi, ce oferă o siluetă radiografică cu
margini neregulate, poate conduce la un diagnostic prezumtiv de rinichi polichistic sau
diferite procese tumorale.
• Reducerea dimensiunilor siluetei renale, cu margine netedă sau neregulată, poate fi un
semn al hipoplaziei sau al prezenței proceselor degenerative caracteristice insuficienței
renale cronice.
• Modificările de poziţie sunt reprezentate de ptoză şi ectopie, aceasta din urmă fiind de
mai multe tipuri, una dintre acestea fiind ectopia renală cu fuziune.
• Ptoza renală, sau rinichiul flotant, nu prezintă semne clinice, fiind întâlnită accidental în
timpul efectuării radiografiilor simple. La pisică, este datorată mobilităţii anatomice a
rinichilor, grăsimii abundente la unele exemplare sau modificărilor topografice ale
masei intestinale. La pisică, ptoza renală poate fi diagnosticată prin radiografia simplă
fiind preferată incidenţa latero-laterală.
• Modificările densităţii renale sunt reprezentate de obicei de o creştere a densităţii, ce
poate fi focalizată, în cazul litiazei renale, sau generalizată, în nefrocalcinoză.
• Litiaza renală poate fi diagnosticată cu uşurinţă în cazul calculilor radioopaci – cu o
componență minerală (struviți, oxalați de calciu) și nu trebuie să fie confundată cu
calcinoza renală sau calcificarea distrofică neoplazică. Pentru localizarea precisă a unui
calcul, sunt necesare imagini radiografice în incidenţe ortogonale.
Modificare de poziție a siluetelor renale
Modificare de dimensiune a
rinichiului drept
Modificări ale radioopacității
Calcul cu radioopacitate minerală

localizat la nivelul bazinetului
rinichiului drept
Siluetă renală micșorată și cu

radioopacitate generală
crescută – fibroză renală
Uretere
• Tehnica radiologică si radioanatomie
• Ureterele sunt structuri tubulare ce transportă urina de la rinichi în vezica
urinară. Ureterele pleacă din pelvisul renal şi se continuă caudo-ventral
până la inserția în trigonul vezical.
• Ureterele normale nu pot fi observate prin radiografia simplă ci doar cu
ajutorul studiilor de contrast.
• Calculii ureterali sunt identificați relativ ușor dar atenți a nu se confunda
cu fecale radioopace sau calculi intestinali.
• Pentru vizualizarea ureterelor în cursul urografiei intravenoase, este
necesară efectuarea unor radiografii în incidențe oblice la 10 – 15 minute
după administrarea intravenoasă a substanţei de contrast. Pentru
vizualizarea deschiderii ureterelor în vezica urinară se vor efectua
radiografii la 15 minute după administrarea mediului de contrast
intravenos fiind colimată zona pelvină.
• Ureterul ectopic congenital poate fi cauza incontinenţei urinare la câinii
tineri și are o incidenţă mai mare la masculi, decât la femele. Acesta se
poate deschide la nivelul vaginului, uretrei, gâtului vezicii urinare,
corpului uterin sau coarnelor uterine, implicarea vaginului fiind cea mai
întâlnită.
• Ureterul ectopic poate fi unilateral sau bilateral şi este frecvent asociat cu
dilataţia ureterului (megaloureter, hidroureter) și poate fi pus în evidenţă
prin studiile de contrast, efectuându-se radiografii oblice la 10-15 minute
după administrarea mediului de contrast.
• Ruptura ureterului apare de obicei ca rezultat al unei traume
abdominale şi este situată cel mai frecvent fie în dreptul vezicii fie în
dreptul rinichilor și poate fi observată, în cadrul examinării cu substanță
de contrast sub forma unor linii frânte cu radioopacitate crescută ce ies
din lumenul ureteral în cavitatea abdominală. Resorbţia mediului de
contrast la nivel peritoneal duce la evidenţierea marginilor viscerelor
abdominale.
•
• Calculii ureterali sunt rezultatul migrării calculilor renali pe traiectul ureterului,
obstruând fluxul urinar și pot fi identificaţi pe imaginea radiografică nativă,
având aspectul unor structuri radioopace cu localizare pe aria de proiecţie a
ureterelor.
Ureterocelul este o dilatare chistică a porţiunii submucoase a ureterului distal şi
apare adeseori în asociere cu ectopia ureterală. Ȋn imaginile radiografice realizate
în cadrul urografiei secretorii, ureterocelul apare ca o structură rotundă subliniată
de substanţa de contrast, în lumenul vezicii urinare.
• Examinarea radiografică de control este indicată în cazul
politraumatismelor pentru a depista semnele lezionale cu localizare la nivel
retroperitoneal. Hemoragia sau acumularea de urină la acest nivel poate fi
vizualizată pe imaginea radiologică nativă cu aspectul unei lărgiri a spaţiului
retroperitoneal, cu deplasarea secundară ventrală a masei intestinale,
reducerea contrastului la nivelul viscerelor abdominale,
Uretere
Examinare cu soluție de contrast
– dilatare ureterală
Examinare cu soluție de contrast

