CURS 5

3.2. Aplicaţii medicale. Ultrasonografia

3.2.1. Elemente tehnice ale aparatelor de diagnostic ultrasonografic

Aparatul utilizat în diagnosticul medical cu ultrasunete se numeşte ecograf. Aparatele de
diagnostic ultrasonografic prezintă elemente tehnice constructive şi comenzi comune. Pe de altă
parte, fiecare producător de aparatura de acest gen are propriile soluţii şi inovaţii tehnice şi
introduce comenzi şi funcţii originale. Din aceste motive, standardizarea în domeniul aparaturii
ecografice lasă, de multe ori, de dorit. În cele ce urmează vor fi prezentate principalele elemente
tehnice constructive ale aparatelor de ecografie, precum şi unele comenzi comune tuturor
aparatelor.
Schema bloc a unui aparat de ecografie este prezentata în fig. 9. In alcătuirea unui aparat
de ecografie intra un generator de puls şi unul de fascicul US, care controlează emisia
transductorului. Ecourile sunt controlate de către blocul receptor şi sunt transmise, stocate şi
prelucrate In memoria microprocesorului. Datele din memorie sunt transferate unui monitor TV.

Fig. 9. Schema bloc a unui aparat de diagnostic ecografic.

Generatorul de puls emite pulsurile electrice care activează traductorul. EI controlează

durata, tipul şi intensitatea pulsului electric. Prin controlul asupra duratei impulsului electric,
generatorul de puls determina, de fapt, FRP. In mod obişnuit, excitaţiile electrice au frecventa
egala cu frecventa nominala a traductorului, determinând, la suprafaţa acestuia, o excitaţie de
soc. In cazul în care se urmăreşte emisia unor US cu alta frecventa decât cea nominala, se aplica
frecventa dorita semnalului electric şi acesta forţează traductorul sa emită US cu frecventa care
poate varia cu pana la 30% fata de frecventa nominala. Acest tip de excitare se numeşte burst
excitation. Generatorul de puls determina şi puterea US emise.
Generatorul de fascicul US răspunde de activarea decalata a pieselor piezoelectrice care
alcătuiesc traductoarele. El asigura activarea succesiva a unor grupe de elemente ale
traductoarelor lineare. Tot aceasta componenta a aparatului determina emisia divergenta a US în
cazul transductoarelor sectoriale electronice precum şi decalajul necesar pentru focalizarea
dinamica de transmisie.
Traductorul este componenta esenţială a oricărui aparat de ecografie. Noţiunea de
transductor defineşte un dispozitiv care transforma o forma de energie în alta. In cazul
ultrasonografiei, transductorul asigura transformarea reciproca între energia electrica şi energia
mecanica (acustica).
 Structura transductoarelor este complexă. Elementul central îl constituie materialul
piezoelectric (ceramica sau masa plastica), a cărui grosime determina frecventa nominala. Pe faţa
anterioara (de emisie) a materialului piezoelectric se afla un strat extrem de subţire de material
plastic al cărui impedanţă acustica este intermediara între cea a elementului piezoelectric şi cea a
ţesuturilor în care se transmit US. Acest strat este denumit strat adaptativ de sfert de lungime de
unda şi are rolul de a facilita transmisia US din transductor în corp, crescând randamentul
traductorului. Deasupra stratului adaptativ, suprafaţa de emisie este acoperita cu un strat de
material plastic care are impedanţa apropiata de cea a corpului omenesc. Fata posterioara a
materialului piezoelectric este căptuşită cu un material atenuator care are rolul de a reduce
capacitatea de rezonanta sonora. Acest ansamblu constructiv este cuplat la componenta electrica
a aparatului, care asigura generarea pulsurilor şi recepţia ecourilor. In cazul în care antrenarea în
mişcare a elementelor piezoelectrice se realizează în mod mecanic, în structura transductorului
intra şi un mic motor. Întregul ansamblu de elemente constituente este cuprins într-o carcasa de
plastic, închisa ermetic şi izolata. In timpul examinării ecografice, operatorul vine în contact doar
cu aceasta carcasa. Un cablu electric asigura legătura la consola aparatului de ecografie.
La extremitatea dinspre consola exista o mufa complexa. In funcţie de modul de
emergenta al US şi de modalitatea utilizata pentru secventializarea fasciculelor de US,
traductoarele pot fi clasificate în mai multe grupe, prezentate în tabelul 1.
Traductoarele lineare produc pe ecran 0 imagine dreptunghiulara, deoarece fasciculele
de US emerg paralel între ele şi perpendicular pe suprafaţa traductorului. Transductorul linear
mecanic este alcătuit dintr-o singura piesa piezoelectrica, înglobata într-o carcasa cu lichid şi
angrenata mecanic într-o mişcare rapida de "du-te-vino", pe niste sine paralele cu suprafata de
emisie a traductorului. Traductorul linear electronic este alcătuit dintr-un numar variat (64-128)
de elemente piezoelectrice, aranjate linear (ca şi claviatura unui pian) şi activate electronic
succesiv, în grupe de cate 4 sau 8 (fig. 10).
Tabel 1. Tipuri şi variantele constructive ale traductoarelor utilizate în diagnosticul ecografic.

