Lucrări practice – Fiziologie II LP6 (2019-2020)

-Sistemul cardiovascular- Săptămâna 23-27.03.2020

1. Efectul aplicării unor stimuli electrici asupra inimii

2. Ligaturile lui Stannius
3. Vagus escape

1. Efectul aplicării unor stimuli electrici asupra inimii – simulare Luprafisim

Scopul lucrării: demonstrarea funcţiei batmotrope a inimii

Funcţia batmotropă reprezintă variaţia excitabilităţii muşchiului cardiac în timpul unei revoluţii
cardiace. In timpul sistolei, miocardul se află în perioada refractară absolută (PRA), fiind inexcitabil. In
timpul diastolei, miocardul se află în perioada refractară relativă (PRR) şi îşi reface treptat
excitabilitatea, ajungând chiar la o stare de hiperexcitabilitate la sfârşitul diastolei.
Tehnica de lucru: cardiografie directă la broască
Se evidenţiază inima de broască după tehnica cunoscută, apoi se introduce în sistemul de
înregistrare grafică. După înregistrarea activităţii ritmice spontane (cardiogramă), se trece la aplicarea
unor excitanţi externi (extrastimuli), atât în timpul sistolei, cât şi în timpul diastolei. Se utilizează ca
extrastimul curentul electric aplicat direct pe inimă, la baza ventriculului. Interpretare:
Dacă extrastimulul electric soseşte la inimă în timpul sistolei, el rămâne fără răspuns, deorece
inima se află în PRA; ritmul normal al inimii nu este perturbat.
Dacă extrastimulul electric soseşte la inimă în timpul diastolei, el determină o contracţie
suplimentară a inimii, numită extrasistolă, care este întotdeauna urmată de un repaus prelungit; ritmul
normal al inimii este perturbat. Cu cât extrastimulul intervine mai aproape de sfârşitul diastolei, cu atât
extrasistola este mai puternică. Apariţia repausului prelungit se explică prin faptul că stimulul fiziologic
sinusal (care urmează extrastimulului) găseşte miocardul în PRA a extrasistolei, fiind astfel suprimată o
revoluţie cardiacă. Deci, durata repausului prelungit este egală cu durata unei revoluţii cardiace normale.

Desenaţi cardiograma normală şi cardiograma obţinută în urma aplicării stimulilor

electrici la baza ventriculului, în timpul sistolei şi în timpul diastolei.

2. Ligaturile lui Stannius – simulare Luprafisim

Scopul lucrării practice: demonstraţia funcţiei dromotrope a miocardului.

Funcţia dromotropă (conductibilitatea cardiacă) reprezintă propagarea în întreg miocardul a
impulsurilor generate spontan în nodulul sino-atrial. Impulsurile se transmit iniţial miocardului atrial
drept şi stâng, care se contractă simultan. Propagarea impulsurilor cardiace de la atrii la ventricule se
face prin intermediul nodulului atrio-ventricular şi ramurile fasciculului Hiss până la vârful cordului,
apoi prin reţeaua Purkinje spre baza celor două ventricule, care, de asemenea, se contractă simultan.
Fiecare din componentele ţesutului excitoconducător al inimii este capabilă să genereze excitaţii
cardiace, în absenţa componentei localizată anterior. Frecvenţa de descărcare a impulsurilor însă scade
pe măsura depărtării de nodulul sino-atrial.
La broască, ţesutul excitoconducător cardiac este reprezentat de următoarele formaţiuni:
- ganglionul Remak, situat în peretele sinusului venos;
- ganglionul Ludwig, situat în peretele interatrial;
- ganglionul Bidder, situat la baza ventriculului.
Ganglionul Remak este excitomotor principal şi este dominant asupra ganglionului Ludwig şi
Bidder.
Ganglionul Ludwig este inhibitor şi este dominant asupra ganglionului Bidder.
Ganglionul Bidder este excitomotor secundar şi este responsabil doar de activitatea
ventriculului.
Tehnica de lucru: Se utilizează 2 inimi de broască "in situ".
Se spinalizează o broască şi se evidenţiază inima după tehnica cunoscută.

1
Lucrări practice – Fiziologie II LP6 (2019-2020)
-Sistemul cardiovascular- Săptămâna 23-27.03.2020

 Prima ligatură a lui Stannius se face separând sinusul venos de restul inimii. Pentru
aceasta se introduce un fir de aţă pe sub aortă, se răstoarnă inima şi se face ligatura
între sinusul venos şi atriul drept. Efectul acestei ligaturi este oprirea activităţii
atriilor şi a ventriculului, rămânând să funcţioneze numai sinusul venos.
 A doua ligatură a lui Stannius se face pe aceeaşi inimă, separând atriile de ventricul
(prima ligatură se păstrează). Efectul este reluarea contracţiei ventriculului.
2. Se spinalizează a doua broască, la care se evidenţiază inima după tehnica cunoscută.
 A treia ligatură a lui Stannius se face pe inima celei de a doua broaşte, separând
atriile de ventricul. Efectul acestei ligaturi este apariţia fenomenului de disociaţie
atrio-ventriculară: atriile se contractă în ritmul normal, în timp ce ventriculul se
contractă mai lent.
Interpretarea efectelor obţinute:
După prima ligatură, bătăile inimii încetează deoarece ligatura blochează transmiterea
impulsurilor de la ganglionul Remak în miocard, astfel că inima rămâne sub influenţa ganglionului
Ludwig, care este inhibitor.
După a doua ligatură, ganglionul Bidder scapă de sub influenţa inhibitoare a ganglionului
Ludwig şi determină contracţiile ventriculului.
După a treia ligatură, atriile rămân sub dependenţa ganglionului Remak, care imprimă ritmul
normal de contractie (ritm sinusal), în timp ce ventriculul se află sub influenţa ganglionului Bidder, care
imprimă un ritm mai lent de contracţie (ritm idioventricular).

Schematizaţi ligaturile lui Stannius şi precizaţi efectele acestora.

3. Vagus escape – simulare Luprafisim

Scopul lucrării: demonstraţia reglării complexe a funcţiei cardiace.

Nervii vagi (X) includ fibre parasimpatice care îşi au originea în nucleul cardiopneumogastric
din bulb. La nivelul inimii, nervii vagi se distribuie nodulului sino-atrial şi atrio-ventricular. Prin
stimularea nervului vag se obţine un efect cronotrop, inotrop şi tonotrop negativ (scade frecvenţa
cardiacă, forţa de contracţie şi tonusul miocardic).
Dacă excitarea este de lungă durată, cordul se opreşte în diastolă, dar dacă excitaţia persistă,
cordul îşi reia activitatea.

