Bilete examen Radiologie-Ecografie

1. Componentele instalaiei Roentgen Este compusa din mai multe segmente : a. Captatorul de energie electrica compus dintr-o sursa directa sau cu utilizare exclusiva , prevazut cu stabilizator pt evitarea variatiilor de curent electric . b. Masa de comanda formata din 2 parti : - microuzina de prelucrare a curentului electric pt a deveni sursa de energie si de producere a radiatiilor . - masa de comanda propriu-zisa este constituita din sisteme de reglare a intensitatii , frecventei si adaptabilitatii energiei de lucru la conditiile de functionare . c. Sistemul de transmitere a energiei electrice catre tuburile radiogeneratoare ( troleele sau cablurile electrice ) . d. Instalatia de examinare compusa din 2 posturi , fiecare post fiind reprezentat de un stativ in care este instalat tubul radiogenerator si captatorul radiatiilor care au tranzitat organismul . e. Instalatia pt prelucrarea filmelor radiologice si pt decodificarea imaginii radiologice . A. Captatorul de energie electrica se recomanda ca sursa de energie electrica sa fie separata de sursele pt alti consumatori. B.Masa de comanda serveste la punerea in functiune si oprirea aparatului precum si la reglarea intensitatii , respictiv a duritatii razelor X . Totodata de la masa de comanda se stabileste timpul de expunere , ea trebuie sa incorporeze un miliamper-metru care masoara si stabileste intensitatea curentului ce trece prin tubul radiogen si un kilovolt-metru care indica tensiunea curentului ce trece prin tub , adica duritatea razelor generate . D.Instalatia de examinare este prevazuta cu un sistem de sustinere a tubului radiogen , de captare a radiatiilor utilizate si o instalatie de amplase si manipulare a pacientului . E.Instalatia pt prelucrarea filmelor radiologice si pt decodificarea imaginii radiologice 2. Filmul radiografic Reprezinta accesoriul principal pt realizarea imaginii radiografice . Este alcatuit dintr-un suport de celuloza acetilacetata , inflamabil sub influenta unei surse de foc , dar fara consecinte pirogene dupa indepartatrea focului. Are o grosime uniforma de mm si pe ambele fete sunt asternute emulsiile radiosensibile . Emulsia radiosensibila este alcatuita dintr-un strat de gelatina in care sunt dispersate granule foarte fine de bromura de argint. Imaginea obtinuta pe filmul radiografic , echivaleaza cu negativul obtinut in procesul de fotografiere.
3. Prelucrarea filmelor radiografice In urma iradierii filemlor radiologice in timpul radiografierii , cristalele de bromura de argint din emulsia de gelatina sufera modificari care se desfasoara lent . Aceste modificari sunt evidentiabile prin procedee reductoare . Acest proces de reducere poarta numele de developare . Procesul de developare , care asigura evidentierea imaginii inregristrate in urma iradierii , se realizeaza folosind substante revelatoare care elibereaza clorul sau bromul din sarurile halogene de argint si pastreaza argintul pe film sub forma unui depozit de culoare neagra , format din graunte microscopice de argint oxidat . Aceste reactii chimice care apar in timpul procesului de developare se soldeaza cu gaze toxice a caror actiune trebuie prevenita printr-o aerisire corespunzatoare a camerei . Pt a asigura o buna developare , filmul radiologic trebuie sa fie in contact cu solutiile de developare uniform pe toata suprafata lui . Procesul de developare se executa la intuneric sau la lumina rosie si este urmarit sub aspectul duratei cu ajutorul unui cronometru cu semnal sonor . Trebuie luat in considerare ca o developare mai lunga decat durata recomandata , ofera o radiografie mai stearsa , fara contraste . Dupa relevare , filmele developate sufera o prima spalare rapida , preferabil in flux de apa curgatoare , dupa care se lasa sa se scurga surplusul de apa si se introduc in solutia fixator . Fixarea imaginii are ca rost indepartarea particulelor de bromura de argint printr-o dizolvare de hiposulfit de sodiu . Dupa fixare radiografia se spala final timp de 30 de minute in jet de apa curgatoare . O spalare incompleta determina aparitia pe filmul uscat de pete eflorescente , albe , de hiposulfit . Uscarea filmelor se face la aer sau in etuve . 4. Legile formrii imaginii radiologice n Roentgendiagnostic Radiatiile X generate de tubul radiogenetic sunt proiectate in spatiu sub forma unui fascicul conic . Daca acest fascicul actioneaza asupra unui substrat fluoresccent sau a filmului radiologic , aceste substraturi vor suferi actiunea razelor uniform pe toata suprafata . Fasciculul conic de radiatii prezinta o raza centrala care coincide cu inaltimea centrala a conului . Raza centrala constituie forma ideala de interactiune cu substraturile , fiind perpendiculara pe aceste substraturi. Celelalte raza sunt proiectate divergent din ce in ce mai indepartate de raza centrala , la baza conului . Pt a preveni dispersarea laterala a razelor , instalatia Roentgen este dotata cu limitatoare .

a. Legea proiectiei : se aplica ca urmare a faptului ca proiectia fasciculului de radiatie este de forma conica , iar
imaginea care se realizeaza reprezinta baza conului . Daca in traseul fasciculului de raze se interpune un substrat prezenta acestuia face ca imaginea ce se formeaza sa fie intotdeauna mai mare decat dimensiunea obiectului . Dimensiunea imaginii este cu atat mai mare cu cat obiectul radioexpus se gaseste mai aproape de tubul radiogenetic . In cazul in care pe traseul fasciculului se gasesc mai multe obiecte succesive , acele structuri care se plaseaza mai aproape de tubul radiogen sunt cele care vor avea dimensiuni mai mari . Concluzia : pt obtinerea unei imagini radiologice cat mai corecte structura ce urmeaza sa fie radiodiagnosticata trebuie sa fie pozitionata cat mai aproape de film sau ecran sau sa se mareasca distanta intre focarul radiogen si suportul pe care se va forma imaginea radiologica . Legea sumatiei planurilor : imaginea radiologica , in cazul examinarii unei regiuni este constituita din insumarea absorbtiilor diferitelor planuri pe care fasciculul radiologic le parcurge . Cu alte cuvinte imaginea care rezulta este o sumatie a imaginilor elementelor diferite strabatute succesiv de fascicul . Din cauza acestei sumatii imaginea radiologica pierde detalii de structura , pozitie si dimensiune sau chiar de forma pt unele componente . Legea incidentelor tangentiale : conturul imaginii radiologice , respectiv trasarea neta a limitelor strcturilor ce compun imaginea radiologica , se realizeaza numai atunci cand raza incidenta atinge tangential marginea unui obiect sau a suprafetelor care separa 2 obiecte cu opacitate diferita . Rezulta ca atunci cand o raza incidenta atinge tangential o suprafata , imaginea radiologica a acesteia are un contur bine desenat . Atunci cand raza incidenta atinge perpendicular o suprafata , desenul de contur nu apare . Cand raza incidenta atinge tangential o cresta ascutita ea produce un contur sters , compus din nuante degradate progresiv .

b.

c.

5. Imaginea radiologic Atat cea obtinuta pe ecran cat si cea de pe filmul radiologic este rezultatul procesului de absorbtie suferit de fasciculul de radiatii obligat sa parcurga un anumit traseu prin organismul examinat . Gradul absorbtiei suferite la nivelul diferitelor componente se materializeaza pe imaginea radiologica prin alternante graduale de la alb la negru , oferite de diferentele de luminozitate asigurate de cantitatea de radiatii ajunse pe suportul pe care se formeaza imaginea radiologica . Atunci cand contrastul se formeaza pe baza diferentelor nete de absorbtie , realizate de structura fireasca a componentelor unui organism poarte denumirea de contrast natural . Atunci cand gradul de absorbtie a 2 componente situate alaturat este aproximativ identic , posibilitatea individualizarii lor impune utilizarea contrastului artificial . Acesta se asigura prin substante , solutii sau structuri naturale care pot fi incorporate in unul sau mai multe organe vecine si prin aceasta sa se realizeze alt grad de absorbtie a radiatiei la nivelul respectiv . Contrastul artificial poate fi radioopac , radiotransparent sau mixt. 6. Reguli generale ce trebuie respectate n cursul examinrii radiologice
Personalul care lucreaza in mediu de utilizare a radiatiilor trebuie instruit pt a-si conoaste bine atributiile si echipat cu mijloace personale de protectie antiradianta . Personalul trebuie sa aiba un program bine organizat cu perioade cat mai scurte de activitate urmate de pauze tot mai lungi pe masura ce timpul general de lucru este mai lung. Manipularile animalelor si manevrele impuse de examinare, se vor pregati inaintea examinarii sau se vor face la lumina rosie

7. Radiodiagnosticul prin utilizarea izotopilor radioactivi Cu ajutorul izotopilor radioactivi , care pot fi asimilati ca atare de catre celule se pot insemna substantele care au afinitate pt un anumit tip de celule sau tesut . In felul acesta s-a largit sfera scintigrafierii la investigarea creierului , ficatului , rinichiului , splinei , placentei , pancreasului , paratiroidelor , etc . Radioizotopii sunt radiatii care propaga in spatiu particule ce provin din dezintegrarea unui nucleu sau din campul electric al unui nucleu . Prin interactiune cu substanta , radiatiile nucleare p[ierd o parte din energia lor prin efecte specifice . Folosirea radioizotopilor cu scop de diatgnostic implica o selectare optima a acestora in concordanta cu parametrii lor fizico-chimici si particularitatile de aplicare clinica a acestora . Pe toata durata examinarii , radioizotopul trebuie folosit sa degajeze(degaje) o doza cat mai mica de iradiere interna a pacientului examinat . Timpul de eliminare din organism a radionuclidului trebuie sa fie cat mai scurt iar calitatile lui chimice sa corespunda biologic scopului urmarit . Radionuclidul trebuie sa prezinte o afinitate fata de tesutul anumitor organe , sa nu fie metabolizat , sa nu fie toxic si sa fie decelabil , in urma localizarii lui , numai in organul examinat . Pentru obtinerea unui imagini a unui organ , radionuclidul , trebuie sa aiba o energie radianta gamma destul de mare , ca o parte din ea sa strabata organismul pt a ajunge la locul sau sistemul de detectie .

Se folosesc cu precadere izotopi radioactivi care emit radiatii betta si gamma , pt ca radiatiile betta au penetrabilitate limitata in timp ce radiatiile gamma sunt penetrante , adecvate scintigrafierii functiilor dinamice , compozitiei elementelor corporale si determinarilor in vitro . Radiofarmaceuticele sunt medicamente ce contin radionuclizi care servesc ca agenti pt radiodiagnostic sau ca mijloace terapeutice , fara ca ei sa posede o actiune farmacologica propriu-zisa . - pt investigatiile hemodinamice cale de administrare intravenoasa este esentiala Examinarea esutului osos. Distrofii osoase Radiografierea tesutului osos se efectueaza mai frecvent local , in zona sau regiunea in care examinarea clinica sau radioscopierea prealabila indica sau presupune modificari ce trebuiesc lamurite sub aspect anatomic sau morfologic , patogenetic si de diagnostic . Radiografierea oricarei regiuni osoase sau scheletice se va face obligatoriu , cel putin din 2 incidente perpendiculare una pe cealalta ( fata si profil , dorso-ventral si lateral , antero-posterior ) . In situatia fracturilor incomplete incidenta care traverseaza osul perpendicular pe zona lezionata poate sa ofere o imagine de os integru , in timp ce incidenta paralela cu procesul lezional sa releve pierderea integritatii osoase ca urmare a indepartarii capatului fracturat de linia sagitala a osului normal . Zona sau regiunea ce urmeaza a fi examinata se aseaza integral pe caseta portfilm astfel incat in viitoarea imagine sa fie cuprins un reper anatomic de identificare . Radiodiagnosticul prin raze X in ceea ce priveste tesutul osos si scheletul , se bazeaza aproape exclusiv pe arhitectura osului si a consitiilor de formare a imaginii . Distrofii osoase : procesul distrofic are un ritm neregulat si modifica profund macrostructura si arhitectura osoasa la nivelul compactei , aspongioasei medulare sau a zonei epifizare . In cazul distrofiilor osul nu mai ofera aspectul trabecular , ci o structura amorfa , bizara , provocata de tulburari microscopice de rarefiere osteoida , de zone fibroase care alterneaza cu tesutul osos , fiecare cu afinitati tinctoriale diferite care dau imaginii histologice un aspect de mozaic . Cand modificarile microscopice devin majore ele se pot decela radiologic prin aspectul neconturat ( de vata ) al tesutului osos . In cazul lizei osoase se remarca subtieri si tunelizari ale compactei si/sau aspect de lipsa de substanta ( aspect de ciupitura sau muscatura la nivelul osului ) , marcata prin radiotransparenta . Hiperplazia osoasa este consecinta hiperfunctiei hipofizare in procesul de osteogeneaza endocondrala si periostala , persistenta peste timpul normal necesar dezvoltarii scheletice , avand ca rezultat gigantismul si acromegalia . Imaginea radiologica evidentiaza un schelet cu componente foarte mari dar care pastreaza raportul normal intre ele . Hipoplazia osoasa reprezinta miniaturizarea tesutului osos si este provocata de hiperfunctia tiroidiana dar si de hipofunctia hipofizara ; ea poate aparea si in urma unor carente vitaminice . Displaziile sunt alterari osoase care schimba raporturile dimensionale dintre lungimea si grosimea oaselor . Condrodisplaziile sunt modificari osoase provocate de tulburari ale dezvoltarii cartilajului de crestere.Imaginea radiologica releva modificari caracteristice atat in displaziile generale cat si in cele locale . Oasele lungi apar groase si scurte si cu epifize latite . Oasele apar curbate , diafiza devine larga in vecinatatea epifizelor . Displaziile conjunctive sunt generate de carente hormonale si nutritive . Caracteristica este hipoostoza, segmentul osos afectat fiind foarte subtire in raport cu lungimea lui . Aplaziile sunt tulburari organogenetice ce determina anomalii de dezvoltare osoasa . Termenul este utilizat pt situatiile in care caracteristicile morfologice nu ating normalul pe parcursul dezvoltarii lor. Distrofii osoase primare : Osteonecrozele septice (provocate de traumatisme ) Inflamatiile osoase Avitaminozele osoase (rahitismul ) Osteopatiile metabolice ( rahitism tardiv , osteomalacia ) Distrofii osoase particulare de tip vascular caracterizate prin rarefactia osoasa primitiva de tip vascular cu modificare trofica a tesutului conjunctiv medular ; sunt consecinta unor tulburari neurohormonale care perturba circulatia sangvina . Distrofiile osoase solitare : Chistul primar solitar ( cavitate neregulata plina cu lichid clar sau hemoragic la nivelul osului ) Osteoidul cortical 9. Examinarea esutului osos. Modificri ale integritii osoase (fracturi) Sunt alterari ale arhitecturii osoase provocate cel mai frecvent de fact ce actioneaza traumatizant. Dpdv radiologic fracturile se pot grupa in fracturi inchise si fracturi deschise. Fracturi inchise: - incomplete fisura - complete simpla - multipla 8.

- cominutiva Reparatia fracturilor si evolutia vindecarii osoase De obicei, reparatia unei fracturi se face prin calusare ce dureaza 3-6 sapt si parcurge mai multe faze: - imediat dupa fracturare la nivelul solutiei distructive se instaleaza o hemoragie; prin procese de coagulare, pe fragmentele osoase se depune un strat de fibrina, realizand ceea ce se numeste calusul fibrinos ; prin neoformare vasculara si aport crescut de fibroblaste, fibrina se organizeaza si se transforma intr-un cheag interfragmentar care apoi se impregneaza cu tesutul conj embrionar, iar ulterior prin proliferare se unifica devenind un calus conjunctiv; proces ce dureaza 10-14 zile - calusul conjunctiv intra intr-o faza de osificare. In urma resorbtiei osoase de la nivelul capetelor fracturate se realizeaza un surplus de Ca care este utilizat de trabeculele de os tanar care apar in structura organizatorica a chegului. Trabeculele de os tanar nu apar mai devreme de 1 sapt de la fractura, iar sudura diafizei nu se realizeaza mai curand de 1 luna. Procesul de calusare se intalneste numai in cazul fracturilor la nivelul oaselor lungi; in cazul oaselor scurte si la nivelul epifizelor, vindecarea osoasa se face fara calus periostal Posibile complicatii ale fracturilor Osteoporoza este declansata de tulburarile vasomotorii determinate de traumatisme sau este provocata de suprimarea influxurilor functionale pe timpul imobilizarilor Necroza osoasa se instaleaza atunci cand unele portiuni osoase sunt private de aportul sangvin pe cale circulatorie. Osteonecrozele apar consecutiv fracturilor intraarticulare sau in cazul fracturilor cu eschile neindepartate chirurgical la repunerea dislocarii. Infectia osoasa este rezultatul fracturilor deschise infectate care prezinta supuratii prelungite Anchiloza apare frecvent in fracturile intraarticulare infectate si supurative Osificarile musculare sunt consecintele tulburarilor metabolice provocate de fenomenele complexe aferente fracturilor severe. Depunerea de minerale si metaplazia osoasa in tesutul muscular poate determina pseudoartroza.

10. Examinarea esutului osos. Tumorile osoase Tumori osoase primitive (primare) Sunt in general benigne, iar cand au caracter malign se dezvolta in os la nivelul tesutului vasculo-conjunctiv intraosos sau pe unele sechele de tesut cartilaginos care apar in timpul cresterii endocondrale Pentru obtinerea unui diagnostic real este necesara o confruntare atenta a datelor anamnetice si clinice cu cele radiologice . Tumorile osoase primitive sunt afectiuni monoostotice ( se dezvolta intr-un singur os ) si monotope ( prezinta o singura localizare ) . Cand au caracter poliostic si politop sunt de regula maligne si reprezinta consecinta metastazarii . Din categoria tumorilor benigne fac parte : fibromul , osteomul , hemangiomul si condromul . Tumori primitive maligne : osteosarcom , condrosarcom , sarcomul endotelial ( sarcomul Ewing) si reticulosarcomul . Tumorile primitive benigne : Fibromul (mixofibromul osos ) : pe imaginea radiologica apare ca o transparenta crescuta conturata regulat inconjurata de opacitate de natura scleroasa . Osteomul : tumora osoasa adevarata alcatuita numai din tesut osos care ia nastere prin proliferarea activa a tesutului conjunctiv infraosos si a periostului . Hemangiomul : tumora formata din aglomerari vasculare sanguine , provoaca hiperemie , comprimare si demineralizarea osului pana la disparitia lui . Condromul solitar : este format dintr-un cartilaj hialin se localizeaza la oasele scurte , bazin , epifizele proximale ale humerusului si femurului . Condromatoza osoasa : este rezultatul unui cresteri excesive a cartilajului de crestere . Are localizare poliostica , politopa . Tumorile osoase primitive maligne : Osteosarcomul : tumora a tesutului conjunctiv intraosos , se localizeaza la extremitatile oaselor lungi , sunt insotite de durere . Sarcomul condroblastic : tumora este rezultatul proliferarii condroblastelor . Sarcomul endotelial ( Ewing ) : se localizeaza diafizar , este format din celule rotunde , nediferntiate , tumora apare acolo unde se gasesc elementele endoteliale ale maduvei hemato formatoare . Reticulosarcomul : format din celule reticulare plasaate intr-o retea fibrilara abundenta . Tumorile osoase secundare sau metastazice : metastazarea tumorala se realizeaza prin continuitate datorita unui proces infiltrativ , invadant , din aproape in aproape , sau in mod discontinuu , prin fragmente tumorale ale procesului malign , care desprinse din tumora primara sunt purtate pe cale circulatorie sau limfatica si se grefeaza in alte parti formand tumori fiice( insamantare tumorala ) . 11. Examinarea i semiologia radiologic cranio-vertebral

Examinare si semiologia craniului : Obliga la o expunere cu incidenta latero-laterala si una dorso-ventral , sau ventrodorsal in functie de obiective . Examinarea latero-laterala obiective : calota craniana , sinusul frontal , zona orbitara , sinusurile maxilare , dentitia maxilo-mandibulara , articulatia temporo-mandibulara , regiunea occipitala . Incidenta dorso-ventrala obiective : platforma craniana , forma si dimensiunea sinusurilor frontale , integritatea apofizelor nazale . Incidenta ventro-dorsala obiective : stanca temporala si configuratia deschiderii canalelor semicirculare . Loviturile pot provoca fracturi cu dislocari de eschile care prin pozitia lor pot sugera raporturile cu substanta nervoasa. Integritatea calotei craniane poate fi afectata si de compresiuni dinspre exterior , sau din interiorul craniului . La ovine se pot diagnostica radiologic chistii hidatici plasati si dezvoltati pe meninge sau in substanta nervoasa . Examinarea si semiologia coloanei vertebrale : coloana vertebrala reprezinta prin pozitia sa axiala , la partea dorsala a unui organism animal , un sistem foarte complex de sustinere , care permite , o mobilitate limitata , dar indispensabila , tuturor componentelor corporale . Prin pozitionarile laterale si incidente perpendiculare pe corpul vertebral se vor stabili date privitoare la integritatea corpului vertebral , directia apofizelor spinoase , spatiile intervertebrale , calitatea structurala ligamentara si cea a discurilor intervertebrale . O atentie aparte se va acorda modului de examinare a relatiei occipito-atloido-axxoidiene cervicale sau celor situate caudal ( lombare si coccigiene ) unde pe langa folosirea unor incidente adecvate pozitiei fiecarei vertebre se indica examinarea in extensie si in flexiune a respectivelor zone vertebrale . Principalele modificari intalnite la coloana vertebrala la animale : la nivelul discului intervertebral se pot intalni procese inflamatorii cu caracter localizat si adesea consecutive proceselor patologice similare din vecinatate , extinse la coloana vertebrala . Degenerarile discale sunt cauzate de uzura provocata de suprasolicitare . Procesele degenerative discale sunt exprimate la examinarea radiologica prin herniile de disc , degenerarile discale si dislocarile vertebrale si discale. In cazul herniilor de disc principala componenta care sufera procese alterative este nucleul pulpos . Aceste alterari pulpoase sunt adesea insotite sau urmate si de dislocare discala partiala . Dislocarea se poate face spre corpul vertebrelor situate anterior sau posterior procesului discal , oferin asa numitele hernii intraspongiose . Pe imaginea radiologica herniile intraspongioase devin vizibile numai dupa ce ele sufera procese de calcificare pe fondul degenerativ discal . Astfel aceste hernii sunt decelabile numai daca se modifica imaginea corpului vertebral sau a spatiului intervertebral . Degenerarile discale : sunt provocate de inbibitia tesutului discal prin reducerea necesrului trofic . Aceste inbibitii sunt urmate de procese degenerative care se dezvolta lent dar progresiv . Alterarile degenerative sunt ireversibile . Nucleul pulpos pirde turgescenta si ca urmare se instaleaza o deshidratare totala in urma careia apare fisura si fragmentarea discului . Segmentele fragmentate se necrozeaza si apoi se calcifica sau se osifica . Imaginea radiologica a degenerescentei dicale se completeaza prin prezenta osteofitelor remarcate la nivelul corpurilor vertebrale . Unele osteofite pot aparea izolat cu localizare diferita mai ales la nivelul unghiurilor anterioare ale vertebrelor si mai rar la unghiurile posterioare . Alteori osteofitele se prezinta sub forma multipla plasate la nivelul unghiurilor vertebrelor vecin situate . Prin dezvoltarea excentrica aceste formatiuni osteofitice pot sa conflueze si sa formeze punti osoase intervertebrale . Dislocarile vertebrale : sunt consecinte ale scaderii rezistentei , prin actiuni mecanice care provoaca procese degenerative ale discului intervertebral . In aceste conditii , legaturile intervertebrale nu mai sunt asigurate suficient , permitand alunecari ale segmentelor de coloana plasate anterior afectiunii discale , deplasari in diferite directii . Leziunile traumatice ale coloanei vertebrale : traumatismele ce actioneaza la nivelul coloanei vertebrale produc leziuni care depind de directia , intensitatea si durata de actiune a factorului traumatizant . Traumatismele care actioneaza la nivelul primelor vertebre cervicale pot determina fracturi ale apofizei odontoide si sunt insotite de modificari de pozitie ale capului si gatului . Alte modificari vertebrale cu etiologie particulara : Necrozele vertebrale aseptice : se instaleaza consecutiv traumatismelor vertebrale netratate care in timp se manifesta prin osteoporaza difuza , cifoza si dureri . Necroza aseptica a nucleelor osoase : provoaca tulburari de dezvoltare si sudare a inelului osos marginal , hernii intraspongioase cu tesut discal si leziuni ale placilor de acoperire cartilaginoase si osoase , procese car evolueaza in prioada de crestere a animalului . Spondiloza : reprezinta stadiul final al degenerescentei discale ( discopatia ) . 12. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului respirator. Cile respiratorii prepectorale Examinarea radiologica se va realiza intotdeauna la inceput pe gol . Folosirea contrastului artificial duce la mascarea modificarilor naturale ce se pot instala la nivelul organului examinat . Examinarea si semiologia radiologica a nasului : se folosesc incidentele : latero-laterala , ventro-dorsala si dorsoventrala . Inflamtiile cronice exudative si proliferative pot estompa transparenta nazala uni sau bilateral , antrenand sau