Tip de transductor Varianta constructiva

Linear • mecanic
• electronic
• mecanic
Sectorial - pendulant
- rotativ
- cu un element
- cu mai multe elemente
- inelar
• electronic
- propriu-zis, cu emisie fazatii (phased-array)
- vectorial
- convex
• pentru modul M
Monoelemente • pentru modul A
• pentru tehnica bidimensional static
Combinate
• pentru Doppler continuu
• cu frecvente multiple
• cu funcţii multiple
Traductoarele sectoriale produc pe ecran o imagine de sector de cerc (triunghiulara),
vârful sectorului corespunzând cu suprafata de emisie de pe traductor. Fasciculele de US emerg
divergent (în evantai), dintr-un punct comun de pe suprafata traductorului. Exista mai multe
variante de traductoare sectoriale mecanice.
Traductorul pendulant este alcătuit dintr-o singura piesa piezoelectrica antrenata mecanic
într-o mişcare de pendulare (tip metronom) în fata ferestrei prin care emite US . Transductorul
rotativ poate fi alcătuit din unul sau mai multe elemente piezoelectrice. Traductorul rotativ eu o
singura piesa piezoelectrica, care efectuează o rotaţie de 360°, este utilizat în unele examinări
endocavitare (vezica urinara, prostata, tub digestiv, vascular). Imaginea obţinută va fi circulara.
Traductorul rotativ cu mai multe piese ceramice este frecvent utilizat în examinarea abdomenului
şi a cordului. Piesele sunt antrenate mecanic într-o mişcare de rotaţie, fiecare piesa ajungând pe
rând în rata ferestrei de emisie a transductorului (fig. 11)

Fig. 10. Traductor linear. Fig. 11. Traductor sectorial mecanic.

Traductorul sectorial electronic realizează tot imagini de sector de cerc, însa prin
activarea electronica decalata (asistata de computer) a unor elemente piezoelectrice fixe. Acest
tip de traductor grupează un număr mare de piese piezoelectrice aşezate linear pe o suprafaţă
mică şi activate" în pachete".
Traductorul convex este, în ultima instanţă, un traductor linear ca şi construcţie, dar care
se caracterizează prin convexitatea suprafeţei de emisie, cu activare electronica succesiva a
componentelor şi obţinerea unei imagini trapezoidale (fig. 12).

Fig. 12. Traductor convex.

Traductorul inelar (anular) este caracterizat prin dispunerea pe inele concentrice a

