Tema: Radiologie si imagistica medicala

Radiologia este ştiinţa utilizării radiaţiilor "X" in scopuri medicale. Radiaţiile "X" au
fost descoperite in 1896 de prof. Wilhelm Conrad Roentgen de la Universitatea din
Wurzburg, Germania. Descoperirea sa a fost urmată de un lung şir de imbunătăţiri la care şi-
au adus aportul
fizicieni, medici, ingineri etc. Industria radiologică ce a apărut, s-a bazat pe descoperirile
mari ale secolului: tuburile catodice mereu perfecţionate, generatori de inaltă tensiune,
transportul energiei prin cablu, telegraful, telefonul, iluminatul prin fibre optice, ecranele
fluorescente, substanţele de contrast etc.
Radiologia medicală modernă a devenit o disciplină complexă ce cuprinde:
- radiodiagnosticul - care se ocupă cu investigarea morfologică şi funcţională a
organismului cu ajutorul razelor "X";
- radioterapia - care foloseşte radiaţiile ionizante pentru tratamentul diferitelor afecţiuni;
- radiobiologia medicală - care studiază efectele radiaţiilor asupra diverselor structuri ale
organismului;
- medicina nucleară - care studiază emisia unor izotopi radioactivi, care introduşi in
organism se fixează selectiv la nivelul unor organe.

Deoarece in decursul anilor au apărut noi achiziţii tehnice ce au imbunătăţit

explorarea
radiologică, a apărut o nouă concepţie unitară: imagistica medicală.
Imagistica medicală este o specialitate științifică recentă, care reunește o largă varietate
de științe în scopul studierii modului în care se formează, înregistrează, transmit, analizează,
procesează, percep și se stochează imagini ale organelor sau țesuturilor, prin diferite tehnici,
cu scopul de a le folosi pentru a diagnostica bolile. Aceasta cuprinde:
 radiologia convenţională,
 tomografia computerizată
 echografia
 imagistica prin rezonanţă magnetică nucleară
 Anatomia radiologica are ca obiect studiul organismelor pluricelulare cu ajutorul razelor
X. Este una dintre metodele curente de explorare in practica medicala.

Imagistica medicala:

→ este o ramură a ingineriei biomedicale;

→ are ca sursă de informații date obținute sub formă de măsuratori sau înregistrări;

→ însumează tehnici și proceduri folosite pentru a obține imagini cu caracter medical;

→ relevă aspecte structurale și funcționale normale sau patologice pentru organisme vii;

→ are utilitate clinică și medical științifică;

Inițial imagistica medicală clinică desemna metode radiologice de investigare

medicală. Descoperirile ulterioare realizate in domeniul bio-fizicii au dus la diversificarea
metodelor de investigare medicală. S-a urmărit punerea la punct a unor metode de
investigație mai puțin invazive în clinica medicală. Totodată, paraclinic, au fost concepute
instrumente care realizează masurători ale însușirilor fizico-chimice în preparatele biologice.

O gamă largă de instrumente de investigare medicală se axează pe măsurarea

intensității efectului pe care îl induce o anumită caracteristică fizică sau chimică
(inabordabilă direct) asupra unui parametru (accesibil aparatelor de măsură). Se obțin astfel
date importante cu privire la natura preparatului biologic studiat. Nu totdeauna se obțin
imagini. Uneori se obțin liste de valori. Alteori imagini de spectru.

Rezultatul investigațiilor realizate apare sub diferite aspecte, mai mult sau mai puțin
comprehensibile. Aici apare necesitatea imagisticii medicale. Sunt folosite metode complexe
de amplificare, evaluare și comparare a rezultatelor individuale in vederea cartografierii
înregistrărilor multiple. Prin urmare este reprezentat vizual rezultatul unor măsurători
secvențiale.

Efectele asupra sănătăţii ale expunerii la radiaţii ionizante au fost descrise curând după
descoperirea radiaţiilor şi substanţelor radioactive.

Efectele biologice apar în urma interacţiunii radiaţiilor ionizante cu atomii cu număr

atomic mic (carbon, hidrogen, oxigen, azot) care constituie materia vie. Din această
interacţiune rezultă o energie care este comunicată unui atom sau unei molecule, ceea ce
defineşte transferul de energie şi care conduce la ionizări, excitări sau acumulare simplă de
energie termică.

Efectele radiaţiilor ionizante pot fi privite prin prisma TIMP şi atunci se clasifică în
imediate şi tardive, PERSOANA AFECTATĂ şi sunt somatice sau apar la descendenţi (fătul
expus in uter), sau prin GRADUL DE AFECTARE (efecte benigne, efecte maligne, efecte
letale).

Efectele biologice din punct de vedere al radiobiologiei se clasifica in deterministice şi

stocastice.

Efectele deterministice se caracterizează prin următoarele aspecte:

- au prag de apariţie (sub acest prag nu apar efecte biologice)

- severitatea efectelor creşte cu doza
- efectele se datorează morţii celulelor dintr-un tesut
- au o doză-prag – de câţiva Gray
- sunt specifice în funcţie de ţesutul afectat.

Este demonstrată o relaţie de directă proporţionalitate între doza absorbită şi tipul şi

severitatea efectului deterministic.

In cazul unei expuneri a întregului organism, prognosticul vital este în funcţie de gradul
de afectare a ţesuturilor cu radiosensibilitate mare (măduva osoasă, tub digestiv). Ca
exemplu DL 50 (doza letala) pentru radiatiile X sau γ, se situeaza intre 3 - 5 Gy , adica 50%
din persoanele cu supraexpunere la radiaţii mor în absenţa tratamentului.

Doza Radiației

Pentru a ne da seama de acţiunea radiaţiilor Röntgen asupra organismului şi a

diferitelorsubstanţe este absolut necesară determinarea cantităţii energiei absolute , care se
numeşte dozaradiaţiei.

 Doza se caracterizează prin mărimea energiei absorbite în unitatea de masă (1g) a

corpuluiiradiat:

D = E/M (erg/g)
În care: - D = doza radiaţiei

- E = energia absorbită de către substanţa iradiată

- M  = masa substanţei

Doza raportată la unitatea de timp (1 sec.) va fi:R = D/t (erg/g sec)În care:

- R = debitul dozei

-t = timpul iradierii

Prin urmare, debitul dozei fizice se măsoară cu cantitatea de energie absorbită în unitateade
masă (1g) a mediului iradiat în unitatea de timp (1sec).Pentru o substanţă oarecare, energia
absorbită într-un gram va fi aceeaşi, totdeaunaindependent de starea lui fizică (solid, lichid
sau gazos).Măsurarea dozei radiaţiei Röntgen este bazată pe determinarea ionizării aerului,
produsăsub acţiunea radiaţiei Röntgen, aceasta fiind proporţională cu energia absorbită.La
procesul de ionizare se produce formarea de perechi de ioni. Radiaţiile Röntgen,
lovindatomul, produc fotoelectroni şi electroni Compton, care la rândul lor, lovindu-se de
moleculele şiatomii substanţei, produc electroni secundari şi terţiari. Atomul sau molecula,
care a pierdut unelectron, se ionizează; electronul, în urma ciocnirilor în traiectoria sa, îşi
consumă toată energia,fixându-se pe un atom neutru sau pe o moleculă şi formează un ion
negativ.Având în vedere principiul conservării sarcinilor electrice dintr-un gaz
neutruelectric,rezultă că sarcina totală a ionilor pozitivi va fi egală cu sarcina totală a ionilor
negativi.La Congresul internaţional de radiologie de la Stockholm (1928) s-a acceptat ca
unitateinternaţională a dozei, r   (roentgen).Un r este cantitatea de radiaţii Röntgen sau γ,
care produce într-un centimetru cub de aer,la 0 grade şi 760 mm Hg (1,293 mg aer), un
număr de 2,08x10 9  perechi de ioni sau, ceea ce esteacelaşi lucru, creează o unitate
electrostatică C.G.S. de fiecare semn.Ca unităţi derivate din r