nu si sinusurile infraorbitare . Transparenta nazala poate fi alterata prin prezenta unor zone localizate de radioopacitate produse de corpi straini , chisti , sau tumori nazale . Normal imaginea radiologicca a nasului se exprima prin radiotransparenta , de forma trapezoidala , pe imaginea obtinuta la incidenta laterala sau trinughiulara separata de congenera cu o dunga radioopaca in cazul imaginii realizate prin incidenta dorsala. Examinarea si semiologia radiologica a faringelui respirator : este posibila numai din pozitiile laterale dupa extensia capului . Imaginea radiologica normala este radio transparenta , flancata sau partial mascata de formatiuni cu radioabsorbtie mai mare localizate in zona respectiva ( epiglota , paratiroida , noduli limfatici ) . Examenul raadioscopic al faringelui [poate constitui o metoda de verificare a pozitiei si treseului sondei exploratoare in cazul sondarii esofagogastrice . La ecvine , odata cu faringele se va examina configuratia si continutul pungilor guturale (transparenta , simensiune, pozitie, simetrie) dar si compozitia continutului gutural . Examinare si semiologia radiologica a laringelui : examinarea se realizeaza prin incidenta laterala , imaginea radiologica a laringelui este de forma cuboidala , transparenta , plasata oblic , pe directie cranio-caudala , bine delimitata de opacitatea lineara oferita de incidenta tangentiala a radiatiei la peretii cartilaginosi ai laringelui . Se urmareste stabilirea formei , integritatii , uniformitatii , pozitiei si directia organului . Examinarea si semiologia radiologica a traheei cervicale : segmentul toracal al traheei se verifica odata cu organele respiratorii plasate in torace . Imaginea radiologica este reprezentata de o radiotransparenta cu aspect vandelar plasata la partea ventrala a gatului . Examinarea radiologica a traheei are ca scop stabilirea integritatii organului , agresat destul de frecvent prin fracturi ale inelelor in urma traumatismelor . 13. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului respirator. Examinarea toraco-pleuro-pulmonar Examinarea regiunii toracale se face obligatoriu din profil si din fata . Examinat din profil imaginea radiologica a toracelui apare de forma triunghiulara flancata superior de o latura dreapta , orinzontala , marcata raioopac de complexul musculo-vertebral spinal . A 2a latura este oblica , coboara de la jonctiunea cu latura dorsala unde formeaza un unghi ascutit denumit unghiul dorsal al imaginii toaracale , aceasta a 2a latura reprezinta imaginea tangentiala a portiunii diafragmatice situate mai avansat de torace . Cea de-a 3a latura usor oblica , din spre unghiul cranial al imaginii toracale spre stern . In acest triunghi toracal manifestarea semiologica a aparatului respirator este exprimata prin radiotransparenta . Radiotransparenta pulmonara apare de intensitate diferita chiar in conditii morfofiziologice normale . La animalele cu torace bombat transparenta pulmonara este mai accentuata . La cele cu imbracaminte piloasa bogata este mai estompata . Radiotransparenta pulmonara creste in : acumulari de aer sau gaze in spatiile interpleurale (pneumotorax ) , intraalveolare (emfizem pulmanar alveolar ) sau interalveolar . Se pot remarca uneori zone delimitate de radiotransparenta cum ar fi cele plasate caudal ( prediafragmatic in herniile transdiafragmatice ) sau in alte zone ca urmare a pneumotoraxului . Desi in edemul pulmonar creste continutul lichid din bronhii si alveole , prin dilatarea compensatorie impusa de nevoia schimbului respirator imaginea radiologica in aceste situatii se apropie de cea din emfizemul interstitial . Plasata orizontal , traheea toracala se evidentiaza ca o bandeleta de radiotransparenta segmentata de linii verticale radioopace care se incheie intr-un punct luminos , zona de bifurcare . Procesele inflamatorii pleuro-pulmonare se evidentiaza prin radioopacitate discreta , delimitata la anumite zone ( pneumoniile lobare ) , generalizate ( pleuro-pneumonii ) si ca puncte radioopace (izolate sau confluate in bronhopneumonii ) , toate aceste opacifieri pulmonare fiind insotite de modificari termice corporale specifice . Cartografierea imaginii radiologice toracale din profil : imaginea toracala latero-laterala se poate imparti si 6 regiuni. Pe orizontala aceasta imagine se subimparte in 2 sectoare si anume , luand ca reper baza cordului , prelungita anterior si posterior de limita superioara a celor 2 vene cave , se stabileste un sector dorsal sau supracardiac si unul ventral. Aceste sectoare se impart pe verticala prin 2 linii care flancheaza cordul , in 3 regiuni si anume: sectorul dorsal in regiunea supracardiaca anterioara (craniala ), regiunea supracardiaca mediana (traheo bronsica) si regiunea supracardiaca caudala ( unghiul vertebro-diafragmatic). In cazul prezentei continutului hidric sau hidrogazos in spatiul interpleural se poate recurge la modificarea pozitiei animalului examinat prin ridicarea lui de trenul anterior si o usoara basculare pe plan vertical . In aceste conditii , lichidul isi schimba pozitia , confirmand diagnosticul de hidrotorax . A 2a pozitie , obligatorie in cursul examinarii radiologice a toracelui respirator este cea denumita impropiu pozitie de fata. Prin incidenta dorso-ventrala sau ventro-dorsala se poate preciza daca localizarea modificarii este in hemitoracele stang sau in cel drept . In incidentele de fata se pot preciza distantele atat fata de peretii costali cat si fata de subzona mediastinala . Pt localizarea leziunilor la nivelul pulmonilor este deasemenea necesara o sistematizare a imaginii radiologice prin caroiaj . Astfel la nivelul fiecarui pulmon , la cca 1-2 cm distanta de linia sagitala , printr-o linie verticala trasata imaginar , se flancheaza matitatea sterno-cardio-vasculara mediastinal.Printr-o linie orizontala , trasata la jumatatea inaltimii pulmonare se delimiteaza o regiune paramediana superioara si una ventrala . Prelungind aceasta linie orizontala pana la peretele costal lateral se obtin 2 regiuni mari , una plasata deasupra acestei linii denumita regiunea pulmonara

craniala(anterioara ) si una inferioara denumita regiunea pulmonara caudala(ventrala ). La randul lor aceste 2 mari regiuni se subimpart astfel : Zona craniala (anterioara sau posterioara ) se subdivide in 2 zone inegale ca dimensiune , de catre imaginea oaselor claviculare . Prin subdivizare apare o subzona supraclaviculara foarte mica si o subzona subclaviculara mai mare . Zona caudala ( ventrala sau posterioara ) se poate divide tot in 2 sibzone , printr-o linie orizontala imaginara care pleaca din varful imaginii tangentiale a cupolei diafragmatice catre peretele costal lateral . Deasupra acestei linii se plaseaza subzona pulmonara mediana ( mai amre ca suprafata ) , iar sub orizontala subzona distala sau ventrala propriu-zisa . Hemitoracele stang este in mare parte radioopac pt ca din suprafata o ocupa cordul , amplasat aproape integral in zona medio-ventrala a imaginii radiologice si care prin radiopacitatea lui intensa face imposibila relevarea eventualelor semne ce pot fi produse de manifestari patologice pulmonare pericardiace . Hemitoracele drept , liber in conditiile normale de imagini parazite ( ale altor organe toracice ) ofera la examinare o suprafata instinsa si care poate fi analizata topografic conform cartografierii . Elemente de radiodiagnostic in principale afectiuni toraco-pleuro-pulmonare la animale : Rahitismul costal este decelabil si prin aspectul modificat al coastelor si coloabei vertebrala toracale . Coastele apar slab opacifiate cu contur neregulat si redus dimensional . La nivelul regiunii condrocostale se evidfentiaza nodozitati succesive la fiecare coasta matanii costale . Coloana vertebrala : cifoza , reducerea dimensiunii corpurilor vertebrale si latirea varfului apofizelor spinoase . Fracturile costale : pot fi partiale sau totale . Hiperosteozele costale si osteofitozele vertebrale toracale :sunt consecutive calusarii deformante a fracturilor vechi . Apar ca deformari cu caracter nodular sau fusiform , singulare sau asociate la mai multe coaste care se pot suda intre ele , formand punti intercostale . Hiperostozarea se poate prezenta calcificata fie sub forma unor coloane la marginea ventrala a vertebrei , fie sub forma unei coarde lungi cuprinzand mai multe vertebre toracale . Osificarea ligamentului vertebral ventral reduce mobilitatea coloanei si produce o retractare ventrala aparand cifoza , mai poate sa apara si procesul de osificare care cuprinde tot ansamblul vetebral , transformand o zona a coloanei intr-o piesa unitara anchilozata denumita sacralizare vertebrala toracala . Osteoliza si caria vertebro-costala : radiologic degradarea structurii osoase se exprima prin radiotransparenta localizata , neregulata , cu pastrarea integritatii arhitecturii osoase , sau prin pierderea continuitatii imaginii osului aspect de os ciupit sau muscat . Emfizemul pulmonar se poate prezenta sub forma de emfizem intraalveolar sau de enfizem interalveolar . In acest caz creste transparenta pulmonara , generalizata sau localizata , uni sau bilaterala . Edemul pulmonar acumularea exsudatului sau transsudatului in alveolele pulmonare , determina cresterea lichidului intraalveolar . Acest lucru provoaca o bariera pt schimbul respirator si are ca efect instalarea unei insuficiente respiratorii grave . Bronhopneumonia reprezinta inflamatia concomitenta a micilor bronhiole si a alveolelor distributiv corespunzatoare . Bronhopneumoniile sunt caracterizate prin organizarea exsudatului realizat in procesul inflamator intr-un proces coagulat la nivelul unui lob pulmonar . Pneumonia inflmatia parenchimului pulmonar ce se instaleaza pe o mare suprafata de pulmon . Deaceea procesul inflamator lobar a fost denumit si pneumonie franca sau adevarata . Radiologic pe imagine se materializeaza sub forma unei opacifieri destuil de nete , cuprinzand un lob pulmonar sau mai multi , cu radioopacitate delimata net mai ales ca tesutul pulmonar din vecinatate se vicariaza devenind mai transparenta pt a suplini insuficienta provocata de inflamatii . Abcesul pulmonar :apare ca urmare a aspirarii unor corpi straini sau a regurgitatului( pneumonia abingestis ) . Se exprima radiologic prin radioopacitate puternica nodulara , rotunda sau neregulata , marcata periferic de o radiotransparenta inelara. Radioopacifierile de neoformatie : chistii parazitari sau tumorile pulmonare benigne apar ca radioopaciefieri rotunde cu contur net bine delimitat . 14. Examinarea i semiologia radiologic a sistemului cardiocirculator Examinarea radioscopica cardio-vasculara constituie procedura fundamentala pt examinarea radiologica aceaasta procedura permitand o apreciere a formei cordului , a pozitiei sale . Se pot stabili raporturi jonctionale intre cord si principalele vase (cava si aorta) si a relatiilor instituite intre sistemul circulator si cel respirator . Radioopacitatea cardio-vasculara rezulta in urma procesului de sumatie oferit de structura morfologica compacta a cordului , respectiv a peretilor vasculari si consistenta densa a sangelui continut de aceste organe . Examinarea latero-laterala ofera la animalul pozitionat patrupodal urmatoarea imagine radiologica: Cordul plasat intre coastele 3 si 9 este puernic radioopac de forma triunghiulara cu baza plasa orizontal deasupra unei linii imaginare ce trece pe la jumatatea inaltimii toracice si un varf , optuz ,indreptat spre inapoi , orientat spre diafragma , in partea

ventrala . Aceste linii participa la formarea unghiului cardio-sterno-diafragnatic al imaginii toracale de ansamblu . Pozitionarea oblica a cordului si rotirea sa usoara catre partea dreapta ofera pt examinare un segment al compartimentelor sale drepte (atriu si ventricul ) , la nicelul celor 2/3 superioare ale liniei anterioare ce marcheeaza imaginea cordului . Imaginea generala a cordului ocupa partea ventro-medio-caudala a toracelui . La limita superioara a imaginii cardiace , plasata deasupra jumatatii toracelui se situeaza bazele marilor vase si a atriilor. Imaginea cardiovasculara toracala pe incidenta dorso-ventrala prezinta cordul intr-o pozitie relativ oblica , cu varful orientat spre peretele costal stang fara sa il atinga . Semiologia radiologica cardio-circulatorie : dilatatiile cardiace pot fi reprezentate pe imaginea radiologica prin deformari locale sau generale . Dilatatiile si hipertrofiile cardiace se pot exprima radiologic prin marirea si rotunjirea conturului cardiac , oferind aspectul de cord rotund in foma de minge . Modificarile dimensionale ale cordului apar consecutiv proceselor de staza circulatorie sau hipertrofiilor cardiace acute sau cronice ( cordul de antrenament sau sportiv ) . Hipertrofia excentrica cardiaca se exprima prin modificarea cordului si intensificarea contractiei cardiace , depistabile la ascultatia cordului prin intensificarea zgomotelor cardiace normale , iar la palpatie prin lovitura de bila in bolta . Modificarile de pozitie ale cordului sunt determinate si de compresiunile exercitate asupra inimii de zonele sau organele din vecinatate ce prezinta stari patologice (emfizem pulmonar , hidrotorax . dilatatii abdominale ). Semiologia radiologica a vaselor sangvine intratoracale : se urmareste largirea imaginii acestora , de cele mai multe ori generalizata , uniforma sau neregulata , insotita de intensificarea radioopacitatii . Radiografierea sistemului cardiocirculator : Radiografierea cardiocirculatorie reprezinta un moment static surprins instantaneu , fiind lipsita de date care sa evite activitatea acestor organe . Teleradiografierea cardiaca presupune marirea distantei dintre focarul tunului generator si animalul examinat .Aceasta metoda este motivata de efectele incidentei tangentiale care face ca prin devierea laterala a radiatiei din fasciculul conic , limitele cordului sa fie depistat divergent , marind artificial dimensiunile organului . Pt ameliorarea imaginii radiografice se recomanda oprirea fortata a respiratiei ( prin astuparea narilor ) si utilizarea unor timpi de expunere foarte scurti . Radiofotografierea cardiaca reprezinta inregistrarea imaginii radiografice pe pelicula fotografica. Ortodiagrafierea reprezinta o radiografiere printr-o proiectie paralela a organelor mediastinale . Prin acest procedeul se obtine o imagine mai mare a organelor situate mediastinal , plasate intr-un plan paralel cu planul de proiectie , asigurand o prezentare reala a dimeniunilor lor in acest plan . Kimografierea cardiaca este procedura care permite inregistrarea pe orizontala , a limitelor conturului cardiac in cursul miscarilor sale determinate de contractie si relaxare . Electrokimografierea Examinarea radiologica a vaselor periferice : Angiocardiografierea reprezinta examinarea cavitatilor cardiace si a principalelor vase cu ajutorul contrastului arficial . Se folosesc solutii iodate administrate in venele jugulare sau bilaterale pt realizarea contrastului . Vasografierile sunt proceduri de examinare ale marilor vase , fiind variante ale angiografierilor . La nivelul aortei = aortografierea La nivelul altor artere = arteriografierea . Substanta de contrast se introduce cat mai aproape de zona vasculara ce necesita investigatii . Flebografierea examinarea radiologica cu ajutorul contrastului artificial a venelor . - se pot utiliza metode indirecte , cand substanta de contrast se administreaza intraarterial - metode directe de introducere a substantei de contrast intravenos . Cardioscintigrafierea ofera o buna vizualizare a cavitatilor cardiace si vaselor sanguine prin utilizarea izotopilor radioactivi . Cateva manifestari semiologice pe imaginea radiologica a vaselor sanguine periferice : arterele periferice pot deveni vizibile pe imaginea radiologica atunci cand sufera procese de calcificare , arterioscleroza sau deformari majore . Acestea apar exprimate pe imaginea radiologica sub forma de puncte sau stropi de radioopacitate intensa , prin traiecte scurte sinuasa , dilatari sau ingustari vasculare . Venele periferice prezinta modificari pe imaginea radiologica doar atunci cand alterarile morfologice sunt calcificate . Anomalii congenitale : cel mai frecvent se pot remarca variatii dimensionale si de pozitie ale cordului . Microcardia sau macrocardia pot fi intalnite ca si dextrocardia la produsi proveniti de la femele primapare multiovulare . 15. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului urinar Organele cavitare ale aparatului urinar (bazinet, uretere, vezica) se vor goli fie prin masaj usor fie prin plimbari ceva mai lungi inaintea examinarii. Este recomandabila reducerea adm lichidelor in ultimele 12h. Atunci cand se recurge la folosirea contrastului artificial, adm acestuia este precedata de cateterizare uretro-vezico-uretrala sau injectarea pe cale iv a substantei de contrast, cu cca 5-10 minute inainte de examinarea radiologica. Tehnica examinarii radiografice urinare Pe incidenta latero-laterala, rinichii apar plasati imediat sub coloana vertebrala. Cresterea in dimensiune a rinichilor este adesea greu de remarcat, in schimb afectiunile inflamatorii renale se vor prezenta prin intensificarea contrastului natural al organului

imaginea obtinuta pe gol permite evidentierea litiazei urinare prin radioopacitatea intensa, forma frecvent ovoidala si localizata pe traiectul conductelor urinare. Calculii urinari de natura fosforica sunt voluminosi, au contur rugos, uneori sunt ramificati, duri. Calculii de natura oxalica sunt neregulati, muriformi, duri, iar cei de natura urica au suprafata neteda, sunt rotunzi sau ovali si chiar coraliformi. Calculii de natura carbonoasa sunt granulosi si friabili, pe cand cei de cistina sunt mici, moi si usori, iar cei din xantina sunt friabili, cu suprafata sfaramicioasa. Pe imaginea de fata, rinichii se prezinta individual, relativ simetric situati fata de linia sagitala a coloanei vertebrale. Rinichiul stang este situat mai caudal Ureterele ca si bazinetul nu sunt decelabile pe baza contrastului natural. Vezica urinara goala poate fi decelata sub forma unei opacitati relative, oferita de radioabsorbtia peretilor vezicali si urina reziduala. Urografierea este procedura de examinare a aparatului de excretie cu ajutorul contrastului artificial. Se poate realiza prin 2 procedee: - urografierea ascendenta care consta in introducerea prin cateterism a substantei de contrast, retrograd dinspre vezica, prin uretere pana la nivelul bazinetului. - urografierea descendenta: adm substantei de contrast iv, astfel ca prin afluxul sanguin este dirijata spre organul depunator si eliminata, urmand aproape integral procesul de excretie natural. Eliminarea substantei de contrast de catre rinichi se face treptat accentuandu-se pe masura ce trece mai mult timp de la adm si se incheie la cateva ore, in fct de subst adm si cantitatea injectata. Explorarea radiologica a vezicii urinare se poate face si independent de examenul general al aparatului de excretie. In acest scop, vezica urinara se poate examina prin radiografiere simpla, dupa evacuarea continutului Cu ajutorul substantelor de contrast se pot realiza urmatoarele proceduri: cistografiere, pneumocistografiere, pneumopericistografiere si policistografiere. Tomografierea renala se executa intre 2 radiografieri standard ale rinichiului, la 15-20 min de la adm subst de contrast Arteriografia renala: se real dupa adm subst de contrast f bogate in iod injectate in artera femurala si permit diagnosticarea anevrismelor, infarctelor renale, trombozelor si anomaliilor vasculare renale. Modificari elementare ale activitatii renale Hipertonia policaliceala: dimensiuni mici ale cavitatilor si o redusa opacifiere, ca urmare a evacuarii rapide a continutului. Calicele apar inguste, cu intreruperea continutului cu restul bazinetului Hiperchinezia: unde peristaltice dese, cu amplitudine mare. Ureterul capata un aspect linear. Spasmul: concentratie totala, de lunga durata ce impiedica propagarea coloanei de lichid in caile urinare. Poate fi localizat sfincteral sau in oricare punct al cailor superioare de excretie Hipotonia si atonia apar ca urmare a reducerii sau abolirii capacitatii de contractie a musculaturii viscerale. Aceasta reducere a tonusului conductelor este cauza dilatatiilor si alungirii unor segmente, fara sa afecteze evacuarea continutului, cat timp se pastreaza motilitatea. Modificarile elementelor morfologice la nivelul aparatului urinar Modificarile morfologice renale se pot exprima prin cresteri dimensionale ale organului unilateral si mai rar bilateral. Hipertrofierea renala poate fi functionala, vicarianta sau in urma unor modificari patologice de tip inflamator, tumori renale, rinichi polichistic. Reducerea dimensiunii renale poate fi de natura congenitala sau degenerari dobandite cand rinichiul poate fi functional partial sau total nefunctional. Modificarile de forma sunt reprezentate de schimbarea conturului imaginii renale, rinichiul boselat este o urmare a abceselor renale, tumorilor din cortexul renal, chisti renali. Modificarile de orientare si pozitie ale cailor urinare pot fi consecinta afectiunilor curente renale, a celor congenitale sau cronice ori ca urmare a compresiunilor exercitate de organe abdominale neurinare. 16. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului genital Examinarea si semiologia radiologica a aparatului genital mascul : Aparatul genital mascul este explorabil radiologic doar in situatiile si pt organele dificil de abordat prin alte mijloace de examinare . Ca procedura de examinare curenta se foloseste radiografierea simpla care se executa la nivelul regiunii pubiene si a penisului . Pt ca rezultatele examinarii sa fie complete si utile se va proceda in prealail la evacuarea urinei din vezica urinara si a fecalelor din rectum . Penisul se va examina in pozitie orizontala , asigurata prin tractionarea manuala de catre examinator , de portiunea anterioara a furoului in directie craniala . In completare se va recurge si la examinarea acestiu organ , mai ales la canide , in pozitie oblica prin tractionarea penisului de capatul furoului in directie ventrala . Deferentoveziculografierea , prostagrafierea si prostatomografierea nu au intrat in practica examenului radiologic la animale . Cele mai uitile sunt opacifierile de natura calcara , localizate la nivelul diferitelor segmente , determinate de mineralizari ale unor procese degenerative ale structurilor anatomice si ale continutului seminal . Rezultatele concludente si utile activitatii terapeutice se otin in urma radiografierii regiunii peniene extraadominale. Identificarea si localizarea calculilor uretrali se va face in raport cu pozitionare lor fata de curbura ischiatica si osul penian (la caine) . In urma incercarilor terapeutice de evacuare sau de respingere mecanica a acestor calculi se pot produce alterari ale integritatii peretilor uretrei , urmate de fistule sau diverticule evolutive , care se pot infecta si progresa , prin erodarea tesuturilor moi , deasemenea ele se pot produce in urma coitului sau a manipularii rutale a penisului in cursul cauterizarii sau sondarii uretrei peniene ori in urma fracturilor partiale sau totale ale osului penian . Modificari specifice , provocate de germeni agresivi ( T.B.C. , actinobacili ), semnalate teoretic nu sunt diagnosticate