microelementelor ceramice, care au focalizare variata şi activare în bloc. In acest mod se obţin
fascicule US foarte subţiri, cu focalizare extinsa. Antrenarea In mişcare a celulelor piezoelectrice
este realizata în acelasi mod ca şi la traductoarele sectoriale mecanice clasice.
Monoelementele sunt traductoare a1catuite dintr-o singura piesa piezoelectrica, deci ele
nu pot fi antrenate în activare electronica secvenţială. Aceste traductoare sunt deplasate de către
mâna examinatorului, nefiind antrenate nici în mişcarea mecanica automata.
Monoelementele pentru modul M sunt plasate pe regiunea precordiala, unde sunt păstrate
nemişcate. Ele au frecventa şi focalizare fixa.
 Monoelementele pentru examinarea Doppler continuu sunt utilizate în mod similar. Ele
sunt alcătuite din doua elemente piezoelectrice, dintre care unul emite în mod continuu US, iar
celalalt recepţionează, continuu, ecourile.
Monoelementele pentru modul A mai sunt, rareori, utilizate în oftalmologie şi neurologie.
Monoelementele pentru examinarea statica au frecventa şi focalizare fixa. Ele sunt mişcate
manual de câtre examinator pe tegumentele pacientului, generând imaginea ecografica statica.
Traductoarele combinate caracterizează aproape toate aparatele moderne. Aceste
traductoare sunt complexe, combinând mai multe din posibilităţile traductoarelor simple
prezentate pana acum. Traductoarele cu frecvente multiple înglobeaza într-un singur ansamblu
constructiv elementele necesare examinării cu frecvente între 3,5 şi 10 MHz. Traductoarele cu
funcţie multipla permit efectuarea, cu acelaşi traductor şi concomitent, a examinării în modurile
A, B, M şi Doppler (continuu, pulsat şi color).
In funcţie de modul lor de aplicare, diferenţiat după scopul urmărit, traductoarele se
împart în mai multe categorii.
Traductoarele pentru aplicaţie externa (percutanată) pot avea frecventa mica sau mare.
Cele cu frecventa redusa (2,25 - 3,5 MHz) sunt utilizate pentru examinarea regiunilor profunde
ale corpului la adult (ficat, pancreas, rinichi, retroperitoneu, obstetrica). Cele cu frecventa mare
(5 - 7,5 - 10 MHz) sunt utilizate pentru examinarea pediatrica sau a organelor superficiale
(tiroida, glanda mamara, scrot, carotide etc.).
Traductoarele endocavitare au frecventa nominala mare şi sunt utilizate pentru
examinarea în detaliu a unor organe din vecinătatea cavităţilor naturale. Traductoarele pentru
aplicaţie endorectala permit explorarea în detaliu a prostatei, veziculelor seminale, vezicii urinare
şi rectului. Aplicarea endovezicala a traductoarelor este utilă în patologia prostatica şi a vezicii
urinare. In obstetrică şi ginecologie au mare utilitate traductoarele aplicate endovaginal.
Traductoarele introduse în tubul digestiv sunt utile atât pentru examinarea cordului, cat şi pentru
evaluarea esofagului (ecografie transesofagiana), stomacului şi colonului (ecoendoscopie). De
asemenea, pot fi explorate organele învecinate (pancreas, cai biliare, porta etc.). Aplicarea
endovasculară a transductoarelor cu frecventa de 20 MHz este utila pentru aprecierea peretilor
vasculari. Traductoare montate pe microcatetere au fost introduse în cavitatea şi trompele
uterine, în uretere, în bronhii, în calea biliara principala, vena porta etc.
Transductoarele pentru uz intraoperator sunt complet sterilizabile, au frecventa mare şi
sunt aplicate direct pe diverse organe în cursul intervenţiilor chirurgicale. Tot în aceasta
categorie intra şi traductoarele concepute pentru a fi utilizate în timpul operaţiilor laparoscopice.
Valoarea şi limitele diferitelor tipuri de traductoare este prezentata în tabelul 2.
Receptorul este componenta aparatului de ecografie în care sunt prelucrate impulsurile
electrice generate de către ecouri la nivelul transductorului. Voltajul foarte mic al impulsurilor
recepţionate este amplificat. Amplificarea este reglabila. Ea se poate adresa atât tuturor ecourilor
de amplificare globala (gain - engl.) - cat şi anumitor domenii ale valorilor, prin intermediul
curbei de compensare a atenuării în funcţie de timp (TGC).
Tabelul 2. Comparatie între diferitele tipuri constructive de traductoare (pentru aceeaşi frecvenţă nominală)