se utilizează mr (miliroentgen) şi  µr microroentgen).Dintre unităţile recent introduse

amintim rad, care corespunde la 100 ergi energieabsorbită de 1 g de ţesut iradiat, şi rem  –
echivalent biologic al r.  1 rem al unei radiaţii ionizanteeste doza care produce acelaşi efect
biologic la om, ca la 1 r al unei radiaţii Röntgen dure sau γ.Debitul dozei în Röntgen se
măsoară în röntgen pe minut.Debitul dozei în aer depinde de un număr de factori şi, în
special, de valoarea tensiunii şide forma tensiunii aplicate la bornele tubului, de valoarea
curentului care trece prin tub, de filtrulîntrebuinţat, ca şi distanţa de la tub la volumul
corpului iradiat.

Masurarea dozei fizice

Primele aparate pentru determinarea cantitativă a radiaţiilor Röntgen s-au bazat

pe proprietăţile chimice ale acestor radiaţii (procedee colorimetrice, radiometrele Holzknecht
etc.).De asemenea, există aparate bazate pe proprietăţile fizice ale acestor radiaţii, care
lemăsoară intensitatea cu ajutorul unui ecran fluorescent, folosindu-se ca etalon o
cantitatecunoscută de radium (aparate Guilleminot). Dezavantajul acestora constă în
absorbţia selectivă asubstanţelor utilizate în acest scop. Aerul s-a dovedit a fi mediul care
permite măsurareaintensităţii radiaţiilor Röntgen, fără ca doza măsurată să fie influenţată de
anumite lungimi deundă, înlăturându-se astfel acest dezavantaj.Aparatele care măsoară
dozele, bazate pe principiul ionizării aerului, se numesc dozimetre.În aceste aparate se
măsoară sarcina ionilor formaţi.Mecanismul măsurării dozei este următorul: sub acţiunea
unui fascicul de radiaţii Röntgense produce ionizarea aerului din camera de ionizare,
formându-se un curent de ionizare, care prinintermediul electrozilor este condus la un
instrument de măsurat. Din intensitatea acestui curent sedetermină cantitatea de radiaţii sau
debitul dozei în unităţi r care poate fi însumată integral în tottimpul iradierii sau numai în
momentul când se face măsurătoarea. Din acest punct de vedereexistă dozimetre pentru
măsurarea dozei totale (integrale)  în timpul unei iradieri sau dozimetremomentane  care
măsoară doza momentană şi dozimetre universale  care pot măsura şi dozamomentană şi
doza totală

Clasificarea radiatiilor in functie de frecventa de oscilatie:

- infrasunete,
- unde sonore,
- ultrasunete,
- unde electromagnetice,
- radiatii infrarosii,
- radiatii luminoase,
- radiatii ultraviolete,
- radiatii X (Röentgen),
- radiatii neutronice,
- radiatii γ,
- radiatii β,
- radiatii α.

Unitatea de masura a radioactivitatii este Curie (Ci)

1 Ci = 3,7 × 1010 Bq
1 Bq = 2,70 × 10-11 Ci
Timpul de injumatatire este timpul necesar ca activitatea unui radionuclid sa scada la
jumatate prin dezintegrare si are simbolul T1/2
Efectele radiatiilor asupra sanatatii oamenilor
Radiatiile α, β, γ, X, nu genereaza radioactivitatea organismului.
Efectele radiatiilor asupra sanatatii oamenilor difera in functie de doza, tipul de radiatie
primita de organism, frecventa dozarii, organul expus, varsta, sanatatea persoanei.
Dozele de la care apar afectiunile cauzate de iradiere:
0,05 – 0,2 Sv (5 – 20 rem; rad; 0,05 - 250 mGy pentru radiatiile X) - fara simptome;
0,2 – 0,5 Sv (20 – 50 rem; rad) - fara simptome notabile; celulele albe pot scadea temporar;
0,5 – 1 Sv (50 – 100 rem; rad) - usoare afectiuni cu durere de cap, risc crescut de infectii;
posibila infertilitate temporara masculina;
1 – 2 Sv (100 – 200 rem; rad) - iradiere usoara; greata, posibil voma;10 % mortalitate dupa
30 zile;
2 – 3 Sv (200 – 300 rem; rad) - iradiere moderata; greata, ameteala, 50 % posibil voma; 35 %
mortalitate dupa 30 zile;
3 – 4 Sv (300 – 400 rem; rad) - iradiere puternica; sangerare bucala, sub piele, in rinichi; 50
% mortalitate dupa 30 zile;
4 – 6 Sv (400 – 600 rem; rad) - iradiere acuta; 60 % mortalitate dupa 30 zile;
6 – 10 Sv (600 – 1000 rem; rad) - iradiere acuta; maduva osoasa este (aproape) complet
distrusa; mortalitate 100 % dupa 14 zile;
10 – 50 Sv (1000 – 5000 rem; rad) - iradiere acuta; mortalitate 100 % dupa 7 zile.
100 rem = 1 Sv = 1000 mSv
1000 rem = 10 Sv = 10000 mSv
100 rad = 1 Gy
Doza de radiatie prin examinare medicala:
Radiografie dentară 0,02 mSv
Densitometrie osoasă 0,01 - 0,05 mSv
Mamografie 1 - 2 mSv
CT toracic sau pelvis 4 - 8 mSv
CT complet 10 - 12 mSv
Radiatii din mediu 3 mSv/an
Limite de doza echivalenta:
- 150 mSv pe an pentru cristalin;
- 500 mSv pe an pentru piele;
- 500 mSv pe an pentru extremitatile mainilor si picioarelor.
Doza maxima admisa: 20 mSv/an (2 rem).

