Luxația coxo-femurală la câine și pisică

Luxatia coxo-femurala este o afectiune ortopedica frecventa la carnivore.

Cauzele aparitiei sunt cel mai frecvent traumatice (lovituri cu obiecte dure, caderi de la
inaltime, accidentari provocate de masini, necroza de cap femural, fracturile de bazin calusate
defectuos s.a.) si mai rar secundar unor afectiuni congenitale care duc la aparitia subluxatiei sau
luxatiei articulatiei soldului (displazia de sold, condropatiile, rahitismul).
Ca si mecanism, capul femural se deplaseaza din cavitatea acetabulara, apar desirari ale
capsulei articulare, intinderea, desirarea sau chiar ruperea ligamentului propriu al capului femural, cu
pozitionarea capului dorsal cavitatii acetabulare, ventral si cranial acesteia.
Cel mai frecvent apare la un singur membru.
De cele mai multe ori animalul nu mai face sprijin in piciorul afectat, manifestand durere la
manevrarea membrului si mai ales la palparea mai puternica a articulatiei soldului. Se vede si o
inegalitate a membrelor posterioare atunci cand sunt pozitionate paralele. Se observa si vizual si la
palpare o inegalitate intre zonele de articulare ale oaselor femurale cu bazinul. Se recomanda
diagnosticul imagistic prin efectuarea unor radiografii de bazin, pentru un diagnostic cert si pentru
eliminarea altor afectiuni care pot semana la prima vedere cu luxatia de sold (deformari ale soldului
datorita unor hematoame, abcese, formatiuni cu localizare periarticular sau articular, fractura de col
femural, displazia de sold, fracture de cavitate acetabulara, etc)

Semne clinice si diagnostic

Se exprima in diverse moduri si intensitati functie de individ si severitatea modificarilor
(remodelarile ariculatiei si aplombului piciorului). Semiologic: schiopatura, rigiditate dupa odihna,
mers teapan, intoleranta la activitatea fizica, alergarea de iepure, aplomb modificat.
Displazia de şold constituie una dintre cele mai comune cauze a apariţiei şchiopăturii la
membrele pelvine. Câinii cu displazie severă de şold prezintă un mers particular (mers rigid), cu
menţinerea membrelor posterioare în poziţie dreaptă, verticală, capul fiind aplecat, iar susţinerea
greutăţii pe membrele afectate se realizează doar pe periniţele digitale. Se produce, de asemenea,
scurtarea fazei de suspensie a pasului.
Se depistează prin urmărirea poziţiei trocanterului mare al femurului în relaţie cu tuberozitatea
ischiadică şi creasta iliumului. Pe animalul în poziţie patrupedă, se compară distanţa dintre trocanterul
mare al femurului şi tuberozitatea ischiadică.
Mărirea unilaterală a distanţei dintre trocanter şi tuberozitatea ischiadică indică prezenţa luxaţiei
cranio-dorsale sau cranio-ventrale a capului femural. Cele două forme de luxaţii deformează în mod
diferit triunghiul format între cele trei puncte de reper (creasta iliumului, trocanterul mare şi
tuberozitatea ischiadică). Orientarea triunghiului (a punctului reprezentat de trocanterul mare al
femurului) în sens dorsal indică o luxaţie cranio-dorsală a capului femural, pe când orientarea ventrală

1
a triunghiului indică o luxaţie caudo-ventrală a capului femural. În formele acute apare tumefacţie în
zona de proiecţie a trocanterului mare a femurului.
O altă metodă de diagnostic a luxaţiei constă în imprimarea mişcării de rotaţie spre exterior a
femurului, după poziţionarea policelui caudal de trocanterul mare.
Dacă articulaţia este sănătoasă, în urma rotirii femurului, trocanterul mare deplasează degetul,
iar în cazul luxaţiei de şold, trocanterul se rostogoleşte peste acesta.
Metoda Norberg constă în măsurarea unghiului obţinut între o linie care uneşte centrii
geometrici ale celor două capete femurale şi o linie care porneşte din centrul capului femural şi trece
tangenţial la marginea anterioară a cavităţii acetabulare. Tehnica este posibilă numai pe filmul
radiografic de calitate suficientă şi obţinut pe animalul poziţionat în decubit dorsal cu membrele în
extensie forţată, pe cât posibil să se asigure un paralelism între razele osoase femurale, realizîndu-se
totodată şi o rotire uşoară internă ale celor două membre, situaţie care va scoate mai clar în evidenţă
capetele femurale.
Încadrarea pe grade de displazie se face atât după observarea modificărilor structurale
osteoarticulare cât şi a valorii unghiului Norberg. Sunt unanim acceptate 5 grade de displazie, după
cum urmează :
 Gradul A (1) = Lipsa Displaziei
Nu sunt semne de displazie de sold, capul femural și acetabul sunt congruente. Marginile craniolaterale
au contururi clare și capete rotunjite. Spatiul articular este îngust și neted. Unghiul acetabular în
conformitate cu Norberg este de aprox. 105 de grade (ca o referință). În cazul articulațiilor șoldului
excelent, marginea acetabulara craniolateral înconjoară capul femural oarecum mai indepartat decat
leterocaudal.
 Gradul B (2) = Aproximativ articulatie normala
Articulatia coxo- femurala aproape normală, capul femural şi acetabulum sunt uşor incongruente,
unghiul Norberg este aproximativ 105 grade, sau centrul capului femural se află într-o poziţie medial
fata de marginea dorsală a acetabulului, capul femural şi acetabulum sunt congruente.
 Gradul C (3) = Displazie usoara
Capul femural și acetabulum sunt incongruente, unghiul acetabular conform Norberg este de
aproximativ 100 de grade, și / sau marginea craniolaterala a acetabulului este ușor aplatizată. Pot sa
existe si neregularitati sau doar niste semne fine de alterari osteoarticulare ale Margo acetabularis
cranialis, caudalis sau dorsalis sau pe capul si gatul femural.
 Gradul D (4) =Displazie moderata
Incongruența evidentă între capul femural și acetabul cu subluxație. Unghiul Acetabular conform
Norberg mai mare de 90 de grade (doar ca referinta). Aplatizarea marginilor craniolaterale și/sau
semnele osteoartrozei.