Traductor linear Traductor Traductor sectorial Traductor sectorial

Criteriul de apreciere
electronic convex mecanic electronic
uniforma pe toata uniforma, fără limitata în câmpul limitata în câmpul
Informatia anatomica
imaginea limitări apropiat apropiat
 Rezolutia în câmp buna buna foarte slaba slaba
apropiat
Rezolutia în
buna foarte buna foarte buna foarte buna
profunzime
Examinarea cordului greu realizabila posibila foarte uşor realizabila uşor realizabila
Examinarea
cu unele dificultăţi fără dificultăţi Tara dificultăţi fără dificultăţi
abdomenului
Examinarea organelor
uşoara posibila foarte dificila dificila
superficiale
Uzura mecanica a prezenta,
absenta absenta absenta
unor componente semnificativa
Cost moderat mediu mediu mare
Tot la nivelul receptorului este modelat raportul dintre cel mai puternic şi cel mai slab
ecou, prin stabilirea unui domeniu dinamic al valorilor ecourilor (dynamic range - engl.).
Domeniul de diferenţa între ecouri este de 100 dB, ceea ce înseamnă zece miliarde de ori. Prin
TGC pot fi compensaţi 60 dB care sunt datoraţi atenuării. Întrucât capacitatea maxima de afişare
a monitorului poate cuprinde doar nuanţe de gri care sa corespunda la 25 dB din cei 40 dB
rămaşi necompensaţi, este necesara comprimarea ecourilor prin amplificarea selectiva a
ecourilor slabe şi amplificarea foarte redusa a ecourilor puternice. Amplificarea electiva se
realizează după o curba logaritmica.
O alta funcţie a receptorului o constituie filtrarea primara a semnalului electric, pentru a
elimina semnalele electrice foarte slabe care corespund zgomotului de fond sau reflexiilor
multiple.
Memoria electronica este o componenta fundamentala a oricărui aparat de ecografie.
Semnalul electric provenit de la receptor este transformat în informaţie binara de către un
convertor analog-digital. Informaţia este stocata şi prelucrata în straturile memoriei, după cum a
fost prezentat în secţiunea referitoare la imaginea ecografica. Convertorul digital analog
transforma informaţia prelucrata în semnal electric. Acest semnal electric este demodulat -
respectiv, este supus la procesele de rectificare şi filtrare - pentru a deveni semnal video. în fine,
semnalul video este trimis spre monitor.
Monitorul este alcătuit dintr-un tub catodic, al cărui fascicul de electroni este activat sub
forma de linii orizontale. Fiecare linie corespunde· unui rând din memoria digitala. Cu alte
cuvinte, informaţia ecografica este obţinută şi stocata în coloane, dar este afişată în rânduri (fig.
13.). 0 imagine afişată pe monitor este alcătuita din 525 de linii. Pentru a reduce efectul de
oscilaţie ("clipire") a imaginii, fiecare imagine este divizata în doua câmpuri - câmpul liniilor cu
număr par şi cel al liniilor cu număr impar - care sunt afişate alternativ. In cursul examinarii în
timp real obişnuite, pe ecran sunt afişate 30 de imagini (60 de câmpuri) pe secunda.
 Fig. 13.