radiologic la animale . Examinarea si semiologia radiologica a aparatului genital femel : Impune o atentie particulara , in functie de starea fiziologica in care se prezinta . Astefel femelele care se gasesc in primele saptamani de gestatie trebuie protejate in mod deosebit fata de radiatiile ionizante pt ca embrionii absorb o mare cantitate de energie radianta ce poate induce modificari somatice si genetice exprimate prin malformatiuni . Cele mai frecvente solicitari de diagnostic se face pt precizarea stadiilor avansate de gestatie si postpartum pt confirmarea sau infirmarea evacuarii intregului continut al uterului gestant , perioade in care nu se aduc prejudicii consecutiv iredierilor singulare . Examinarea radiologica se face prin radiografiere standard , atat in pozitie laterala cat si dorso-ventrala , iar ca obiective sunt organele situate in abdomen si bazin si complementar glandele mamare . Examinare aradiologica a uterului : Utilizarea uterosalpingografierii (examinarea radiologica a uterului dupa administrare prin cateterismul transcolului uteral a substantei de contrast radioopac ) se aplica mai rar la animale . Avand in vedere contraindicatiile generale privind efectul posibil agresiv al lichidelor la nivelul uterului . S-ar putea recurge la utilizarea pneumohisterografierii prin prin introducere de aer steril (gaze inerte ) , mai usor evacuail . Examinarea radiologica a uterului trebuie sa fie precedata de o pregatire prealaila , care consta in oprirea alimentarii consistente a femelei , cu 12 ore inaintea examinarii si evacuarea tubului digestiv terminal (colon si rect ) , atat de materii alimantare , cat si de gaze . Uterul patologic este reprezentat , de regula , prin modificari dimensionale provocate de acumulari lichidiene rezultate din retentii sau ca urmare a unor excese secretorii . Pe imaginea din profil , obtinuta la femela radiografiata in pozitie stationara , patrupodala , prepubian , ventral se va remarca radioopacitate puternica cu aspect semilunar , terminata de limita superioara cu contur orizontal sau usor ondulat . Aspectul radiologic este mai elocvent daca colectia uterina este mixta (pneumo-hidrouterin ) cand opacitatea ventrala este mai bine pusa in evidenta de radiotransparenta crescuta evidenta la limita superioara a opacitatii . In cazul de putrefactie intrauterine , gazogeneza poate predomina si aspectul radiologic al zonei ventrale abdominale este puternic radiotransparent O perioada aparte a activitatii uterine , care impune examinare radiologica este gestatia . Solicitarile frecvente pt precizarea stadiului gestatiei li se poate da curs numai dupa formarea elementelor oaselor ale scheletelui craniului craniului si coloanei verterale a fatului , elemente care constituie repere clare pt stabilirea nr , pozitiei si oarecum a stadiului de dezvoltare al fatului sau fetilor . Un astfel de diagnostic pe baza imaginii radiologice a gestatiei este posibila numai in ultima luna de gestatie . Desi expunerea radiologica in acest stadiu al gestatiei nu mai este considerata un factor de risc , se recomanda totusi sa nu se exagereze prin repetari prea frecvente a examinarilor radiologice . Dupa fatare , in situatiile in care femelele prezinta o redresare insidioasa sau clinica inadecvata se impune o examinare radiografica pt verificarea starii uterului . Examinarea glandei mamare : se poate realiza prin radiografiere simpla cu parametri slai urmarind calitatea uniformitatii aspectului tesutului mamar si prin mamografiere cu sustanta de contrast cand contrastul se intoduce prin canalul mamelonar , pt verificarea permeabilitatii si a integritatii acestora . Pt preintampinarea consecintelor unor actiuni nedorite ale substantei de contrast radioopace , mai ales ca urmare a dificultatilor determinate de evacuarea rapida a acesteia , se poate recurge la insuflarea gazoasa a sistemului galactoconductor cu aer sau gaze sterile realizandu-se cistografiere gazoasa mamara . La nivelul mamelei se pot constata modificari de uniformitate a imaginii tesutului glandular , ca urmare a dezvoltarii in mamela a unor productii neogenice (tumori , abcese , hematoame , chisti)exprimate prin radioopacitati delimitate, rotunde sau confluate , cu contur regulat sau neregulat , net sau difuz , si cu localizare diversa . Eventualele distrofii sclerotice ale sistemului galactorfor pot lua aspectul unor radioopacitati ramiforme , neregulate , lineare , orientate spre mamelon , care pornesc dintr-un punct de radioopacitate distinct sau fara un punct de plecare remarcabil . La animalele de talie mare unimamelare (vaca , iapa m oaie , capra ) se va avea in vedere arhitectura sectoriala a glndei (impartire glandei mamare in sferturi ) . Aceste sectoare glandulare au o structura si o activitate ine delimitata prin sistemul conjunctiv septal periferic care le individualizeaza . 17. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Cile digestive anterioare In cadrul examinarii clinice, examenul radiologil al aparatului digestiv constituie un mijloc de investigatie extrem de valoros pt elucidarea unor stari patologice nerelevabile prin alte procedee de investigatie . Din motive diverse , in special dimensiunea unor animale , din cauza structurii masive la unele specii de talie mare , aplicabilitatea metodei radiologice este relativa. Examinarea radiologica a aparatului digestiv se va face intotdeauna zonal , pe segmente sau organe care prezinta alcatuiri , functiuni , sau localizari comune sau apropiate . Investigatia radiologica se poate rezuma doar pe segmentul afectat , sau poate fi extinsa pt realizarea corelatiilor necesare la tot aparatul digestiv sau la cea mai mare parte a lui . Examinarea aparatului digestiv se va face la inceput in pozitie stationara , patrupodala , care mentine raporturile normale dintre organe si functiunii si se va recurge la modificari de atitudine numai dupa ce s-au cules toate semnele pe care le ofera pozitia de investigare primara . In cursul examinarii radiologice se impune analizarea caracteristicilor tonusului pt ca prin acesta se pot aprecia forma,volumul,modul de umplere si evacuarea unui organ digestiv.Forma unui organ cavitar reprezinta principalul indice pt aprecierea tonusului respectivului organ.Un organ hipoton va avea un volum mare,iar continutul sau are

tendinta de a se aglomera in partea decliva a organului ,unde peretii acestuia se destind, marind capacitatea lui,in timp ce deasupra distensiei peretii organului se vor apropia,ingustand cavitatea sau transformand-o intr-una virtuala.In cursul examinarii radioscopice tonusul unui organ poate suferii variatii temporare si periodice care sunt apreciabile ca normale. Peristaltismul este rezultatul activitatii motorii a peretilor musculari ai organelor cavitare digestive. Contractiile segmentare sunt diferite de cele peristaltice , desi contribuie la propagarea ondulatorie , pe distante mici a continutului din segmentele anterioare catre cele posterioare , nu sunt coordonate si nu se propaga sub forma de unde de la un segment la altul ; ele reprezinta contratii musculare circulare , insotite de contractii longitudinale si pendulare fiind determinate sau consecutive unor variatii de tonus , mai frecvent evidentiate la intestinul subtire . Evacuarea se realizeaza in raport cu particularitatile fiziologice ale organelor , digestiv si p[roprietatile fizico-chimice ale continutului din aceste organe . Mutarea (autoplastia ) mucoasei digestive reprezinta un fenomen fiziologic decelabil la examinarea radiologica si consta in prezentarea foarte variabila a pliurilor mucoasei . Dupa orientare si aspect se pot decela 3 tipuri de pliuri de mucoasa : Pliuri de retinere sau transversale , care apar in timpul contractiei musculaturii longitudinale . Pliuri de transport sau longitudinale : care apar in timpul contractiilor musculare circulare ; Pliuri de digestie : exprimate prin retineri de continut in cantitati mici intre pliuri , dupa evacuarea grosului continutului . Examinarea si semiologia radiogica a cailor digestive anterioare : Examinarea si semiologia radiologica a botului : se executa atat radioscopic cat si radiografic . Din pozitie laterala se vor verifica intai raporturile maxilo-faciale , tractionandu-s ein jos de mandibula de la nivelul barelor ; raporturile maxilomandibulare , articulatia temporo-mandibulara , pozitia limbii , prezenta sau absenta unor formatiuni straine , anormale in cavitatea bucala . Examinarea radiologica succede investigatia radioscopica , cu scopul prezizarii si optimizarii imaginii radiologice . Examinarea radiografica prin folosirea unopr raze moi se realizeaza din pozitie latero-laterala atat in situatia botului inchis cat si dupa deschiderea lui . Pt zona incisivala si raporturile temporo-mandibulare se procedeaza si al o examinare din fata cu incidenta dorso-ventrala sau ventro-dorsala cu centrarea razei pe zona care prezinta interes . Cele mai fracvente obiective sunt : arhitectura , pozitia , raporturile si integritatea maxilarelor sau articulatiei temporomandibulare , gradul de sudare a jonctiunii incisivale a mandibulei si cu prioritate datele privitoare la nr , pozitia , directia si forma dintilor.Modificarile de integritate , ca si cele provocate de fracturi sau luxatii articulare se vor exprima si prin schimbari ale simetriei,formei , dimensiunilor si rapoartelor intermaxilare . Un alt obiectiv major,urmarit si analizat prin examinare radiologica estesindromul de corp strain Modificarile de structura ale componentelor bucale necesita o precizare radiologica numai atunci cand se presupune o afectare si a bazei osoase pt aprecierea coduitei terapeutice . Examinarea radiologica cu ajutorul contrastului artificial se va face pt verificarea prehensiunii si a tranzitului bucal . In acest scop se va utiliza optim sulfatul de bariu pregatit sub forma de boluri . In cazul fistulelor dento-sinusale se poate recurge la injectare unei substante uleioase iodurate , dupa prealabila spalare riguroasa a deschiderii fistulei dentare , urmarindu-se radioscopic traseul si nivelul la care se propaga substanta de contrast . Paradontoza: imaginea radiologica a acestei afectiuni se caract prin dublarea lizereului de jonctiune a dintelui cu gingia,fiind completata clinic prin mobilitatea excesiva si nejustificata a dintilor . Abcesele de la nivelul apexului dentar se exprima radiologic prin pungi radiotransparente sau usor opace plasate la varful cu continutul purulent si/sau gazos . Examinarea si semiologia radiologica a faringelui : Faringele serveste la transmiterea alimentelor prin deglutitie faringiana . De structura musculo-membranoasa , faringele se plaseaza la baza craniului si si intinde de la aceasta baza pana la jonctiunea sa cu esofagul . Examinarea faringelui se va face la inceput pe gol prin radiografiere din profil .Scopul constand in decelarea modificarilor cauzate la acest nivel de alterari ale peretilor organului sau de ocuparea partiala sau totala a lumenului prin corpii straini radioopaci . Desi unii corpi straini opacifiaza aproape total zona faringiana , conturul , forma si aspectul acestora se diagnostica usor , mai ales corelat cu aparitia brusca a sindromului de corp strain si dispneei garve instalate . Examinarea faringelui cu substante de contrast se face in cadrul verificarii deglutitiei , in timpul radioscopierii sau pt evidentierea unor modificari de volum a organului , cauzate de proliferarile in lumenul sau a unor formatiuni tumorale . Pt ca tranzitul esofagian este foarte rapid , realizarea radiografierii tranzitarii esofagiene se executa la ecran , imediat dupa deglutitia bucala. Daca se folosesc electuoare sau paste baritate , tranzitul faringian este incetinit , la nivelul sinusurilor piriforme si ale valeculelor , dar aceasta incetinire nu trebuie interpretata ca tulburare de deglutitie . Examinarea si semiologia radiologica a esofagului : Esofagul este cel mai lung organ tubular din grupa cailor digestive anterioare , la majoritate animalelor.Are 2 segmente : unul cervical si unul toracal . Examinarea radiologica a esofagului se face latero-lateral , aceasta incidenta este singura care poate oferi semne interpretabile , esofagul remarcandu-se numai in timpul tranzitului esofagian . Examinarea radiologica trebuie precedata de examinare clinica pt stabilirea manifestarilor care pot releva participarea organului la deglutitie . Traiectul si permeabilitatea esofagiana poate fi verificata prin sondaj . Pt verificarea arhitecturii si functionalitatii esofagului se indica folosirea contrastului artificial sub forma lichida sau pasta .

Examinarea radiologica a esofagului are ca scop principal descoperirea corpilor straini , precizarea naturii acestora , forma , dimensiunea , etc . Semiologia radioologica esofagiana poate semnala modificari ca : - atrezii congenitale exprimate radiologic prin lipsa de continuitate dintre capatul cranial al esofagului si cel distal, ca urmare a lipsei celui de-al 2lea - fistulele esofago-traheale se traduc prin devierea neregulata a contrastului radioopac inafara lumenului esofagian la examinarea cu substante de contrast . - diesofagul : evidentierea unui mic segment diverticuliform , mai ales la capatul faringian al esofagului , diverticul care nu are continuitate . - brahiesofagul congenital : proeminarea sau plasarea prediafragmatica a stomacului ca si cand stomacul a suferit o hernie transdiafragmatica . Tulburarile functionale esofagiene : -parezele esofagiene - distoniile esofagiene intinse (faringele si esofagul apar largite ) - distoniile segmentare ( spasme etajate ) se manifesta sub forma de hipertonii ale segmentului toracal , asemanatoare unor diverticule mici localizate pe esofagul distal . - stenozele esofagiene ( obstruari ale lumenului esofagian ) ; clinic falsa voma . 18. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Stomacul i intestinul Examinarea radiologica a tomacului la monogastrice are ca scop principal diagnosticarea topografica a corpilor straini si a dispepsiilor gastrice ; se realizeaza prin expunere latero-laterala si incidenta de fata . In urma expunerii latero-laterale stomacul prezinta o imagine relativ greu de identificat atunci cand se foloseste doar contrastul natural . Prin incidenta dorso-ventrala in imaginea obtinuta stomacul se plaseaza transversal in abdomen , imediat inapoia radioopacitatii hepato-diafragmatice , oblic dinspre stanga spre dreapta ; are forma unui cimpoi cu mica curbura plasata la marginea superioara si amrea curbura la cea vetrala a stomacului . Malformatiile congenitale : sunt diagnosticate rara si nu sunt compatibile cu viata . Herniile transdiafragmatice decelabile la pasajul baritat prin difuzarea contrastului artificial in directie creniala , transdiafragmatica in cutia toracica . Deobicei stomacul herniat este in hemitoracele drept si poate antrena si o parte din intestin . Stomacul in cascada este determinat de schimbarea raportului intre fornix si corpul organului reprezentand un unghi care determina plasarea partii ventrale a stomacului spre posterior si pozitionarea sa orizontal pe axul animalului . Modificarile de ordin functional : - distonia : modificari ale peristaltismului , formei , volumului , modului de umplere si evacuare a stomacului . - hipertonia sau spasmul gastric : imposibilitatea formarii unui continut stomacal la administrarea contrastului radioopac. - dispepsiile gastrice sunt tulburari ale motilitatii organului (dispepsii motorii) sau ale secretiei mucoasei gastrice ( dispepsii gastrice) . - aerofagia : o acumulare de aer in fornixul gastric provenit din deglutirea acestuia odata cu alimentele . Examinarea si semiologia radiologica a intestinului : Intestinele ocupa retrogastric toata cavitatea abdominala . Se impune examinarea pe gol si cu ajutorul contrastului artificial al acestui sector . Examinarea se poate realiza din ambele incidente (profil si de fata ) . Stenozele intestinale congenitale sunt adesea provocate de bride si aderente peritoneale sau ca urmare a atreziei unui segment intestinal . Deobicei se remarca prin aspectul linear radioopac al zonei stenozate si printr-o radiotransparenta vacuolizata . Ileusul congenital se exprima printr-o desprindere a anselor jejunale , o staza ileala si semne de ocluzie . Modificarile functionale : - distoniile (hipotonia intestinala si hipertonia intestinala ) - dischinezia - invaginatia intestinala - volvulusul reprezinta torsiunea in jurul axului a unui segment de intestin . - enteritele inflamatii ale mucoasei intestinale care pot sa cuprinda mai multe segmente intestinale sau unul singur. Radiologic se exprima prin distonii , tulburari de tranzit si de secretie. - diverticulii intestinali : dilatatii produse pe fond morfologic prin dilacerarea peretelui intestinal sau prin atonia cronica a acestuia . 19. Examinarea i semiologia radiologic a aparatului digestiv. Ficat i pancreas Examinarea si semiologia radiologica a ficatului : Examinarea se realizeaza cu scopul aprecierii datelor privind organul ca atare si verificarea starii fizice si a functionalitatii cailor biliare . Examinarea ficatului se poate realiza in conditii relativ bune pe animalele asezate in decubit lateral sau in pozitie stationara patrupodala . Ficatul marcheaza radioopac limita dintre cavitatea toracica si cea abdominala , formand

impreuna cu fata posterioara a diafragmei cu contur net . La fata caudala ficatul " prin contrastul sau natural " nu poate fi delimitat de organele cu care vine in contact (stomac , duoden , plex solar , jejun ). Examinarea cailor biliare extrahepatice este rar utilizata deoarece tulburarile dischinezice biliare si mai ales calculoza biliara sunt foarte greu depistabile la canidae si felidae . Un alt inconvenient il constituie procesul de pregatire realabila a animalului in vederea folosirii contrastului artificial organoiodat pt colecistografiere . Pregatirea absorbtiei substantei radioopace se va face prin golirea prealabila a stomacului si intestinului , prin dieta absoluta si laxative . Inainte de administrarea substantei iodate se va folosi un tain redus cantitativ dar bogat in grasimi , dupa care un post absolute de 3-4 ore . Dupa o clisma evacuatoare se va trece la administrarea substantei iodate . Dupa 7-9 ore se tatoneaza radiologic (prin radioscopieri successive ) identificarea substantei radioopace si in cazul in care se semnaleaza in regiune, se procedeaza la radiografieri repetate din pozitie dorso-ventrala.Daca substanta de contrast nu se evidentiaza , se poate recurge la suplimentarea dozei initiale si procedura se amana cu 4-5 ore . Folosirea caii de administrare de i.v. este mai dificil de realizat , tinand cont de eventualele reactii anafilactice .Rezultatul obtinut in urma acestor procedure de examinare este materializat radiologic sub denumirea de colangiocolecistografie .In general se recomanda examinarea acestui sector prin procedura colecistografierii per os si numai atunci cand procedura nu ofera rezultate concludente se poate recurge in extremis la colangiocolestitografiere . Splenoportografierea este aplicata si la animale urmarindu-se explorarea radiologica a ficatului , splinei si a pancreasului . Procedura reprezinta o flebografiere a trunchiului splenoportal si permite evidentierea radiologica a obstacolelor in fluxul sangvin din sistemul port . Pt executarea acestei procedure se administreaza parental , pe aria de proiectie splenica , a unei solutii de contrast hidrosolubile iodate , direct in parenchimul splenic . Injectarea se face rapid , dupa jumatate din cantitatea de substanta radioopaca se incepe radiografierea si se repeata pt obtinerea cat mai multor imagini , urmarindu-se tranzitul contrastului artificial prin vena splenica si vena port in ficat . Procedura este contraindicate in procese inflamatorii acute abdominale , in insuficientele circulatorii , tulburarile de coagulabilitate,uremie si hipersensibilitate la iod . Daca se masoara concomitant si tensiunea arteriala si venoasa se pot evidential Examinarea si semiologia radiologica a pancreasului : urmareste in primul rand cresterea in dimensiune a organului . De cele mai multe ori insa afectiunile patologice ale pancreasului evolueaza fara hipertrofie pancreatica evidenta si nediferita e cele provocate de afectiuni cu evolutie cornica . Datele care se obtin in cursul examinarii radiologice a pancreasului sunt relative . Modificarile dimensionale pot fi preupuse in urma distantarile persistente dintre cele 2 anse duodenale , mai ales daca pe parcursul lor acestea pot prezenta si semne de compresiunedinspre exterior . Evidentierea pancreasului poate fi favorizata de asocierea unui retropneumoperitoneu cu insuflarea gazoasa a stomacului si examinarea tomografica a zonei pancreatice . La animale , suspiciunea de cancer de cap de pancreas , ce se poate exprima prin schimarea raporturilor jonctionale in zona piloro-duodenala , nu poate fi luata in considerare , deaoarece aceasta afectiune nu a fost semnalaata . Procedurile radiologice complexe (pneumostratografierea pancreasului si tomografierea consecutiva , ca si pancreatografierea , pt care se recurge la opacifierea canalelor pancreatice pe cale chirurgicala ) , folosite in extremis la om nu au fost utilizate la animale nici chiar experimental . 20. Radioterapia 21. Artefactele imaginii ecografice Calitatea examenului ecografic depinde de experienta specialistului in domeniu, dar si de corecta utilizare a posibilitatilor de reglare a aparatului in cursul examinarii. Ecografia prezinta numeroase artefacte, adica reprezentarea pe imagine a unor elemente ce nu corespund realitatii organului examinat. Unele artefacte sunt nedorite, deoarece degradeaza calitatea imaginii si o fac mai dificil de interpretat acestea rezulta : dintr-o incorecta reglare a aparatului dintr-o deficienta de examinare (de exemplu utilizarea unei sonde de frecventa neadecvata) sunt datorate unei insuficiente pregatiri a animalului. Cand se vorbeste despre artefacte ale imaginii ecografice, se iau in considerare urmatoarele posibilitati: imagini ale unor structuri care, de fapt, nu exista lipsa de imagine a unei structuri reale localizarea spatiala eronata a unei structuri ecogenitatea eronata (prea mica sau prea mare) a unei structuri forma sau dimensiuni eronate ale unui organ. Artefactele de reverberatie Reverberatia este un fenomen care apare atunci cand fasciculul de ultrasunete loveste o interfata foarte ecogena. In aceasta situatie, fasciculul incident este reflectat in totalitate. Acest fenomen se intampla in cazul interfetei tesut moale/ aer, care se intalneste la examinarea unei structuri digestive ce contine gaze sau in cazul aerului ce ramane intre sonda si piele, atunci cand nu s-a folosit suficient gel de contact. Acest artifact se datoreaza miscariloe de du-te-vino ale ultrasunetelor intre sonda si interfata ecogena, miscari care genereaza tot atatea ecouri, dintre care numai primul corespunde interfetei reale.