– tulburare de integritate
ureterală
Vezica urinară
• Elemente de radioanatomie
• Vezica urinară este localizată în abdomenul caudal şi variază ca formă şi poziţie în
funcţie de cantitatea de urină pe care o conţine. La pisică, vezica urinară este situată
mai cranial faţă de vezica urinară la câine. La femele, vezica urinară este situată mai
cranial faţă de masculi.
Dorsal, vezica urinară apare adiacent rectului, colonului descedent şi a intestinului subţire
la mascul şi în apropierea uterului la femele. Ventral, în stare de distensie, este lipită de
peretele abdominal ventral. Cranial, vezica este poziţionată în apropierea intestinului
subţire.
Pe imaginea radiografică nativă, poate fi observată vizualizarea slabă a vezicii urinare
indiferent de nivelul de detaliu oferit de seroasa abdomenului caudal.
Ȋn cazul în care este confirmată prezenţa calculilor la nivelul vezicii urinare, este indicată o
examinare imagistică amănunţită a rinichilor, ureterelor şi uretrei pentru a verifica existenţa
altor uroliţi la aceste nivele.
• Rar, zone de radioopacitate localizată la nivelul vezicii urinare mai pot fi produse
şi de mineralizări ale peretelui vezicii urinare asociate cu neoplaziile sau cistita cronică.
• Modificările de formă ale vezicii urinare sunt observate mai rar si pot fi
cauzate de mase intraabdominale adiacente peretelui vezical, neoplasme
localizate la nivelul peretelui, persistenţa ligamentului uracil, atonia vezicală.
• Modificările de radiodensitate la nivelul ariei de proiecţie a vezicii
urinare pot fi identificate uşor pe imaginea radiografică. Prezenţa gazului
(aer) în interiorul vezicii urinare – formaţiuni rotunde, bine delimitate,
radiotransparente, poate fi observată în urma cateterizării sau cistocentezei.
Prezenţa gazului în lumenul vezical, în perete şi ocazional la nivelul
ligamentelor vezicii urinare poate fi observată în cazul cistitei emfizematoase,
produse de bacteriile ce fermentează glucoza şi poate să apară în asociere cu
diabetul.
• Zonele cu radioopacitate crescută observabile la nivelul vezicii urinare
pot să indice prezenţa unor uroliţi, iar pentru identificarea lor certă este
necesară realizarea unor imagini radiologice în incidenţă latero-laterală şi
ventro-dorsală.
• Semnele radiologice ce pot fi observate în cursul unei cistografii includ marginea
neregulată a mucoasei vezicale, îngroşări ale peretelui şi semne ale extravazării
mediului de contrast. Toate acestea trebuie să fie diferenţiate de eventualele artefacte
ce pot să apară, cum ar fi bulele de aer, sau de distensia inadecvată a vezicii.
• Peretele vezical normal are, de regulă, o grosime medie de 1 mm, indiferent de
gradul de distensie. Modificările de la nivelul peretelui pot fi puse în evidenţă cel mai
bine folosind cistografia cu contrast dublu şi apar ca zone focalizate sau difuze de
îngroşare a peretelui. Cauzele modificării grosimii peretelui vezical pot să includă
proliferarea ţesutului fibros sau infiltraţii celulare din inflamaţii, hemoragii sau
neoplazii.
• Defectele de umplere sunt cauzate de orice factor care ocupă spaţiul intraluminal al
vezicii. Acestea apar radiotransparente când sunt înconjurate de mediul de contrast,
indiferent de natura lor. Dimensiunea, forma, numărul, marginea, poziţia şi legătura cu
peretele vezical, sunt caracteristici importante ce pot fi determinate prin cistografia de
contrast şi pot oferi informaţii despre natura acestuia.
• Defectele de umplere observabile în cursul examinării cu substanţă de contrast
pot fi libere în lumenul vezical sau ataşate de perete. Cauzele cele mai întâlnite în cazul
defectelor libere sunt bulele de gaz, uroliţii sau coaguli de sânge/proteici
• Pentru a evidenţia o eventuală scurgere de urină din vezica urinară în cavitatea
peritoneală, în ţesuturile adiacente sau în tractul urinar, cistografia retrogradă cu
contrast pozitiv este metoda cea mai indicată.
• Scurgerea substanţei de contrast la nivelul structurilor viscerale adiacente pot fi
observate în cazul existenţei unei fistule congenitale sau dobândite, organele afectate,
de regulă, fiind rectul sau vaginul. Identificarea acestei leziuni poate fi realizată prin
cistografia cu contrast pozitiv, remarcându-se existenţa substanţei de contrast la nivel
rectal sau vaginal imediat după injectarea acesteia în lumenul vezical.
• Scurgerea substanţei de contrast la nivel peritoneal sau în ţesuturile adiacente
tractului urinar apare radiologic ca un contur cu margini neregulate şi poate fi observata,
de regulă, simultan cu introducerea mediului de contrast la nivel vezical. Ȋn cazul fisurilor
gâtului vezical de dimensiuni reduse, scurgerea substanţei poate fi lentă, evidenţiind linii
fine radioopace în afara vezicii urinare.
• Defectele false de umplere pot fi confundate cu neoplaziile sau alte defecte de umplere
ataşate peretelui vezical şi apar în urma distensiei insuficiente a peretelui vezical, în
combinaţie cu presiunea externă exercitată de structurile abdominale adiacente. Pe
imaginea radiografică, defectele false de umplere apar ca zone radiotransparente cu
margini netede ce se îngustează la ambele capete şi pot fi şterse sau îndepărtate prin
distensia corectă a peretelui vezical.
• Toate aceste defecte necesită continuarea examinării prin ultrasonografie.
Vezica urinară
Glob vezical cu împingerea înainte

a anselor intestinale și deviere
dorsală a colonului
Vezica urinară normală –

stare de distensie moderată
Urolit cu radioopacitate minerală la
nivelul vezicii urinare
Uroliți multipli cu radioopacitate

minerală, localizați în vezica urinară
Vezica urinară atonă – examinare
cu soluție de contrast
Vezica urinară cu tonus normal –