3.2.2. Comenzi şi funcţii uzuale ale aparatelor de ecografie

Fiecare aparat de ecografie are propriile comenzi şi funcţii. In cele ce urmează sunt
prezentate unele comenzi şi funcţii comune tuturor ecografelor şi care necesita identificare rapida
pentru a putea începe mânuirea instrumentului. In paranteza este prezentata denumirea acestor
comenzi în limba engleza, aşa cum apar ele pe tastatura celor mai multe aparate.
Îngheţarea imaginii (Freeze) se realizează prin apăsarea unei taste sau/şi a unei pedale.
Ultima imagine afişată pe ecranul monitorului este păstrată nemişcată timp nelimitat, pana la
anularea comenzii. Întrucât, odată cu îngheţarea imaginii, dispare necesitatea achiziţionării de
noi informaţii, la majoritatea aparatelor îngheţarea este asociata cu trecerea transductorului în
repaus.
Scala de mărire a imaginii (Scale, Zoom) permite mărirea unei anumite regiuni de interes
din imagine de mai multe ori. Mărirea se poate produce la achiziţia imaginii (write-zoom),
ducând la creşterea rezoluţiei sau la citirea informaţiilor din memorie (read-zoom), fără creşterea
rezoluţiei. Mărirea la achiziţie poate fi aplicata doar imaginii în mişcare, în timp ce mărirea la
citire poate fi aplicata şi imaginii îngheţate.
Cursoarele luminoase (Caliper) pot fi apelate pentru efectuarea unor măsurători multiple,
dintre care distanta, perimetrul şi aria sunt comune tuturor aparatelor.
Focalizarea (Focus) permite examinatorului sa stabilească numărul de focare, precum şi
adâncimea dorita pentru zona de focalizare.
Selecţia modalităţii de examinare ecografica este realizata prin mai multe butoane,
corespunzând fiecare unei anumite tehnici: mod A, mod M, bidimensional în timp real (B),
Doppler continuu (CW), Doppler pulsat (PW), color sau modul Doppler putere (Power).
Selecţia traductorului dorit (Probe) dintre cele cuplate la aparat se realizează prin
apăsarea unei taste care poarta un număr sau o pictograma sugestiva pentru formatul imaginii.
Compensarea atenuării în funcţie de timp (TGC) este obţinută prin mânuirea unei scări de
potenţiometre. Curba TGC are o porţiune de amplificare iniţială (near gain), o panta a
amplificării în regiunea mijlocie a imaginii (slope) şi o porţiune lineara de amplificare în
profunzime (far gain).
Puterea US emise şi amplificarea totala a ecourilor (Gain) sunt controlate de către
potenţiometre separate.
Domeniul dinamic de compresie a nivelelor de gri (Dynamic range) este comandat de
către o tasta cu mai multe nivele de activare.
Amplificarea marginilor (Edge enhancement) este o funcţie accesibila aproape tuturor
aparatelor, comandata de o tasta cu activare, de asemenea, în trepte.
 Inversarea direcţiei imaginii (stânga-dreapta, uneori sus-jos) poate fi obţinută printr-o
tasta. Aceasta comanda permite orientarea corecta a imaginii pe ecran fără a fi nevoie sa se
schimbe poziţia traductorului.
Tastatura alfanumerica oferă posibilitatea de a introduce pe imagine informaţii privind
identitatea pacientului, locul şi identitatea examinatorului, comentarii asupra elementelor vizibile
pe imagine, diferite pictograme etc. De asemenea, la cele mai multe aparate, funcţiile de
întreţinere şi calibrare ale aparatului, destinate service-ului, sunt accesate tot prin tastatura.
Conectarea eu un videocasetofon extern (VTR playback/store) permite înregistrarea pe
caseta a imaginilor şi redarea lor pe monitorul aparatului.
Viteza de derulare (Sweep speed) a ecranului pentru unele modalităţi grafice de
examinare, cum sunt ecografia în modul M sau Doppler, este comandata prin taste cu mai multe
trepte. La unele aparate, aceeaşi funcţie controlează şi frecvenţa imaginilor bidimensionale,
Memoria video interna (Cineloop) constructiva care permite vizualizare dinamice fara
înregistrare video externa.
Marcarea poziţiei traductorului (Body mark) se realizează cu ajutorul unor pictograme
care reprezintă corpul omenesc sau/şi anumite regiuni anatomice.
In afara acestor facilităţi tehnice, multe aparate de ecografie permit marcarea şi
delimitarea pe imagine a zonelor de interes, efectuarea unor măsurători şi prelucrări speciale (de
tipul histogramei ecografice), afişarea curbelor de pre- şi postprocesare precum şi înscrierea
automata a unor date de interes general: data şi ora examinării, frecventa transductorului şi date
cifrice privind regimul de funcţionare al aparatului. Unele aparate moderne pot sa cuprindă pe
ecran simultan 2-4 sau 8 imagini bidimensionale (seriografie) sau pot afişa simultan informaţia
ultrasonora în modul A, M, B şi Doppler. Facilităţile tehnice depind de firma producătoare şi
variază mult de la un aparat la altul.