Tehnica de lucru : cardiografie directă la broască ; evidenţierea n. vag.

Prin aplicarea stimulilor electrici pe n. vag, se observă reducerea frecvenţei cardiace,
apoi oprirea inimii în diastolă.
Dacă se continuă excitarea n. vag şi după oprirea inimii, la un moment dat se observă reluarea
activităţii inimii.
Interpretare:
Nervul vag reprezintă calea eferentă parasimpatică, cu origine în nucleul cardiopneumogastric
din bulb, având rolul de a trimite impulsuri inhibitorii ţesutului excito-conducător al inimii.
Fenomenul de restabilire a funcţiilor cardiace după o îndelungă excitare a n.vag poartă numele
de vagus escape sau scăpare ventriculară. El se explică prin intervenţia a trei factori :
- distensia maximă a fibrelor cardiace pe măsura umplerii cu sânge a inimii oprită în diastolă
(legea Frank-Starling);
- consumul mediatorului chimic al vagului, şi ca urmare scăparea inimii de sub acţiunea sa
frenatoare.
- acţiunea compensatorie a ortosimpaticului (prin mediatorul său chimic – noradrenalina) şi o
secreţie sporită de adrenalină de la nivelul glandei medulosuprarenale, cu acţiune inversă faţă de cea a n.
vag.

Desenaţi cardiograma obţinută în urma stimulării nervului vag.

2
Lucrări practice – Fiziologie II LP7 (2019-2020)
-Sistemul cardiovascular- Săptămâna 30.03-03.04.2020

Cord izolat şi perfuzat de mamifer (prezentare video)

Scopul lucrării:
- dmonstraţia automatismului cardiac
- cunoaşterea rolului ionilor asupra activităţii cardiace
- demonstraţia legii Frank-Starling
- cunoaşterea efectelor neuromediatorilor chimici ai SNV asupra inimii
Montajul experimentului
Dispozitivul experimental este reprezentat de o coloană plină cu lichid de perfuzie, în
care se găsesc substanţele prezente în plasma sanguină. Acest lichid este cunoscut sub numele
de lichid Ringer-Lock şi conţine:
- NaCl : 9,15 g - NaHCO3: 0,15 g
- KCl: 0,42 g - glucoză: 4 g
- CaCl2: 0,24 g
Lichidul de perfuzie, în prealabil încălzit şi oxigenat, este condus printr-o canulă de
perfuzie în reţeaua vasculară coronară a cordului izolat.
Alte coloane cu lichid permit modificarea compoziţiei chimice a lichidului Ringer-
Lock, pentru a evidenţia rolul ionilor asupra activităţii cardiace, iar altele sunt utilizate pentru
administrarea unor neuromediatori chimici.
Obţinerea cordului izolat de iepure
După anestezia animalului, traheea se racordează la un aparat de respiraţie artificială,
pentru a menţine animalul în viaţă în timpul intervenţiei chirurgicale pe cutia toracică. Aorta
este izolată, iar cordul este separat de conexiunile sale cu sistemul circulator şi transferat în
dispozitivul de perfuzie. Aorta este perfuzată contracurent cu lichidul din canula de perfuzie,
iar lichidul pătrunde în arterele coronare care îşi au originea în concavitatea valvulelor
sigmoide.
Sistemul de înregistrare este reprezentat de un poligraf care permite înregistrarea
separată a activităţii electrice a inimii, a contracţiei miocardului atrial şi a contracţiei
miocardului ventricular. Cu ajutorul unui oscilograf se înregistrează potenţialele de acţiune
atriale şi ventriculare care corespund fiecărei revoluţii cardiace.

1. Demonstraţia automatismului cardiac (urmăriți prezentarea video).

Cordul izolat continuă să se contracte ritmic ca şi un cord "in vivo", atâta timp cât este
perfuzat cu soluţia Ringer-Lock.
Automatismul cardiac este capacitatea inimii de a se contracta ritmic, în urma
descărcării la intervale regulate a unor excitaţii generate în ea însăşi. Responsabil de
automatismul cardiac este tesutul excitoconducător (fibre cardiace de tip embrionar capabile
de depolarizare lentă spontană).
Generatorul de excitaţii cardiace în condiţii normale este nodulul sino-atrial din
peretele atriului drept; el mai este cunoscut şi ca pacemaker-ul fiziologic al inimii. Această
funcţie poate fi demonstrată prin variaţii termice sau prin stimulare electrică la nivelul
nodulului sino-atrial.
 Răcirea nodulului sino-atrial determină o reducere spectaculoasă a frecvenţei
cardiace până la oprirea inimii - observaţie cu ochiul liber şi înregistrare grafică.
 Incălzirea nodulului sino-atrial determină o accelerare evidentă a activităţii
cardiace.
 Conectarea nodulului sino-atrial la un generator de impulsuri şi stimularea
electrică ritmică evidenţiază faptul că fiecare impuls produce o revoluţie cardiacă.
In concluzie, un ciclu cardiac complet îşi are originea în nodulul sino-atrial, care
determină activitatea de ansamblu a inimii - ritm sinusal.

1
Lucrări practice – Fiziologie II LP7 (2019-2020)
-Sistemul cardiovascular- Săptămâna 30.03-03.04.2020

Activitate de tip pacemaker au şi celelalte componente ale ţesutului excitoconducător.

Blocarea completă prin răcire prelungită a nodulului sino-atrial, face ca locul său să fie preluat
de nodulul atrio-ventricular - ritm nodal. In acest caz, pe ECG, dispare unda P.
Blocajul fasciculului Hiss prin anestezie sau secţionare conduce la apariţia
fenomenului de disociaţie atrio-ventriculară (se evidenţiază grafic).
Ţesutul excito-conducător al inimii asigură nu numai generarea de excitaţii, ci şi
distribuţia acestora în tot cordul (conductibilitatea). In general, viteza de distribuţie este foarte
rapidă, numai joncţiunea dintre nodul atrio-ventricular şi fasciculul Hiss are o viteză lentă de
conducere a excitaţiei. Experimental, prin creşterea frecvenţei de stimulare electrică a nodului
sino-atrial, la un moment dat, un impuls din două rămâne fără un răspuns din partea
ventriculului datorită propagării lente atrio-ventriculare. Grafic se observă că ventriculul îşi
încetează periodic activitatea.
Stimularea electrică prelungită a nodului sino-atrial produce fibrilaţie - o activitate
care persistă şi după încetarea stimulării. Aceasta se datorează faptului că ţesutul nodal îşi
pierde capacitatea coordonatoare, contracţia propagându-se în miocard de la celulă la celulă.