examinare cu soluție de contrast
Uretra
• Pentru a include întreaga uretră în examinare, este necesară
realizarea unor imagini radiologice ale abdomenului caudal şi
pelvisului. La masculi, radiografiile în incidenţă latero-laterală ale
pelvisului sunt necesare atât cu membrele în extensie coxo-
femurală, cât şi cu membrele în flexie, pentru a asigura o
evaluare corectă a porţiunii curburii uretrale ischiatice.
La câinii sănătoşi, uretra nu poate fi observată pe imaginea
radiografică nativă, făcând necesară examinarea cu substanţă de
contrast.
• Uretrografia retrogradă este o tehnică de examinare
imagistică a uretrei folosind un mediu de contrast pozitiv
hidrosolubil. Substanţa de contrast utilizată poate fi diluată cu
soluţie salină până la o concentraţie finală de 15%.
• Noţiuni de radioanatomie
• Uretra este conductul prin care urina este eliminată din vezica urinară la
exterior şi este delimitată de un orificiu uretral intern, înconjurat de sfincterul
vezicii urinare, şi de orificiul uretral extern.
La femele, uretra este scurtă, având cam 5 – 6 cm la canidae şi se deschide la
limita dintre vagin si vestibulul vaginal. La masculi, este cale conducătoare comună
aparatului urinar şi aparatului genital mascul, conducând urina în micţiune şi
materialul seminal în ejaculare. Ea are un traiect mult mai lung decat uretra
feminină şi se sistematizează topografic în 2 porţiuni, reprezentate de uretra
intrapelvină şi uretra peniană.
• Pe imaginile radiografice realizate prin metode ce presupun utilizarea soluțiilor
de contrast, uretra normală trebuie să aibă margini netede pe toată lungimea.
Zona intra-prostatică poate avea un lumen mai larg, deşi poate varia în funcţie
de starea de distensie indusă de examinator prin introducerea mediului de
contrast. O zonă de îngustare poate fi observată la câine în zona arcului
ischiatic datorită caracteristicilor anatomice ale zonei.
•
Calculii uretrali pot fi vizualizaţi pe imaginea radiologică nativă doar în cazul în care au o
compoziţie minerală. La masculi, aceştia pot fi localizaţi mai ales în zonele fiziologice de
îngustare – la nivelul arcului ischiatic şi anterior de intrarea în zona osului penian.
• Uretrografia este metoda de elecţie utilizată pentru confirmarea prezenţei calculilor
uretrali, ce pot fi vizualizaţi în imaginea radiologică ca defecte de umplere localizate sau
multiple care modifică lumenul uretrei. De regulă, forma lor este neregulată, iar marginile
sunt neclare.
• De multe ori, neoplaziile şi inflamaţiile uretrale nu pot fi diferenţiate prin examene
imagistice. Procesele neoplazice sunt întâlnite mai frecvent şi au origine fie la nivelul
uretrei, fie sunt procese extinse de la nivelul vezicii urinare sau prostatei, cum ar fi
carcinomul cu celule tranziţionale sau carcinomul prostatic.
• Uretrita granulomatoasă este o afecţiune inflamatorie infiltrativă ce afectează
femelele. Pe imaginile radiografice, realizate în cursul uretrografiei, poate fi vizualizată
marginea neregulată a peretelui uretral şi numeroase defecte de umplere.
• Ruperea uretrei poate fi diagnosticată în urma traumatismelor zonei pelvine şi poate fi
evidențiată prin utilizarea soluțiilor de contrast, vizualizând semnele extravazării mediului
de contrast la nivelul zonei lezionate. Ȋn funcţie de localizarea fisurii sau leziunii,
substanţa de contrast poate ajunge în spaţiul peritoneal, ţesutul cavernos al penisului sau
în ţesuturile moi adiacente uretrei.
• Stricturile uretrale pot să apară secundar unor traume sau obstrucţii la nivel
uretral şi pot fi observate ca o îngustare abruptă, localizată, a lumenului.
Pentru a diferenţia strictura uretrală de distensia insuficientă sau de
spasmul uretral, este necesară identificarea ei în mai multe imagini
radiologice realizate în timpul introducerii substanţei de contrast, când pot
fi observate şi eventualele margini neregulate şi dilatarea luminală proximal
de leziune.
• Formaţiunile extraluminale cu originea în ţesuturile moi adiacente
uretrei pot cauza compresiuni la nivelul lumenului sau chiar modificarea
poziţiei topografice a uretrei.
• Fistulele uretrale pot fi evidenţiate urmărind cursul substanţei de
contrast ce iese din lumenul uretrei şi ajunge la nivelul altui organ cavitar –
rect sau vagin. La pacienţii tineri, aceste leziuni pot fi congenitale, dar ele
pot fi identificate la orice vârstă, ca urmare a ruperii uretrei în urma unui
traumatism sau manopere incorecte.
Uretrocistografia
• Urografie ascendentă, substanța de contrast se

introduce prin sondaj uretral și ajunge până în
vezica urinară
• Se verifică atât ăarte din uretră (modificări de
lumen – stenoză, compresiune externă,
obstrucție prin calcul, ruptură de uretră) cât și
modificări ale vezicii (formă, volum, neregularități
ale peretelui si mucoasei)
Uretrografie – uretra este torsionată (posttraumatic) în zona bazinului, soluția nu mai
înaintează, uretra se dilată, soluția refulează și difuzează în prepuț
Câine, M, metis, 9 ani – Uretro-cistografie cu contrast pozitiv. Desprindere uretra la
nivelul gâtului vezicii, cu răspândirea soluției de contrast iodate la nivelul cavității
pelvine și abdominale caudale.
Uroliți minerali multipli – cantonați la
nivelul uretrei
Examinarea radiografică a
prostatei și a uterului
Prostata - localizare
S
D
Triunghiul de radiotransparență – semn
al modificării dimensiunilor prostatei
Dimensiunea prostatei. Distanța dintre promontoriul sacral și marginea
cranială a pubisului – linia albastră. Înălțimea prostatei – linia roșie,
paralelă cu axa promontoriu sacral – pubis.
Devierea dorsală a gâtului vezical. Radio – densitate omogenă la nivel
tisular.
Examinarea cu soluție de contrast
a uretrei intraprostatice
Formațiune prostatică
de mari dimensiuni
Uterul
Vezicula gestațională
Retenție fetală
Uterul gestant cu 2 pui angajați pe canalul pelvin
Piometrul
EXAMENUL RADIOLOGIC AL
ABDOMENULUI, partea I