Artefactul- Coada de cometa Este un caz particular de artefact de reverberatie, legat de existnta unei structuri foarte ecogene, dar de dimensiuni mici, cel mai adesea fiind vorba de mici bule de gaz prinse intre faldurile mucoasei gastrice sau intestinale. Conul de umbra acustica Este o imagine hipo- sau anecogena situate dedesubtul unei structuri ce atenueaza mult ultrasunetele. Acest artifact se produce in special la interfata dintre 2 medii de impedanta acustica f diferita, spre exemplu interfata tesut moale/ aer sau tesut moale/ os. Acest tip de interfata este asociat unui procent mare de reflexive a ultrasunetelor, deci vor fi transmise zonelor subiacente foarte putine ultrasunete, astfel incat ecoul generat de aceste structuri profunde va fi f slab sau nul Umbra acustica de margine Apare la marginea structurilor rotunde, in interiorul carora viteza ultrasunetelor este diferita de viteza lor initiala. Atunci cand ultrasunetele ating tangential marginea structurii in cauza, fasciculul este deviat convergent sau divergent, in functie de accelerarea sau, dimpotriva, incetinirea lor in ce de-al doilea mediu Asadar, zona situate dedesubtul punctului de deviatie, reprezentat de marginea structurii rotunde, nu va primi ultrasunete si astfel nu va genera ecouri. Imaginea obtinuta prezinta un con de umbra cu originea la nivelul marginii structurii respective. Imaginea in oglinda Se produce la nivelul interfetelor rotunjite si f reflectogene, cum ar fi interfata hepato-frenica (diafragm). Atunci cand ultrasunetele traverseaza ficatul, o prima serie de ecouri va genera imaginea reala a ficatului. La interfata diafragm/pulmon, ultrasunetele nu sunt reflectate intotdeauna perpendicular, din cauza curburii diafragmatice. Aceste ultrasunete nu se vor intoarce direct la sonda, ci vor patrunde in parenchimul hepatic unde vor genera o noua serie de ecouri care vor reface drumul in sens invers, trecand pe la nivelul interfetei diafragmatice, de unde vor fi din nou reflectate spre sonda Artefactele generate de grosimea sectiunii Imaginea ecografica reprezinta o sectiune, configurata prin alaturarea unei multitudini de puncte cu intensitati luminoase diferite. Planul astfel constituit nu este de fapt un plan, in sensul geometric al termenului, deoarece are si o anumita grosime, de aceea , structuri diferite, dar foarte apropiate si situate la aceeasi profunzime, vor fi reprezentate pe ecran in acelasi loc, desi suprapuse. In cazul vezicii urinare atunci cand planul de sectiune se afla aproape de marginea acesteia, imagini provenite din ecouri extravezicale se suprapun peste continutul vezical, in mod normal anecogen. Se observa ecouri de intensitate redusa, situate in partea dorsala a lumenului vezical, ecouri ce pot fi confundate cu un sediment ( pseudo-sediment) 22. Imaginea ecografic O sonda ecografica printr-un efect piezoelectric emite un flux de ultrasunete, ca raspuns al unei excitatii electrice. Acest flux de ultrasunete este transmis catre tesuturile biologice si se propaga din aproape in aproape. Ecourile sunt realizate prin reflexie sau difuzie si se propaga inapoi in directia sondei ecografice care functioneaza si ca un receptor, imediat dupa emisia ultrasunetelor. De fiecare data cand ecoul se produce si este preluat de sonda se emite un semnal electric (efectul piezoelectric) cu o amplitudine proportionala cu amplitudinea ecoului. O data ce ecoul revine din profunzime este detectat de catre sonda si se emite un nou flux de ultrasunete. Numarul de emisii realizat intr-o secunda depinde de profunzimea substratului biologic investigat. Pentru investigarea unei profunzimi de 20 cm, timpul de obtinere a ecoului este t = 2 z/c = 260 microsecunde. O frecventa de 4000 de emisii pe secunda trebuie realizata pentru investigarea unui substrat cu adancimea amintita. In tehnica ecografiei este esentiala obtinerea unei rezolutii spatiale,care exprima posibilitatea identificarii si pozitionarii a doua puncte reflectante pe o imagine ecografica procesata computerizat. Acuratetea rezultatelor acestei tehnici de investigare depinde in cea mai mare masura de rezolutia spatiala, care permite perceperea unor structuri mici in lungul fascicului (rezolutie axiala), cat si perpendicular pe acesta (rezolutie laterala). Practic, obtinerea si interpretarea corecta a imaginii ecografice este conditionata de realizarea unei rezolutii de inalt contrast. Dupa emiterea ultrasunetelor (sub forma de puls) catre segmentele tisulare investigate se va obtine o succesiune de ecouri, reflectate si preluate de sonda ecografica, unde sunt convertite in puils de tensiune (care contine informatiile necesare pentru a completa nuantele si intensitatile de gri, de-a lungul unei linii de imagine). Ulterior aceste, valori sunt stocate si procesate de catre computer, care practic realizeaza imaginea ecografica. In aprecierea ecouriior obtinute, consecutive parcurgerii unor medii cu densitati diferite se masoara timpul puls-ecou pentru fiecare emisie de ultrasunete si se analizeaza amplitudinea ecoului obtinut ce va fi convertit in imagine video. Pentru inregistrarea ecourilor este necesar un sistem computerizat care va analiza si va realiza conversia acestora in imagini digitale. Imaginea ecografica se bazeaza pe principiul puls - ecou, iar producerea si emiterea ultrasunetelor se realizeaza sub forma de pulsatii. Imaginea este data de ecourile ce revin la sonda ecografului, dupa fiecare emisie de ultrasunete (sub forma de puls). Timpul de revenire al ecoului este proportional cu ecodensitatea structurii investigate. Emisia pulsului de ultrasunete dureaza aproximativ 1% din timp, iar realizarea si intoarcerea ecoului aproximativ 99%. Sondele ecografice de inalta frecventa emit ultrasunete cu lungime de unda mai mica decat sondele de joasa frecventa sj astfel vor avea un timp de emisie mai redus pentru fiecare puls. Lungimea pulsului este de obicei cuprinsa intre 0,1-1 mm.

Frecventa repetarii pulsului de ultrasunete reprezinta numarul de emisii pe secunda (mii de cicli/secunda). Aceasta depinde de caracteristicile sondei (cristalului piezoelectric). Viteza de parcurgere a sunetului la nivelul tesuturilor moi este de aproximativ 1540 m/s. Ecourile de la nivelul tesuturilor mai profunde revin la sonda mai tarziu decat cele date de structurile superficiale. Obtinerea imaginii ecografice se bazeaza pe timpul de revenire a ecoului de la nivelul structurilor investigate, care este proportional cu profunzimea si densitatea acestora. Pentru aprecierea amplitudinii sau capacitatii de intoarcere a ecoului se foloseste o scala de gri, cu intensitate proportionala cu ecodensitatea tesutului investigat. Convertorul de imagine al ecografului va transforma diferitele ecouri obtinute in urma investigarii structurilor tisulare intalnite in imagini, astfel: ecourile slabe (de joasa intensitate) vor genera o imagine apropiata de negru; ecourile de intensitate medie vor genera diferite nuante de gri; ecourile puternice (de inalta intensitate) vor genera o imagine aproape alba (pe fondul negru al imaginii monitorului). Termenul ecogen indica structuri care reflecta majoritatea ultrasunetelor inapoi catre sonda ecografului, iar pe monitor apare de culoare alba. Termenul anecogen defineste structura care permite penetrarea ultrasunetelor catre straturile mai profunde, nefiind capabile de a opune rezistenta in fata fasciculului emis si este propriu mediilor lichide. Hiperecogen: pt a descrie un tesut care reflecta mai mult sunetele decat structurile invecinate si apar mai deschise pe monitorul ecografului. Hipoecogen: utilizat in descrierea unor structuri ce reflecta sunetul inapoi catre sonda ecografului intr-o masura mai mica decat tesuturile din jur si apar mai intunecate Izoecogen: termen folosit pt a desemna tesuturi cu ecogenitate asemanatoare cu a celor din jur 23. Ecostructura diferitelor componente tisulare Ca tehnica imagistica, ecografia ofera date privind conturul organelor si leziunilor, precum si imaginile tisulare. Pentru aprecierea si evaluarea imaginilor ecografice trebuie avute in vedere si detaliile privind forma, marimea, pozitia, ecostructura si omogenitatea formatiunilor investigate. Forma structurilor organice investigate are o importanta deosebita in succesiunea obiectivelor examenului ecografic. Pentru a inlatura eventualele erori trebuie avuta in vedere incidenta sub care se realizeaza abordarea ecografica. Se impune astfel aprecierea cel putin sub doua incidente diferite sau folosind abordarile standard, caracteristice pentru fiecare formatiune. Pentru aprecierea obiectiva a formei structurilor investigate se recomanda aplicarea cu fermitate a sondei pe suprafata corporala (mediata de gelul ecografic), dar cu presiune constanta. Exemplul edificator in acest sens este examinarea vezicii urinare, unde aplicarea sondei pe suprafata abdominala cu o presiune diferita, ii modifica forma. Marimea structurilor investigate poate fi apreciata si masurata, folosind programul de masurare a distantelor (existent in fiecare ecograf), cu ajutorul cursorului, dupa marcarea celor doua axe (longitudinala si transversala). In situatiile in care organele de interes depasesc cadrul imaginii ecografice se poate recurge la aprecierea dimensiunilor prin folosirea unor repere anatomice, evident avand in vedere raporturile dintre organe (asa cum este cazul ficatului), aspect mai valid cu cat se lucreaza pe animale din rase si respectiv talii diferite. Pozitia organelor poate fi detectata prin vizualizare directa, cunoscandu-se ecoanatomia pentru fiecare in parte. Probleme apar la aprecierea organelor ce pot suferi modificari topografice, in special in cazul presiunilor realizate prin manipularea sondei ecografice si in special in cazul existentei formatiunilor patologice de la nivel abdominal. Ecostructura normala a organelor si formatiunilor proprii organismului animal este de obicej specifica. Structurile pot fi lipsite de ecou (anecogene), cu ecogenitate uniforma sau neuniform ecogena. In general se apreciaza ca organele au o ecogenitate caracteristica, ceea ce permite identificarea si aprecierea lor. Astfel se apreciaza ca rinichiul este hipoecogen, iar splina hiperecogena, daca se ia ficatul drept element de comparatie. Totusi, definitorii in aprecierea unei imagini ecografice si cu deosebita relevanta in diagnosticul diferitelor entitati morbide (din punct de vedere ecografic) sunt urmatoarele aspecte: pozitia, forma, dimensiunea, conturul si datele de ecostructura. Imaginea de contur Imbraca mai multe aspecte: -imaginea de perete care poate fi descrisa ca o linie de margine distincta, ce separa doua medii alaturate spre exemplu imaginea peretelui vascular -imaginea de perete despartitor ce poate fi descrisa prin existenta unui perete ce separa 2 colectii lichide distincte -imaginea de interfata, care apare ca o linie continua fara perete propriu, care separa 2 medii cu impedanta diferita (ex: limita dintre un mediu lichid si un mediu solid) Imaginile canaliculare Numeroasele structuri canaliculare din organism apar in imaginea ecografica sub forma unei benzi anecogene marginite de 2 pereti liniari cu ecogenitate crescuta.

-arterele au peretele mai vizibil decat venele, conturul mai circular, iar in cazul arterelor mari (aorta) pulsul este
vizibil

-venele, in sectiune transversala, au un aspect ovalar, peretii sunt fini dar evidenti
Imaginile tisulare Se clasifica in: -imagini de ecostructura lichida -imagini caracteristice structurilor solide -imagini de ecostructura semisolida Imaginile tisulare lichide: sunt caractesristice si se prezinta sub forma unor zone omogene anecogene prin care ultrasunetele trec fara a opune rezistenta. Dupa parcurgerea acestui mediu lichid se inregistreaza fenomenul de intarire posterioara. Imaginile tisulare solide se caracterizeaza dpdv ecografic prin realizarea unor ecouri obisnuit disseminate Imaginile tisulare semisolide: se caracterizeaza prin existenta unor zone apparent lipsite de ecouri si se intalnesc obisnuit in situatii patologice: abcese, chisturi, hematoame 24. Investigarea ecografic a organelor cavitii toracice Notiuni de ecoanatomie a organelor cavitatii toracice - se recomanda alegerea zonei de electie, tunderea zonei, aplicarea unui strat de alcool etilic si a gelului ecografic - interfata realizata intre portiunea caudala a pulmonilor si diafragm apare ca o linie hiperecogena, ce defineste si delimiteaza aceasta formatiune. Vena cava caudala poate fi examinata la nivelul trecerii acesteia prin diafragm. Identificarea hiatusului esofagian si a esofagului se realizeaza, in general, cu dificultate, datorita aerului din pulmoni si stomac - ingrosarile pleurale si calcificarile de la acest nivel sunt, de asemenea, greu de identificat - prezenta aerului in spatiul pleural in cazul hidrotoraxului este dificil de identificat deoarece este greu de diferentit de aerul din pulmoni - examinarea cordului si a mediastinului se realizeaza pozitionand animalul in decubit lateral Modificarile ecografice in unele afectiuni ale organelor cavitatii toracice - la nivelul cavitatii toracice pot fi evidentiate modificarile de forma, marime si ecodensitate ale tesuturilor moi obtinandu-se repere importante in ceea ce priveste extinderea si natura proceselor patologice - chisturile de la nivelul cavitatii toracice pot fi recunoscute cu usurinta dupa aspectul lor ecografic caracteristic, deoarece au un perete distinct si un continut omogen anecogen - abecesele si hematoamele au o ecostructura interna asemanatoare, fiind cavitati hipo- sau anecogene, in timp ce majoritatea formatiunilor tumorale au o ecostructura mai uniforma, cu ecogenitate heterogena - pt identificarea ecografica a epansamentelor pleurale se recomanda examinarea la nivelul spatiului dintre diafragm si pulmon - sunt usor de pus in evidenta afectiunile diafragmului cum ar fi: granuloamele diafragmatice, aderentele de la acest nivel, herniile diafragmatice 25. Examenul ecografic general al abdomenului. Ecoanatomia i ecostructura organelor cavitii abdominale Ecografia abdominala urmareste investigarea organelor de la nivelul cavitatii abdominale, a structunlor vasculare, diafragmului, formatiunilor intraabdominale, lichidelor abdominale si a modificarilor topografice. Pentru abordarea ecografica a organelor abdominale se recomanda folosirea unor sonde cu o frecventa corespunzatoare (care depinde de marimea pacientului, organele investigate si de disponibilitati). Sondele cu frecventa ridicata au o penetrabilitate mai mare. Se recomanda folosirea sondelor cu frecventa de 6,5-7,5 MHz pentru examinarea pisicilor si a cainilor de talie mica si mijlocie si a celor cu frecventa de 5 MHz pentru animalele de talie mai mare. In efectuarea examenului ecografic pentru organele abdominale se recomanda folosirea atat a sondelor liniare, cat si a celor sectoriale (fiecare avand avantaje si dezavantaje). Sondele liniare ofera imagini mai bune pentru structurile apropiate planului investigat, dar sunt mai putin utile in examinarea formatiunilor printr-o "fereastra intercostala" sau a celor situate in cavitatea toracica. Sondele sectoriale au dimensiuni mai reduse si piesa ceramica (care intra in contact direct cu pielea animalului) mai mica, ceea ce permite manipularea mai usoara si folosirea in abordarea organelor la nivel intercostal sau sub coaste. In realizarea examenului ecografic pentru organele cavitatii abdominale se recomanda inceperea cu abordarea celor situate in abdomenul superior si continuarea cu investigarea celor din abdomenul posterior stang si apoi drept . Pentru localizarea si evaluarea ecografica a organelor abdominale se impune cunoasterea topografiei atat a viscerelor, cat si a formatiunilor vasculare (care de multe ori servesc drept repere ecoanatomice m abordarea unor structuri). Toate organele se recomanda a fi investigate din cel putin doua planuri (de preferinta longitudinal si transversal).

Investigatia se poate realiza pozitionand animalul in decubit lateral sau dorsal, fiind situatii in care se recomanda si examinarea in statiune. Examenul ecografic ofera date privind marimea, forma, pozitia, arhitectura (omogenitatea si ecodensitatea organelor parenchimatoase) si ecogenitatea organelor abdominale. Formatiunile vasculare mari (aorta si ramificatiile acesteia, cat si vena cava caudaia) pot fi abordate si urmarite de la nivelul diafragmului si pana la nivelul bazinului. Topografia si distributia formatiunilor vasculare este esentiala in abordarea unor formatiuni anatomice de dimensiuni mici si cu eco-structura putin specifica (suprarenalele, limfonodulii etc.). Aplicatiile clinice ale investigarii formatiunilor vasculare abdominale includ detectarea eventualilor trombi la nivelul aortei sau cavei. Aorta si vena cava caudala pot fi identificate folosind drept fereastra acustica vezica urinara, iar deplasarea caudala a sondei va permite vizualizarea bifurcatiei in arterele si respectiv venele iliace. Artera iliaca externa se bifurca prima din aorta, urmata de artera iliaca interna. Vena iliaca externa apare ca o colaterala a venei cave caudale, din care se desprinde artera iliaca interna. Diferenta ecografica este data in principal de compresibilitatea redusa si de grosimea tunicilor arterelor amintite, comparativ cu a venelor, la care se adauga evident si prezenta pulsului. In afara de arterele iliace se mai pot identifica arterele mezenterica craniala (cea mai mare colaterala a aortei), celiaca (se desprinde din aorta caudal de stomac si se ramifica in artera splenica spre stanga si artera hepatica in dreapta) si renale (cea dreapta se desprinde caudal din aorta la cativa centimetri de artera mezenterica craniala, cea stanga se desprinde la cativa centimetri inapoia arterei renale drepte). Vena cava caudala poate fi vizualizata si urmarita cranial pana la nivel diaphragmatic. Venele frenicoabdominale (impreuna cu artrele renale) servesc ca reper ecoanatomic in identificarea suprarenalelor, avand traiect alaturat acestora chiar in apropierea venei cave caudale (proximal de venele renale care sunt situate ventral arterelor corespondente). Vena porta este situata ventral de vena cava caudala si colecteaza sangele de la nivelul tractului gastrointestinal, splinei si pancreasului (formandu-se prin confluarea venei lienale si a celei mezenterice). Se apreciaza ca examinarea vaselor sangvine de dimensiuni mai mici se realizeaza cu dificultate, datorita interferentelor realizate de gazele de la nivel gastrointestinal. Muschii psoasi sj peretele abdominal pot fi investigati cu usurinta. Muschii psoasi pot fi identificati de o parte si de cealalta a aortei (sunt simetrici si au o ecogenitate heterogena). Limfonodulii aferenti cavitatii abdominale in mod obisnuit nu sunt decelabili prin examen ecografic. Cunoasterea topografiei, aferentelor si eferentelor realizate de fiecare in parte este necesara in aprecierea leziunilor organelor deservite, in special a celor de tip neoplazic si metastazic. Dimensiunile relativ reduse si incorporarea lor in mase adipoase face dificila identificarea limfonodulilor, mai ales intr-un examen ecografic de rutina. Din punct de vedere ecografic acestia au o structura omogena izoecogena sau hipoecogena. Afectarea maselor ganglionare este corelata cu cresterea in volum a acestora, cu cresterea ecogenitatii, cu evidentierea capsulei conjunctive marginale si cu pierderea regularitatii marginilor si a aspectului ovoidal. Limfonodulii jejunali si iliaci mediali sunt obisnuit vizibili, iar cei iliaci se observa in special in cazul in care sunt afectati (procese inflamatorii sau de tip neoplazic). Diafragmul poate fi observat ca o linie hiperecogena (deschisa) situata anterior ficatului. Este formatiunea cea mai hiperreflectiva, aspect dat de interfata creata intre diafragm si pulmoni si nu de diafragm insusi. Evidentierea acestei formatiuni este posibila datorita diferentei in ceea ce priveste impedanta diafragmului si a pulmonului. Evidentierea ecografica a diafragmului se realizeaza practic sub toate incidentele (longitudinal, transversal) 26. Examenul ecografic general al abdomenului. Modificri ecografice la examenul general al abdomenului Examenul general al abdomenului, premergator investigarii diferitelor organe abdominale, se realizeaza pentru obtinerea unei imagini de ansamblu a peretelui abdominal si a topografiei organelor abdominale. Peretele abdominal poate fi investigat ecografic, dar constituie extrem de rar obiectivul principal al examenului ecografic. Totusi prin examinarea ecografica a peretelui abdominal se pot pune in evidenta hernii cu variate localizari si de intensitati diferite, putandu-se de asemenea stabili cu certitudine existenta acestora. La nivelul inelului herniar se pot evidentia formatiunile migrate la acest nivel, cum ar fi anse intestinale, gaze sau depuneri minerale. De asemenea, prin examen ecografic se poate identifica prezenta corpilor straini cum ar fi lemn, sticla, plastic, ce au o structura densa si nu pot fi pusi in evidenta prin examen radiografic, care apar in imaginea ecografica ca structuri hiperecogene (ce pot genera con de umbra caracteristic structurilor ecodense). Modificarile limfonodulilor abdominali pot fi puse in evidenta cu usurinta. Astfel, in cazul afectarii ganglionilor ingvinali, acestia apar mariti in volum, de obicei au forma ovoida si aspect hipoecogen Si limfonodulii mezenterici in cazul modificarilor de volum pot fi cu usurinta evidentiabili. Granuloamele sau formatiunile de la nivel peritoneal pot fi evidentiate prin examen ecografic, aparand sub forma unor structuri heteroecogene, aderente peritoneului parietal - atasat peretelui abdominal sau a celui visceral (la suprafata viscerelor). Epansamentele abdominale pot fi evidentiate, de asemenea, cu usurinta prin tehnica ecografica. Prezenta in cantitate redusa a lichidelor in cavitatea abdominala, in general faciliteaza vizualizarea organelor abdominale, in schimb prezenta in cantitate mare a fluidelor, reduce in primul rand, posibilitatea abordarii acestor organe. In acest scop, in cazul acumularilor masive de lichid la nivelul cavitatii peritoneale se recomanda evacuarea acestuia prin punctie atat pentru a usura miscarile respiratorii si a reduce disconfortul animalelor, cat si pentru a reduce distanta dintre sonda ecografica si organele abdominale de interes (pentru reluarea compresibilitatii peretelui abdominal).