 Reprezentaţi grafic efectul aplicării temperaturii scăzute şi ridicate asupra

cordului izolat de iepure.
Reprezentaţi grafic fenomenul de disociaţie atrio-ventriculară.

2. Demonstraţia rolulului ionilor asupra activităţii cardiac

(urmăriți prezentarea video – cord izolat mamifer; simularea din Luprafisim – cord broască)

Dacă se realizează perfuzia cordului izolat numai cu soluţie de glucoză, fără ioni, se
observă atât dezorganizarea progresivă a activităţii electrice a inimii, cât şi afectarea activităţii
sale contractile. Ionii de Ca, Na şi K intervin deci în mecanismul excitaţiei, al contracţiei, dar
şi în cuplarea excitaţiei cu contracţia.
 O perfuzie a cordului cu soluţie fără calciu determină reducerea treptată a
amplitudinii contracţiilor, fără să fie afectată electrocardiograma. Aceasta
dovedeşte că este împiedicată cuplarea excitaţiei cu contracţia.
 Creşterea concentraţiei calciului în lichidul de perfuzie determină creşterea
amplitudinii contracţiilor, creşterea tonusului fibrei miocardice, iar la doze mari
oprirea inimii în sistolă - contractură (rigiditate calcică). Uneori apar aritmii şi
fibrilaţii.
 Creşterea concentraţiei sodiului determină reducerea amplitudinii contracţiilor. Na
blochează intrarea calciului în celulă.
 Administrarea unei soluţii fără sodiu are efect asmănător acţiunii calciului (creşte
forţa de contracţie), dar are loc o dezorganizare a activităţii electrice, ceea ce
demonstrează rolul sodiului în geneza excitaţiei.
 Creşterea concentraţiei potasiului determină reducerea amplitudinii contracţiei, iar
la doze mari, oprirea inimii urmată de apariţia contracturii, deoarece K favorizează
intrarea calciului în celulă.
 Perfuzia inimii cu soluţie fără potasiu determină creşterea amplitudinii contracţiei
şi tulburări de ritm (bloc atrio-ventricular).

 Reprezentaţi grafic efectul ionilor administraţi în lichidul de perfuzie pentru

cordul izolat de iepure.
 Reprezentaţi grafic efectul ionilor asupra cordului de broască.

2
Lucrări practice – Fiziologie II LP7 (2019-2020)
-Sistemul cardiovascular- Săptămâna 30.03-03.04.2020

3. Demonstraţia legii Franck-Starling (urmăriți prezentarea video)

Conform acestei legi, cu cât întinderea fibrei miocardice este mai mare în timpul
diastolei, cu atât contracţia în timpul sistolei este mai puternică.
Se realizează creşterea progresivă a presiunii de perfuzie şi se obţine o creştere
concomitentă a amplitudinii contracţiilor (curba lui Starling).

 Reprezentaţi curba lui Starling și graficul corelației presiune de perfuzie-

amplitudine cardiacă

4. Demonstraţia acţiunii neuromediatorilor chimici ai SNV

(urmăriți prezentarea video)

 Efectele acetilcolinei (neuromediatorul chimic al parasimpaticului):

- efect cronotrop negativ (reducerea frecvenţei cardiace)
- efect inotrop negativ (reducerea forţei de contracţie a miocardului)
- efect tonotrop negativ (reducerea tonusului fibrei miocardice)
- efect dromotrop negativ (reducerea vitezei de conducere a excitaţiei)
- efect batmotrop pozitiv (creşterea excitabilităţii miocardului).

 Efectele noradrenalinei (neuromediatorul chimic al ortosimpaticului)

- efect cronotrop pozitiv (creşterea frecvenţei cardiace)
- efect inotrop pozitiv (creşterea forţei de contracţie a miocardului)
- efect tonotrop pozitiv (creşterea tonusului fibrei miocardice)
- efect dromotrop pozitiv (creşterea vitezei de conducere a excitaţiei)
- efect batmotrop pozitiv (creşterea excitabilităţii miocardului).

Reprezentaţi grafic efectul acetilcolinei şi adrenalinei asupra cordului

izolat de iepure

3
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

8. EXPLORĂRI FUNCȚIONALE ALE SISTEMULUI

CARDIO-VASCULAR

8.1. Ascultaţia zgomotelor cardiace. Determinarea

frecvenţei cardiace.

In timpul unei revoluţii cardiace se pot percepe cu stetoscopul

2 zgomote cardiace principale separate intre ele de o scurtă pauză.
Acest lucru poate fi dovedit prin palpaţia pulsului concomitant cu
ascultaţia cordului. Numărul oscilaţiilor pulsatile va fi de două ori
mai mic decât cel al zgomotelor percepute.
Aria de ascultaţie cardiacă la animale se află pe partea stângă,
înapoia articulaţiei humero-radio-ulnare.
Primul zgomot cardiac (zgomotul sistolic) este mai lung, de
tonalitate joasă. El este determinat de : închiderea valvulelor atrio-
ventriculare ; deschiderea valvulelor sigmoide şi vibraţiile pereţilor
arterelor mari determinate de expulzarea sângelui.
Al doilea zgomot cardiac (zgomotul diastolic) este mai scurt,
de tonalitate mai înaltă. Este produs de : închiderea bruscă a
valvulelor sigmoide şi de vibraţiile coloanei de sânge şi a pereţilor
arteriali, ca urmare a lovirii sângelui care tinde să refuleze de
valvulele deja închise.
Cele două zgomote sunt separate de o pauză mică. Intre al
doilea zgomot şi începutul primului zgomot din următoarea revoluţie
cardiacă se află pauza mare, ce corespunde diastolei ventriculare.
Onomatopeic, cele două zgomote corespund pronunţării
cuvintelor: dum-lup.
La iepure, frecvenţa cardiacă foarte mare nu permite
perceperea separată a celor două zgomote cardiace. De aici, utilizarea
în clinică a termenului de cuniculocardie pentru alte specii, la care în
mod patologic, cele două zgomote nu se percep separat.