3.2.3. Principii fizice

3.2.3.1. Impulsul de ultrasunete.
In diagnosticul ultrasonografic, aceeaşi piesă de material piezoelectric emite US şi
recepţionează ecourile. Emisia şi recepţia se realizează alternativ: traductorul emite un impuls
scurt de US după care, pentru o perioada de timp, recepţionează ecouri ce, realizând ciclul puls-
ecou. Acest ciclu se repeta ritmic.
Ciclul puls-ecou este alcătuit din doua componente: impulsul (pulsul) de US şi perioada
de recepţie a ecoului. Pulsul de US este un sunet scurt, alcătuit din 2 - 3 cicluri de unda. Durata
obişnuită a unui puls de US este de 1 microsecunda. In timpul perioadei de recepţie, traductorul
nu emite energie US, ci doar recepţionează ecourile. Durata perioadei de recepţie este mare, de
aproximativ 99 microsecunde (fig. 14).

Fig. 14. Ciclul puls-ecou.

 Frecventa de repetiţie a pulsului (FRP) defineşte numărul de impulsuri (de cicluri puls-
ecou) pe care traductorul le emite într-o secunda. Unitatea de măsură a FRP este Hz, iar mărimea
obişnuită a FRP este de ordinul kHz.
Perioada de repetiţie a pulsului defineşte timpul scurs între începutul a doua cicluri puls-
ecou succesive. Ea este egala cu durata unui ciclu puls-ecou. Unitatea de măsură a perioadei de
repetiţie a pulsului este secunda cu submultiplii săi. Aceasta mărime a ciclului puls - ecou se afla
în relaţie de inversa proporţionalitate cu FRP (fig. 15).
Lungimea spaţiala a pulsului (LSP) defineşte distanta parcursa de unda pe durata
producerii unui impuls de US. Aceasta mărime se poate calcula înmulţind numărul de cicluri de
unda dintr-un impuls cu . Unitatea de măsura este milimetrul. LSP este un factor hotărâtor în
stabilirea rezoluţiei axiale a unui transductor (fig. 15). Noţiunile teoretice privind rezoluţia în
ecografie sunt prezentate ulterior, odată cu imaginea ecografica.

Fig. 15. Mărimile fizice care caracterizează pulsul de ultrasunete.

In continuare sunt prezentate câteva interrelaţii între mărimile fizice care caracterizează
unda sonora şi mărimile definitorii pentru pulsul de ultrasunete.
FRP ↑→ perioada de repetiţie e pulsului ↓
Perioada ↑→ durata pulsului ↑
Numărul de cicluri în puls ↑→ durata pulsului ↑
Frecvenţa ↑→ durata pulsului ↓
Lungimea de undă ↑→ LSP (lungimea spaţială a pulsului )↑
Numărul de cicluri în puls ↑→ LSP↑
Frecvenţa ↑→ LSP ↓
Frontul undei ultrasonore reprezintă locul geometric al tuturor punctelor din mediul de
propagare a sunetului care se afla la un moment dat In faza (fig. 16).
Forma frontului de unda depinde de mărimea suprafeţei transductorului şi este definita de
principiul lui Huygens (fig. 17): daca suprafaţa traductorului este mica în comparaţie cu 
undele se vor împrăştia concentric şi vor realiza fronturi de unda semicirculare (fig. 17, a); dacă
suprafaţa traductorului este mare comparativ cu  sau dacă se alătură mai multe surse sonore
mici, undele US se vor' împrăştia ca şi cum ar proveni de la o multitudine de surse mici, aranjate
liniar. Rezultă un front de unda linear, paralel cu suprafaţa traductorului şi de lărgime egală cu a
acestuia (fig. 17, b). Importanţa practica a formei frontului de unda rezidă în faptul că aceasta
determină, în ultima instanţă, formatul dreptunghiular sau triunghiular al imaginii ecografice.
 a) b)

Fig. 17. Principiul Huygens: dacă sursa sonoră are suprafa ţa

mică, frontul undei are forma circulara a); dacă se alătură multiple
surse sonore mici (sau dacă suprafa ţa sursei este foarte mare),
Fig. 16. Reprezentarea frontului undei frontul undei este linear, paralel eu suprafaţa ansamblului de surse
sonore. sonore b).