Tehnica ecografica este mai precisa in evidentierea fluidelor peritoneale, comparativ cu tehnica radiografica. Astfel, dupa injectarea intraperitoneala a unei cantitati de lichid in doza de 4,5 ml/kg, detectarea epansamentului este posibila prin examen ecografic, in timp ce prin examen radiografic aceasta devine posibila numai dupa administrarea unei cantitati de ser fiziologic, de aproximativ 9 ml/kg. Natura acumularilor abdominale nu poate fi precizata folosind uftrasunetele, in schimb celularitatea crescuta sj acumularile de fibrina pot fi identificate si apreciate. Tehnica ecografica este extrem de utila in realizarea punctiilor abdominale. De altfel se recomanda ca inainte de a se realiza aceasta interventie sa se efectueze un examen ecografic, in special pentru stabilirea omogenitatii lichidului peritoneal, cat si pentru evitarea penetrarii unor eventuale structuri aderente peretelui abdominal intern sau in imediata vecinatate a acestuia, in regiunea propusa pentru realizarea centezei. Pneumoperitoneul poate fi pus in evidenta, insa hiperecogenitatea caracteristica colectiilor aeriene apare intre ansele intestinale si se deplaseaza o data cu schimbarea pozitiei corpului. Abcesele de la nivel abdominal pot fi identificate ecografic, aparand sub forma unor structuri neomogene hipoecogene de dimensiuni variabile, dar fara stabilirea naturii lor cu certitudine. Examenul ecografic permite, de asemenea, diagnosticul peritonitelor (atat a celor localizate, cat si a celor generalizate), diagnostic definitiv care poate inlocui laparotomia in scop de diagnostic. Aderentele gastro-abdominale si cele entero-abdominale pot fi detectate ecografic dupa inducerea pneumoperitoneuluil. Limfadenopatia se caracterizeaza prin modificari de volum, asociate de obicei cu o ecostructura omogena si este frecvent intalnita in cazul limfosarcoamelor (sau al altor tipuri neoplazice) si in unele enteropatii . Prezenta lichidului ascitic permite evaluarea conturului organelor/ formatiunilor abdominale, precum si conturului organelor cavitare atat la caine, cat si la pisica. Acumularea de lichid ascitic permite, de asemenea, evidentierea anselor intestinale si a mezourilor la nivelul cavitatii abdominale. 27. Investigarea ecografic a ficatului Date privind ecoanatomia si ecostructura hepatobiliara - ex. eco. al ficatului presupune evaluarea parenchimului hepatic, a vaselor sangvine si a cailor biliare - ficatul este organul care se preteaza cel mai bine la un astfel examen imagistic datorita marimii si uniformitatii structurale - se recomanda decubit dorsal - abordarea ecografica a ficatului se poate realiza folosind o fereastra acustica la nivelul apendicelui xifoidian, orientand sonda cranio-dorsal. Prin miscari de pivotare in toate cele 4 planuri, se obtin imagini complete asupra ecostructurii parenchimului hepatic - dpdv anatomic ficatul este situat caudal in raport cu diafragmul si cranial in raport cu stomacul si splina - pt vizualizarea vaselor hepatice se poate realiza accesarea pe la nivelul spatiilor intercostale 12 si 16, cuprinzand regiunea apropiata hilului hepatic Ficatul la caine este alc din 4 lobi si 4 sublobi. Lobul stang reprezinta o treime pana la o jumatate din masa hepatica si este impartit in 2 sublobi (lateral si medial) . Lobul patrat este situat in plan median, iar lobul drept este situat in partea dreapta cu doi sublobi (lateral si medial) Ficatul este normal hiperecogen (mai alb) sau izoecogen, in raport cu cortexul renal si hipoecogen (mai negru), in raport cu splina. - structurile vasculare depistate in masa parenchimului hepatic: venele, arterele hepatice, ramificatiile venei porte - vena porta este usor identificabila, la intrarea in ficat ramificandu-se in 2 ramuri, dreapta mai redusa, deservind lobul hepatic drept, si stanga mai voluminoasa Vezica biliara se identifica usor, prezentandu-se ca o formatiune ovoida anecogena, alungita in sectiune longitudinala si rotunda in sectiune transversala. Are dimensiuni variabile si se diferentiaza usor de vena hepatica si de vena cava caudala. - dpdv ecografic vezica biliara apare ca o structura anecogena, cu un perete fin hiperecogen 28. Diagnosticul ecografic n colecistopatii In patologia animalelor mici cele mai frecvente afectiuni ale vezicii biliare sunt colecistitele, colelitiaza si afectiuniie neoplazice cu aceasta localizare. Examenul ecografic este, la ora actuala, de prima intentie in diagnosticul afectiunilor vezicii biliare si al canalelor biliare, specificitate si acuratete demonstrate prin examene complementare realizate simultan Colecistita are de obicei o etiologie bacteriana, cu origine ascendenta (intestinala) sau hematogena, evoluand singura sau interesand, de asemenea, caile biliare si parenchimul hepatic (colangite si colangiohepatite). Colecistita acuta poate aparea si ca o complicatie a litiazei biliare si se manifesta prin inflamarea peretelui vezicular, insotita de alterarea functiilor acesteia.

In cazul colecistitei acute se au in vedere urmatoarele elemente: peretele vezicular, continutui vezicular, sensibilitatea dureroasa la palpare si semnele asociate. La examenul ecografic, in momentul pasajului cu sonda ecografului pe zona abdominala, se percepe o durere accentuata. Peretele vezicii biliare este evident ingrosat (in conditii fiziologice acesta este fin hiperecogen), cu aspect edematos sau infiltrativ inflamator si cu halou parietal caracteristic. In cazul colecistitei, desenul mucoasei veziculare nu mai este decelabil ecografic (mucoasa se poate denuda si amesteca cu bila si colectia purulenta). Emfizemul parietal devine vizibil prin aparitia unei zone hiperecogene. Ingrosarea peretelui vezicii biliare este esentiala in diagnosticul colecistitei, dar este nespecifica, fiind intalnita si in hepatitele acute si cronice, colangiohepatite si mai rar in insuficienta cardiaca dreapta, hipoalbuminemie, ascita, hipertensiune portala si neoplazie. In colecistitele acute se recomanda, de asemenea, evaluarea dimensiunilor vezicii biliare si caii biliare principale. Colecistitele acute alitiazice sunt destul de rare, devenind evident faptui ca in afara continutului biliar si al detritusurilor celulare proprii procesului inflamator vor fi prezente si elementele microlitiazei sau litiazei propriu-zise. In colecistitele acute, in afara stazei si ingrosarii parietale specifice si continutul vezicii biliare isi pierde omogenitatea si aspectul ecografic caracteristic (anecogen). Un aspect frecvent intalnit este prezenta noroiului biliar (sludge) sau a bilei ecogene, care indica un continut biliar neomogen, cu dependenta de gravitatie . Studii ecografice privind incidenta noroiului vezical" si a modifi-carilor consecutive releva faptui ca, in general, prezenta sa nu este asociata intotdeauna cu existenta unor afectiuni hepatobiliare, putand fi considerata de multe ori o descoperire accidentala fara conotatii clinice'. Bila ecogena este datorata puroiului sau sangelui din continutul biliar, sau in urma stazei biliare prelungite. Noroiul biliar are aceleasi caracteristici ecografice cu bila ecogena, dar poate mima o masa intravezicala. Semnele asociate colecistitei acute pot consta in modificari proprii afectiunilor pancreatice, peritoneale sau ale altor structuri adiacente. Colecistita cronica se caracterizeaza prin aspecte ecografice, in general, asemanatoare cu cele descrise la colecistita acuta, dar cu unele modificari si anume, ingrosarea peretelui vezicii biliare este mai putin evidenta, iar durerea este slaba sau chiar absenta. In general, colecistita cronica este asociata colelitiazei. Modificarile la nivel de perete sunt dominate de prezenta fibrelor conjunctive (la nivel muscular si subseros), determinand in evolutie neregularitati ale acestuia si reducerea lumenului vezical, care dau un aspect scleroatrofic, impiedicand practic vizualizarea ecografica a vezicii biliare. Se considera ca procesele cronice pot imbraca doua aspecte ecografice: vezica biliara retractata, scleroatrofica si litiazica; aspecte similare celor din colecistita acuta, dar fara durere locala. Mai este citata si vezica biliara de portelan", denumire ce deriva de la aspectul intens hiperecogen al peretelui vezical, consecutiv calcifierii. Colelitiaza este ocazionata de diskinezii biliare, inflamatii ale cailor biliare, in stari dismetabolice (cu dezechilibru electrolito/coloidal al bilei), formarea nisipului" si apoi a calculilor, care se produc prin precipitarea sarurilor si/sau a pigmentilor biliari, colesterolului sau a sarurilor de calciu pe diferiti inductori de nucleatie]. La pisica si la caine, calculii de la acest nivel contin preponderent pigmenti biliari. La pisica afectiunea apare asociata cu colangite sau colangiohepatite. Calculoza vezicala este usor de pus in evidenta cu ajutorul tehnicii ecografice. Aspectul ecografic caracteristic calculilor: focar hiperecogen situat intravezical cu con de umbra posterior (umbra acustica posterioara) dependent de gravitatie, ii face usor de pus in evidenta, iar prezenta acestor caracteristici proprii confera o specificitate tehnicii de 100%. Umbra acustica data de calculi este oarecum diferita de cea data de gaz, intrucat conul de umbra are limite nete in primul caz si difuze in cel de-al doilea caz (datorita artefactelor de reverberatie). Se impune, de asemenea, realizarea unui diagnostic diferential fata de polipii vezicali, care nu dau con de umbra posterior si sunt ficsi (nu sunt dependenti de gravitatie). Calculoza vezicala poate imbraca doua aspecte ecografice distincte in functie de marimea calculului. litiaza abundenta, ocupand practic aproape tot lumenul, caz in care vezica biliara este greu de identificat; litiaza cu un numar redus de calculi, cu umplere incompleta" a spatiului vezical. Identificarea ecografica a calculului/calculilor vezicii biliare se poate face avandu-se in vedere componentele imagistice caracteristice si anume semnele directe si cele indirecte. Semnele directe sunt cele conferite de imaginea calculului (prin prisma reflectivitatii si implicit a ecogenitatii crescute). Imaginea caracteristica poate fi data de un calcul unic de dimensiune mare sau mai multi calculi de dimensiuni mici. Calculii devin vizibili incepand cu dimensiunea de peste 2 mm, aparand ca o formatiune hiperecogena distincta, in portiunea decliva a vezicii biliare, cu umbra acustica caracteristica . Confirmarea se face prin evidentierea dependentei de gravitatie (modificand pozitia corpului, calculul ramane decliv pe peretele vezical). Semnele indirecte sunt conferite de prezenta conului de umbra (umbra acustica) inapoia calculului, care reproduce practic directia fasciculului de ultrasunete. In cazul unor calculi multipli conurile de umbra capata un aspect ecografic particular, cunoscut sub denumirea de tuburi de orga.

Asocierea evidentierii calculului ca o formatiune intralumenala hiperecogena distincta de peretele vezical (semnul direct), cu prezenta umbrei conului de umbra posterior (semnul indirect), certifica de obicei existenta unui calcul la acel nivel. La animale, calculii biliari au o incidenta scazuta, iar prezenta lor nu este insotita intotdeauna de o simptomatologie bine exprimata. Totusi se apreciaza ca doar prezenta calculilor biliari distincti, asociata cu o distensie evidenta a peretelui vezical, poate avea o semnificatie clinica imediata . Ei sunt descoperiti accidental la examenul ecografic de rutina. AspectuI hiperecogen caracteristic este dublat de prezenta unui con de umbra, care este direct proportional cu marimea si cu continutul de calciu al calculului. Se impune realizarea unui diagnostic diferential fata de alte structuri care dau o imagine hiperecogena sau umbrire posterioara, cum ar fi: prezenta corpilor straini la nivel abdominal, prezenta gazelor, calcifierile distrofice, fibroza etc. Frecvent se inregistreaza si prezenta unui sediment vezical abundent (nisip sau noroi), a carei semnificatie patologica este destul de controversata. De cele mai multe ori sedimentul vezical nu da con de umbra posterior. Asa-numitele mingi de nisip", descrise de medicina umana s-au putut observa si la caine. Aceste structuri" sunt rotunde, mobile, nu dau con de umbra posterior si nu au o semnificatie patologica bine definita. Tumorile vezicii biliare sunt extrem de rare la animalele de companie. Dintre tumorile benigne sunt citate papiloamele, care apar ca niste formatiuni hiperecogene (fara con de umbra posterior) aderente la peretele vezical (mici proeminente intralumenale), care nu-si modifica localizarea in functie de pozitia animalului. Tumorile maligne de dimensiuni mici se observa ca niste formatiuni la nivel de perete, ce induc la acest nivel un aspect infiltrativ sau de ingrosare a peretelui vezical. Tumorile maligne de dimensiuni mari pot avea un aspect polipoid, insotit de infiltrarea evidenta a peretelui vezical. Cele mai frecvente sunt adenocarcinoamele, in a caror etiologie sunt incriminati factori predispozanti cum ar fi calcinoza vezicii biliare (vezica de portelan") si calculii vezicali voluminosi. 29. Diagnosticul ecografic n colangiopatii Cel mai frecvent acestea sunt asociate cu afectiuni ale pancreasului (edeme, inflamatii, fibroze, tumori), ale ficatului, intestinului si a limfonodulilor. Angiocolitele sunt inflamatii (catarale, purulente, scleroase) ale conductelor biliare, frecvent complicate cu extensie hepatica (colangiohepatita). Ectazia canalelor biliare poate fi cauzata in special de factori obstructivi la nivelul cailor biliare. In mod normal canalele biliare mici nu sunt vizibile ecografic. Continutul cailor biliare este anecogen. Sangele si parenchimul hepatic realizeaza o atenuare a sunetului, fapt ce sta la baza diferentierii vaselor sangvine hepatice de canalele biliare dilatate (care pot da fenomenul de intarire posterioara). In mod obisnuit ectazia canalelor biliare este asociata clinic cu existenta icterului (care de fapt impune investigarea sistemului biliar). Ecografia este extrem de utila in realizarea diagnosticului diferential intre afectiunile hepatocelulare si obstructia biliara la animalele ce prezinta sindromul de icter. Dilatatia tractului biliar se realizeaza treptat, retrograd. Initial se produce dilatatia vezicii biliare si a cailor biliare, urmate de ectazia cailor biliare extrahepatice in aproximativ 48 ore (vizibila in apropierea gatului vezical). Ectazia cailor biliare intrahepatice devine practic vizibila dupa 5-7 zile de la obstructia completa. Primul semn al obstructiei complete este reprezentat de distensia evidenta a peretelui vezical. Canalele biliare destinse se pot evidentia ventral de vena porta, intr-un plan transvers realizat pe partea dreapta la nivelul spatiului intercostal 11 sau 12 (lobul hepatic lateral drept si cel caudat servind drept fereastra acustica). Diferentierea ecografica intre canalele biliare dilatate si venele porte (care au tot un perete hiperecogen) se face prin abordare in plan transvers si urmarirea acestor formatiuni canaliculare. Canalele biliare se deosebesc de vene prin schimbarile bruste ale diametrului (calibrului) si ale traiectului acestora si prin peretii cu aspect neregulat. Diagnosticul diferential intre obstructia canalelor biliare intrahepatice si a celor extrahepatice se poate face daca se au in vedere urmatoarele particularitati ecografice: in cazul afectarii canalelor biliare intrahepatice acestea apar ca niste structuri canaliculare (tubulare), avand o distributie (evidentiere) distal de vena porta, iar vezica biliara este de dimensiuni reduse; in cazul afectarii canalelor biliare extrahepatice se inregistreaza o dilatatie evidenta a vezicii biliare insotita de o ectazie atat a canalelor intrahepatice, cat si a celor extrahepatice. Obstructia canalelor biliare extrahepatice poate fi evidentiata prin ectazia caii biliare principale, ventral de vena porta. La pisicile sanatoase diametrul caii biliare principale este < 4 mm, iar la cele cu icter diametrul este > 5 mm (cu obstructie biliara extrahepatica). Angiocolitele sunt procese inflamatorii realizate la niveiul cailor biliare, cu modificari de ecostructura relativ caracteristice, evidentiabile ecografic . Angiocolitele sclerozante au o incidenta redusa, determina stenoze multiple la nivelul ductelor biliare intra- si/sau extrahepatice si conduc de obicei la ciroza biliara. Din punct de vedere ecografic stenozele pot avea o distributie multifocala, inducand stenoze si dilatatii consecutive de diferite intensitati, in functie de localizare. Angiocolitele infectioase se traduc din punct de vedere ecografic printr-o evidentiere anormala a canalelor biliare, consecutiv ingrosarii peretilor acestora . Tumorile canalelor biliare se intalnesc destul de rar la animale. Cele mai frecvente procese neoplazice la acest nivel sunt adenocarcinoamele biliare si colangiocarcinoamele.

Adenocarcinoamele biliare sunt rar intalnite la animale, dar apar mai frecvent la pisica. Din punct de vedere ecografic imbraca un aspect caracteristic si anume ele apar ca o masa hepatica continand cavitati anecogene cu contur neregulat. Colangiocarcinoamele pot afecta segmentele intra- si/sau extra-hepatice. Colangiocarcinoamele intrahepatice evolueaza de obicei cu afectarea parenchimului hepatic (hepatocarcinom). Colangiocarcinoamele extrahepatice se dezvolta la orice nivel al arborelui biliar. Sunt formatiuni tumorale maligne de dimensiuni mari, cu ecostructura neomogena si cu pereti neregulati hiperecogeni 30. Diagnosticul ecografic n gastroenteropatii Elemente de ecoanatomie si ecostructura a componentelor tractului digestiv - se recomanda un repaus alimentar de 12 ore inainte de examinare Stomacul este situat caudal in raport cu ficatul si se intinde perpendicular pe axa coloanei vertebrale. Este recomandat sa se examineze segmentele proximale ale tubului digestiv pe o perioada de 2-3 minute pt a evalua activitatea peristaltica. Examinarea ecografica a acestuia poate fi realizata atat in plan transversal Diagnosticul ecografic in unele gastroenteropatii Examenul ecografic al segmentelor digestive poate oferi importante date structurale, topografice si de continut, contribuind in mod efectiv la stabilirea unui diagnostic de certitudine. In aprecierea modificariior de la nivel digestiv, se recomanda urmatoarele criterii ecografice: grosimea peretelui digestiv; tipul continutului digestiv; cantitatea de continut digestiv; identificarea artefactelor (capcanelor ecografice); motilitatea gastrica si intestinala; localizare, tipul si intinderea leziunii; prezenta altor modificari la nivelul cavitatii abdominale. Dintre aceste criterii se considera ca grosimea peretelui digestive este cea mai importanta, intrucat modificarile de grosime la nivelul peretelui digestiv insotesc majoritatea proceselor digestive. In medicina umana, la nivel digestiv apar modificari ecografice, care datorita asemanarii lor cu unele elemente din mediul inconjurator si datorita incidentei ridicate au primit denumiri ce, in prezent, pot fi considerate termeni de comparatie consacrati" in diagnosticul ecografic. Astfel, termenii tinta", ochi de taur", aluna", fals rinichi", inele concentrice", semnul cercului" sunt folositi pentru a descrie leziuni intalnite la nivel digestiv . Leziunea de tinta" desemneaza un inel hipoecogen circular sau oval, cu un centru cu ecogenitate crescuta, intalnit in numeroase modificari digestive (gastrita cronica, limfom gastric sau intestinal, invaginatie), dar fara caracter de specificitate. Unele leziuni de la nivel intestinal (sau stomacul gol) sunt descrise cu termenul de pseudorenal" (fals rinichi), din cauza aspectului asemanator cu un rinichi (o zona centrala intens reflectiva, ecogena) inconjurat de o margine hipo-ecogena, de aspect neregulat (perete intestinal). Diagnosticul ecografic in gastropatii Investigarea ecografica a stomacului se realizeaza prin scanarea sistematica a regiunii gastrice de la stanga la dreapta (atat in plan longitudinal cat si transversal). Se au in vedere: grosimea peretilor gastrici, simetria lor, continutul gastric (evaluarea cantitativa si din punct de vedere a! ecogenitatii) absenta sau prezenta leziunilor, intinderea lor, observarea si aprecierea miscarilor peristaltice . Modificarile la nivel de perete (ingrosarile) sunt cele mai frecvente si pot fi localizate sau difuze, simetrice sau asimetrice. Tumorile si granuloamele produc ingrosari locale asimetrice ale peretelui stomacal (cu evidente modificari ale tunicilor componente). Gastritele si tumorile infiltrative determina o ingrosare uniforma a peretelui gastric. Leziunile intramurale au, de obicei, aspect regulat, dar localizarea, respectiv afectarea, unui anumit strat din perete, nu pot fi detectate ecografic. Pentru localizarea modificarii inregistrate se recomanda urmarirea miscarilor peristaltice si schimbarea pozitiei sondei si/sau a pacientului pentru a vedea daca este la nivel intramural (leziunea ramane fixa) sau intralumenal . Greu de apreciat si localizat sunt ingrosarile neuniforme ale peretelui gastric (care in mod normal are o grosime de 3-5 mm). In cazul pancreatitelor, modificarile sunt focale si sunt asociate cu o pierdere segmentara a motilitatii. Denudarile sau denivelarile la nivelul peretelui gastric (ingrosat) sunt intalnite in ulcerul gastric. Stenoza pilorica poate fi recunoscuta pe baza ingrosarii pilorului. Diagnosticul in gastropatia pilorica hipertrofica se pune pe baza ingrosarii pilorului si in special a stratului muscular (3-5,4 mm), modificari morfologice insotite de distensie gastrica evidenta si de miscari peristaltice ferme . Gastritele, atat cele acute , cat si cele cronice , se recunosc ecografic dupa ingrosarea (localizata sau difuza) a peretelui gastric. Uneori se poate intalni si o ingrosare localizata a peretelui, cu discontinuitati la nivel de mucoasa (modificari de tip ulcerativ) asa cum este cazul gastritelor ulcerative. In cazul inflamatiilor insotite de edem sau hemoragie la nivelul submucoasei se poate pierde (local) stratificarea peretelui gastric .