Atenție! Acesta este un material didactic și conține imagini/date
originale precum și din alte surse (internet, manuale, de la colegi
medici veterinari); nu se va multiplica, nu se va difuza pe alte
canale fiind supus Legii protecției drepturilor de autor!
Segmente/Componente
- Cavitatea abdominală (peritoneală)
- Organe digestive postdiafragmatice: stomac, intestine,
ficat, pancreas
- Organe urinare: rinichi, vezica urinară
- Organe genitale: uter, prostate (functie de sex)
- Splina, limfonoduli
Incidențe
LL, dreaptă sau stângă
VD, mai rar DV
Incidențe oblice
Radiografiile necesită exercițiu și date
anatomice reținute anterior, pentru
identificarea organelor și a modificărilor
Examinarea radiografiei abdomenului
- Privim imaginea de ansamblu, începând cu marginile și apoi
trecând la interior: imaginea laterală împărțită în jumatatea
anterioară și posterioară, apoi jumătatea superioară și
inferioară
- Examinăm marginile cavității abdominale (inclusiv
diafragmul)
- Ne interesează zonele cu opacitate sau transparență
crescută/reduse
- Zone radioopace difuze sau bine circumscrise
Cavitatea abdominală este delimitată, din punct de vedere
anatomic, cranial de diafragm, lateral și ventral de
musculatură, dorsal de coloana vertebrală și musculatura
sublombară, iar caudal se continuă cu cavitatea pelvină.
Imaginea depinde de mai mulți factori - grăsimea
intrabdominală. Aceasta are calități de radiotransparență,
asigurând astfel contrastul și netitatea între organe; în același
timp și seroasa de la suprafața organelor se observă bine.
Pisica are o cantitate mai mare de grăsime - intestinul subțire
se poate vizualiza foarte bine, fiind direcționat înspre mijlocul
cavității abdominale. Lipsa grăsimii, la animalele cahectice și
la tineret, conduce la obținerea unor imagini cu un contrast
redus.
Diafragmul
• Diafragmul este un perete cu structură musculo-tendinoasă care separă cavitatea

toracică de cea abdominală; cranial este acoperit de pleură, iar caudal de peritoneu.
Are aspect de cupolă cu convexitatea către înainte și din această cauză formează
recesurile frenico-costal și diaphragmatic.
În acest perete există trei orificii: cel aortic prin care trece aorta și vena azygos precum
și vase limfatice (ductul thoracic, cisterna lombară), cel central prin care trece esofagul
și nervul vag și orificiul prin care trece vena cavă.
În decubit lateral drept, pilierii diafragmatici apar ca paraleli, în timp ce în decubit
lateral stâng iau forma literei Y. În pozițiile VD sau DV, diafragmul va avea o formă
boltită
Incidență LL, partea stânga, marginile
diafragmului formează litera Y
Incidență LL, partea dreaptă, margini ale

diafragmului paralele
Diafragmul
Sus, incidență VD
Jos, incidență DV
Peritoneul/spațiul retroperitoneal
• Creșterea radioopacității
• Fenomenul de radioopacitate crescută pe imaginea radiologică apare în cazul
proceselor inflamatorii localizate la nivel peritoneal sau în cazul acumulărilor de lichid
(ascită) în spațiul peritoneal. În cazul peritonitei, radioopacitatea poate fi locală sau
generalizată în raport cu extinderea procesului. În mod obișnuit se poate compara
radioopacitatea spațiului intraperitoneal cu cel retroperitoneal, care ar trebui sa fie
identice. De asemenea, în cazul peritonitelor localizate se compară aspectul seroasei
organelor din zone diferite (afectat/neafectate de inflamație). Atunci când s-au produs
adeziuni, în zona modificată a imaginii apar pete ușor disparate. Acest aspect, eventual
nodular, poate fi întâlnit în carcinomatoză sau alte neoplazii metastatice. În peritonita
generalizată imaginea este neclară (blurată) pe toată regiunea abdomenului cu
excepția spațiului retroperitoneal. Trebuie să amintim și alte lichide care determină
creșterea radioopacității: urină (uroperitoneu), sânge (hemoperitoneu) sau lichid
alimentar provenit din fisurarea/ruptura stomacului sau intestinelor.
• Radiotransparența (pneumoperitoneul) este datorată apariției gazului în cazul
fisurilor gastrice sau intestinale, sau în cazul unor complicații infecțioase, cu
producere de aer; modificarea poate să apară și în cazul plăgilor abdominale
penetrante. Pneumoperitoneul poate fi provocat imagistico-medical prin puncție
peritoneală, pentru a accentua contrastul negativ, facilitând astfel diagnosticul
radiologic al unor modificări.
• În caz de pneumomediastin, radiotransparența spațiului retroperitoneal poate fi
crescută, aerul fiind plasat sub coloana vertebrală, de la diafragm până la anus.
• Creșterea radioopacității/radiotransparenței locale sau generale. A. Suspiciune peritonită. B.
Ascită, C. Creșterea radioopacității în spațiul retroperitoneal – nu se observă rinichii. D.
Creșterea radiotransparenței în spațiul retroperitoneal – aer în exces.
A B
C D
Stomacul
Incidențe radiologice: LL stânga și dreapta, VD și DV
În incidență laterală, pilorul poate fi suprapus peste corpul
stomacului sau situat puțin cranial față de acesta. În
radiografia laterală dreaptă conținutul gazos se localizează în
fundus și corp, iar conținutul fluid în pilor. În radiografia
laterală stângă conținutul gazos se găsește în pilor, iar cel
fluid în corp și fundus.
La câine, în incidență ventro-dorsală, orificiul cardia, fundusul
și corpul stomacului sunt localizate în partea stângă a liniei
mediale, iar porțiunea pilorică poate fi vizualizat în partea
dreaptă a linei mediale.
Stomacul
Sus, continut gazos in pilor
Jos, continut gazos în partea de sus
a stomacului, pilorul este dens,
apare raioopac
Pe imaginea din stânga, se poate încerca localizarea organelor
• Semiologia radiologică: localizarea organului, modificări de formă și
volum, modificări de permeabilitate și tranzit, modificări ale
mucoasei gastrice, prezența de corpi/corpuri străini, formațiuni.
Stomacul poate fi plin cu alimente (dilatat,
mai jos)
Stomac dilatat gazos, fără
patologie clară
Stomac cu perete îngroșat,