64
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

In timpul ascultaţiei zgomotelor cardiace, se determină şi

frecvenţa cardiacă pe minut.
Pentru fiecare grup de două zgomote succesive se numără o
revoluţie cardiacă. Numărul revoluţiilor cardiace dintr-un interval de
60 secunde reprezintă frecvenţa cardiacă.
Aceasta variază în funcţie de specie şi de talia animalului
(tabelul 11): la cal 28-40 batăi/min, la vacă 36-60 batăi/min, la porc
60-80 batăi/min, la câine 70-120 batăi/min, la pisică 110-140
batăi/min, la găină 200-300 batăi/min.

8.2. Electrocardiograma

Electrocardiograma (ECG) reprezintă înregistrarea grafică a

activităţii electrice a inimii. Activitatea electrică a inimii este
rezultatul însumării depolarizărilor şi repolarizărilor la nivelul
fiecărei fibre cardiace.
O experienţă care demonstrează existenţa activităţii electrice
a inimii este aplicarea n.sciatic al labei galvanoscopice de broască pe
suprafaţa unei inimi funcţionale. Se va observa că la fiecare
contracţie a inimii se contractă şi laba galvanoscopică.
Potenţialul electric de la nivelul inimii se răspândeşte în tot
organismul, ceea ce face posibilă înregistrarea lui prin intermediul
unor electrozi fixaţi pe suprafaţa cutanată.
Aplicarea electrozilor în diverse zone cutanate determină mai
multe tipuri de derivaţii (conduceri). Frecvent se utilizează derivaţii
bipolare şi unipolare.
Derivaţiile standard bipolare, propuse de Einthoven, sunt:
- derivaţia I (D1): membrul toracic drept şi membrul toracic
stâng;
- derivaţia II (D2): membrul toracic drept şi membrul pelvin
stâng;
- derivaţia III (D3): membrul toracic stâng şi membrul pelvin
stâng.
In derivaţiile unipolare se utilizează un electrod indiferent şi

65
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

un electrod explorator. Electrodul indiferent este constituit din unirea

celor trei electrozi ai derivaţiilor standard şi este cunoscut sub
numele de borna centrală Wilson. Electrodul explorator este plasat
pe diferite regiuni ale corpului: pe membre, pe torace, rezultând
derivaţii notate cu V:
- VR şi aVR: membrul toracic drept;
- VL şi aVL : membrul toracic stâng;
- VF şi aVF: membrul pelvin stâng;
Tehnica de lucru:
Se utilizează electrocardiograful "Cardioline Delta 1 Plus.
La animalul investigat, se plasează electrozii, umectaţi în
prealabil cu ser fiziologic, pe suprafaţe cutanate, între baza şi vârful
inimii.
Inainte de folosire, aparatul se etalonează, astfel ca peniţele să
realizeze o deflexiune de 10 mm (1 cm). Aceasta corespunde unui
potenţial de 1 mV şi reprezintă amplitudinea undei
electrocardiografice.
După stabilirea legăturii dintre animal şi aparat, şi după o
prealabilă încălzire a peniţelor se trece pe "inregistrare", folosind o
viteză de derulare a hârtiei de 25 sau 50mm/s. Se utilizează hârtie
specială termosensibilă.
Analiza ECG :
Traseul electrocardiografic prezintă:
- unde: deflexiuni pozitive sau negative de o parte şi de alta a
liniei izoelectrice;
- segmente: distanţa dintre două unde succesive;
- intervale: un segment şi una sau mai multe unde.
Undele ECG sunt : unda P, complexul de unde QRS şi unda
T. Segmentele ECG sunt : segmentul PQ, segmentul ST şi
segmentul TP. Intervalele ECG sunt: intervalul P-Q; intervalul Q-T.
Unda P este pozitivă şi corespunde depolarizării de la nivelul
musculaturii atriale.
Segmentul PQ reprezintă conducerea undei de excitaţie de la
atrii la ventricule.

66
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Intervalul P-Q (format din unda P şi segmentul PQ)

reprezintă electroatriograma.
Complexul QRS reprezintă depolarizarea ventriculară: începe
la nivelul septului interventricular, continuă până la vârful
ventriculului, apoi în musculatura ventriculară dreaptă şi stângă spre
baza ventriculului.
Segmentul ST corespunde începutului repolarizării
ventriculare.
Unda T reprezintă repolarizarea ventriculară completă.
Intervalul Q-T (format din complexul QRS, segmentul ST şi
unda T), reprezintă electroventriculograma.
Segmentul TP corespunde pauzei dintre două revoluţii
cardiace.
Prin examinarea unui traseu electrocardiografic, se urmăresc
următorii parametri :
- frecvența cardiacă ;
- ritmul;
- morfologia unei revoluții cardiace;
- durata și amplitudinea undelor, durata segmentelor și
intervalelor.

Particularităţi ale ECG la animale :

- la cal, unda P este bifidă;
- la vacă, unda R lipseşte, existând un complex negativ QS.

8.3. Determinarea indirectă a presiunii arteriale

Principiul metodei de determinare indirectă a presiunii

arteriale este crearea unei presiuni exterioare vasului şi stabilirea
momentului în care această presiune devine egală cu presiunea din
vasul de sânge.
Aparatul utilizat: un sfigmomanometru care prezintă:
manşetă de cauciuc, pară de cauciuc şi manometru cu Hg, mecanic
sau electronic. Este cunoscut și sub denumirea de tensiometru.

67
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Tehnica de lucru:
Manşeta se fixează strâns în jurul braţului (la om),
antebraţului (la majoritatea animalelor) sau baza cozii (la vacă).
Pentru fiecare specie de animal, sunt necesare manşete de
dimensiuni corespunzătoare.
Se pompează aer cu para de cauciuc pentru a compresa artera
humerală (sau artera mediană, respectiv artera coccigiană). Astfel, se
realizează o presiune externă mai mare decât presiunea din vas.
Pentru a stabili momentul în care presiunea exterioară vasului
devine egală cu presiunea din vas se utilizează metoda palpatorie sau
metoda ascultatorie.
In metoda palpatorie, în timpul compresiunii vasului se
palpează pulsul, distal de artera compresată (la a. radială la om sau la
a.digitală la animale). Pulsul dispare în momentul în care presiunea
externă o depăşeşte pe cea din vas. Ulterior, se decompresează lent
artera, urmărind reapariţia pulsului. In momentul reapariţiei pulsului,
pe manometru se citeşte presiunea arterială maximă. Dezavantajul
metodei este că nu permite citirea presiunii minime.
In metoda ascultatorie, la marginea inferioară a manşetei se
fixează stetoscopul. In timpul decompresării arterei, se ascultă
apariţia zgomotelor date de trecerea jetului de sânge prin lumenul
îngust al vasului. Dinamica acestor zgomote arată o creştere în
intensitate a zgomotelor până la atingerea unui maxim, apoi
reducerea progresivă a intensităţii zgomotelor până la asurzire. Când
apare primul zgomot, se citeşte pe manometru presiunea arterială
maximă. La asurzirea zgomotelor se citeşte pe manometru presiunea
arterială minimă.
Valoarea presiunii arteriale. In general, presiunea minimă
(diastolică) este aproximativ jumătate din presiunea maximă
(sistolică).
Pmax (PS)
Pmin. (PD) (cmHg ) = -------------  1 (2)
2
La om: Pmax = 120 mmHg