In gastritele uremice tunicile peretelui muscular nu se mai disting ecografic, iar in ansamblu peretele este ingrosat, cu aspect rugos(usor neregulat). Si la animale, gastritele cronice hipertrofice se evidentiaza prin hipertrofia mucoasei gastrice (consecutiv hiperplaziei glandulare), imbracand uneori un aspect localizat pseudotumoral. Ca si prin examen radiografic , prin examen ecografic se poate evidentia existenta corpilor straini la nivel gastric, care apar hiperecogeni , cu margini bine definite si uneori cu umbrire posterioara. Tumorile gastrice. Frecventa afectiunilor gastrice de natura neoplazica este redusa la animalele de companie. La caine, mai frecvent intalnite sunt adenocarcinoamele, iar la pisica limfoamele . Aceste afectiuni sunt insotite din punct de vedere functional de perturbari in ceea ce priveste digestia si pasajul materiilor alimentare la acest nivel, fapt ce favorizeaza acumularea de fluide (ce vor servi ca fereastra acustica) si usureaza examinarea peretelui gastric. Cele mai frecvente tumori cu localizare pilorica sunt leiomioamele, leiomiosarcoamele si limfosarcoamele. Leiomioamele (tumori benigne) apar ca mase omogene sesile, cu contur regulat si cu ecogenitate crescuta si induc o simptomatologie putin evidenta. Leiomiosarcoamele se prezinta sub forma unor mase voluminoase heterogene, cu simptomatologie bine definita (perturbarea tranzitului, voma cu sange etc.) si au o structura complexa, cu cavitati centrale anecogene sau hipoecogene (reprezentand focare necrotice, hemoragice sau degenerari chistice) Limfosarcoamele gastrice se caracterizeaza prin ingrosarea omogena (cu aspect hipoecogen) a peretelui gastric. Identificarea ecografica a corpului gastric este greu de realizat, in special a tunicilor componente ale peretelui gastric. Totusi localizarea straturilor peretelui gastric este extrem de necesara pentru aprecierea localizarii primare a tumorii in cauza. Astfel, aparitia unor leziuni hipoecogene la nivelul submucoasei gastrice, implicand stratul (tunica) muscular, pot fi diagnosticate ca tumori miogene cum ar fi leiomioame, leiomiosarcoame . Adenocarcinoamele gastrice pot fi localizate sau difuze (mai frecvent), determinand o ingrosare a peretelui gastric, cu stergerea distinctiei intre straturile peretelui gastric . In aceasta categorie de afectiuni sunt descrise si situatii in care modificarile parietale sunt relativ uniform distribuite, cu aspect proliferativ de tip hiperecogen lacunar . Pentru acuratetea investigatiilor se recomanda ecografia endoscopica, evitand eventualele artefacte induse de acumularile gazoase. Diagnosticul ecografic in unele enteropatii Prin examen ecografic se obtin informatii privind marimea, forma, grosimea peretilor intestinali si miscarile peristaltice. Modificarile ecografice depistate prin examen ecografic la nivel intestinal pot fi difuze sau focale, cu localizare intralumenala, murala sau extramurala. Afectiunile intestinale cu afectare difuza sunt: enteritele, tumorile difuze si enteropatiile imune, iar cu localizare focala sunt: tumorile si granuloamele micotice. Principala modificare ecografica in cazul acestor afectiuni este ingrosarea peretelui intestinal. Unii autori considera (ca regula generala) ca ingrosarea omogena, pe portiuni intinse fara pierderea arhitecturii murale se intalneste in cazul proceselor inflamatorii intestinale, iar ingrosarile localizate, asimetrice cu pierderea stratificarii la nivelul peretelui sugereaza existenta unui proces de tip neoplazic. Exceptiile de la aceasta regula" sunt reprezentate de limfoame (care afecteaza uniform intestinul pe o suprafata mare) Modificarile ecografice cu localizare intralumenala pot fi atribuite prezentei corpilor straini, ce apar la acest nivel, fara localizare stricta (modificari ce urmaresc schimbarea pozitiei corpului). De obicei, aceste corpuri straine sunt inconjurate de mucus sau de continut intestinal normal, sunt hiperecogene si dau umbrire posterioara (fenomen ce poate fi mascat de prezenta aerului de la nivel intestinal). Leziunile murale se caracterizeaza prin ingrosari la nivelul peretelui intestinal, ce pot fi difuze sau localizate, care la randul lor pot fi simple, cu ulceratii (cratere) sau mixte. Se apreciaza ca examenul ecografic este superior examenului radiografic, in diagnosticul tumorilor gastro-intestinale. Leziunile cu localizare extramurala determina reducerea lumenului intestinal prin compresiuni exercitate de formatiuni adiacente (aderente postoperatorii, limfadenopatii regionale etc.). Ingrosarile peretelui intestinal pot fi observate cu usurinta, in special cand acestea sunt localizate. Grosimea normala a peretelui intestinal este de 2-3 mm (exceptand duodenul care in mod normal are o grosime de pana la 4,5 mm). Modificarile grosimii si diametrului peretelui intestinal sunt evidentiabile in timpul miscarilor peristaltice. Spre exemplu, lipsa miscarilor peristaltice insotite de o dilatatie intestinala atesta prezenta unei obstructii intestinale (ileus). Dificultatea in aprecierea dilatatiei (distensiei intestinale) consta in localizarea cu precizie a obstructiei (la nivelul intestinului subtire sau la nivel colic). Prezenta miscarilor peristaltice indica mai degraba vizualizarea unei anse a intestinului subtire, decat a intestinului gros. Pentru realizarea acestei diferentieri se are in vedere faptul ca ansele colonului au o topografie bine definita, putin modificabila. Enteropatii inflamatorii. Examenul ecografic ofera indicii destul de limitate in cazul acestui grup de afectiuni intestinale. Imaginea ecografica in bolile inflamatorii de la nivel intestinal difera in functie de tipul procesului patologic, intindere, gravitate si eventualele complicatii (ascita, peritonita, perforatii). Ingrosarea uniforma a peretelui gastrointestinal este caracteristica ecografica definitorie a enteritelor . In diferentierea ecografica a enteropatiilor inflamatorii de cele neoplazice se au in vedere ca principale criterii uniformitatea ingrosarii peretelui si pastrarea delimitarii straturilor (tunicilor) peretelui intestinal. Enteritele se caracterizeaza printr-o ingrosare uniforma (extensiva si simetrica) a peretelui intestinal (din segmentul afectat), cu eviden-tierea componentelor peretelui

intestinal, iar afectiunile intestinale de natura neoplazica se caracterizeaza printr-o ingrosare localizata, asimetrica si o pierdere a arhitecturii specifice. Exceptie fac limfosarcoamele, care se caracterizeaza prin ingrosarea uniforma a peretelui intestinal (dar fara evidentierea ecografica a tunicilor componente) si inflamatiile necrotice. De asemenea, si in cazul limfomului felin se inregistreaza aceleasi modificari ecografice. Sunt citate si exceptii de la aceste reguli". De exemplu, cazurile de enterita determinate de parvovirus la caine, in care grosimea si arhitectura peretelui intestinal erau nemodificate, observandu-se o evidenta distensie a anselor, asociata cu lipsa miscarilor peristaltice, ce pleda evident pentru ileus generalizat . Tot exceptii sunt si cazurile de enterita localizata (grosimea peretelui duodenal depasind 6 mm, cu pastrarea delimitarii structurale), asa cum sunt cele ce insotesc peritonitele. Enteritele limfoplasmocitare induc ingrosarea moderata a peretelui intestinal, modificarea aspectului ecografic al mucoasei intestinale si slaba evidentiere a arhitecturii murale. Enteritele pot evolua primar (de origine virala, bacteriana sau parazitara) sau secundar altor afectiuni, traumatice (corpi straini) sau inflamatorii (pancreatite). In cazul enteritelor grave, insotite de ascita si deperditie protidica masiva, ingrosarea peretelui intestinal este evidenta si este insotita de pierderea stratificarii specifice. Abordarea ecografica a intestinului gros este mai dificila datorita prezentei gazelor. Peretele colonului poate fi vizualizat cu ajutorul tehnicii ecografice (dar fara evidentierea stricta a componentelor structurale), putandu-se evidentia colitele infectioase sau infiltrative (limfo plasmocitare). Examinarea ecografica a portiunii terminale a colonului si a rectului nu este posibila din cauza topografiei lor (in canalul pelvic). Pentru investigarea lor ecografica se poate recurge la ecografia transrectala. Ileusul intestinal, potrivit clasificarilor si interpretarilor de ultima ora, consta in suspendarea brusca si persistenta a tranzitului intestinal, fiind de natura mecanica (ocluzia, obstructia si modificarile topografice) sau determinat de tipul de motilitate (paralitica sau spastica). Examenul ecografic este util in diagnosticul ileusului mecanic si functional. La animale, ileusul mecanic produce dilatatie pe un anumit segment intestinal, pe cand ileusul functional produce o dilatatie generalizata, scaderea generala a motilitatii gastrointestinale este intalnita in ileusul functional si in ileusul mecanic cronic. La animalele de companie, ileusul mecanic este produs de corpi straini (ingerati si ajunsi la nivel intestinal), aderente, inflamatii localizate, formatiuni tumorale si invaginatie. Corpii straini, in special cei cu forma neregulata care produc obstructie incompleta si acumulare masiva de fluide sau continut intestinal (proximal fata de locul obstructiei) sunt greu de identificat ecografic. In schimb corpii straini cu forma si consistenta bine definita (pietre, mingi, bile etc.) sunt usor de identificat ecografic, datorita formei, ecostructurii, ecogenitatii bine definite si datorita conului de umbra posterior. Miscarile particulelor din continutul intestinal al anselor, proximal de locul obstructiei, au aspect de ninsoare" . Din punct de vedere ecografic, corpii straini de dimensiuni mari si cu contur regulat au proprietati ce pot fi considerate patognomonice si anume: formatiuni intralumenale cu interfete hiperecogene (luminoase) neregulate cu umbra acustica uniforma, intensa si curata", care odata regasite nu mai necesita alte investigatii imagistice complementare . Ileusul dinamic (functional) poate fi intalnit postoperator, sub anestezie si in caz de parvoviroza. In general, atunci cand la examenul ecografic se inregistreaza anse intestinale dilatate, asociate cu lipsa miscarilor peristaltice, aceste modificari indica prezenta ileusului intestinal. Invaginatia este strangulatia intestinala cel mai frecvent diagnosticata la carnivore, in special la cele tinere (puternic intestate cu ascarizi, cu gastroenterite virale sau in cazul ingestiei de corpi straini). Aceasta modificare topografica se intalneste eel mai frecvent la nivelul jonctiunii ileocolice sau ileocecocolice. Din punct de vedere ecografic, invaginatia se caracterizeaza prin aparitia unor inele concentrice (semnul inelului"), ce reprezinta tunicile anselor intestinale (la interior portiunea invaginata si la exterior ansa in care s-a realizat invaginatia). Acest aspect ecografic (semnul inelului), surprinzand leziunea in sectiune transversala, este considerat patognomonic pentru invaginatiile intestinale . Imaginea poate avea un aspect diferit, in functie de lungimea ansei intestinale invaginate, de durata procesului si de orientarea sondei. In sectiune longitudinala leziunea se prezinta sub forma unor linii concentrice, aspect denumit prin comparatie furca", trident" sau furculita" . Aspectul ecografic al invaginatiei difera in functie de plasarea sondei in raport cu ansele implicate: aspect de tinta" in abordare transversala , aspect ..piriform" cu prezenta pluristratificarii parietale.Tot in plan sagital se poate remarca faptul ca ansa colica invaginata va fi intotdeauna mai scurta decat ansa externa in care s-a realizat invaginatia. Segmentul invaginat are aspect hiperecogen (dat de tesutul adipos de la nivel mezenteric, pseudochisturile inflamatorii, limfonodulii mezenterici inflamati sau chiar anse tumorizate), iarceel exterior are aspect edematos, hipoecogen. Alte modificari ecografice asociate sunt: reducerea motilitatii intestinale si acumularea de continut (lichid) proximal invaginatiei (ca si in cazul ocluziei intestinale), cu evidentierea ansei prestenotice . La examenul ecografic se pot identifica si alte modificari, care pot indica chiar cauza invaginatiei (tumori intestinale, corpi straini, limfadenopatie regionala, prezenta ascitei etc.). Tumorile intestinale se prezinta din punct de vedere ecografic, asemanator cu tumorile gastrice. In diagnosticul afectiunilor neoplazice de la nivel intestinal, examenul ecografic este superior (ca si acuratete) celui radiografic. Leziunile intramurale pot fi evidentiate, atat in plan longitudinal, cat si transversal, putandu-se aprecia lumenul

intestinal, grosimea (prin masurare) peretelui intestinal, uniformitatea structurala, ecogenitatea (ecostructura) si modificarile structurilor invecinate. Se poate aprecia, de asemenea, stratul (tunica) si implicat tipul procesului tumoral. De cele mai multe ori, tumorile intestinale au aspect heteroecogen, continand atat zone hiperecogene, cat si zone anecogene. Daca localizarea este intralumenala depistarea lor este posibila in special prin abordare in plan transversal. Daca procesul porneste de la exterior (seroasa) se poate remarca o strangulare a ansei afectate, cu modificarea vizibila a formei acesteia. Limfoamele intestinale au aspect ecografic asemanator cu cel descris la limfomul gastric si se caracterizeaza prin ingrosarea peretelui intestinal (cu aspect infiltrativ hipoecogen), cu pierderea arhitecturii murale specifice. Examenul ecografic permite identificarea acestor modificari sj chiar aprecierea stadiului (eventuala limfadenopatie regionala) si extensivitatii procesului tumoral (prin afectarea altor organe). Punctia biopsica ecoghidata in cazul limfomului se poate realiza de la nivelul limfonodulilor afectati. Limfosarcoamele intestinale la pisica produc leziuni transmural hipoecogene, care interfereaza cu miscarile peristaltice normale . Asociat acestor leziuni se inregistreaza si modificari ale limfonodulilor zonali. Leiomioamele intestinale sunt insotite de o simptomatologie in general slab exprimata, iar din punct de vedere ecografic sunt greu de identificat si diagnosticat. Leiomiosarcoamele intestinale se prezinta sub forma unor leziuni intramurale cu aspect complex, anecogen si hiperecogen. In mod obisnuit, heterogenitatea leziunii este data de necrozele de la acest nivel. Adenocarcinoamele intestinale sunt tumori de dimensiuni mari, care din punct de vedere ecografic apar sub forma unor ingrosari localizate la nivelul peretelui, cu pierderea localizata a arhitecturii specifice, insotite de fenomene subobstructive proximate (care faciliteaza de obicei identificarea leziunii). Peretele este uniform ingrosat cu aspect hipoecogen, iar lumenul este redus ij neuniform. Diagnosticul de certitudine se pune doar in urma examenului histopatologic sau prin examen citologic de la nivelul limfonodulilor afectati. La animalele de companie sunt descrise, de asemenea, si numeroase tumori colo-rectale. Mai frecvent sunt citate cazurile de polipi, carcinoame si tumori carcinoide bine localizate, insotite de afectare limfonodulara. Marimea tumorii si gradul de intindere conditioneaza prognosticul afectiunii in cauza si dinamica postterapeutica. 31. Investigarea ecografic a pancreasului Elemente de ecostructura si ecoanatomie ale pancreasului Pancreasul este situat caudal de stomac si medial de duoden, avand doua portiuni: lobul stang (situat imediat caudal de stomac si tine de la jonctiunea gastroduodenala pana la nivelul orificiului cardial) si lobul drept (situat medial portiunii descendente a duodenului si incepe caudal de jonctiunea gastroduodenala). Identificarea ecografica a pancreasului este extrem de dificila.Dpdv ecografic acesta poate fi individualizat direct, relativ usor, folosind o sonda de frecventa mare 5-7,5 MHz la caine si de 7,5-10 MHz la pisica sau la animalele care au lichid in cavitatea peritoneala. Pentru evidentierea si examinarea ecografica a pancreasului se recomanda administrarea intraperitoneala de ser fiziologic in doza de 60 ml/kg, tehnica ce nu implica nici un fel de risc, daca este realizata corect (exceptand tulburarile hidroelectrolitice, cirozele hepatice, insuficienta cardiaca, insuficienta renala oligurica sau hipoalbuminemia severa). Pancreasul apare pa o structura omogena care este izoecogena, comparativ cu mezenterul si cu tesutul adipos de la nivel abdominal si hiperecogena in comparatie cu ficatul. Tesutul adipos din masa organului, precum si cel care il margineste este responsabil de hiperecogenitatea zonei . Pancreasul se identifica in proximitatea duodenului si pilorului fiind parcurs de vena pancreatoduodenala, care este adiacenta duodenului. Ca reper ecoanatomic se mai foloseste si rinichiul drept, care este situat dorsal de acesta si duodenul care este situat langa peretele abdominal (ventral sau ventrolateral de rinchiul drept). Duodenul are aspect caracteristic, cu pereti concentrici, hipoecogeni si un lumen hiperecogen (aspect ecografic dat de amestecul aer-secretie de mucus), cu localizare bine definita. La caine si la pisica, pentru abordarea ecografica a pancreasului se recomanda examinarea in decubit dorsal sau lateral stang (prin spatiul intercostal 11 sau 12, in cazul acumularilor de gaze la nivel intestinal). La pisica se recomanda examinarea ecografica indirecta, prin interpunerea intre sonda si peretele abdominal a unei mase de fluid, care sa indeparteze practic organul de sonda ecografica. Se mai poate folosi splina drept fereastra acustica pentru vizualizarea partii stangi a pancreasului. Extremitatea dorsala a splinei se poate confunda cu partea stanga a pancreasului, intrucat ambele formatiuni se afla in apropierea polului anterior al rinichiului stang. Diagnosticul ecografic in afectiunile pancreatice In afectiunile pancreatice la animale, diagnosticul de imagine ofera indicii destul de sumare. Examenul ecografic completeaza datele obtinute prin alte tehnici imagistice , in cazul suspicionarii unor afectiuni ale pancreasului. Daca examenul radiologic evidentiaza modificarile la nivelul pancreatic, examenul ecografic evidentiaza cu usurinta leziunile de la acest nivel, metastazele de la nivel abdominal si afectarea limfonodulilor zonali. Indiferent de natura agresiunii acute (infectioasa, toxica, chimica) realizate asupra pancreasului, acesta raspunde in general la fel, prin modificari inflamatorii si/sau necrotice, pentru ca in cazul proceselor cronice acesta sa raspunda prin fibroza progresiva ireversibila.

Pe langa avantajele examenului ecografic exista si factori limitativi care ii reduc considerabil valoarea in diagnosticarea afectiunilor pancreatice, cum ar fi slaba vizualizare din cauza interferentelor realizate de catre colectiile gazoase de la nivel abdominal, pregatirea anterioara prin dieta severa si slaba vizualizare a organului, chiar si in conditii fiziologice. Pentru identificarea ecografica a portiunii drepte a pancreasului se folosesc ca repere ecoanatomice portiunea descendenta a duodenului si rinichiul drept, iar pentru localizarea partii stangi se foloseste drept reper stomacul. Identificarea pancreasului, ca o structura hiperecogena adiacenta stomacului si duodenului este posibila doar cand acesta este marit in volum. Pancreatitele, abcesele pancreatice si adenocarcinoamele produc leziuni cu aspect ecografic similar Examenul ecografic al pancreasului se recomanda in: traumatism abdominal; pancreatita acuta sau cronica; abdomen acut; icter; limfadenopatie generalizata; ulcer duodenal recidivant (chiar in urma unui tratament adecvat); perceperea la palpare a unei formatiuni la nivel abdominal. Dintre afectiunile pancreatice mai frecvente sunt pancreatitele (acute, subacute, cronice) si sunt rare tumorile pancreatice. Pentru evidentierea modificarilor ecografice in cazul afectiunile pancreatice se poate realiza si ecografia endoscopica (cu sonda plasata la nivel gastric). Pancreatitele se intalnesc mai frecvent la camivorele adulte si batrane. La caine este amintita predispozitia animalelor obeze si in special a femelelor. La pisica, incidenta crescuta este mentionata la adulte, fara predispozitie de stare de intretinere sau sex. Pancreatitele nu produc intotdeauna suficiente modificari morfologice pentru a fi depistate prin examen ecografic. In general se considera ca afectarea pancreatica din punct de vedere ecografic este insotita de modificarea dimensiunilor sau aspectului ecografic pe aria pancreatica (modificari de ecogenitate) sau prin aparitia unor formatiuni distincte. In pancreatite, abordarea ecografica a zonei prin realizarea de presiuni pe aria pancreatica este insotita de durere. De asemenea se intalnesc leziuni multifocale hipoecogene (vizibile in masa mezenterica inconjuratoare) cu aspect chistic, hiperecogene (datorate saponificarii grasimii de la nivel mezenteric, consecutiv hipersecretiei pancreatice) sau heterogene. Aspectul ecografic difera in functie de severitatea si tipul evolutiv al pancreatitei. In pancreatita acuta, aspectul lezional este indus de modificarile de tip hemoragic, edematos sau necrotic. Acestea sunt induse de extravazarile secretiiior glandulare enzimatice la nivel interstitial, precum si la nivel peripancreatic si abdominal. In forma subacuta necroza poate produce leziuni cavitare, care pot degenera ulterior in chisturi . Se poate inregistra o ingrosare la nivelul peretelui gastric si/sau duodenal (> 5 mm) insotita de o evidenta reducere a peristaltismului si o acumularea de lichid in cavitatea abdominala, alaturi de modificari topografice ale stomacului si duodenului (portiunea descendenta poate suferi deplasari ventrale si laterale). Stomacul poate fi gol datorita vomelor repetate. Obstructia canalelor biliare apare ca urmare a extinderii procesului inflamator si la nivelului ductului biliar comun. In pancreatite o alta modificare ecografica este data de destinderea canalului pancreatic , putand ajunge la dimensiuni comparabile cu cele ale venei pancreato-duodenale. 32. Examenul ecografic al splinei Elemente de ecoanatomie si ecostructura a splinei : la caine splina apare ca o structura omogene de aspect tringhiular , situata caudo-ventral de stomac sau ficat , dar cranio-lateral de rinichiul stang . Rotunjirea extremitatilor insotita de o deplasare caudala , ventrala sau mediaal a organului sunt smenele ecografice subiective ale splenomegaliei . Vasele sangvine pot fi usor identificate in regiunea hilului splinei sau in parenchim . Capsula splenica constituita din fibre elastice si fibre musculare netede , in ecografie apare ca un contur hiperecogen . Splina este localizata pe partea stanga , caudal sau lateral de stomac . Extremitatea dorsala ( capul splinei ) este abordabila sub unghiul ultimelor coaste , in timp ce extremitatea ventrala( corpul si coada ) se intinde pe peretele stang al abdomenului . Splina are un aspect relativ triunghiular si o ecostructura omogena , avand o ecogewnitate superiora ficatului si cortexului renal , cu o capsula fina hiperecogena . Vena splenica poate fi identificata sub forma unei structuri anecogene care intra in splina in portiunea sa mediala . Diagnosticul ecografic in afectiunile splinei : Afectiunile splinei : Splenomegalii Splenite Procese tumorale