radioopac
• Modificări de formă și volum

Semnul radiologic primar este creșterea în volum a stomacului, cu acumulare excesivă de gaz,
dar uneori se observă și conținut lichid și resturi alimentare. În timpul rotației stomacului,
pilorul se deplasează în direcție dorsală și cranială, în timp ce porțiunea fundică și marea
curbură se duc împreună în direcție ventrală și spre dreapta.
• Dilatația gastrică poate să apară în aerofagii severe, în paralizii gastrice, tulburări
funcționale nervoase, traumatisme, sau în torsiunea parțială a stomacului. Semnele
radiologice sunt aceleași, specifice dilatației gastrice, deosebirea fiind făcută atât pe baza
anamnezei cât și a semnelor clinice predominante. Torsiunea parțială și volvulusul apar în
special la câinii de talie mare, post administrare de hrană, urmată de efort. Compararea
radiologică prin efectuarea ambelor incidențe laterale, atât stângă, cât și dreaptă este utilă
în deosebirea volvulusui (răsucirea cu mai mult de 90°) de simpla dilatație gastrică.
• Modificări de permeabilitate și tranzit
• Radiologic, modificările de permeabilitate și tranzit la nivel gastric sunt date de obstrucții

pilorice, prezența corpilor străini, și stenoze. În funcție de durata și gradul de obstrucție,
se observă radiologic diferite stadii de dilatație gastrică. În cazurile severe, este prezent
un grad substanțial de dilatare gastrică, ce implică toate segmentele stomacului
(porțiunea fundică, corp, pilor). Radioopacitatea gastrică este de obicei mixtă.
Radioopacitatea cu aspect granular, la nivelul zonei pilorice, este un semn radiologic
sugestiv cronic.
• Radiografia cu substanță de contrast este recomandată pentru stabilirea cu exactitate a
unui diagnostic, pentru a verifica gradul de obstrucție atunci când materialul de contrast
stagnează sau trece foarte puțin de orificiul piloric.
• Diagnosticul diferențial se realizează între formațiuni neoplazice, fibroză, proces
inflamator, stenoză pilorică hipertrofică, gastropatie cronică, coroborat cu semnele
clinice primare ale pacientului.
• Radiografia nativă simplă este de multe ori continuată cu examinarea
cu substanță de contrast. Aceasta include gastrografia cu sulfat de
bariu, gastrografia cu dublu contrast, pneumogastrografia,
gastrografia cu substanțe iodate.
Torsiune gastrică – volvulus gastric
Gastrografia
Se adm. substanța de contrast (sulfat de bariu sau substanțe
iodate) în cantitate redusă pt a nu acoperi mucoasa
gastrică în totalitate.
Se apreciază grosimea pereților și a mucoasei (faldurile
acesteia), dispunerea substanței în zonele inflamate sau
ulcerate, linia de contrast dintre mucoasă și substanță.
Stagnarea și acumularea în pilor (dilatația acestuia), sau
trecerea tardivă a substanței in fir subțire – spasmul,
stenoza, obstrucția pilorică
Se a
Pisică, Europeană, adultă, abdomen, incidență laterală (A). Dilatație gastrică gazoasă severă, dilatație gazoasă intensă la nivel
de colon descendent și transvers, aerocolie la nivelul intestinului subțire. Substanța de contrast stagnează la nivelul oroficiului
piloric Incidență VD (B).
Câine, gastrografie, LL, soluția de
contrast se acumulează în zona fundică,
zona piloro-duodenală fiind stenozată
Câine, gastrografie, LL, soluție de