Măsuri de protecţie pentru pacienţi

 Administrarea de doze mici de radiaţii.
 Oprirea cursului radiaţiei X către organele critice: tiroidă, gonade, stern,
 Reducerea dozei de radiaţii administrate pacienţilor se obţine prin :
Utilizarea de aparate radiologice care să permită filtrarea corespunzătoare a
fascicolului de radiaţii şi colimarea corespunzătoare a fascicolului incident.În acest sens
se folosesc filtre de aluminiu având grosimea minimă de 1,5mm
 Filtru de aluminiu si colimator adaptat înlocuirea conului localizator scurt de ebonită cu
cilindrul centror, eventual rectangular, plumbat care are dimensiunile şi forma filmului
radiologic.
 Folosirea tehnicii planurilor paralele în realizarea filmelor retroalveolare.
 Folosirea filmelor rapide şi sensibile care permit reducerea timpului de expunere şi a
kilovoltajului (filme clasa E şi F).
 Folosirea pe scară largă a sistemelor radiografice dentare digitale (reduc doza de iradiere
cu până la 80%).
 Folosirea corectă de către personalul medical a tehnicilor de expunere pentru a evita
repetarea radiografiilor dentare.
 Oprirea cursului radiaţiilor spre organele critice ale pacientului se realizează prin
utilizarea :
şorţului plumbat
  Oprirea cursului radiaţiilor spre organele critice ale pacientului se realizează prin
utilizarea :
 şorţului plumbat
 Oprirea cursului radiaţiilor spre organele critice ale pacientului se realizează prin
utilizarea :
 şorţului plumbat cu piesa de protectie tiroidiana

Măsuri de protecţie pentru personalul medical

 Protecţia personalului medical care efectuează examenele radiologice se realizează
prin :utilizarea de aparate Roentgen care emit puţine raze secundare (folosesc o
colimare strânsă şi o filtrare adecvată),
 Utilizarea de filme sensibile de tip E şi F care necesită expuneri mici.
 Diminuarea efectelor ionizării aerului prin interpunerea între aparat şi operator a unui
paravan de plumb, porţiuni de zid prevăzute cu geam plumbat sau declanşarea
expunerii dintr-o încăpere alăturată.
 În cazul folosirii paravanului de plumb se recomandă plasarea practicianului în
"unghiul mort" aflat între 90-135°, plecând de la axa fasciculului primar în afara razei
de 2m
 Efectuarea controlului medical periodic (la 6 luni examen clinic şi de laborator),
 Alimentarea corespunzătoare a personalului,
 Interzicerea lucrului personalului medical de sex feminin în perioada de sarcină.
 Purtarea fotodozimetrelor care vor fi citite lunar, iar dozele obţinute vor fi înregistrate
în fişa dozimetrică individuală.
 Tema:Metode radiologice de examinare

Radiologia
Ramură a medicinei care se ocupă cu examinarea corpului omenesc cu ajutorul razelor
X și γ și cu aplicarea lor în precizarea diagnosticului și în terapeutica unor boli
• Bazată pe absorbția razelor X la trecerea prin țesuturi.
• Razele X reprezintă o formă a radiației electromagnetice (localizată în spectrul
electromagnetic între razele ultraviolete și razele gamma), cu lungimea de undă în
domeniul angströmilor – 0,1-150 Ǻ (1 Ǻ = 10-10 m).
• Radiația X este radiație ionizantă.
• RAZELE X – descoperite în 1895 de Wilhelm Konrad Röntgen, fizician german
(Premiul NOBEL 1905, pentru descoperirea Razelor X);

• În aplicaţiile medicale razele X sunt produse de tubul radiogen în instalaţii

specializate.
 Acesta converteşte energia electrică în raze X, cu producerea concomitentă de căldură

• Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice penetrante, cu lungime de unda mai scurta

decat a luminii si rezulta prin bombardarea unei tinte de tungsten cu electroni cu viteza
mare. Au fost descoperite intamplator in anul 1895 de fizicianul german Wilhem
Conrad Roentgen, in timp ce facea experimente de descarcari electrice in tuburi
vidate, respectiv el a observat ca din locul unde razele catodice cadeau pe sticla
tubului razbeau in exterior raze cu insusiri deosebite; aceste raze strabateau corpurile,
impresionau placutele fotografice, etc. El le-a numit raze X deoarece natura lor era
necunoscuta. Ulterior au fost numite raze (radiatii) Roentgen, in cinstea fizicianului
care le-a descoperit.

Natura radiatiilor X

• Radiatiile X sunt radiatii electromagnetice cu o putere de penetrare indirect

proportionala cu lungimea de unda. Cu cat lungimea de unda este mai mica, cu atat
puterea de penetrare este mai mare. Razele mai lungi, apropiate de banda razelor
ultraviolete sunt cunoscute sub denumirea de radiatii moi. Razele mai scurte ,
apropiate de radiatiile gama, se numesc raze x dure.
• Radiatiile X se produc cand electronii cu viteza mare lovesc un obiect material. O
mare parte din energia electronilor se transforma in caldura iar restul se transforma in
raze x, producand modificari in atomii tintei, ca rezultat al impactului.
• Radiatia emisa nu este monocromatica ci este compusa dintr-o gama larga de lungimi
de unda.

Sursa razelor X – tubul radiogen

• Electronii furnizaţi de catod sunt focalizaţi şi acceleraţi către anod prin aplicarea unei
diferenţe de potenţial de ordinul zecilor de kV;
• Fasciculul de electroni este orientat spre anod, pe suprafaţa căruia se află o pastilă de
tungsten (focar), care produce razele X în urma “bombardamentului” cu electroni.

• Fasciculul de raze X (incident) – proiectat pe regiunea anatomică de examinat şi,

trecând prin corp, este absorbit diferenţiat în funcţie de compoziţia chimică a
structurilor (numărul atomic Z al atomilor componenţi), densitate și grosime;
• La ieşirea din pacient, fasciculul de radiaţii (emergent) este atenuat energetic,
neomogenitatea sa exprimând diferenţele de absorbţie ale organelor/ţesuturilor
străbătute.
ABSORBȚIA RAZELOR X DEPENDENTĂ DE:
• Densitatea structurii
• Grosimea structurii

Fasciculul emergent întâlneşte suportul (film radiologic, ecran fluorescent, detectori)

care transformă (pe baza efectelor de luminiscență şi fotochimic) informaţia latentă în
 imagine structurată. Imaginea obţinută poate fi analogică (radiografia standard,
fluoroscopia clasică) sau digitală (radiografia şi fluoroscopia digitală, computer-
tomografia), directă (radiografia, fluoroscopia) sau reconstruită (computer-
tomografia).

Proprietatile razelor X
• Intensitatea – scade cu pătratul distanţei;
• Penetrabilitatea – exprimă calitatea radiaţiei; este dependentă de lungimea de undă
(funcţie de diferenţa de potenţial aplicată tubului – cu cât mai mare cu atât raze mai
“dure”, lungime de undă mică);
• Atenuarea – diminuarea intensităţii radiaţiei ce străbate un corp material prin
absorbţie şi difuziune (împrăştiere);
• Absorbţia – cantitatea de radiaţii “sustrasă” radiaţiei incidente la trecerea print-un
corp;
• Efectul de luminiscenţă – emisia cuantelor de lumină (albastru-verde) de către unele
materiale când sunt expuse la raze X (fluorescență, fosforescență);
• Efectul fotochimic – impresionarea plăcii fotografice (filmului radiologic).

Studiul radiatiilor X a jucat un rol vital in fizica, in special in dezvoltarea mecanicii

cuantice. Ca mijloc de cercetare, radiatiile X au permis fizicienilor sa confirme
experimental teoria cristalografiei. Folosind metoda difractiei, substantele cristaline
pot fi identificate si structura lor determinate. Metoda poate fi aplicata si la pulberi,
care nu au structura cristalina, dar o structura moleculara regulata. Prin aceste mijloace
se pot identifica compusi chimici si se poate stabili marimea particulelor
ultramicroscopice. Prin spectroscopie cu raxe X se pot identifica elementele chimice si
izotopii lor. In afara de aplicatiile din fizica, chimie, mineralogie, metalurgie si
biologie, razele X se utilizeaza si in industrie, pentru testarea nedestructiva a unor
aliaje metalice. Pentru asemenea radiografii se utilizeaza Cobalt 60 si Caesium 137.