Examenul ecografic permite aprecierea dimensiunilor , conturului , topografiei , omogenitatii structurale , ecostructurii si ecodensitatii organului. Leziunile difuze ale splinei : splenomegalia este o crestere in volum nespecifica si este indusa de afectiunile sistemice sau de focar. Modificarile ecogenitatii parenchimului splenic pot fi induse de procese congestive , inflamatorii si tumorale. Dpdv ecografic splenomegalia este insotita de congestie evidenta , ectazie vasculara . torsiunea splinei : apare datorita mobilitatii axului mezenteric , ce permite realizarea unor miscari de rotatie ; este insotita de splenomegalie , aspect hipoecogen cu lacune anecogene si linii hipereecogene la nivelul parenchimului . Ea mai poate fi insotita si de tromboze vasculare intraparenchimatioase sau la nivelul hilului ; se poate identifica prezenta de lichid ascitic in proximitatea splinei . congestia pasiva : se manifesta dpdv ecografic sub forma unei splenomegalii cu ecostructura omogena si cu dilatarea sistemului venos splenic . splenitele : au o incidenta redusa si se produc obisnuit pe cale metastazica de la nivelul unor procese inflamatorii cu alta localizare sau prin contiguitate cu peritoneul infectat . tumorile splenice difuze : limfomul sau mastocitoza pot produce si modificari focale sau mutifocale hipoecogene la nivel splenic . Limfosarcomul este asociat dpdv ecografic cu splenomegalie . Leziunile focale ale splinei : Hematoamele splenice : au localizare subcapsulara si pot fi spontane sau traumatice . De cele mai multe ori hematoamele sunt insotite de modificari de contur . Hematoamele traumatice subcapsulare se prezinta sub forma unei mase lichidce periferice fixe . Cele intrasplenice apar sub forma unor plaje anecogene , hipoecogene sau chiar hiperecogene , in functie de evolutie si de timpul swcurs de la producere . chisturile splenice : se prezinta sub forma unor formatiuni lichide , neregulate , cu aspect anecogen ce rezulta prin resorbtia unui centru necrotic sau unui hematom . abcesele : sunt secundare traumatismelor , infarctelor splenice sau emboliei septice . Dpdv ecografic : leziuni hipoecogene cu contur regulat sau anfractuos , cu continut variat , relativ omogen. infarctele splenice: sunt consecutive septicemiei sau emboliei septice cu origine endocardica . Se prezinta sub forma unei leziuni distincte cu margini putin vizibile , cu aspect triunghiular sau ovoidal care ulterior abcedeaza, chistizeaza sau se fibrozeaza . tumorile splenice : Tumorile benigne : - limfoamele care se prezinta sub forma de noduli bine delimitati , in general hiporeflectivi , mai rar hiperreflectivi sau micsti . - hemangioamele . Tumorile maligne : cele mai frecvente sunt limfocarcoamele si hemangiosarcoamele dar pot fi intalnite si alte leziuni sarcomatoase , cu alta origine primara : fibrosarcoame , gleiomiosarcoame , liposarcoame , rabdomiosarcoame , osteosarcoame . - limfosarcoamele pot sa aiba un caracter infiltrativ fara modificari evidente de ecostructura , dar frecvent se pot prezenta sub forma unor focare hipoecogene care nu modifica conturul organului . - hemangiomiosarcoamele : caracteristica ecografica a acestor tumori este heterogenitatea crescuta , cu existenta constanta a cavitatilor hipo sau anecogene marginite de zone hiperecogene , leziuni ce pot deforma conturul organului . 33. Elemente de ecoanatomie i ecostructur ale componentelor aparatului urinar Rinichii la caine au o topografie ce poate fi influentata de varsta, pozitie si starea de sanatate Rinichiul drept: se localizeaza in spatiul T12-L1 iar cel stang in spatiul L1-L3 Examenul rinichiului drept se realizeaza in regiunea dorsala a flancului drept, caudal in raport cu hipocondrul sau intre ultimele 2 coaste. Examneul rinichiului stang se face in reg dorsala a flancului stang, caudal in raport cu hipocondrul si ventral in raport cu vertebrele lombare L1, L2 si L3 Rinichiul stang se gaseste in dreptul vertebrei L3, caudo-medial de splina Masurarea rinichilor se poate realiza cu precizie utandu-se calcula chiar si volumul renal. La pisica rinichii au ca repere anatomice spatiile L1-L4, rinichiul drept fiind situat usor cranial decat stangul. Rinichiul drept este localizat lateral in raport cu apofizele transverse corespunzatoare si inapoia coastei a 13- a de pe partea dreapta. Examinarea rinichilor se recomanda a se realiza in 3 incidente: longitudinal, transversal si sagital - formatiunile anatomice ce pot fi distinse si examinate corespunzator sunt corticala renala, medulara si pelvisul renal.

folosirea ca organ de referinta a ficatului/ splinei in aprecierea ecogenitatii diferitelor structuri renale este conditionata de starea acestora - in aprecierea ecogenitatii diferitelor componente structurale de la nivel renal se poate folosi urmatoarea ierarhizare: medulara renala < corticala renala < ficat < splina - bazinetul renal si ureterele nu devin vizibile decat daca sunt dilatate - ureterele au un traiect caudal in raport cu rinichii, spre vezica urinara, traversand spatiul retroperitoneal, imediat sub musculatura lombara si usor lateral de coloana vertebrala Vezica urinara este un organ care se preteaza f bine la examenul ecografic, pt ca urina anecogena este un produs de contrast atural, ce favorizeaza examinarea formei, marimii, grosimii si uniformitatii peretelui vezical. - are aspect ovoidal, este situata imediat cranial de apertura pelviana; este cuprinsa intre ombilic si pubis. Are trei portiuni: varful, corpul si gatul 34. Diagnosticul ecografic n bolile rinichiului Marimea rinichilor se apreciaza f usor si rapid cu aj tehnicii ecografice. Se pot masura toate cele 3 dimensiuni renale (lungime, latime, adancime) Forma rinichilor poate fi aparent modificata daca sonda nu este perpendiculara pe planul renal. Modificarile de contur sunt in general nespecifice, dar neregularitatile globale, uni- sau bilaterale pot fi detectate usor. Ecostructura si ecogenitatea rinichilor: ecostructura parenchimului renal poate fi uniforma sau neuniforma. Modificarile renale parenchimatoase Leziunile parenchimatoase difuze 1. cu diferentiere neta cortico-medulara 2. fara diferentiere cortico-medulara Afectiuni ce det cresterea ecogenitatii corticalei renale:glomerulonefrita acuta si cronica, scleroza renala, necroza tubulara acuta, infiltratia limfoida Afectiuni ce reduc ecogenitatea corticalei renale: pielonefrita cronica, ectazia tubulara renala,limfosarcom, limfomul malign, mastocitomul Leziunile parenchimatoase focale: Chisturile: structuri de forma sferica sau ovala, dimensiuni variabile, continut anecogen - sunt chisturi corticale si parapielice Abcesele renale: sunt insotite clinic de lombagie, sindrom de febra; pot fi unice sau multiple si sunt urmare a pielonefritei sau a litiazei renale. Ecografic: formatiuni intrarenale, cu contur neregulat, perete neted sau anafractuos, cu continut cu ecogenitate variabila Hematoamele: au marime si ecogenitate variabila care variaza de la hipo- la hiperecogenitate Hematoamele subcapsulare deformeaza conturul organului, fiind vizibil in proximitatea ariei subcapsulare Tumorile renale: a) benigne: adenomul renal aspect ecografic de masa solida, bine delimitata, cu un centru hipoecogen b) maligne: hemangiosarcoame, adenocarcinoame, condrosarcoame, carcinoame, limfosarcoame, fibrosarcoame, mastocitoame Leziuni la nivelul sinusului renal Hidronefroza: dilatatia bazinetului si calicelor care rezulta dintr-o obstructie uretrala de origine litiazica insotita de atrofia secundara a parenchimului renal. Dpdv al gradului de dilatatie, hidronefroza poate fi de 5 grade: - gradul 1:dilatatia bazinetului, a calicelor si a ureterului, cu mentinerea arhitecturii caliceale normale - gradul 2: dilatatia bazinetului, a calicelor si a ureterului - gradul 3: dilatatia evidenta a bazinetului si ureterului, inversarea cupei caliceale dar cu pastrarea indicelui parenchimatos in limite - gradul 4: dilatatia evidenta a bazinetului, a calicelor si a ureterului cu reducerea indicelui parenchimatos - gradul 5: dilatatia marcanta a cailor excretorii si lipsa parenchimului renal Pielonefrita poate fi definita ca infectie asociata a bazinetului si a parenchimului renal insotita de modificari dominate de febra si leucocitoza cu neutrofilie. Dpdv ecografic rinichiul este marit in volum, are aspect globulos, cu numeroase focare hipoecogene intraparenchimatos si ingrosari ale sistemului pielocaliceal. Nefrolitiaza apare ca o consecinta a prelungirii timpului de tranzitie a mineralelor la nivel renal favorizand precipitarea si cresterea lor progresiva in dimensiuni Urolitii au origine si compozitie minerala diferita ( struvita, urati, citina, xantina, oxalati de calciu) Leziuni perirenale Pseudochistul perirenal consta in acumularea progresiva de lichid in jurul rinichiului, acumulare ce se poate produce subcapsular sau pericapsular Epansamentele peritoneale sunt insotite de acumulari de lichid ascitic la nivel perirenal Leziunile vasculare

Tramboza arteriala se caracterizeaza prin aparitia unei zone hipoecogene de infarct in corticala dupa care aceasta zona capata un aspect hiperecogen datorita fibrozei si heterogenitatii leziunii. Se poate obs o modificare de contur la nivel renal, prin aparitia unei depresiuni la suprafata rinichiului avand partea mai lata a leziunii orientata periferic. Tromboza venoasa este insotita de o scadere a ecogenitatii corticale probabil datorita edemului si de o crestere a ecogenitatii corticale 35. Diagnosticul ecografic n bolile vezicii urinare Vezica urinara se examineaza cu usurinta putandu-se aprecia modificarile parietale, lumenale si cele geometrice. Cistitele: apar in urma infectiei descendente sau ascendente Ingrosarile de perete pot fi difuze sau de focar. Cistita acuta poate evolua si fara modificari evidente la nivel parietal, in schimb cistita cronica evolueaza invariabil cu modificari la nivel de perete. Continutul vezical este evident modificat, dpdv al ecogenitatii, neomogen. In functie de tipul cistitei si de forma evolutiva a acesteia, continutul vezical poate include detritusuri celulare, coaguli, microcalculi nisip urinar Aderentele vezicale urinare consecutive diferitelor interventii chirurgicale, ce au interesat aceasta zona, identificabile ecografic, sunt cauzate frecvent de incontinente urinare la catea. Litiaza vezicala. Prezenta calculilor la niv vezical se evidentiaza cu o deosebita usurinta datorita ecostructurii si implicit aspectului lor ecografic caracteristic. Dpdv ecografic calculii se prezinta sub forma unor mase hiperecogene mobile, ce dau fenomenul de umbrire acustica posterioara, con de umbra. Mobilitatea calculilor este un creiteriu f important de diagnostic dar exista si situatii in care acestia sunt aderenti la perete (in inflamatii severe). Nisipul vezical si respectiv microlitiaza vezicala poate fi identificata pe baza particularitatilor ecografice specifice: elemente corpusculare in suspensie cu evidenta tendinta la sedimentare. Tumorile vezicii urinare.prezenta acestora este insotita de modificari focalizate la nivelul peretelui vezical si de pierderi ale uniformitatii si continuitatii straturilor parietale. Tumoile benigne sunt formatiuni parietale mici, greu de diferentiat de carcinoamele vezicale. Cele mai frecvente tumori sunt carcinoamele tranzitionale caracterizate prin ingrosari localizate la nivelul peretelui, avand aspectul unei formatiuni neregulate, sesile si tendinta de invadare intralumenala. Tumori maligne: adenocarcinoame, leiomiosarcoame, fibrosarcoame, hemangiosarcom

36. Diagnosticul ecografic n afeciunile suprarenalelor Ecoanatomia si ecostructura suprarenalelor Sunt formatiuni aplatizate, bilobate, localizate cranio-medial de rinichi. Diagnosticul ecografic in afectiunile suprarenalelor Cresterea dimensiunilor suprarenalelor poate fi inregistrata in cazul hiperadrenocorticismului. Afectarea bilaterala pledeaza pt hiperadrenocorticism in timp ce afectarea unilaterala pledeaza pt modificari de tip neoplazic. Modificarile primare tumorale frecvente: feocromocitomul, adenomul sau carcinomul. Adenomul cortical este o leziune benigna ce evolueaza de cele mai multe ori asimptomatic cu modificari reduse de forma si marime ale suprarenalelor. Carcinomul suprarenalian determina un aspect ecografic heterogen, cu cresterea in volum a suprarenalelor si cu numeroase plaje necrotice, hemoragice sau calcifieri, insotite de afectare limfonodulara si de metastaze.
37. Examenul ecografic al aparatului genital femel Ecografia bidimensionala a fost mult utilizata in ultimele doua decenii atat pentru diagnosticarea gestatiei la catea si pisica, cat si pentru depistarea anumitor afectiuni genitale, cum ar fi piometrul si endometritele. Gestatia poate fi diagnosticata la trei saptamani dupa monta, asadar, mai precoce decat prin palpatie abdominala sau radiografie. De asemenea poate fi apreciata viabilitatea fetusilor prin punerea in evidenta a batailor cardiace fetale (BCF) si se pot efectua masuratori ale corpului fetal (fetometria). Un examen ecografic spre sfarsitul gestatiei este util pentru a decela din timp anumite distocii (disproportia feto-pelvina, monstruozitatile fetale etc.). Postpartum se poate aprecia involutia uterina si se poate depista din timp o eventuala retentie placentara. Rememorari anatomice Ovarele, la o catea de talie medie, au o lungime de 15-20 mm si o forma elipsoidala, fiind invelite intr-o bursa ovariana adipoasa. Prezenta acestei burse impiedica, in general, vizualizarea ecografica a ovarelor si urmarirea fenomenelor de crestere si maturare foliculara. La pisica, ovarele nu sunt acoperite de o astfel de bursa, insa dimensiunile reduse (5-8 mm) le fac dificil de identificat la examenul ecografic. La catea si pisica, ovarele sunt situate la nivelul spatiilor costovertebrale drept si stang. Coarnele uterine sunt lungi, dar subtiri, avand in ansamblu forma literei Y. In conditii normale, ele nu sunt vizibile ecografic atat din cauza dimensiunilor reduse, cat si datorita faptului ca ligamentele largi sunt impregnate cu tesut adipos, care ecraneaza ultrasunetele. Corpul si colul uterin, situate imediat deasupra vezicii urinare, pot fi vizualizate cu o sonda de 5 MHz, atunci cand sunt congestionate,femela aflandu-se in faza foliculara. Tehnica examenului ecografic al aparatului genital la catea si pisica.

La carnivorele domestice, explorarea ecografica a aparatului genital femel se realizeaza pe cale transcutanata, aplicand sonda pe abdomen, intre cicatricea ombilicala si marginea anterioara a pubisului sau imediat in exteriorul lanturilor mamare. La catelele de talie mare este posibila si efectuarea de examene ecografice transrectale. Ecografia aparatului genital la carnivore poate fi efectuata atat cu sonde lineare, cat si cu sonde sectoriale sau convexe. Pregatirea femelei in vederea examenului: tunderea sau raderea regiunii abdominale ventrale, de la pubis la ombilic. Examinarea se poate efectua pe femela in decubit dorsal, in decubit lateral sau in statiune patrupedala. Aceasta din urma varianta este avantajoasa in cazul femelelor de talie mare, precum si al celor aflate in gestatie avansata, deoarece, compresiunea determinata de uterul gestant pe aorta abdominala si cava posterioara, in cazul decubitului dorsal, poate genera disconfort pentru animal. Pentru vizualizarea uterului, sonda transductor se aplica intre cele doua lanturi mamare, inaintea marginii anterioare a pubisului. Intrucat incidenta ultrasunetelor este ventro-dorsala, trebuie reamintit faptul ca in momentul interpretarii imaginii partea apropiata de sonda corespunde regiunii abdominale inferioare, in timp ce partea indepartata corespunde regiunilor profunde. Imaginile astfel obtinute vor fi asadar inversate fata de cele obtinute prin ecografie transrectala la vaca si la iapa, de exemplu. In ecografia transrectala, uterul este apropiat de sonda, in timp ce vezica urinara se afla in planul indepartat, spre deosebire de ecografia transcutanata de la carnivore, in care vezica urinara se afla in partea de sus a imaginii, iar uterul in partea de jos a acesteia. In vederea ecografierii aparatului genital, trebuie procedat metodic, in sens caudo-cranial, pornind de la vezica urinara, care serveste ca punct de reper. Aceasta apare ca o structura anecogena, piriforma, cu peretele subtire, bine delimitat si tristratificat. In timpul efectuarii examenului aparatului genital este avantajos ca vezica urinara sa fie in stare de plenitudine, ea servind ca fereastra acustica" pentru vizualizarea uterului. In cazul in care vezica este goala se poate administra furosemid intravenos in doza de 1 - 2 mg/kg, dupa care se asteapta 15-20 minute, apoi se reia examenul ecografic. Corpul uterin se pune in evidenta intre vezica urinara si rect, acesta din urma avand in general o sectiune rotunda, puternic ecogena. Distal se intinde o zona de umbra acustica", datorata gazelor existente la acest nivel. Coarnele uterine cu continut normal (gestatie) sau patologic (piometru, hidrometru etc.) se vizualizeaza de obicei in zona apexului vezicii urinare, facand miscari de lateralitate cu sonda. La femelele aflate in decubit dorsal, coarnele uterine pot fi situate foarte lateral, astfel incat este necesara o presiune moderata cu degetele in regiunea flancului pentru a le aduce mai aproape de linia mediana. Examinarea ecografica a ovarelor la catea si pisica Chisturile ovariene Chisturile ovariene la catea si pisica pot da o imagine de tip alveolar, cu numeroase cavitati anecogene, separate de pereti subtiri si care prezinta fenomenul de intarire posterioara. Uneori, cand tensiunea chisturilor este similara, acestea nu mai au forma rotunda, ci poligonala. In general este imposibila diferentierea ecografica intre diferitele tipuri de chisturi, dar se pare ca peretele este mai gros in cazul chisturilor luteale, decat in cazul celor foliculare. Patologia uterina, asociata chisturilor ovariene, include piometrul, hidrometrul si hiperplazia glandulo-chistica endometriala. Tumorile ovariene Aceste formatiuni apar de obicei ca mase cu ecostructura mixta, localizate inapoia rinichilor. Daca tumora este de dimensiuni foarte mari, atunci ea se regaseste in zona mediana a abdomenului, iar diagnosticul se pune in acest caz prin excluderea altor localizari: splenica, renala, uterina etc. Intr-un caz de tumora ovariana, la catea, s-a constatat o crestere in volum foarte importanta (formatiunea avand un diametru de cca 20 cm) si o ecostructura eterogena, alternand zone hiperecogene cu zone hipo- si chiar anecogene, ce prezentau fenomenul de intarire posterioara GRANULOAMELE DE BONT" Granuloamele dezvoltate pe bonturile rezultate in urma efectuarii ovariectomiei sau ovario-histerectomiei sunt frecvente, aparand fie datorita utilizarii pentru ligaturi a firelor neresorbabile, fie datorita unor greseli de asepsie. Acestea pot varia ca dimensiuni si ecostructura, in general au un centru hipoecogen, uneori putandu-se identifica ligatura care a generat granulomul. In unele cazuri, tesutul de granulatie poate obtura ureterul, aparand hidronefroza sau intestinul, provocand sindroame ocluzive de diferite gravitati . Examinarea ecografica a uterului la catea si pisica Atunci cand apare, uterul este observat ca o structura solida, omogena, de aspect hipoecogen. Nu se poate diferentia miometrul de endometru, dar, uneori, in faza foliculara apare o mica zona centrala hipo-sau anecogena, care ar reprezenta o redusa cantitate de mucus acumulata in lumenul uterin. Pentru vizualizarea cervixului se poate recurge uneori la instilarea de solutie fiziologica in portiunea craniala a vaginului, cu ajutorul unei sonde Folley. Coarnele uterine, datorita topografiei lor, nu pot fi distinse de ansele intestinale.

Uterul gestant Diagnosticul ecografic al gestatiei la catea si pisica devine posibil in practica incepand cu ziua a 20-a. Pe ecran apar veziculele embrionare, pline cu lichid, de aspect anecogen, inconjurate de peretele uterin ecogen. In acest stadiu, veziculele embrionare sunt ovoide pe sectiune longitudinala si rotunde pe sectiune transversala la catea, in timp ce la pisica ele sunt sferice, asadar vor apare rotunde, indiferent de incidenta. Cand veziculele embrionare devin vizibile ecografic, nu se observa in interiorul lor nici un ecou corespunzator embrionului. In general, veziculele posterioare, mai apropiate de vezica urinara, sunt mai usor de decelat decat cele dispuse in partea craniala a abdo-menului. In ziua a 20-a de gestatie, veziculele embrionare au un diametru interior cuprins intre 10 si 20 mm, pentru ca sa atinga 20 x 40 mm in ziua a 30-a la catea. In majoritatea cazurilor, un diagnostic de gestatie fiabil poate fi pus in jurul a 25 de zile de gestatie, mai ales daca se lucreaza cu un transductor de 5 MHz. Trebuie procedat cu atentie, pentru a diferentia veziculele embrionare de alte structuri hipo- sau anecogene existente in abdomen, in special anse intestinale sau marile vase ale vezicii urinare si uterului. Sectiunea transversala a acestor vase poate imita foarte bine aspectul unei vezicule embrionare tinere. Pentru a face diferenta este necesar sa se vaiualizeze structurile atat in incidenta longitudinala, cat si transversala. In acest fel se va putea observa forma alungita vaselor, spre deosebire de vezicula embrionara, care este rotunda sau ovalara. Alte elemente importante pentru stabilirea diagnosticului diferentiail sunt pulsatiile vaselor sangvine si peristaltismul intestinal. In general, embrionii devin vizibili ecografic la cateva zile dupa ce veziculele embrionare au putut fi vizualizate. Acest lucru se intampla in general intre zilele 23-25 de gestatie, iar intre zilele 25-30 se pot identifica bataile cardiace fetale (BCF), element primordial atat pentru verificarea viabilitatii fetale, cat si pentru distingerea embrionului de alte structuri anexe, spre exemplu vezicula vitelina .In aceasta perioada embrionii au o forma caracteristica de semiluna, se poate recunoaste cu usurinta axul longitudinal si se poate masura lungimea craniupelvis (LCP). Aceasta este de 20-25 mm in ziua a 30-a de gestatie atat la catea, cat si la pisica. Incepand cu ziua a 30-a de gestatie, veziculele embrionare primesc denumirea de ampule fetale si devin alungite la catea, iar la pisica, din sferice, devin ovoide. De asemenea, dupa 35 de zile de gestatie, uterul isi pierde aspectul moniliform, devenind tubular. Din aceasta cauza, aspectul ecografic al uterului sufera si el modificari importante. Din acest moment, sectiunile sagitale prin uter nu mai permit numararea ampulelor dispuse una dupa cealalta in acelasi corn. Dimpotriva, datorita lungimii mari a coarnelor uterine si plierii acestora se intampla frecvent ca fetusi din coarne diferite sa fie alaturati, in pozitiile cele mai diverse. Lichidele fetale, anecogene, cresc cantitativ, iar amniosul si alantoida se dezvolta mai mult in lungime decat in diametru. Alungirea ampulelor permite vizualizarea cu claritate a placentei zonare, caracteristica pentru carnivore . Aceasta inconjoara ampula fetala, sub forma unui brau de ecogenitate medie si ecostructura fin granulara, ce se intinde in treimea mijlocie a ampulei. In zona de insertie placentara, peretele uterin este subtiat, iar marginile braului placentar sunt intoarse spre interiorul cavitatii uterine, ca o margine de farfurie. Fetusii se afla in interiorul zonei de placentatie, ca si veziculele viteline, care la carnivore sunt foarte dezvoltate si se mentin pana la sfarsitul gestatiei. Pe sectiunile uterine longitudinale, acestea apar sub forma unor tuburi ecogene, care se intind pe aproape toata lugimea ampulei fetale, depasind mult zona placentara. Incepand cu ziua a 30-a de gestatie, conturul fetusilor devine din ce in ce mai clar. Se pot distinge capul si trunchiul, iar membrele apar ca niste mici bonturi. Dupa ziua a 35-a - a 40-a de gestatie, organogeneza este atat de avansata, incat pot fi vizualizate aproape toate structurile interne ale fetusilor de caine si pisica . In cavitatea abdominala, primul organ ce se recunoaste este stomacul, care apare ca o zona anecogena, situata imediat inapoia diafragmei. Alaturi, o zona de ecogenitate medie corespunde ficatului, iar cranial de acesta, pulmonul atelectazic si hiperecogen in raport cu tesutul hepatic, delimiteaza interfata hepato-frenica. In partea posterioara a abdomenului se observa o alta zona anecogena, mai mica, care reprezinta vezica urinara. Rinichii si ochii devin vizibili intre zilele a 39-a - a 47-a de gestatie. Rinichii sunt hipoecogeni, cu zona medulara si bazinetul anecogene. O dilatatie pielo-caliceala este considerata normala la rinichiul fetal . In cavitatea toracica, primul organ vizibil este cordul. Activitatea cardiaca fetala este primul semn de viabilitate detectabil si ea poate fi pusa in evidenta chiar din zilele a 23-a - a 25-a de gestatie, inainte ca miscarile corpului fetal sa fie percepute. In general se considera ca frecventa cardiaca fetala trebuie sa fie dublul frecventei cardiace a mamei. O tahicardie sau dimpotriva, o bradicardie excesiva sunt semne de suferinta fetala, la fel ca in medicina umana. Cresterea frecventei cardiace fetale ca raspuns la stres este considerata un semn de bun augur, care dovedeste vigoarea produsului de conceptie. Cordul fetal este hipo- pana la anecogen, cu ecouri liniare date de peretii dintre cavitati. Cele patru compartimente cardiace se disting clar catre ziua a 40-a de gestatie.