contrast acumulată în stomac,
falduri ale mucoasei evidente –
gastrită, probabil obstrucție pilorică
• Corpii străini prezenți la nivel gastric se observă la examenul
radiologic nativ (fără substanță de contrast) atunci când
structura lor este radioopacă. O zonă de radioopacitate
variabilă, cu diferite forme se observă pe radiografia laterală,
cât și pe cea ventro-dorsală. Corpii străini cu radioopacitate
scăzută pot fi mascați de conținutul gastric, dar devin vizibili
când sunt înconjurați de gaz care asigură un contrast natural.
• Corpii străini non-radioopaci necesită examen radiologic cu
contrast pentru a fi identificați. Ei sunt asociați cu defectele de
umplere, care au forma și dimensiunea unor elemente străine.
Aceste defecte de umplere au caracteristicile leziunilor
intraluminale, dar nu sunt în continuarea peretelui gastric și
sunt mobile în lumenul gastric, depinzând de poziționarea
animalului. Dacă sunt localizați în regiunea pilorică, mobilitatea
lor este irelevantă.
Diferite corpuri străine
nonopaque
radiografiate într-o
baie de apă. 1.
Secțiunea sagitala
prin porumb; 2.
secțiunea transversal
prin porumb, 3.
sâmbure de piersică;
4. nucă; 5. ghinde; 6.
castană; 7. dop de
plută; 8. sâmbure de
avocado
Sus, pisică, Europeană, 8 ani, abdomen,
incidență laterală. Corp străin radioopac,
metalic, localizat la nivel piloric.
Jos, câine, radiografie toraco-abdominală,
LL, corp străin sferic (minge) în stomac
• Modificări ale mucoasei gastrice
• Modificările radiologice localizate la nivelul mucoasei gastrice
sunt date de procese inflamatorii locale (gastrite), sau ulcere
gastrice.
• La examenul radiologic nativ rar se observă modificări, însă uneori
în cazuri acute, faldurile mucoasei gastrice, din porțiunea fundică
în special, apar cu radioopacitate crescută, fiind vizibil îngroșate și
neregulate. Conținutul fluid din stomac maschează marginile
mucoasei. Se recomandă examinarea radiologică cu substanță de
contrast pentru a pune în evidență modificările structurale de la
acest nivel. Substanța baritată se dispune neuniform printre
faldurile mucoasei inflamate, difuz, fiind vizibile zone de îngroșare
(edem local), subțiere sau cu deficit de umplere (ulcere)
Sus, câine, 3 luni, rx abdomen, LL. Substanța de
contrast se dispune neuniform în regiunea
mucoasei pilorice, zone de mucoasă îngroșată
(edem) - posibile leziuni ulcerative.
Jos, câine, Metis Pekinez, 6 luni, rx abdomen, LL.
Mucoasa gastrică din porțiunea fundică puternic
îngroșată (edem), posibil leziuni ulcerative.
• Ulcerele gastrice nu pot fi recunoscute la examenul radiologic nativ, de aceea
se recomandă administrarea substanței de contrast. Aceasta se dispune radiar
în jurul leziunilor erozive, având forme ovale, sau cu diverse unghiuri.
Marginea leziunii este de obicei bine delimitată, în falduri, și se poate observa
o subțiere a peretelui gastric către periferie. Uneori susbstanța de contrast
pătrunde vizibil (față de celelalte zone) în mucoasă. Partea centrală a ulcerului
este netedă, fără substanță de contrast, ca urmare a unei congestii locale.
• Când ulcerația gastrică este și perforantă, se observă extravazarea substanței
de contrast în afara peretelui gastric, în cavitatea peritoneală.
Intestine
Intestinul subțire
Intestinul subțire este alcatuit din duoden, jejun și ileon.
Duodenul pornește de la pilor, din partea dreaptă, imediat de sub marginea ficatului.
Duodenul descendent înaintează pe partea dreaptă a abdomenului si realizează
flexura caudală în dreptul tuberozității aripii coxalului, continuîndu-se cu duodenul
ascendent ce înaintează cranial pana la marginea caudală a stomacului. De aici începe
jejunul ce se va continua cu ileonul, demarcarea nefiind vizibilă radiologic. Ileonul se
continuă cu intestinul gros, în zona de miloc a cavității abdominale, cu trecere de pe
partea stângă spre cea dreaptă.
Intestine
Intestinele apar vizibile pe
lungime în secțiune
longitudinală, sau sub formă
oval/rotundă gazoasă sau
radioopacă. Se apreciaza
grosimea anselor prin
comparatie cu lățimea
vertebrei L5 la caine (max
1,6x) sau L2 la pisica (max
2x)
Intestine (duoden) imagine/schemă dorso-ventrală
Radiografie abdomen VD
Stânga, câine, duoden cu soluție
de contrast, aspect normal de
pseudoulcere
Dreapta, pisică, duoden cu soluție
de contrast, aspect normal perlat
• Modificări de volum și tonus
• Ansele intestinului subțire pot fi modificate ca dimensiuni, fie prin mărire, fie prin
micșorare. Dilatația anselor poate fi gazoasă sau prin acumularea de lichid, respectiv,
material alimentar; dilatația de durată a intestinului poartă denumirea generală de ileus.
Ileusul funcțional este însoțit de hipotonie sau atonie locală, iar radiografic este vizibil sub
forma unor bucle gazoase. Ileusul mecanic este obstructiv și este determinat de prezența
corpilor străini sau a unor formațiuni, abcese, sau invaginații. Întotdeauna, obstrucția
intestinală este tradusă radiologic prin prezența aerocoliei (dilatație gazoasă) în fața zonei
afectate.
• Corpurile străine liniare (sfoară) dilată moderat ansele intestinale pe o zonă mai mare
conferind intestinului un aspect plisat, semnul radiologic cel mai important fiind
reprezentat de acumulări locale de gaze sub formă de virgulă sau lacrimă. Obstrucțiile
jejunale prin corp străin sunt însoțite de anse intestinale intens dilatate gazos.
Acumulările mari de material alimentar, de corpuri străine diverse (pietriș, resturi osoase
mici) iau aspect de fecalom și sunt clar reconoscibile, din punct de vedere radiologic.
• Aspect plisat
• Enteritele, respectiv procesele inflamatorii ale intestinelor, se caracterizează
radiologic prin dilatația intestinelor, prin îngroșarea pereților și prin creșterea
cantității de gaz in mod moderat. Trebuie să notăm că îngroșarea peretelui
intestinului poate indica prezența unei afecțiuni inflamatorii cronice. Examenul
radiologic cu sulfat de bariu confirmă peristaltismul crescut; în caz de leziuni
grave si ulcere, substanța de contrast formează buzunare și pătrunde în
profunzimea mucoasei intestinului.
• Modificările de topografie
Aceste modificări sunt redate de torsiune și volvulus și mai rar de hernie.
Volvulusul presupune răsucirea intestinelor cu angajarea mezenterului; aceasta
determină dilatarea intensă a anselor intestinale cu suprapunerea lor (ca un fișic
de monede), fără a se observa acumularea de aer în stomac, duoden sau colonul
descendent; în cazurile grave se observă efuzie peritoneală sau/și
pneumoperitoneu (fisura sau ruptura intestinului) – se pierde aspectul de
netitate al seroaselor.
Intestinele pot hernia prin orificiul hiatal, spre cavitatea toracică, în directie
infero-posterioară, prin orificiul inghinal sau spre zona perineală; examenul
radiologic, mai ales de contrast, pune în evidență localizarea nefirească, ectopică
a intestinelor.
• Radiografie intestine
Sus, intestine îngroșate pline cu fluid – posibil
enterită
Drepta, intestine dilatate gazos
Sus, Pisica, Europeană, 1.5 an, radiografie lateral
stânga – Hernie diafragmatică, deplasarea intestinului
subțire ce ajunge până în lobii pulmonari apicali
Pisică, Europeană, 8 ani, radiografie lateral