Legile formării imaginii radiologice

• Proiecţia conică: fasciculul de raze X fiind conic, dimensiunile şi forma corpului
radiografiat variază în raport cu:
 • poziţia corpului în fascicul distanţele focar (F)-film
(f), obiect (O)-f, F-O

• Sumaţia (şi substracţia) planurilor: imaginea radiologică este o imagine

bidimensională a unui corp tridimensional, fiind în acelaşi timp o sumaţie a tuturor
straturilor
• – dacă sunt opace = sumaţie pozitivă
• – dacă sunt şi structuri transparente = substracţie (sumație negativă)
• Paralaxa: proiecţiile a două elemente structurale suprapuse, dar situate la adâncimi
diferite în corpul de radiografiat se suprapun sau sunt vizualizate separat funcţie de
înclinarea fasciculului faţă de planul corpului, obţinută:

• Incidenţele tangenţiale: conturul unei imagini este net atunci când raza incidentă este
tangenţială la conturul structurii respective (scizură, tăblie osoasă);

METODE RADIOLOGICE:
 • Radiografia
• Radioscopia
• Tomografia liniară (plană)
• Computer Tomografia (CT)
Radiografia
• După trecerea prin corpul uman, razele X sunt proiectate pe filmul radiologoc
(radiografie analogică) sau detector (radiografie digitală).

RADIOSCOPIA
• După trecerea prin corpul uman, razele X sunt proiectate pe cranul fluorescent și
amplificatoare de imagini.
Tomografia liniară
• Obținerea unor imagini secționale. Mișcarea sincronă în sensuri opuse a tubului
radiogen și casetei cu filmul radiologic permite ca structurile din regiunea de interes să
se proiecteze în acelaşi loc pe film, în timp ce structurile supra- şi subiacente se
proiectează în arii diferite, astfel că nu determină imagine pe film
Computer tomografia (CT)
este o tehnică imagistică care generează imagini secţionale în plan axial prin baleierea
unui fascicul colimat de raze X în jurul corpului de examinat

Computer Tomografia Spiralată

• Are loc o scanare continuă a unui volum din corpul pacientului în timpul deplasării
mesei.

SUBSTANȚELE DE CONTRAST
• Substanțe folosite pentru accentuarea contrastării structurilor sau fluidelor din corpul
uman.
• Substanțele de contrast negative (aer, dioxidul de carbon și alte gaze) atenuează o
cantitate mai mică de raze X, comparativ cu țesuturile moi, având număr redus de
atomi pe unitate de volum.
• Substanțele de contrast pozitive și țesuturile moi conțin un număr similar de atomi pe
unitate de volum. Atomii substanțelor de contrast au număr atomic mai mare și,
respectiv, abilitate crescută de atenuare a razelor X.
• Pozitive
• suspensie de sulfat de bariu (insolubilă)
• substanţe de contrast iodate
• Hidrosolubile (pentru uz enteral și parenteral) ionice şi non–ionice,
utilizate la U.I.V., angiografie, CT, ş.a. (gastrografin, urografin, ultravist,
omnipac și altele)
• Liposolubile (lipiodol)
• Mixt (combinaţii de agenţi de contrast pozitivi şi negativi)
o studiile cu dublu contrast ale tubului digestiv (aer + sulfat de Ba)
Razele x sunt un tip de energie electromagnetica. Acesta au lungimi scurte de unda,
ceea ce le permite sa transporte destul de multa energie. Atunci cand acestea sunt
interceptate de organismul uman intra si radiatiile ionizate in ecuatie.Radiatiile
ionizate pot respinde electronii care orbiteaza in jurul nucleelor atomilor. Cand
electronii se deplaseaza, acestia creaza grupuri de atomi numite ioni,care pot imprastia
alti atomi prin celule celui expus la radiatii x. 

Deteriorarea celulelor in urma radiatiilor poate modifica ADN-ul si duce la cresterea

sanselor formarii celulelor anormale in timpul replicarii sau chiar a transformarii in
celule canceroase, in timp. Acesta este motivul pentru care specialistii utilizeaza doar
doza necesara de radiatii x sau cea mai mica doza, in cazul imagisticii medicale. 

Mai mult, radiatiile se acumuleaza in timp, astfel incat pot sa apara probleme si in
cazul in care se fac investigatii cu raze x in mod frecvent. Razele x nu sunt doar
nocive, totusi. Din fericire celulele umane se pot vindeca in urma expunerii de scurta
durata la raze x. In cazul unor afectiuni, razele x pot oferi imaginea unor portiuni de
dinti sau organe interne care nu sutn vizibile din exteriorul corpului. 
Acestea ajuta la evaluarea fracturilor, rupturilor sau modificarilor anormale ale oaselor
si permit medicilor sa urmareasca eficienta operatiilor chirurgicale. In cele din urma,
beneficiile stabilirii diagnosticului adecvat si a urmarii tratamentului optim sunt de
 multe ori mai mari decat riscurile presupuse de radiatii. Este adevarat ca razele x pot
oferi chiar si indicii in cazul situatiilor mai delicate, cum ar fi cazul in care un copil
inghite in mod accidental un obiect.

Expunerea de scurta durata la radiatiile ionizate nu este ingrijoratoare in cazul

adultilor deoarece celulele rapide se pot reface rapid (in cea mai mare parte) dar oasele
si tesuturile copiilor sunt expuse unor riscuri mai mari. Celulele copiilor se divid mai
repede pe masura ce acestia cresc, existant mai multe sanse de formare a celulelor
anormal si de afectare a ADN-ului a celor care urmeaza sa fie reproduse. 
Femeile insarcinate vor anunta medicul radiolog ca sunt gravide, inainte de a suporta o
investigatie care presupune utilizarea razelor x. Si chiar daca in cazul a celor mai
multe dintre scanarile medicale se evita expunerea fetusilor la radiatii, este important
ca medicul sa cunoasca detalii de acest gen. De asemenea, pentru ca efectele radiatiilor
asupra organismului se cumuleaza in timp, medicii vor fi rezervati atunci cand trebuie
sa faca testari cu raze x in cazul tinerilor. 
Vulnerabilitatea copiilor implica un risc mai mare al acestora de a dezvotla cancer sau
alte probleme de sanatate, mai tarziu, in viata. De aceea, inaintea oricarei investigatii
cu raza x parintii ar trebui sa solicite toate detaliile legate de riscurile si beneficiile
presupuse de o astfel de testare.