3.2.3.2. Calităţile materialelor piezoelectrice.

Pentru a obţine o rezoluţie cât mai buna a imaginii, în diagnosticul ecografic se utilizează
impulsuri foarte scurte de US. Rezoluţia spaţială ideala este egală cu A şi se obţine când la un
singur impuls electric, materialul piezoelectric emite o unda US care durează o singura perioadă.
Cristalele de cuarţ au o mare capacitate de rezonanta. Cu alte cuvinte, un cristal de cuarţ supus
acţiunii unui singur impuls electric va produce US timp de cca. 1500 de perioade, ceea ce induce
degradarea imaginii.
De aceea, în producerea US pentru diagnosticul ecografic nu se utilizează cristale de
cuarţ, ci traductoare din ceramica sintetica - de tipul zirconatului de plumb sau al titanalu/ui de
bariu - sau din derivaţi de mase plastice - de tipul fluorurii de poliviniliden. Aceste substanţe
sunt alcătuite din particule încărcate electric şi orientate linear prin expunerea timp îndelungat la
câmpuri magnetice puternice. Aranjarea spaţială a particulelor are loc în timpul producerii
materialului, în perioada în care acesta este topit. Supraîncalzirea unui traductor poate determina
depolarizarea materialului piezoelectric, urmată de pierderea calităţilor specifice ale acestuia.
Capacitatea de rezonanţă a acestor materiale este mult redusă în comparaţie cu cuarţul. In plus,
traductoarele sunt căptuşite cu un material atenuator, numit araldită. In acest mod, la o singură
stimulare electrica, se obţin unde sonore cu durata de doar 2-3 perioade şi cu amplitudine rapid
descrescândă (fig. 18).

Fig. 18. Capacitatea de rezonanta: foarte mare în cazul cristalului de cuarţ şi mica pentru titanatul de bariu.
Frecvenţa nominala a unui traductor.
O piesa data din ceramica sintetica se caracterizează prin frecventa de rezonanta,
reprezentând frecventa US emise în condiţiile în care conversia energiei electrice în energie
acustica se realizează cu randament maxim. Frecventa de rezonanta a unei piese ceramice
depinde de grosimea ceramicii. Cu cât materialul este mai gros, cu atât frecventa US emise este
mai mica. Dependenta frecvenţei de grosimea materialului piezoelectric este ilustrata în tabelul
3.
Tabel 3. Grosimea materialului piezoelectric pentru diferite frecvente nominale (dupa Kremkau).

Frecvenţa Grosime
MHz mm
2 1
3,5 0,6
5 0,4
7,5 0,3
10 0,2

Frecventa nominala a unui traductor defineşte o anumita valoare a frecventei US emise

care este caracteristica pentru acel traductor. Datorita dependentei de grosimea materialului
piezoelectric, frecvenţa nominala este prestabilita în cursul fabricării traductorului şi are valoare
fixa pentru fiecare traductor în parte. In practică, se constată rezonanţă transductorului nu numai
la frecvenţa de rezonanţă, ci şi la armonicele ei, bineînţeles cu randament redus. Ca atare, la
stimularea electrica a materialului piezoelectric rezulta un spectru de frecvente ultrasonore, în
care domină cele având valoarea frecvenţei de rezonanţă. Acest spectru de frecvenţe poarta
numele de lărgimea de bandă a semnalului ultrasonor şi are aspectul unei curbe gaussiene (fig.
19). Lărgimea de bandă suferă modificări la diferite profunzimi în corpul omenesc datorita
absorbţiei frecvenţelor înalte. Frecvenţa dominantă în lărgimea de bandă şi care are utilitate
maximă în generarea imaginii ultrasonore, poartă denumirea de frecvenţa nominală a
traductorului respectiv.

Fig. 19. Lărgimea de bandă a ultrasunetelor emise de către un traductor cu frecvenţa nominală de 3,5 MHz.