68
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Pmin = 80 mmHg

La animale (Pmax/Pmin):
- Vacă : 140/95 mmHg
- Cal: 130/95 mmHg
- Câine: 120/70 mmHg
- Găină 175/145 mmHg

PAM (presiunea arterială medie) se calculează după formula:

PAM = PD + 1/3 PP, în care:
PD = presiunea diastolică; PP = pulse pressure sau presiunea
diferenţială (diferenţa dintre presiunea sistolică şi cea diastolică).

8.4. Rezistenţa capilara

Capilarele sunt alcătuite, în esenţă, din celule endoteliale,

dispuse circular şi care lasă un lumen foarte îngust. Endoteliile sunt
permeabile pentru diferite substanţe (uree, NaCI, etc.), dar
impermeabile pentru proteine, acestea putând străbate endoteliul
capilar numai în cazuri patologice.
În cazul unei rezistenţe capilare scăzute, se produc hemoragii
variate ca: extravazări subcutanate, submucoase, epistaxis,
hematoame subperiostale, etc.
In cazuri de fragilitate anormală a capilarelor, nu s-au putut
pune în evidenţă modificări morfologice caracteristice ale
capilarelor, astfel încât, această stare patologică a fost explicată prin
lipsa substanţei colagene de legătură din pereţii capilarelor,
provocată de unele avitominoze.
Materiale necesare:
Aparat de tensiune, un pătrat de hârtie în interiorul căruia este
decupat un cerc cu diametrul de 5 cm.
Mod de lucru:

69
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Metoda Rumpel-Leede-Hess
Se aplică în jurul braţului, manşeta aparatului de tensiune şi
se face o presiune de circa 10 cm Hg, care se menţine timp de 8
minute, în acest fel realizându-se o stază venoasă. În antebraţ poate
ajunge o cantitate de sânge prin artere, dar care nu se mai poate
întoarce prin vene. Datorită stazei venoase care s-a produs, creşte
presiunea sângelui în capilare şi, în consecinţă, dacă endoteliul
capilar nu este suficient de rezistent, se produc rupturi, apărând la
suprafaţa pielii puncte hemoragice (peteşii).
După 15 minute de la ridicarea manşetei de pe braţ, se
numără punctele hemoragice apărute în regiunea plicii cotului, pe un
teritoriu de 5 cm (teritoriul se delimitează cu ajutorul cercului
decupat într-un pătrat de hârtie). Numărarea se face cu ochiul liber şi
la lumina zilei.
În cazuri normale, numărul punctelor hemoragice este de cel
mult 10, valorile mai mari sau mai mici decât 10 fiind considerate
patologice. Un număr mai mare decât 10 indică o rezistenţă capilară
scăzută, iar un număr mai mic decât 10 indică o rezistenţă capilară
crescută.

Aplicația practică nr. 8:

1. Stabiliţi frecvenţa cardiacă la om şi la iepure (sau alt animal
de laborator sau de talie mică).
2. Preluaţi înregistrarea grafică a ECG efectuată în laborator
la om. Analizaţi traseul ECG înregistrate şi precizaţi:
frecvenţa cardiacă ; ritmul (regulat sau neregulat) ;
amplitudinea şi durata undelor ; durata segmentelor şi a
intervalelor.
3. Notaţi parametrii normali ai ECG la câine (prezentare).
4. Determinaţi presiunea arterială la om . Notaţi valoarea
presiunii maxime şi minime, apoi calculaţi presiunea medie.
5. Determinați rezistența capilară la om. Verificați încadrarea
în limitele de referință.

70
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

10. DEMONSTRAȚII PRIVIND ROLUL SECREȚIILOR

DIGESTIVE

10.1. Rolul salivei

10.1.1. Determinarea pH-ului salivar

In general, pH-ul salivei la animale este alcalin, spre

deosebire de pH-ul salivei de om care este slab acid.
Valori:
- la om 6,3-6,8
- la porc 7,1-7,5
- la bovine 8,2-8,4
Pentru determinarea pH-ului se foloseşte hârtie specială
indicatoare de pH.
Se determină comparativ pH-ul salivei de om şi pH-ul salivei
de vacă, punând o picătură de salivă pe hârtia indicatoare.
Valorile se citesc pe o scară colorimetrică standard.

10.1.2. Reacţia pentru carbonate

Intr-o eprubetă se pun 2 ml salivă de vacă şi se adaugă o

picătură de acid acestic glacial; se observă degajarea unor bule mici
de gaz, care reprezintă CO2 pus în libertate din carbonaţii prezenţi în
salivă.

10.1.3. Acţiunea amilolitică a salivei

Saliva conţine o enzimă - ptialina sau amilaza salivară - care

realizează scindarea amidonului, până la maltoză, trecând prin
stadiile intermediare de dextrine.

78
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Cea mai mare cantitate de ptialină se găseşte în saliva de om;