Intre zilele a 40-a - a 45-a de gestatie incepe calcificarea scheletului fetal, ceea ce are ca efect cresterea ecogenitatii razelor osoase. Primele portiuni ale scheletului care pot fi clar vizualizate sunt oasele fetei si craniului, apoi vertebrele si coastele. Initial, tesutul osos fetal absoarbe atat de putin ultrasunetele, incat nu apare conul de umbra acustica" caracteristic . Pentru a efectua numaratoarea fetusilor, trebuie examinate cu grija ambele flancuri. Momentul optim pentru aceasta manopera este aproximativ in a 28-a - a 30-a zi de gestatie, atunci cand ampulele fetale nu au inceput inca sa se alungeasca. Sectiunile sagitale se preteaza mai putin pentru numaratoare, astfel incat se prefera sectiunile transversale care permit o orientare mai usoara si o mai buna distingere a celor doua coarne uterine. Facand sa oscileze sonda, de la dreapta spre stanga, pot fi examinate aproape simultan cele doua jumatati ale corpului. Adaugand o miscare lenta de translatie in sens caudo-cranial, fetusii pot fi numarati, evident, cu o marja de eroare, care este cu atat mai mare, cu cat numarul de produsi este si el mai mare. Se considera ca numaratoarea fetusilor da rezultate fiabile atunci cand este vorba de mai putin de cinci produsi. Fetometria La catea si pisica, fetometria permite aprecierea dezvoltarii fetusilor, precum si varsta gestatiei. Principalele masuratori efectuate asupra corpului fetal sunt: Diametrul veziculei embrionare (diametrul sacului gestational) -DSG; Lungimea craniu - pelvis - LCP; Diametrul biparietal - DBP; Diametrul trunchiului la nivelul ultimei coaste - DT. DSG s-a dovedit a fi cel mai fiabil parametru pentru determinarea varstei gestatiei intre zilele a 20-a si a 37-a la catea. In perioada 38-60 de zile de gestatie, valoarea predictiva cea mai mare o are DBP, dar si LCP si DT sunt semnificative. Dupa ziua a 48-a, LCP devine un parametru dificil de masurat datorita, pe de o.parte, flexarii coloanei vertebrale fetale, iar pe de alta parte, faptului ca fatul devine mai lung decat latimea imaginii monitorului. Daca s-a produs moartea fetusilor, impresia este aceea de atitudine anormala in uter, cu corpul excesiv de curbat; contururile fetale devin putin distincte prin comparatie cu cele ale fetusilor vii; tesuturile moi ale fetusilor morti isi pierd foarte rapid ecostructura caracteristica, ramanand vizibile numai razele osoase. Uterul puerperal Examenul ecografic al uterului puerperal a fost descris relativ recent la catea si pisica. In primele 4 zile postpartum, uterul apare marit in volum si hipoecogen, continand resturi de lichide si invelitori fetale. Zonele de insertie placentara sunt mai voluminoase decat zonele interplacentare. Aspectul acestor zone este ovoidal pe sectiune longitudinala, peretele uterin este gros si neregulat, iar uneori se pot vedea vasele sangvine ectaziate. Peretele uterin tinde sa se subtieze pe masura ce puerperiumul avanseaza (zilele a 8-a - a 24-a), iar continutul uterin scade si devine mai omogen, hipo- sau anecogen, realizand un contrast evident cu endometrul hiperecogen. Endometrul este inconjurat de miometrul hipoecogen, iar la exterior apare un nou strat hiperecogen, subtire, corespunzator tesutului adipos subseros . Dupa ziua a 24-a postpartum, diametrul coarnelor uterine la nivelul fostelor zone de insertie placentara este de 1,0-1,4 cm, iar la nivelul zonelor interplacentare de numai 0,6-0,9 cm, ceea ce le face dificil de vizualizat cu aparatele obisnuite, la frecventa de lucru de 5 MHz. Uterul patologic Mortalitatea embrionara Resorbtia poate fi totala, atunci cand afecteaza toti embrionii sau, mai frecvent, partiala, atunci cand unul sau doi embrioni sunt resorbiti, iar ceilalti isi continua dezvoltarea in mod normal. Veziculele embrionare au, in fazele incipiente ale gestatiei, o forma sferica la pisica si ovoidala la catea. In caz de mortalitate embrionara, primul element care atrage atentia este modificarea formei veziculei, ea devenind aplatizata, piriforma sau cu contur neregulat. De asemenea, ca dimensiune, aceasta vezicula este mai mica decat cele aflate in apropiere si nu corespunde varstei gestatiei. Intre zilele a 25-a si a 35-a de gestatie se constata faptul ca aceste vezicule nu contin embrioni sau embrionii sunt si ei de dimensiune prea mica. Daca se urmaresc veziculele respective, pe parcursul gestatiei, se constata resorbtia lor, pana la disparitia completa. Resorbtia unor vezicule embrionare izolate nu afecteaza in nici un fel dezvoltarea celorlalti embrioni. Piometrul, hidrometrul, mucometrul, endometrita Diagnosticul afectiunilor uterine: complexul hiperplazie glandulo-chistica endometriala - piometru, hidrometrul, mucometrul, endometrita si al formelor de tranzitie reprezinta o indicatie majora a ecografiei aparatului genital la catea si pisica. Piometrul poate oferi o varietate destul de mare de aspecte, in functie de forma de evolutie, vechime etc. Astfel, piometrul cu cervix inchis ofera imaginile cele mai spectaculoase: zone rotunde sau alungite, de dimensiuni mari (3,5-10 cm), cu continut anecogen si cu perete extrem de subtire. Uneori, datorita plierii coarnelor uterine, aspectul este de cavitate unica, compartimentata de septumuri, care nu sunt altceva decat peretii uterini alaturati si subtiati. Continutul uterin poate avea uneori particule in suspensie, care la usoare miscari de balotare a peretelui abdominal sunt puse in miscare si genereaza aspectul caracteristic de furtuna de zapada".Uneori, in interiorul cavitatii uterine, destinsa de

continutul purulent, se pot observa formatiuni ecogene de dimensiuni variabile, aderente la peretele uterin. Este vorba de polipi sau tumori ale peretelui uterin. In formele de evolutie cu cervix deschis, imaginea obtinuta este total diferita. Uterul contine cantitati sensibil mai mici de puroi, asadar distensia uterina va fi mai redusa. Apare in schimb o hipertrofie parietala evidenta, peretele uterin aparand ingrosat si hiperecogen. Adesea, aspectul uterului in piometrul cu cervix deschis este moniliform, aceste dilatatii de aspect ampular putand fi confundate cu o gestatie incipienta.In ceea ce priveste hiperplazia glandulo-chistica endometriala, vizualizarea ei ecografica depinde de talia chisturilor, precum si de prezenta eventuala a unui continut uterin anecogen, care sa serveasca drept element de contrast. Diagnosticul diferential trebuie facut intre piometru si alte colectii uterine (hidrometrul, mucometrul, hemometrul). Pentru aceasta, ecografia nu este utila, neputand diferentia lichidele, astfel tabloul clinic va fi cel care va stabili diferenta.De asemenea pot exista confuzii intre piometru si ansele intestinale destinse de continut lichid. In aceasta situatie, trebuie avut in vedere faptul ca ansele intestinale au peristaltism, iar uterul nu. In plus, prin scanarea cu atentie a zonei de sub vezica urinara se poate decela, aproape intotdeauna, corpul uterin destins de continutul purulent.Majoritatea femelelor cu piometru sunt tratate chirurgical, prin efectuarea ovario-histerectomiei. Exista insa si cazuri in care valoarea femelei si motivatia proprietarului justifica incercarile de tratament conservativ, cu ajutorul prostaglandinelor de tip F2-a, asociate unei antibioterapii cu spectru larg. Piometrul de bont" apare de obicei tn situatia efectuarii unei ovariohisterectomii subtotale in caz de piometru cu cervix inchis.Continutul purulent ramas intre ligatura si colul uterin inchis va favoriza dezvoltarea unui proces inflamator local, care se va manifesta clinic fie ca o vaginita persistenta si rebela la tratament (in cazul in care cervixul se deschide), fie prin disurie si dificultati la defecare, consecinta a aderentelor aparute intre bontul uterin, vezica urinara si rect. Diagnosticul acestei afectiuni este dificil fara ajutorul ecografiei. imaginea obtinuta este aceea a unei mase de dimensiuni variabile si ecostructura mixta, cu centrul anecogen, localizata cranial fata de pubis, dorsal fata de vezica urinara si ventral fata de rect. TUMORILE UTERINE Tumorile uterine reprezinta o raritate la catea si pisica. Pot apare uneori adenoame, adenocarcinoame, leiomioame, leiomiosarcoame, fibroame, fibromixoame, fibrosarcoame .Intr-un caz de fibromixom uterin intalnit in clinica noastra, aspectul era de masa tumorala extrem de voluminoasa, cu ecostructura neomogena de aspect polichistic si cu vaste zone de necroza, hipoecogene. Fibroamele uterine au aspectul unor structuri hipoecogene, foarte bine delimitate, de forma rotunda sau ovalara, de dimensiuni variabile. 38. Examenul ecografic al aparatului genital mascul Examenul ecografic al aparatului genital mascul Prostata reprezinta singura glanda anexa a aparatului genital la caine si este bine dezvoltata. Afectiunile prostatei sunt extrem de frecvente la caine, dar exceptionale la cotoi Glanda prostata inconjoara uretra pelvina, pornind de la nivelul trigonului vezical. Uretra poate fi localizata excentric, in portiunea dorsala a glandei sau o poate traversa chiar prin centru. Prostata este delimitata cranial de vezica urinara, ventral de planseul cavitatii pelvine si de peretele abdominal inferior, iar dorsal de rect, de care este despartita prin fundul de sac recto-genital. Testiculele sunt plasate subanal, acoperite de scrotum si separate intre ele de septumul interdartoic. Epididimul se compune din cap, corp si coada. Capul epididimului acopera polul cranial al testiculului; corpul este localizat pe fata dorso-laterala a acestuia, iar coada, pe care se insera ligamentul cozii epididimului, acopera polul caudal al gonadei. Canalul epididimar se continua cu canalul deferent care, dupa ce urmeaza fata dorso-mediala a testiculului, intra in componenta cordonului testicular, patrunde in cavitatea abdominala prin traiectul ingvinal, pentru a se deschide pe fata dorsala a uretrei intraprostatice. Examenul ecografic al prostatei la caine Examinarea ecografica a prostatei poate fi efectuata pe cale transcutanata sau transrectala. Un ajutor poate efectua concomitent un tuseu rectal, pentru a impinge prostata in cavitatea abdominala. Pentru ecografia pe cale transrectala se recomanda utilizarea sondelor endorectale de uz uman, dar pentru cainii de talie mare se poate utiliza si o sonda endorectala pentru iapa sau bovine. Imediat dupa nastere, prostata se afla in cavitatea abdominala, dupa care migreaza in cavitatea pelvina in jurul varstei de doua luni, cand are loc ruperea ramasitelor canalului urac. Masculii castrati au o prostata de dimensiuni foarte reduse. Reducerea volumului prostatei poate fi obtinuta si pe cale medicamentoasa, iar eficacitatea tratamentului poate fi urmarita ecografic. Ecostructura parenchimului prostatic este de tip omogen, fin granulara, iar ecogenitatea variaza de la hiper-la hipoecogen, insa hiperecogenitatea in raport cu parenchimul splenic este eel mai frecvent intalnita . In sectiune transversala se identifica cu usurinta aspectul bilobat al glandei, aceasta aparand delimitate la exterior de o fina banda hiperecogena - capsula. Uretra prostatica poate fi observata uneori ca o mica zona circulara, anecogena, situata in regiunea centrala sau dorsala a parenchimului glandular.

Patologia prostatei Hiperplazia benigna. Aceasta afectiune presupune o marire in volum a prostatei, insotita de hiperplazie glandulara, metaplazie scuamoasa, sau ambele, ca rezultat al tulburarilor hormonale la masculul necastrat. Totusj, creterea exagerata a dimensiunilor prostatei poate genera tulburari de urinare, defecare sau chiar locomotorii. Aspectul ecografic este acela al unei glande marite in volum de pana la patru ori, in cazurile severe. Prostata poate fi simetrica sau asimetrica, neteda sau nodulara; adesea nu se mai pot distinge cei doi lobi. Ecogenitatea parenchimului prostatic variaza de la hipoecogen la hiperecogen, iar ecostructura, in majoritatea cazurilor, este omogena. Uneori apar zone hiperecogene punctiforme, care se considera ca sunt datorate fenomenelor de fibroza sau calcificare. Prostatitele. Prostatita reprezinta inflamatia parenchimului prostatic, este de cele mai multe ori de natura bacteriana si poate evolua sub forma acuta sau cronica. Contaminarea se produce eel mai frecvent pe cale ascendenta, insa este posibila si contaminarea descendenta de la nivelul aparatului urinar sau de la nivel testicular sau epididimar. Aspectui ecografic in prostatita poate fi similar cu cel din hiperplazia benigna. Se constata marirea in volum a glandei, simetrica sau nu, in functie de evolutia focala, multifocala sau difuza a procesului inflamator. Ecostructura prostatei este, de obicei, heterogena, zone hipoecogene slab delimitate alternand cu zone hiperecogene, dar in formele difuze, parenchimul glandular poate aparea omogen, hipo- sau hiperecogen. Chisturile prostatice si paraprostatice. Chisturile prostatice au fost descrise ca formatiuni ce pot insoti hiperplazia benigna, prostatitele sau neoplasmele de prostata, dar care pot evolua si de sine statator. Chisturile pot fi congenitale sau dobandite. Neoplasmele de prostata. Neoplasmele de prostata apar cu precadere la cainii batrani, necastrati, dar se intalnesc si la animale tinere, precum si la masculii sterilizati chirurgical. Ca tipuri histologice, cele mai frecvent intalnite sunt adenocarcinomul, precum si carcinomul nediferentiat. Diagnosticul diferential fata de prostatita este dificil de facut numai pe baza ecografiei. De altfel, asa cum s-a prezentat anterior, cele doua procese patologice pot evolua concomitent. Totusj, exista cateva elemente a caror prezenta sugereaza existenta unui proces neoplazic: extinderea procesului patologic la uretra si/sau colul vezical, marirea in volum a limfonodurilor sateliti, precum si intreruperea continuitatii capsulei prostatice, cu difuzarea leziunilor in tesuturile invecinate. Pentru confirmarea diagnosticului se recomanda efectuarea unei biopsii prostatice ecoghidata. Examenul ecografic al testiculelor la caine La examenul ecografic, parenchimul testicular apare omogen, de ecogenitate medie. Albugineea formeaza o fina zona hiperecogena periferica, iar mediastinum testis apare ca un ecou liniar pe sectiunea sagitala, respectiv ca un ecou punctiform pe sectiunea transversala. Adesea, ambele testicule pot fi vizualizate pe aceeasi imagine, efectuand o scanare in plan transversal. Epididimul are in general o ecogenitate inferioara fata de cea a testiculului dar, uneori, poate fi izoecogen cu gonada. Capul si corpul epididimului sunt mai dificil de vizualizat; coada insa, reprezinta portiunea cea mai usor decelabila. Patologia testiculelor Neoplasmele testiculare La carnivore se intalnesc trei tipuri de tumori testiculare: leydigomul, sertolinomul si seminomul. Leydigoamele, sau tumorile glandei interstitiale (diastematice) Leydig, sunt constitute din mici noduli izolati sau care pot conflua, formand mase tumorale de dimensiuni mari, de culoare galbuie si cu aspect slaninos pe sectiune. Pot evolua unisau bilateral si sunt insotite de hipertestosteronemie. Sertolinoamele, sau tumorile celulelor Sertoli, produc de obicei marirea in volum a testiculului afectat, in timp ce congenerul se atrofiaza. Sunt asociate cu sindromul de feminizare (alopecie simetrica pe trenul posterior, ginecomastie, furou in pozitie pendulanta") si cu aplazia maduvei osoase, ambele datorate hipersecretiei de estrogeni. Seminoamele, tumorile celulelor liniei seminale, se prezinta adesea ca leziuni unice, de dimensiuni mari, cu centru necrotic sau hemoragic. Suprafata de sectiune este albicioasa sau gri, lasand sa se elimine o secretie laptoasa. Seminoamele nu sunt tumori hormonosecretoare. De asemenea exista posibilitatea aparitiei de tumori testiculare de natura mixta. Aspectul ecografic al tumorilor testiculare este extrem de variabil i nu este specific pentru fiecare tip de tumora in parte. Neoplasmele voluminoase au in general o ecostructura mixta, datorata zonelor hemoragice sau necrozate. Ele deformeaza de obicei testiculul sj pot produce obturarea canalului epididimar. Leziunile de tip focal sau multifocal pot apare de asemenea, avand aspect hipoecogen sau hiperecogen. Orhitele evolueaza cel mai adesea concomitent cu inflamatiile epididimului, sub forma de orhiepididimite. Infectia se produce de obicei pe cale ascendenta, de la uretra sau prostata, dar este posibila si infectarea prin plagi penetrante. Imaginea ecografica a orhiepididimitei acute a fost descrisa ca fiind difuz hipoecogena, insotita de marirea in volum a testiculuiui si epididimului. Atrofia testiculara Semnul caracteristic al atrofiei testiculare este micsorarea gonadei. Ecostructura parenchimului este izoecogena (normala) sau hipo-ecogena, dar uneori se pot intalni si testicule atrofiate hiperecogene.

Atrofia testiculara poate apare ca o consecinta a imbatranirii, dar si in caz de neoplasm al testiculului congener, precum si in cazul testiculelor ectopice. Ectopia testiculara sau criptorhidia poate fi abdominala sau ingvinala, in acest din urma caz, testiculul putand fi decelat prin palpatie 39. Examenul ecografic n afeciuni ale formaiunilor cervico-cefalice - cel mai frecvent se realizeaza investigatii ale ochiului si orbitei, ale structurilor de neoformatie de la nivel cranian si pt evaluarea formatiunilor endocraniene Ochiul se examineaza folosind sonde de frecventa inalta, aplicate pe suprafata pleoapei sau direct pe suprafata corneana. Pentru examinarea camerelor ochiului se poate recurge la interpunerea unei mase de lichid care sa indeparteze formatiunile apropiate de sonda ecografului Se recomanda examinarea atat in plan longitudinal, cat si in plan transversal. Pot fi vizualizate structurile camerei anterioare, cristalinului, corpului vitros, irisului si retinei Cristalinul, umoarea apoasa si corpul vitros au in mod normal aspect anecogen, numai la cainii mai in varsta corpul vitros poate capata ecogenitate. Musculatura extrinseca a globului ocular nu poate fi diferentiata, iar nervul optic nu poate fi urmarit. Granuloamele parazitare pot avea localizari diferite la nivel periglobular, evidentiindu-se ca formatiuni cu ecostructura omogena, tip hiperecogen, bine delimitat de formatiunile adiacente. Prin examen ecografic au fost diagnosticate la carnivore leziuni cerebrale sau medulare (tumori intradurale). Pot fi investigate componentele faringelui, laringelui, lnn regionali si tiroida 40. Ecografie intervenional Tehnicile interventionale ecoghidate au permis si perfectionarea procedurilor terapeutice tanscutanate (drenarea colectiilor cavitare, remedierea obstructiilor biliare sau urinare) Pentru realizarea acestor tehnici, in afara de un ecograf este necesar un echipament suplimentar, ce consta in trusa de ace de aspiratie si biopsie, aspirator si seringi. Intrucat punctia ghidata ecografic este o interventie chirurgicala, iar sterilizarea instrumentarului este obligatorie si sonda ecografului trebuie sa fie in conformitate cu standardele in domeniu fiind recomandata folosirea ei acoperita cu un cauciuc steril. - pregatire preoperatorie:testarea coagulabilitatii, contentia animalului, tunderea si aseptizarea zonei Tehnici de punctie ghidata ecografic: - tehnica directa (investigarea ecografica a zonei de interes, marcarea ei, urmata de introducerea acului de punctie) - tehnica mainii libere(cu pozitionarea acului in apropierea locului de biopsie si urmarirea pozitiei acului) Punctia biopsica hepatica ecoghidata, presupune pozitionarea sondei ecografului sub stern. Biopsia hepatica se realizeaza de obicei din lobul medial stang sau lateral stang, departe de diafragm, de vezica biliara sau hilul hepatic Punctia biopsica rinichiului se recomanda pt a confirma sau elimina dianosticul prezumtiv initial, bazat pe datele de anamneza, fizice, functionale, radiografice, ecografice, in special in cazul glomerulonefropatiilor insotite de hipoproteinemie sau a IRA. Avantajele punctiei biopsice a rinichiului: - tehnica noninvaziva - tehnica rapida - se preteaza la pacientii la care anestezia reprezinta un risc - se realizeaza fara costuri ridicate Tehnica punctiei renale: - tunderea sau raderea parului din regiunea abdominala ventrala, sau din regiunea paracostala si aplicarea unui gel steril pe portiunea de interes - examinarea ecografica a rinichiului in 2 planuri pt a obtine detalii privind marimea, forma, pozitia, ecostructura rinichilor si alegerea locului de punctie - atasarea acului de punctie la sonda ecografica, acoperita de un material de protectie steril - realizarea unei incizii de dimensiuni reduse la nivel cutanat pt a facilita inaintarea acului de punctie - abordarea zonei renale de interes. Dupa penetrarea capsulei renale, acul poate fi identificat ca o formatiune liniara hiperecogena fina la nivelul parenchimului renal - realizarea punctiei renale, conform tehnicilor morfopatologice sau chirurgicale specifice - examinarea ecografica a rinichiului dupa realizarea punctiei pt a identifica evenualele hemoragii postbiopsice