dreapta – Hernie abdominală
• Examinarea cu substanță de contrast a intestinului subțire
• Acest tip de examinare poate folosi substanțe de contrast pozitiv sau negativ.
Substanțele pozitive sunt reprezentate de soluția de sulfat de bariu și cele
iodinate (indicate în cazul unei continuități digestivo-peritoneale); contrastul
negativ este asigurat prin introducerea de aer, pe cale rectală.
• Soluția de sulfat de bariu se administrează oral în doză de 6 - 10 ml sol. 60%/kg.
Duodenul are aspect tubular, la cîine de multe ori cu prezența de pseudoulcere,
aspect de altfel normal, conferit de aglomerațiile limfoide din mucoasa
organului. La pisică nu apar pseudoulcerele, dar duodenul are un aspect perlat
(mici strangulații repetate). Se apreciază înaintarea soluției de contrast și modul
de depunere pe mucoasa intestinală. Se are în vedere dinamica intestinului și
cantitatea deja existentă de gaz și alimente.
Gastroenterografie câine, LL. Soluția de contrast se dispune neregulat începând din zona
pilorică, duoden, jejun - se observă aspectul ca de pseudoulcere, darîn mod exagerat,
datorită enteritei (gastroenterită)
A B
• Câine, Metis, adult, radiografie gastrointestinală baritată, incidență laterală. A. Timpul 2,

15 min, soluția de contrast pătrunde în duoden și parte din jejun. B. Timpul 3, 35 min, se
observă progresia soluției care aproape părăsește stomacul, înaintând și mai mult în
intestinul subțire.
Câine, Metis, adult, abdomen, radiografie
gastrointestinală baritată, incidență laterală.
Anse ale intestinului subțire dilatate, aspect
interior neomogen, seroasa intestinelor cu
aspect neregulat
Caine, radiografie lateral dreapta, gastroenterografie-

suspiciune ingerare corp străin, la 48 de ore de la
administrare substanței de contrast aceasta trece din
stomac dar se dispune în jurul corpului străin,
localizarea fiind în zona duodeno-jejunală. Ulterior, la
laparatomie s-a descoperit prezența unui sâmbure de
piersică.
Câine, radiografie abdomen/intestine, LL, Se observă capse metalice și cataramă
– suspiciune prezența unui ham, lesă
• Același câine – corpuri străine extrase din intestin în cadrul intervenției chirurgicale,
zgardă, ham, materiale textile
Intestinul gros
Intestinul gros este format din cecum, colon și rect.

Cecumul este un diverticul al colonului, la câine fiind așezat în partea
dreaptă abdomenului, în dreptul vertebrelor L2 – L3, avand forma
literei C. Adesea conține gaz și este flancat de valvulele ileocecală și
cecocolică. La pisică cecumul nu conține aer și rar este vizibil
radiologic. Colonul este un organ tubular fiind format din porțiunile
ascendentă, transversă și descendentă.
Intestinul gros
• Intestinul gros poate fi examinat radiologic direct și prin folosirea contrastului
simplu negativ (aer), pozitiv (bariu sau soluții iodinate) sau cu dublu contrast
(aer și substanță de contrast). Cel mai frecvent se aplică clisma baritată.
Imaginea radiologică directă a colonului este dată de amestecul gazelor cu
fecalele care pot avea conținut diferit de apă; când acesta este scăzut
marginea interioară a colonului poate fi examinată destul de bine.
Radiografie abdomen, câine LL si VD – 1 cecum, 2 colon ascendent, 3, colon transvers, 4, colon
descendent, 5, 6, zone de flexiune ale colonului, 7 rectul
Diametrul colonului se poate mări odată cu acumularea fecalelor. Atunci când este depășită
măsura de o lungime a vertebrei L7, se consideră a fi patologic. Obstrucția mecanică se
realizează de obicei în fața bazinului și dacă este de lungă durată poartă denumirea de
megacolon.
• Torsiunea cecumului se realizează de obicei datorită unor tulburări vasculare locale și
eventual a unei invaginații. Clisma baritată trebuie să fie înaltă, ca soluția să ajungă până la
cecum; se remarcă depunerea circulară a soluției de bariu în zona cecumului și stagnarea
în această zonă fără trecerea în ileon. Invaginațiile pot apare și în zona flexiunii transverso-
descendentă a colonului sau chiar în zona mijlocie a colonului descendent. Se pot
diagnostica prin examen radiologic cu contrast, se urmărește și semnul meniscului – aer
izolat în mijlocul zonei de invaginație.
• Examenul radiologic poate pune în evidență colita – aspectele inflamatorii sunt date de
distribuirea neomogenă a soluției de bariu pe suprafața mucoasei, perete și mucoasă de
formă neregulată si aspect îngroșat, zone de convexitate localizate ale peretelui colonului
(edem), zone de acumulare si pătrundere profundă a soluției de contrast în mucoasă –
colita ulceroasă.
• În cazul colitei cronice, organul prezintă stricturi sau zone de spasm prelungit
(dovedit prin repetarea radiografiilor), cu îngroșarea peretelui și reducerea
lumenului. În această ultimă situație, se remarcă și limfadenopatie locală. De
asemenea, examenul radiologic poate evidenția prezența de formațiuni –
tumorile de colon.
• Modificările de formă și poziție a zonei colorectale – diverticuloza sau hernia
perianală – sunt vizibile radiologic prin acumularea de fecale și neeliminarea lor;
introducerea de soluție de bariu arată plisarea reactului în zona perianală. Hernia
poate fi consecința unui megacolon de durată. Hernia perianală poate fi gravă,
angrenând și alte organe ca vezica urinara, uterul sau prostata, anse ale
intestinului subțire. În acest caz, clisma baritată poate fi însoțită de uretro-
cistografie pentru distingerea organelor herniate.
Câine, Metis, 2 ani, abdomen, incidență laterală, Dilatații gazoase intense ale colonului sub
formă de virgule - suspiciune ocluzie. B. Pisică, rasă Europeană, adultă, abdomen, incidență
laterală. Colonul descendent și transvers dilatat gazos, suspiciune subocluzie
• LLhiper
Câine, radiografie abdomen, clisma baritată, LL. Colită, hiperperistaltism vizibil.