în cantităţi mici se întâlneşte şi în saliva de porc, gâscă şi rozătoare.
Pentru a evidenţia acţiunea amilazei salivare se face un
experiment, în două etape:
 In prima etapă se urmăreşte evidenţierea dextrinelor:
Intr-o eprubetă se pun 5 ml sol. amidon fiert 1 %, peste care
se adaugă 1-2 picături sol. Lügol (iod în iodură de potasiu). Se
observă colorarea amidonului în albastru. Această eprubetă va
reprezenta martorul.
Intr-o altă eprubetă se pun la fel 5 ml sol.amidon fiert 1 %, se
adaugă 1-2 pic. sol. Lügol, iar după omogenizare se adaugă în plus 1-
2 ml salivă de om.
Cele două eprubete se menţin în baie de apă la temperatura de
37oC.
In scurt timp, se observă modificarea culorii conţinutului
eprubetei în care s-a adăugat salivă : iniţial culoarea virează de la
albastru închis la albastru-violet, apoi la roşu-violet şi în final
conţinutul eprubetei devine incolor.
Această modificare a culorii evidenţiază scindarea
amidonului sub acţiunea amilazei salivare şi apariţia dextrinelor:
- amilodextrina, de culoare albastru-violet;
- eritrodextrina, de culoare roşu-violet;
- acrodextrina, incoloră.
 In etapa a doua a experimentului se urmăreşte
evidenţierea maltozei, prin reacţia Trommer :
Intr-o eprubetă se iau 2 ml conţinut incolor din eprubeta în
care a avut loc scindarea amidonului, peste care se adaugă 1 ml
sol.concentrată de hidroxid de sodiu şi 4-5 picături de sulfat de cupru
10 %. Prin fierbere, la flacăra becului de gaz, culoarea albastru
deschis (dată de sulfatul de cupru) virează spre roşu cărămiziu,
datorită formării oxidului cupros.
Reacţia are loc ca urmare a reducerii cuprului bivalent la
cupru monovalent de către maltoză (maltoza este un dizaharid
reducător).

79
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Reţineţi :
Amilaza salivară (ptialina) scindează amidonul până la
maltoza, trecând prin stadiile intermediare de dextrine:
amilodextrine, eritrodextrine, acrodextrine. Maltoza nu este însă
forma asimilabilă de glucide; ea trebuie scindată de către enzimele
sucului intestinal până la glucoză, care este apoi absorbită în sânge.

10.2. Rolul sucului gastric

10.2.1. Acţiunea digestivă a pepsinei

Scopul lucrării:
- evidenţierea rolului HCl şi al pepsinei în digestia gastrică a
proteinelor.
Materiale biologice utilizate :
- albuşul de ou (coagulat prin fierbere), ca substrat proteic;
- sucul gastric artificial (obţinut prin combinarea a 2,1 g
pepsină uscată cu 68,5 ml HCl N şi apă distilată până la 500 ml).
Tehnica de lucru :
Se pregătesc 3 eprubete, în care se introduc următoarele
soluţii :
- în prima eprubetă, suc gastric artificial; se verifica pH-ul
care trebuie sa fie puternic acid (1,5-2,5) – se foloseste hartie
indicatoare de pH.
- în a două eprubetă, HCl 0,4 %;
- în a treia eprubetă, pepsină sol. 2 ‰.
In fiecare eprubetă, se adaugă câte un cub de albuş de ou
coagulat. Cele trei eprubete se introduc apoi la termostat la 37-38oC,
timp de 24 ore. Se examinează conţinutul eprubetelor şi se constată
că numai în prima eprubetă a avut loc digerarea proteinelor din ou
(cubul de albuş are marginile neregulate).
Concluzii :
Digestia gastrică a proteinelor necesită atât prezenţa enzimei

80
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

proteolitice - pepsina, cât şi prezenţa acidului clorhidric; separat cele

două substanţe nu au acţiune digestivă.
HCl asigura un pH-ul acid, corespunzator actiunii pepsinei.
Proteinele alimentare se combină mai întâi cu HCl rezultând
acid-metaproteine şi abia apoi sunt supuse acţiunii pepsinei,
rezultând albumoze şi peptone.

10.2.2. Acţiunea labfermentului

Scopul lucrării:
- evidenţierea rolului enzimei de coagulare a laptelui -
labfermentul - şi a ionilor de calciu din lapte în realizarea
procesului de coagulare a laptelui;
- evidenţierea termolabilităţii enzimei;
- evidenţierea desfăşurării procesului de coagulare a laptelui
în două etape.
Etapele coagulării laptelui sunt:
a. o etapă enzimatică, în care labfermentul transformă cazeina
din lapte în paracazeină solubilă;
b. o etapă fizico-chimică, în care intervin ionii de calciu din lapte
şi transformă paracazeina solubilă în paracazeinat de calciu insolubil,
coagulul vizibil macroscopic.
Materiale biologice utilizate:
- lapte integral;
- labferment industrial, pulbere uscată, utilizată sub formă de
soluţie 2 ‰. (uneori se poate utiliza cheag, obţinut prin
macerarea mucoasei gastrice recoltată de la miel sau alt animal
sugar).
Tehnica de lucru:
Se urmăreşte procesul de coagulare a laptelui, inclusiv
separarea zerului, "in vitro".
Se pregătesc 5 eprubete, în care se fac următoarele reacţii:
a) In prima eprubetă se pun 2 ml lapte şi 0,5 ml labferment.
Eprubeta de menţine în baie de apă la 37oC. Se evidenţiază

81
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

coagularea laptelui.
 Această reacţie demonstrează rolul labfermentului în
coagularea laptelui.
b) In a doua eprubetă se pun 0,5 ml labferment, se fierbe la
flacăra becului de gaz, apoi se răceşte la jet de apă. Se adaugă peste
labferment 2 ml lapte, şi se menţine la 37oC. In acest caz nu mai
apare coagularea laptelui, deoarece enzima a fost inactivată prin
fierbere.
 Această reacţie demonstrează termolabilitatea
labfermentului.
c) In a treia eprubetă se pun 2 ml lapte, se adaugă 2 ml oxalat
de potasiu 10 %, se omogenizează, apoi se adaugă 0,5 - 1 ml
labferment şi se menţine la 37oC. Se observă absenţa procesului de
coagulare a laptelui, deoarece are loc formarea oxalatului de calciu,
care blochează utilizarea calciului în procesul de coagulare.
 Această reacţie demonstrează importanţa ionilor de
calciu în procesul coagulării laptelui.
d) In a patra eprubetă se face reacţia din a treia eprubetă, dar
se adaugă în plus 2 ml clorură de calciu 10 %. Se observă formarea
coagulului, deoarece ionii de calciu, iniţial blocaţi de oxalat, sunt
readuşi în mediul de reacţie.
 Această reacţie demonstrează încă odată rolul calciului
în procesul coagulării laptelui.
e) In a cincea eprubetă se pun 2 ml lapte, 2 ml oxalat de
potasiu 10 % (ionii de calciu fiind blocaţi), apoi se adaugă
labferment; eprubeta se menţine 1-2 minute la 37oC (pentru a-şi
exercita efectul enzima); se fierbe conţinutul eprubetei la flacăra
becului de gaz (inactivând enzima), apoi se adaugă 2 ml clorură de
calciu 10 % (readucând calciul în mediul de reacţie). Se observă
apariţia coagulării laptelui.
 Această reacţie demonstrează că procesul de coagulare a
laptelui se desfăşoară în două etape distincte: una în
care acţionează enzima; alta în care intervin ionii de
calciu.