3.2.3.3. Fasciculul de ultrasunete.

La aplicarea unui stimul electric asupra unei piese de material piezoelectric, nu se
produce o singura unda ultrasonora, ci este emis un fascicul (sau mănunchi) de unde care au
origine pe toata suprafaţa materialului (fig. 20).
 Grosimea fasciculului de US nu este uniformă, fiind determinată în primul rând de
diametrul materialului piezoelectric. Forma fasciculului de US este complexă. Dacă se ia în
considerare o piesă piezoelectrică cu forma circulară, atunci fasciculul de US are, în vecinătatea
piesei, forma cilindrică (zona apropiată sau zona Fresnel), iar în regiunea îndepărtată, forma
tronconica (zona îndepărtată, zona de divergenţă sau zona Fraunhofer) (fig. 1. 21).

Fig. 20. Fasciculul de unde.

Fig. 21. Componentele geometrice ale unui fascicul ultrasonor nefocalizat.

Diametrul materialului piezoelectric şi lungimea de unda a US determină atât lungimea

zonei Fresnel, cât şi gradul de divergenta al US. Cu cât materialul piezoelectric are diametrul mai
mare, cu atât fasciculul de US este mai gros, lungimea zonei Fresnel este mai mare, iar
divergenţa US este mai mică (fig. 22, a). Scăderea frecventei US (creşterea lungimii de undă)
determină scurtarea zonei Fresnel şi creşterea unghiului de divergenţă (fig. 21, b).
 Fig. 22. Dependenţa geometriei unui fascicul US nefocalizat de diametrul şi frecvenţa nominală a traductorului:
a) cu cât diametrul traductorului este mai mare, lărgimea fasciculului creşte dar zona Fraunhofer se îndepărtează de
suprafaţa de emisie; b) cu cât frecvenţa nominala este mai mare, cu atât zona Fraunhofer este mai îndepărtată de
suprafaţa de emisie.

Elasticitatea reprezintă proprietatea unui corp de a reveni la forma şi volumul iniţial, după
ce a fost supus unei deformări mecanice.
Rigiditatea (sau modulul elasticităţii) defineşte rezistenţa unui material la compresiune.
Pentru organele parenchimatoase, rigiditatea depinde de proporţia de ţesut conjunctiv fibros care
intră în structura organului. Rigiditatea este principalul factor care determină viteza de propagare
a sunetelor într-un ţesut. Cu cât rigiditatea este mai mare, cu atât viteza de propagare creste.
Densitatea defineşte concentraţia materiei şi exprimă masa/unitate de volum. Creşterea
densităţii determina scăderea vitezei de propagare. Cu toate acestea, factorul determinant al
vitezei de propagare este rigiditatea. Mediile cu rigiditate mai mare au şi densitate mai mare.
Valorile densităţii variază mult mai puţin comparativ cu cele ale rigidităţii, astfel încât mediile
mai rigide, caracterizate prin densitate mai mare,vor fi definite prin valori mai mari ale vitezei de
propagare a ultrasunetelor. Impedanţa acustică (Z) este o mărime care defineşte măsura în care un
mediu permite propagarea ultrasunetelor. Ea se calculează prin produsul dintre viteza sunetului
printr-un anumit mediu şi densitatea mediului respectiv:
Z =c⋅ρ
Unitatea de măsura este denumita rayl (kg/m3 m/s). In tabelul 4 sunt redate impedanţele
acustice ale câtorva medii mai importante întâlnite în corpul omenesc.
Tabelul 4. Valori ale impedanţei acustice caracteristice pentru diferite medii biologice.

Mediu Impedanţa (rayl10.6 ) Mediu Impedanţa (rayl10.6 )

aer 0,0001 rinichi 1,62
ţesut adipos 1,38 ficat 1,65
apa 1,50 muschi 1,70
sange 1,61 oase 7,80
 După cum se poate constata, impedanţele acustice ale ţesuturilor moi din corpul omenesc
au valori foarte apropiate, în timp ce aerul şi osul sunt caracterizate prin valori care se abat mult
de la media pentru ţesuturile moi. Valorile impedanţei acustice au o importanţă mare în
generarea ultrasunetelor reflectate.
Relaţia între impedanţa şi factorii săi determinanţi este prezentată mai jos.
Densitate↑
→Impedanta↑
Viteza de propagare↑
Viteza de propagare ↑