Sus,câine, radiografie abdomen, VD. Clismă baritată,
zonă cu stenoză (dispare soluția, zonă cu dispunere
neregulată a soluției (numai pe margini), suspiciune
tumoră
Dreapta, clismă baritată, zonă cu sipunere circualră
a soluției de contrast cu gâtuire, suspiciune ocluzie
Clismă baritată, zone de stenoză a colonului, dispunere neregulată a
soluției de contrast, colită cronică
A B
D
C
A. Pisică, rasă Europeană, adultă, abdomen, incidență laterală. Fecalom de mari dimensiuni, reacție
peritoneală. B. Câine, Metis, adult, abdomen, incidență laterală. Fecalom gigant. C. Câine,
Metis, adult, abdomen, incidență laterală. Acumularea de fecale în zona anală, hernie perianală.
D. Același pacient, administrarea soluției baritate per anus demonstrează hernia locală

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ilovepdf Merged PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Displazia de cot

Este reprezentată de patru tipuri de afecțiuni: incongruența

1. Prezența unei zone de radiotransparență pe suprafața articulară

1. Prezența unei zone de radiotransparență pe suprafața articulară a condilului medial

În incidență ML – treaptă între radius și ulnă, articulație ovală

Epifiza distală a radiusului

Carporadial (Cr) Carpoulnar (Cu) Accesoriu (Ac)

Incidență Dorsopalmară (DPa) și Mediolaterală (ML) a carpienelor

Sesamoidul M. Abductor longus

2.- Unghiile au morfologii diferite în funcție

Radiografie Dorsomedial-palmarolateral (DM-PL) a bazipodiului

Curs online - 17.03.2020

Caudal (Cd) Cranial (Cr)

Cd Palmar (Pa) Dorsal (D)

 Spata, este un os lat, compus dintr-un gât, cavitate glenoidă, corpul

Se urmărește marginea, conturul scapulelor.

Marele tubercul humeral

Marele tubercul humeral Tuberculul

- Clasificare grad de displazie

- Metoda Penn cu:

Bazinul şi sternul asezate

Necroza capului femural

RMN si CT – se stabilesc leziunile, dar nu si gradul

Prof. Univ. Dr. Vasile VULPE

Poziționarea pacientului pentru

Poziționarea pacientului pentru

Cotoi, rasă Europeană, 4 ani – Bazin,

Căţea, rasă Pekinez, vârstă incertă – Bazin,

Câine, rasă Schnautzer, 9 ani – Bazin,

Modificări articulare Desmorexia ischio-pubiană

Căţea, rasă Bichon maltese, 2.5

Căţea, rasă Metis, 3 ani – Bazin,

- Cavitatea abdominală (peritoneală)

• Proiecțiile radiografice utilizate sunt cele ortogonale

MARGINI= NETEDE, POLUL CRANIAL AL RD SE POATE SUPRAPUNE CU

DETERMINAREA DIMENSIUNII, FORMEI ŞI A POZIŢIEI ORGANULUI

PREZENŢA FORMAŢIUNILOR TUMORALE LOCALE SAU A

CA FILME DE CONTROL PENTRU RADIOGRAFIA DE CONTRAST

Indicațiile acestei metode de examinare cuprind traumatismele la nivelul

ATLAS AND AXIS VERTEBRA OF A DOG, 1. transverse process of atlas. 2.

- procese spinoase lungi

- T11- vertebra anticlinală

- T10-T11- mai îngust decât spațiile intervertebrale adiacente

• - sunt variabile ca număr (în funcție de

• modificări ale numărului vertebrelor dintr-un

Radiografia cu substanta de contrast coloanei

• Afecțiuni ale pacienților geriatrici

• În sala de Radiologie, nu intră persoane străine mai ales în momentul expunerii

- nu există disc intervertebral

- C2 (axis)- proces odontoid

- C6- proces transvers foarte

- canalul vertebral mai larg

- procese spinoase lungi

- canalul vertebral mai larg

- sunt în număr de trei și

!!! Pași succesivi

• Pisică, rx coloană incidență LL, luxație

VERTEBRĂ DE TRANZIȚIE – o vertebră care preia

HIPEROSTOZA SCHELETALĂ IDIOPATICĂ

Cresterea radiotransparenței (oarecum

DISCOPATIE- HERNIE DISCALĂ

(A) extradural, (B) intradural-extramedular, (C) intramedular

(hernie discală lateralizată dr)