82
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

10.2.3. Dozarea puterii peptice a sucului gastric

Pentru a exprima cantitativ puterea peptică (capacitatea de

digestie proteolitică) a sucului gastric se utilizează metoda tuburilor
Mett.
Tehnica de lucru:
Tuburile Mett sunt tuburi capilare cu diametrul de 1 mm şi
lungi de 6-8 cm.
In tuburile Mett perfect uscate se aspiră albuş de ou. Tuburile
cu albuş se introduc apoi în apă la 85oC, unde se lasă 30 minute, timp
în care se coagulează albumina. Aceste tuburi se sparg în bucăţi de
câte 2-3 cm, astfel ca albuşul coagulat să ajungă exact la capetele
tubului.
Tuburile Mett astfel pregătite se introduc într-o placă Petri ce
conţine suc gastric artificial, diluat în proporţie de 1:15 (diluţia 16).
Placa Petri se menţine la termostat, la 37-38oC, timp de 24 ore. După
acest interval de timp se constată că albumina a fost digerată la
extremităţile tuburilor. Folosind o riglă gradată, se măsoară
lungimea, în mm, a coloanei de albumină digerată, la ambele
extremităţi ale tuburilor. Se face media valorilor obţinute (pentru o
singură extremitate).
Puterea peptică a sucului gastric examinat se calculează după
legea Schütz-Borisov, conform căreia cantitatea de enzimă
proteolitică din sucul gastric este direct proporţională cu pătratul
lungimii coloanei de albumină digerată.
De exemplu, lungimea coloanei de albumină digerată este în
medie (pentru o extremitate a tubului Mett) de 2,5 mm.
Se aplică următoarea formulă de calcul :

P = L2D în care: L (lungimea) = 2,5 mm; D

(diluţia) = 16

P = (2,5)2 x 16 = 6,25 x 16 = 100

83
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

Reţineţi :
Sucul gastric are o compoziție complexă, fiind secretat de
glandele fundice ale stomacului:
- celulele parietale secretă acidul clorhidric, cu multiple
roluri digestive;
- celulele principale secretă enzimele: pepsina
(proteolitică); lipaza gastrică (lipolitică); labfermentul
(enzima de coagulare a laptelui);
- celulele mucoase secretă mucusul gastric, cu un
important rol protector.

Aplicația practică nr. 10:

1. Notaţi valorile pentru pH-ul salivar obtinute în

laborator la om şi la vacă.
2. Precizaţi substratul asupra căruia acţionează ptialina
şi notaţi substanţele obţinute succesiv.
3. Precizaţi enzima din sucul gastric cu acţiune
proteolitică. Ce proteină s-a utilizat ca substrat în laborator? Ce rol
are acidul clorhidric în digestia proteolitică? Ce substanţe rezultă în
urma digestiei proteolitice gastrice?
4. Notaţi într-un tabel reacţiile pe lapte în cele 5
eprubete şi precizaţi rezultatul final (+ prezenţa coagulării, -
absenţa coagulării).
5. Calculati puterea peptica pentru sucul gastric
artificial preparat in laborator.

84
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

9. EXPERIMENTE PENTRU MOTRICITATEA

DIGESTIVĂ

9.1. Motricitatea stomacului de broască ”in vivo”

Scopul lucrării:
- evidenţierea mişcărilor spontane ale stomacului;
- evidenţierea efectului unor substanţe neuro-vegetative şi a
unor ioni asupra stomacului.
Materialul biologic utilizat: broasca.
Tehnica de lucru:
Se spinalizează o broască şi se fixează în bolduri pe o
planşetă de lemn sau plută.
Se pune în evidenţă stomacul, tăcând o incizie în partea
stângă a abdomenului. Cu ajutorul a două bolduri încrucişate, se dă
punct fix stomacului în regiunea cardiei, iar extremitatea pilorică a
stomacului se secţionează transversal. Pentru a păstra integritatea
fiziologică a preparatului acesta se umectează permanent cu ser
fiziologic 0,7 %.
Planşeta cu broasca având stomacul evidenţiat se fixează într-
un suport orizontal reglabil Pachon, ataşat la rândul său pe un suport
vertical, la partea inferioară a acestuia. Superior, pe suportul vertical,
se fixează o pârghie înregistratoare. Cu un ac îndoit legat la un fir de
aţă se face legătura între preparat (regiunea pilorică a stomacului) şi
pârghie, ataşând şi o contragreutate.
Se apropie vârful peniţei de suprafaţa de înregistrare a unui
cilindru înnegrit, care se roteşte cu viteză mică.
Iniţial se înregistrează contracţiile spontane (rare la broaştele
în captivitate deoarece acestea nu sunt hrănite).
După 5-10 minute (timp în care se înregistrează sau nu
contracţii spontane), se urmăreşte influenţa unor substanţe asupra

72
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

motricităţii stomacului. Se pipetează direct pe stomac, la intervale de

5-10 minute, următoarele substanţe:
- pilocarpină clorhidrică 1 %; efectul este contracţia
puternică şi de durată a stomacului.
- adrenalină 0,1 %o (fiola de adrenalină are concentraţia 1
%o; se diluează cu ser fiziologic); efectul este relaxarea
musculaturii stomacului.
- KCl 1 %, efect similar pilocarpinei.
- CaCl2 1 %, efect similar adrenalinei.
Interpretare:
Stomacul la monogastrice prezintă mişcări determinate de
musculatura netedă, care este dispusă pe două straturi : un strat
circular intem şi un strat longitudinal extern (vezi cursul).
Declanşarea contracţiilor stomacului este realizată pe cale
nervoasă (vezi inervaţia intrinsecă şi extrinsecă a stomacului) sau
umorală (vezi acţiunea exercitată de hormonii locali sau de ioni).
Pilocarpina (substanţă parasimpaticomimetică) şi adrenalina
(substanţă ortosimpaticomimetică) evidenţiază rolul SNV în reglarea
motricităţii tubului digestiv.
In condițiile dotării laboratorului cu baie de organe izolate se
urmăresc aceleași efecte umorale și neurovegetative pe intestinal
izolat de iepure.