Tema: Metode imagistice de examinare

Tomografia computerizata reprezinta o metoda de diagnostic imagistic ce foloseste razele
X pentru a realiza imagini detaliate ale structurilor corpului.
 Tomografia Computerizată este metodă de investigaţie imagistică extrem de precisă,
atraumatică şi foarte rapidă, care foloseşte radiaţia X pentru a obţine imagini detaliate, de
înaltă rezoluţie şi extrem de precise, ale organelor interne. Este destinată în special
examinării următoarelor segmente ale corpului uman: cap, gât, torace, abdomen, pelvis,
sistem vascular şi musculo-scheletal. În funcţie de software-ul folosit, cu ajutorul rezultatelor
acestei investigaţii este posibilă reconstrucţia 3D a diferitelor organe, a sistemului vascular
sau a articulaţiilor, a coloanei vertebrale, în mod virtual, ceea ce permite medicului specialist
analizarea anatomică integrală şi, în anumite cazuri, şi din punct de vedere funcţional.
Tomografia computerizată (CT) este metoda recomandată de primă intenţie în investigarea
accidentelor vasculare cerebrale. Metoda de examinare prin CT este complet atraumatică
pentru pacient. Cantitatea de radiaţie X folosită este permanent optimizată de aparat pentru a
obţine maxim de informaţie cu expunerea minimă a pacientului.
In timpul unei investigatii prin tomografie computerizata (TC), pacientul este pozitionat pe o
masa glisanta, atasata la scanner-ul CT, care este un dispozitiv de forma circulara. Scanner-
ul CT trimite raze X prin zona corpului care urmeaza a fi studiata. Fiecare rotatie a scanner-
ului dureaza mai putin de o secunda si ofera o imagine in sectiune transversala a regiunii de
examinat. Toate imaginile sunt salvate ca un grup pe un computer si pot fi supuse
postprocesarii in vederea obtinerii de reconstructii in orice plan, utile pentru medic in
vederea stabilirii diagnosticului. De asemenea, ele pot fi imprimate pe film si scrise pe un
CD.
Deseori este necesara administrarea unei substante de contrast pe baza de iod pentru a face
structurile, organele mai usor de vizualizat pe imaginile CT. Substanta de contrast poate fi
utilizata pentru a pune in evidenta sistemul vascular principal si pentru a depista tumorile sau
alte entitati patologice. Exista mai multe tipuri de substanta de contrast, cu utilizare in
moduri diferite. Aceasta poate fi introdusa intr-o vena (IV) in brat sau poate fi introdusa in
alte parti ale corpului (cum ar fi intrarectal sau intraarticular) pentru a vedea aceste zone mai
bine. Pentru unele tipuri de tomografie computerizata (TC) substanta de contrast trebuie
administrata per os. Imaginile CT pot fi achizitionate inainte si dupa administrarea substantei
de contrast.
Prin tomografie computerizata (TC) se poate examina oricare segment al corpului, cum ar fi
capul, regiunea cervicala, toracele, abdomenul, pelvisul sau membrele. Pot fi investigate in
amanunt diferite organe ale corpului, cum ar fi ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii, vezica
urinara, glandele suprarenale, plamanii si inima. De asemenea, pot fi studiate vasele de
sange, oasele si maduva spinarii.
O tomografie computerizata (TC) poate fi folosita pentru a studia orice zona a corpului si
membrelor.
Craniul. O tomografie computerizata (TC) a craniului poate pune in evidenta modificcari
degenerative, procese expansive (tumori), accidente vasculare ischemice sau hemoragice.
Este de asemenea utila in evaluarea traumatismelor locale si in patologia din sfera ORL
(sinuzite).
Toracele. O tomografie computerizata (TC) a toracelui poate fi folosita pentru a detecta
probleme cu plamanii, inima, esofagul, vasele mari de sange (aorta, vasele pulmonare,
venele cave), sau tesuturi de la nivelul mediastinului.
Abdomenul. O tomografie computerizata (TC) a abdomenului poate scoate in evidenta
chisturi, abcese, infectii, tumori, un anevrism, adenopatii (cresteri de volum ale ganglionilor
limfatici) intraabdominale, corpuri straine, hemoragii intraabdominale, diverticulita, bolile
inflamatorii ale intestinelor si apendicita.
Ficatul. O tomografie computerizata (TC) poate pune in evidenta tumori hepatice, hemoragii
intrahepatice, boli hepatice cronice (hepatita, ciroza hepatica, steatoza hepatica). O scanare
CT a ficatului poate ajuta la determinarea cauzei icterului.
Pancreasul. O tomografie computerizata (TC) poate scoate in evidenta o tumora sau un chist
in pancreas precum si inflamatia pancreasului (pancreatita).
Vezica biliara si ductele biliare. O tomografie computerizata (TC) poate fi folosita pentru a
verifica blocajul ductelor biliare. Unii calculi biliari pot fi de asemenea vizualizati pe o
examinare CT.
Glandele suprarenale. O tomografie computerizata (TC) poate gasi tumori sau variatii
dimensionale ale glandelor suprarenale.
Splina. O tomografie computerizata (TC) poate fi folosita pentru a diagnostica o leziune sau
cresterea de volum splinei.
Tractul urinar. O tomografie computerizata (TC) a rinichilor, ureterelor si vezicii urinare se
numeste "urograma CT". Acest tip de examinare poate diagnostica tumori, calculi, dilatatii
sau blocaje ale tractului urinar.
Pelvisul. O tomografie computerizata (TC) pelvina poate fi folosita pentru evaluarea
patologiei organelor de la nivelul bazinului. Pentru o femeie, acestea includ uterul, ovarele,
trompele uterine si vaginul. Pentru un barbat, organele pelvine includ glanda prostata si
veziculele seminale.
Membrele. O tomografie computerizata (TC) poate descoperi probleme ale membrelor
superioare si inferioare, inclusiv umar, cot, incheietura mainii, sold, genunchi, glezna.

Riscuri şi factori care pot influenţa rezultatele testării :

 substanţa de contrast poate determina o reacție alergică. La pacienţii cu antecedente
alergice nu este recomandată administrarea de substanţă de contrast, întrucât aceasta este pe
bază de iod şi poate determina efecte alergice relativ importante. Cei alergici la iod sau
polialergici pot efectua examinarea numai în cazul în care sunt desensibilizați sub control
medical cu 24 ore înainte. Pacienţii trebuie să declare toate alergiile. Probele renale trebuie
să fie în limite normale (pacientului trebuie i se dozeze creatinina în prealabil). Dacă funcţia
renală este lezată, pacientul poate intra în insuficienţă renală. Pacientul nu trebuie sa
mănânce cu 3-4 ore înainte;
 în cazul în care pacientul are diabet zaharat şi este în tratament cu metformin, substanţa de
contrast poate duce la apariţia unor probleme; în această situaţie medicul vă recomandă când
să se oprească administrarea medicul va trebui informat de numărul expunerilor la radiaţii
înainte de efectuarea investigaţiei;
 riscul de iradiere, care în cazul unei investigaţii singulare este minim, dar creşte în cazul
unor examinări repetate; medicul va trebui informat de numărul expunerilor la radiaţii
înainte de efectuarea investigaţiei;
 sarcina reprezintă o contraindicaţie absolută pentru examinările CT ca şi pentru orice tip de
investigaţie care foloseşte razele X. În cazul în care pacienta bănuieşte că ar putea fi
însărcinată, investigaţia se amâna până după efectuarea unui test de sarcină;
 este de evitat la pacienţi cu boală renală avansată şi diabet zaharat sever decompensate
deoarece substanţa de contrast, care se elimină în cea mai mare proporţie prin rinichi, poate
agrava disfuncţia acestora; la pacienţii cu afecţiuni hepatice sau renale, substanţa de contrast
va fi administrată sub strictă supraveghere şi numai după efectuarea unor analize în prealabil;
 metoda nu se recomandă la copii decât dacă studiul este absolut necesar şi nu poate fi
realizat printr-o altă metodă de diagnostic;
 o tomografie computerizată abdominală trebuie efectuată înainte de teste ce folosesc bariu
sau peste 7 zile după acestea, întrucât bariul generează artefacte ce fac imaginea greu
interpretabilă;
 dacă pacientul nu poate să stea nemişcat în timpul testului, imaginile achiziţionate nu sunt
de cea mai bună calitate;
 prezenţa obiectelor metalice, precum capsele chirurgicale sau protezele articulare pot
determina artefacte
Avantajele și beneficiile Tomografiei Computerizate (CT) :
 rapiditate în examinare;
 doză mică de iradiere;
 furnizează imagini foarte clare;
 CT poate fi efectuată si pacienţilor aflaţi în stare gravă, cu funcţii vitale instabile, ce
necesita monitorizarea (pacienţi conectaţi la aparate speciale - razele X nu interferează cu
aceste aparate);
 în cazul unor traumatisme, CT furnizează date rapide legate de hemoragii interne sau alte
leziuni grave;
 recomandat în investigarea pacienţilor cu afecţiuni cardio-respiratorii grave, datorită
timpului scurt de achiziţie al imaginilor, fapt ce reduce la numai câteva secunde timpul de
apnee (perioada de timp în care pacientul trebuie să nu respire);
 poate fi folosit în radioterapie pentru „plan de tratament” – identificarea cu precizie a
zonei ce trebuie iradiată;
 prin prelucrarea imaginilor obţinute se pot realiza imagini tridimensionale ale regiunii
studiate (reconstrucţii) sau se pot pune în evidenţă numai anumite structuri.
IRM – Imagistica prin Rezonanţa Magnetică
Este una dintre cele mai avansate şi informative tehnici imagistice de vizualizare
multiplanară a tuturor regiunilor anatomice si a organelor corpului uman. IRM este o metodă
neiradiantă (nu foloseşte raze X-roentgen) si neinvazivă, în multe cazuri, oferind informaţii
care nu pot fi obţinute prin radiografie, ultrasonografie sau tomografie computerizată. Pentru
obţinerea imaginii se foloseşte un câmp magnetic şi pulsuri de radiofrecvenţă.