2
  Gradul E (5) = Displazie severa
Modificări displazice marcate ale articulațiilor șoldului, cum ar fi luxații sau subluxatii, unghiul
acetabular potrivit Norberg mai mic de 90 de grade, aplatizarea evidentă a Margo acetabularis cranialis,
deformarea capului femural (în formă de ciupercă, aplatizat), sau alte semne de osteoartroza.

Displazia coxo-femurală poate să existe sub trei forme :

 laxitate articulară cu sau fără modificări ale muşchiului pectineu la căţei ;
 evidenţierea radiografică a subluxaţiei cu sau fără modificări secundare de artroză ;
 displazie clinică manifestă şi şchiopături atât în perioada de creştere cât şi la adulţi.

Cauze
Sunt descrise doua grupe de cauze in cadrul general, ereditar si de mediu. Cel ereditar este
reprezentat de genotip si caracterul poligenic de segregare a genelor (codul genetic ce se transmite de la
ambii parinti). Din grupa factorilor de mediu fac parte toate influentele exterioare ce pot altera cresterea
si functia oaselor, cartilajelor, ligamentelor, tendoanelor si muschilor (rata de crestere, alimentatia,
exercitiul, greutatea corporala). Este unanim acceptat faptul ca puii nu se nasc cu articulatiile soldului
deja afectate de displazie dar orice greseala in dezvoltare va duce in timp la schimbari ireversibile, iar
perioada critica este intre 14 si 26 de saptamani de viata. Oricum modificarile incep de timpuriu la catei
si se dezvolta devenind active si continue pana la maturitatea scheletului. Unii caini pot sa-si tripleze
greutatea si marimea in doar trei luni de zile facand ca aceasta perioada sa fie una critica in dezvoltarea
soldului. Asadar, necesarul nutritiv pentru cresterea armonioasa a scheletului trebuie sa fie valabil in
proportie corecta si la timpul potrivit.
Mediul in care cainele creste, include si tipul si intensitatea exercitiului, rata de crestere si
greutatea corporala, toate avand influente semnificative. Oricum componenta ereditara reprezinta
factorul major ca atare, aici se poate influenta prin selectia corecta a cainilor.

Tratament
Tratamentul depinde de “vârsta și gradul de disconfort, constatările fizice și radiologice ,
așteptările clientului și finanțele . Opțiunile conservatoare si chirurgicale sunt disponibile pentru puii și
animalele mature, cu dureri de șold secundare displaziei de sold. Deși intervenția chirurgicală precoce
poate imbunatati prognosticul pe termen lung pentru funcțiile clinice facandu-le acceptabile,
aproximativ 75% dintre tineri pacienții tratați in mod conservative vor reveni la funcții clinice
acceptabile la maturitate. Restul pacientilor au nevoie de mai multe tratamente medicale sau
chirurgicale pe parcursul vietii.
Tratamentul chirurgical este indicat la pacienții mai în vârstă , atunci când tratamentul
conservator nu este eficace sau la pacientii tineri, atunci când se doresc performante atletice sau

3
proprietarul dorește să incetineasca progresia afectiunii de deformare articulara (DJD) și de a spori
probabilitatea funcționarii membrelor pe termen lung.
Ameliorarea durerii și îmbunătățirea clinică asociată cu tratament conservator sunt derivate din
proliferarea fibroasă a capsulei articulare, lucru care întărește capsula și împiedică o viitoare entorsa a
capsulei. Semnele clinice care se dezvolta in timpul maturizarii animalului sunt atribuite uzurii
cartilajului articular și osteoartritei progresive. Tratamentul conservator este împărțit în etape pe termen
lung și scurt. Inițial, acești pacienți trebuie tratați pentru o entorsa acuta. Odihnă completă este
obligatorie și trebuie să fie aplicate de la 10 la 14 zile.
Reabilitarea fizică adjuvanta este de ajutor în menținerea mișcarii oferind confort în această
perioadă. Reabilitarea fizica intensa ar trebui să se concentreze pe consolidarea structurilor
periarticulare, care pot reduce șchiopăturile și disconfortul.
Medicamentele antiinflamatorii sunt indicate pentru a calma durerea și fac fizioterapia mai
tolerabila. Cu toate acestea, medicamentele anti-inflamatorii susceptibile de a face pacientul sa se simta
mai confortabil, ar putea face odihna mai dificilă. Clientii trebuie sfătuiți să continue perioada de
odihnă, chiar dacă pacientul pare sa fi revenit la funcționarea normală.