9.2.Motricitatea compartimentelor gastrice la

rumegătoare - prezentare video

Scopul lucrării :
- evidenţierea desfăşurării activităţii motorii a
compartimentelor gastrice la rumegătoare sub formă de cicluri de
contracţii (se contractă succesiv reţeaua, sacul ruminal dorsal şi sacul
ruminal ventral);
- evidenţierea celor două categorii de contracţii ruminale :
primare (precedate de contracţia reţelei, desfăşurate în sens cranio-
caudal); secundare (independente de contracţia reţelei, desfăşurate în

73
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

sens caudo-cranial);
- observarea relaţiei dintre fenomenul de rejecţie (regurgitarea
bolului mericic) şi respiraţie : rejecţia necesită o inspiraţie forţată cu
glota închisă; de asemenea, observarea relaţiei dintre masticaţie şi
frecvenţa contracţiilor reticulo-ruminale (motricitatea
compartimentelor gastrice creşte în timpul masticaţiei sau
remasticaţiei).
Metode de lucru (ENV Alfort, Paris 1986):
- înregistrarea grafică a motricităţii compartimentelor gastrice la
capră, cu ajutorul unui sistem poligraf, prin intermediul unui sistem
de înscriere de tip pneumatico-hidraulic;
- observarea cu ochiul liber, la oaie, a contracţiei reţelei
exteriorizate sub piele şi a contracţiei rumenului (bombarea flancului
stâng) ;

9.2.1. Inregistrarea grafică a motricităţii

compartimenteleor gastrice la capră:
A. Prima înregistrare grafică are următoarele trasee:
- contracţia reţelei;
- contracţia sacului ruminal dorsal;
- contracţia sacului ruminal ventral;
- contracţia fundului de sac posterior al rumenului.
Contracţia reţelei se desfăşoară în doi timpi, fără pauză
(înregistrarea grafică are aspectul literei M, cu prima buclă mai mică,
ceea ce dovedeşte că prima contracţie e mai slabă şi a doua este mai
puternică). După 1-2 secunde începe contracţia ruminală. Se
contractă mai întâi sacul ruminal dorsal, apoi sacul ruminal ventral,
iar la sfârşit fundul de sac posterior. Această succesiune de contracţii
constituie ciclul reţea-rumen (ciclul reticulo-ruminal). Contracţia
celor doi saci ruminali, precedată de contracţia reţelei, constituie o
contracţie ruminală primară. Uneori, se observă o contracţie mai
puternică a fundului de sac ruminal, urmată imediat de contracţia
sacului dorsal, apoi de cea a sacului ventral; această contracţie a
rumenului, în afara contracţiei reţelei, reprezintă o contracţie

74
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

ruminală secundară. Intervalul de timp la care se repetă ciclurile

reticulo-ruminale este de aproximativ 40-60 secunde (vezi
reprezentarea grafică din prezentarea video).
B. A doua înregistrare grafică are următoarele trasee :
- contracţia reţelei;
- contracţia rumenului (numai sacul dorsal);
- contracţia cheagului - regiunea fundică;
- contracţia cheagului - regiunea pilorică.
Ciclul reţea-rumen îşi urmează ritmul normal. Contracţiile
regiunii fundice a cheagului sunt, în prima fază, ritmice, egale,
frecvente, fiind urmate de contracţii mai lente, dar puternice ale
regiunii pilorice. In următoarea fază, contracţiile regiunii fundice se
reduc până la dispariţie, în timp ce contracţiile regiunii pilorice devin
mai frecvente şi mai puternice (vezi reprezentarea grafică din
prezentarea video). Acestea din urmă pot fi contracţii de
omogenizare a conţinutului sau de golire a stomacului.
C. A treia înregistrare grafică are următoarele trasee :
- mişcările masticatorii (din timpul rumegării);
- respiraţia;
- contracţia reţelei;
- contracţia rumenului.
Se înregistrează aproximativ 50-70 masticaţii/ bol mericic.
Regurgitaţia (rejecţia) bolului mericic este precedată de o
modificare a respiraţiei, care devine mai amplă, cu inspiraţii
profunde, forţate. Inspiraţia forţată cu glota închisă determină
scăderea presiunii intratoracice (accentuarea vidului pleural);
totodată scade presiunea intraesofagiană, se deschide orificiul cardia
şi bolul mericic este antrenat în esofag, apoi în cavitatea bucală.
Se observă o creştere a frecvenţei ciclurilor reticulo-ruminale
în timpul masticaţiei, precum şi a contracţiilor ruminale secundare.

9.2.2. Observaţia ciclurilor de contracţii reticulo-ruminale

la oaie
Prin exteriorizarea subcutanată a reţelei pe partea stângă şi

75
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

tunderea lânii în regiunea flancului stâng, devine posibilă observaţia

concomitentă a mişcărilor celor două compartimente pregastrice.
Se observă contracţia reţelei în doi timpi (aceasta îşi
micşorează evident volumul), urmată imediat de contracţia
rumenului (bombarea flancului stâng). Folosind un cronometru se
poate stabili intervalul de timp dintre două cicluri reticulo-ruminale,
în repaus digestiv şi în timpul ingestiei hranei.
- In repaus digestiv, ciclul reţea-rumen se repetă la
intervale de aproximativ 1 minut;
- In timpul ingerării hranei, acest interval se reduce la
aproximativ 20-30 secunde.

Reţineţi :
La rumegătoare, motricitatea compartimentelor gastrice se
desfăşoară sub formă de cicluri de contracţii.
Reţeaua se contractă în doi timpi, pe de o parte pentru a
trimite conţinutul fin mărunţit în foios, iar pe de altă parte, pentru a
readuce conţinutul grosier în rumen. La ascultaţie, contracţia reţelei
determină un zgomot de ţâşnitură sau fluierătură.
Rumenul realizează contracţii în sens cranio-caudal
(primare, legate de contracţia reţelei), pentru a realiza
omogenizarea furajelor cu lichidul ruminal, sau în sens caudo-
cranial (secundare), pentru a favoriza fenomenul de eructaţie
(eliminarea gazelor). La ascultaţie, contracţia rumenului determină
un zgomot de "tunet în depărtare".
Frecvenţa motricităţii ruminale creşte de la 1,8/min în
repaus, la 2,8/min în timpul ingerării hranei şi la 2,3/min în timpul
rumegării.

Aplicația practică nr. 11 :

1. Reprezentati grafic inregistrările observate în

laborator (in vivo, pe intestine izolat sau în experimentele prezentate
video)

76
 Fiziologie medical-veterinară. Lucrări practice. Vol.II

2. Notati timpul intre 2 contractii succesive ale retelei in

repaus digestiv si in timpul ingerarii, urmarind prezentarea video.

77