In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie scanată, este plasată intr-un aparat special care
reprezintă un magnet gigantic. Câmpul magnetic aliniază protonii din corpul omenesc. Sub
influenţata undelor radio, protonii îşi modifică poziţia emiţând semnale ce depind de tipul
ţesuturilor moi. Semnalele înregistrate sunt procesate cu ajutorul unui computer şi transpuse
în imagini.

Datorită imaginilor de înaltă calitate, Rezonanţa Magnetică depistează cele mai mici
schimbări din structura organismului, ceea ce permite stabilirea unui diagnostic corect şi
instituirea tratamentului eficient.
IRM-Obţinerea de secţiuni tomografice în orice plan al spaţiului, prin utilizarea unor
impulsuri de radiofrecvenţă (RF) într-un câmp magnetic intens (0,2-7T) şi omogen
Se bazează pe comportamentul nucleilor atomilor într-un câmp magnetic intens – în
particular a nucleilor de hidrogen care se găsesc din abundenţă în corpul uman – şi pe
fenomenul de rezonanţă a acestora în câmp magnetic la aplicarea unui puls de RF cu o
frecvenţă specifică;

Fenomenul de rezonanţă magnetică apare la aplicarea unui impuls de RF cu frecvenţa egală

cu frecvenţa Larmor, când protonii de H sunt scoşi din starea de echilibru, la care revin după
încetarea acestuia (relaxare), emiţând la rândul lor un semnal de RF (cu aceeaşi frecvenţă)
care este detectat, amplificat, digitizat şi prin utilizarea unor algoritmi de reconstrucţie este
generată imaginea RM.
Intensitatea semnalului este diferită în ţesuturi, funcţie de concentraţia protonilor H-1 (apă,
grăsimi), de timpul de relaxare necesar revenirii nucleelor la starea de echilibru energetic
iniţial (T1 şi T2), de timpul de emisie a impulsului RF.

Avantaje:
-Nu utilizează radiație ionizantă.
-Produce imagini secționale în orice plan fără a mișca pacientul.
-Necesită preparare minimală din partea pacientului și este non-invazivă.
-Contrastare excelentă a țesuturilor moi.
-Absența artefactelor de la structurile osoase adiacente.
  Ultrasonografia, este o metodă imagistică care ajută la vizualizarea diferitor organe ale
corpului uman. În prezent, reprezintă cea mai des utilizată metodă din imagistica medicală şi
aceasta datorită numeroaselor avantaje de care dispune: nu este nocivă, este rapidă, simplă,
sigură şi uşor de efectuat. Este informativă, dar şi destul de ieftină comparativ cu alte metode
imagistice. Este neinvazivă, nedureroasă, nu are efecte adverse, întrucât utilizează
ultrasunetele.
     Ultrasunetele nu sunt nimic altceva decât nişte vibraţii mecanice cu frecvenţa de peste
20.000 Hz, ceea ce le face imperceptibile auzului uman. Nu dăunează sub nici o formă
organelor care le captează, iar viteza de propagare a undelor este influenţată direct de
densitatea organului pe care transductorul (sonda care emite ultrasunetele) îl traversează. Cu
ajutorul unui program pe calculator, aceste informaţii sunt transformate în imagini alb-negru,
pe care ulterior, medicul le interpretează.
Principiu
reflexia ultrasunetelor (US) în structurile corpului uman, diferenţiată de impedanţa acustică a
acestora:
Cristalul piezoelectic convertește curentul electric în sunet de înaltă frecvență, ce este
direcționat în țesuturi;
Țesuturile reflectă, refractă și absorb undele sonore în mod diferit;
Undele sonore reflectate (ecou) sunt convertite în semnal electric de către cristalul
piezoelectric;
Computerul procesează semnalul și formează imaginea.
A-mod:
cel mai simplu;
semnalul este înregistrat în formă grafică;
axa verticală (Y) arată amplitudinea ecoului, axa orizontală (X) arată profunzimea sau
distanța până la structura respectivă;
utilizat în oftalmologie.

B-mod:
cel mai frecvent utilizat;
semnalele sunt prezentate în imagini anatomice 2-dimensionale;
aplicat în obstetrică și evaluarea organelor parenchimatoase ale cavității abdominale și
bazinului mic, glandelor tiroide, testiculelor, glandelor mamare;
suficient de rapid pentru a reda în timp real mișcările cordului și vaselor în pulsație.

M-mod:
utilizat pentru investigația structurilor în mișcare;
semnalul este prezentat în formă de curbe grafice;
aplicat, în principal, în ecocardiografie, inclusiv și cea fetală.
Ultrasonografia Doppler:
aplicat pentru vizualizarea fluxului sanguin;
utilizează efectul Doppler (alterarea frecvenței sunetului reflectat de la obiectele în mișcare);
obiectele în mișcare în sânge sunt celule sanguine.

  
 Imaginile ecografice se obţin în timp real, fiind uşor de vizualizat şi de analizat structura,
mişcarea, dar şi posibilele disfuncţii ale următoarelor părţi ale corpului uman:
- glanda tiroidă şi glandele paratiroide;
- vasele mari (aorta, arterele renale, arterele iliace, vena porte, etc);
- ganglionii limfatici;
- inimă;
- glandele mamare;
- organele abdominale (ficat, vezică biliară, splină, pancreas, rinichi, vezică urinară);
- organele pelviene (uter, ovare, prostată);
- testicule;
- sarcină şi eventualele probleme ce pot interveni.
 Investigatia imagistica a sistemului osteo-articular

Principalele metode de investigare radio-imagistice :

 Radiografia / Radioscopia

 Tomografia computerizată (CT)

 Rezonanța magnetica (IRM)

Radioscopia-
- Are o rezoluție mică

- Expunerea la radiatii semnificativ mai mare pentru pacient

- Nu este documentată

- Utilizat uneori în politraumatisme și pentru a căuta corpuri străine

Radiografia
Cerințele pentru procedura :
Acoperirea întregii zone anatomice ( patologia ) și articulațiile .
Utilizarea a cel puțin 2 proiecții .
Dacă este necesar - proiecții atipice
Metode radio-imagistice speciale
Fistulografia = metoda de studii cu raze X ale traectelor sinusurilor osoase în osteomielită
cronică (ultravist)

 Tomografia computerizată (CT)

 Exemplu de tomografie computerizata a craniului .

Porțiune vizibilă, clară de distrugere osoasa

cu zona aerica (Chondrosarcoma os frontal pe dreapta

Metode auxiliare
 Metoda cu radioizotopi - scintigrafia ( în special în perioada de debut a bolii, atunci
când modificările în imagini radiologice încă nu se pot determina)

 Tomografie cu emisie de pozitroni - PET ( măduvă osoasă )

 Diagnostic cu ultrasunet ( tesuturilor moi, cartilaj, articulatii, unele părți ale coloanei
vertebrale )

Diagnosticul radio-IMAGISTIC al leziunilor traumatice ale aparatului

locomotor
Leziunile traumatice:
 Fracturile = sunt definite ca o intrerupere a continuitatii unui os rezultata in
urma unei acțiuni mecanice (traumatice, suprasolicitare sau patologice)

 Dislocări și subluxații ale articulațiilor = sunt definite ca leziuni articulare cu

dereglarea relațiilor suprafetelor de articulație ( traumatice și patologice ) .

Clasificarea fracturilor
După caracter: I. complete              
1. după mecanism

2. după numărul liniilor de fractură              

3. după direcția liniei de fractură liniei de fractură

 II. incomplete               
Clasificarea fracturilor: după mecanism
Mecanice

Directe

Indirecte

De stres

Prin armă de foc

Patologice

Fracturi prin armă de foc

 Fracturile prin armă de foc se caracterizează prin - un număr mare de fragmente și

mai multe corpuri străine mici.

Fracturile patologice
 Fractura patologică se dezvoltă în cadrul procesul patologic osos deja prezent
(osteoporoză, cancer osos)

 Un exemplu de o fractură patologică în caz de chist osos

Semnele radio-imagistice ale fracturilor

1 Linia de fractură = o încălcare a integrității structurii osoase sub forma de
întrerupere :
 fractura recentă - linie de fractură este cu margini zimțate, ascuțite;

 Fractura veche - în 7-10 zile după accidentarea apar marginile de

resorbție a fragmentelor osoase ;

 Fractura cronică - 2-3 saptamani dupa un traumatism

( osteoporoza fragmentelor osoase, marginile neclare ale
fragmentelor de oase ) .

2. Deplasarea fragmentelor :
Discrepanța dintre fragmentele osoase - o linie de iluminare
Clasificarea fracturilor

* După numărul liniilor de fractură

Unică - fractura unui os numai in două fragmente, cu o linie de fractură

Cominutivă – fractura unui segment osos în mai mult de doua fragmente

Fractura combinată - în cazul în care fractura este combinată cu leziuni interne

Fractura simultană (multipla) – fractura simultana a mai multor segmente osoase

Deplasarea fragmentelor osoase

  Radiologic descriem deplasarea fragmentelor osoase in dependență de fragmentul osos
central.

 Fragmentul central este considerat cel mai apropiat de cap sau coloană vertebrală.

FRACTURILE INCOMPLETE
 Această fractură , în care linia de fractură nu trece prin întreaga lățime a osului .

Tipuri:
După tipul ,, ramurei verzi “
subperiostale
Prin depresie
Prin compresie
De stres
Fisuri
Vindecarea fracturilor
Faza 1 : 7-10 zile - resorbție precoce, dezvoltarea tesutului conjunctiv

Faza 2 : 3 - 4 săptămâni – calos fibros .

Faza 3 : 5 - săptămâna - formarea de calus

Faza 4 : transformarea funcțională a calusului, restabilirea structurii normale a oaselor

.

Complicatiile de vindecare a fracturilor

 Articulație falsă

 Articulație nouă

 Calus excesiv

 Osteomielita

 Deformare reziduală

Diagnosticul radio-imagistic al dislocărilor și subluxațiilor

Încălcarea relației între oasele unei articulații = dislocări și subluxații
 Dislocare - o încălcare persistentă a relației suprafețelor articulare.
  Exemplu de dislocare completă a capului radial în art. cotului .

Clasificarea
În funcție de gradul de deplasare :
1. Complet

2. Incomplet

În funcție de origine
1. Congenital

2. Achiziționate

Subluxație a genunchiului

Diagnosticul radio-IMAGISTIC al leziunilor non - traumatice ale aparatului

locomotor
• Clasificarea-Modificări de forma și dimensiuni:

1. Atrofie osoasă / hipertrofie

2. Os suflat

3. deformare osoasă

• Modificări ale structurii

1. osteoporoza

2. osteoscleroza

3. osteodistrugere

4. osteonecroză

5. osteoliză

• Modificări în periost

1. Periostoză

2. periostită

• Modificări în țesuturile moi

Modificări de forma și dimensiuni:

Deformare osoasă
arcuită • angulară • formă de ,, S “
Modificări ale structurii
Osteoporoza
Normal

 Spongiose bone

 Compact bone

Modificări în țesuturile moi

* aer în țesuturile moi - un semn al unei fracturi sau de gangrena
• calcificarea de diversă natură
• Creșterea și scăderea volumului
• Prezența corpurilor străine
Aer în țesuturile moi

calcificarea de diversă natură

Schimbari osoase articulare

Rx art. genunchi
Îngustarea spațiului articular
 uniform • Non-uniform
Metode imagistice de investigatie în stomatologie
Radiologia in stomatologie este specialitatea medicală ce utilizează imagistica atât în
diagnosticarea, cât și în tratamentul bolii vizualizate în facialului uman. Radiologii utilizează
o serie de tehnologii imagistice (precum ultrasonografia, tomografia computerizată (CT),
medicina nucleară, tomografia prin emisie de pozitroni (PET, positron emission tomography)
și rezonanța magnetică nucleară (RMN)) pentru a diagnostica sau trata boli. Radiologia
intervențională reprezintă efectuarea de proceduri medicale (de regulă minim invazive)
folosind pentru orientare tehnologii imagistice. Achiziția imaginilor medicale este efectuată
de obicei de către un radiolog sau un tehnician de radiologie.
Clasificare:
-Radiologia
-Radiografia standard (analog şi digitală)
-Tomografia computerizată
-Cone Beam CT
-Ultrasonografia
-IRM
-Medicina nucleară
Metode radiologice în stomatologie:
-Intraorale
-Extraorale, inclusiv cele speciale:
-Panoramice
-Cu substanţa de contrast
-Tomografia lineară
-CT
Filmul dentar
Radiografia evidentiaza coroanele dintilor, aratand in acelasi timp dintele de sus si cel
corespunzator de jos. Medicul poate observa din acest tip de imagine cele mai intalnite
probleme stomatologice: caria, tartrul, pierderi in densitatea osoasa si boli gingivale. Pentru
efectuarea acestui tip de radiografie se introduce filmul in gura pacientului si acesta trebuie
sa efectueze o muscatura cat mai naturala.
Metode:
-filmul propriu-zis,
-anexe
- hârtie neagră
-foiţă subţire de plumb
-înveliş exterior – rezistent la umezeală

Radiografie intraorală
Acestea sunt cele mai utilizate in stomatologie, deoarece ofera o imagine detaliata a dintelui
si permit medicului sa observe carii, radacina, osul si stadiul de dezvoltare a dintelui. Filmul
in radiografiile intraorale se afla in interiorul gurii.
Tehnici:
1. Periapicale (Retrodentoalveolare - RDA)
2. Bitewing (interpoximale)
3. Ocluzale

Radiografii periapicale:
Aceasta ofera o imagine a intregului dinte, de la coroana pana la radacina si osul in care
aceasta este ancorata. Radiografia ajuta medicul sa identifice unele dintre cele mai
comune probleme: caria, abcesul dentar, modificari in densitatea osului, boli gingivale,
starea lucrarilor de restaurare, prezenta tartrului, dinti impactanti sau fisuri. Filmul este
amplasat in interiorul gurii, fiind tinut fie de un dispozitiv special, fie de degetul
pacientului.
 Prezintă coroana si rădăcinile dinţilor dintr-o anumită zonă
  Trebuie să includă regiunile apicale
 Trebuie să includă cel puţin 2 mm din osul periapical
Radiografii periapicale - Tehnica paralelismului:
 Filmul radiografic este situat paralel cu axa lungă a dintelui
 Raza centrală a fascicolului de raze X este perpendiculară filmului
Tehnica bisectoarei (metoda Cieszynski-Dieck)
 Regula izometriei (teorema geometrică): 2 triunghiri sunt egale dacă au o latură
comună și două unghiuri egale.
 Filmul se poziţionează cât mai aproape posibil de suprafaţa linguală a dintelui.

Radiografii cu film extraoral

Acestea sunt efectuate cu filmul in afara cavitatii bucale si au dimensiuni mult mai mari.
Acestea sunt concentrate pe maxilar si craniu, oferind o imagine de ansamblu a danturii.
Radiografiile extraorale contin mai putine detalii si sunt utile pentru a monitoriza dezvoltarea
si relatia dintilor cu maxilarul si oasele fetei.
Metode:
 Radiografia craniului în proiecţia:
 Frontală (posterioara/anterioara)
 Laterala (Sagitală)
 Axială
 Radiografia mandibulei
 Radiografii ţintite
 Metode radiografice speciale
 Metode speciale: Tomografia lineară

Tomografia computerizată(CT)
Aceasta evidentiaza structurile interioare ale corpului in imagini bidimensionale, "in felii".
Acestea permit efectuarea unor masuri de mare precizie in zona laterala mandibulara, pe
arcada superioara, in zona sinusurilor si a foselor nazale. Tomografia computerizata dentara
este utilizata pentru a identifica probleme legate de oasele fetii, cum ar fi tumori sau fracturi,
de catre specialistii in endodontitie, implantologie si chirurgie buco-maxilo-faciala.

Indicaţii:
 Patologia intracranială: tumori, hemoragii, etc.
 Evaluarea fracturilor care include baza craniului, orbite, complexul naso-etmoidal
 Evaluarea chisturilor
 Evaluarea tumorilor
 Evaluarea ATM, osteomielite
 Evaluarea preoperatorie a osului alveolar maxilar şi mandibular
Ortopantomografia:

Realizarea OPG: etape

1. Muşcarea piesei orale în dreptul şanţului de referinţă sau utilizarea dispozitivului de
sprijin al bărbiei la pacienţii edentaţi.
2 Închiderea elementelor de ghidare laterale
2. 3. Poziţionarea bărbiei pacientului pe dispozitivul de sprijinire
Realizarea OPG: etape
4. Asigurarea verticalităţii poziţiei pacientului
5. “Înghite”, “Nu mişca”, expunere
OPG: particularităţi
-structurile anatomice sunt alungite şi răsfirate
-structurile liniei mediane se pot proiecta ca imagini unice sau duble
-formarea imaginilor fantomă
-se vizualizează umbra ţesuturilor moi
-se vizualizează spaţii aeriene
-se observă radiotransparenţe şi radiopacităţi relative
-radiografiile panoramice sunt unice
Avantajele OPG:
-Examen complet al aparatului mestecător inclusiv articulaţiile temporo-mandibulare şi
sinusurile maxilare
-Analiza anomaliilor funcţionale sau morfologice şi repercusiunilor lor asupra aparatului
mestecător
-Permite planificarea şi evaluarea tratamentului
-Diminuarea iradierii pacientului datorită unei strategii rationale
Dezavantajele OPG:
 Imposibilitatea de a obţine o reprezentare bună a maxilarelor în clasele de ocluzie II şi
III
 Distanţa film-obiect şi tubul-obiect pentru diferite structuri este diferită, ceea ce duce
la mărirea dimensiunilor unor structuri
 Imposibilitatea măsurătorilor precise
 Suprapunerea structurilor situate în afara secţiunii şi structurilor normale poate simula
modificări patologice
Investigaţii radiologice cu substante de contrast, sialografia:
Reprezinta evidentierea glandelor salivare intr-o radiografie, cu ajutorul substantelor
de contrast. Salivografia permite diagnosticarea unor afectiuni specifice glandelor
salivare - blocaje, boala Sjogren, etc
-Investigaţia ducturilor
-glandelor salivare cu
-substanţa de contrast
Indicaţii:
-Stricturile ductale
-Concremente
-Sialectazia
-Rar se utilizează pentru
-explorarea glandei
-parotide

IRM în stomatologie

Imagistica prin rezonanta magnetica este un test care se foloseste de un camp magnetic
si de pulsuri de radiofrecventa pentru vizualizarea imaginii diferitelor organe si
tesuturi ale facialului uman. In multe din cazuri, IRM ofera informatii care nu pot fi
vizualizate prin radiografie, ultrasonografie sau tomografie computerizata.
In timpul IRM, regiunea corpului ce trebuie investigata, este plasata intr-un aparat
special care reprezinta un magnet urias. Informatiile furnizate de IRM pot fi stocate si
salvate intr-un computer. De asemenea pot fi facute poze sau filme daca situatia o
cere. In anumite cazuri se poate utiliza o substanta de contrast pentru a vizualiza mai
clar anumite structuri ale corpului.
IRM se efectueaza pentru diagnosticarea anumitor afectiuni ca tumori, sangerare,
leziuni, afectari vasculare sau infectii. Prin folosirea unei substante de contrast in
timpul IRM, se pot vizualiza clar anumite tesuturi.
Indicatii catre IRM:
-Evaluarea ATM
-Diagnosticul topic precis al tumorilor
-Evaluarea răspândirii procesului în regiunile din vecinătate
-Diagnosticul diferencial între tumori şi schimbări ale ţesturilor cauzate de edem sau
proces inflamator
Anatomia radiologică a dinţilor
Smalţ: structura cea mai radioopacă (constă din 90% de substanţe minerale)
Dentină: 75% de substanţe minerale. Mai puţin radioopac decât smalţul. Densitatea
osoasă
Joncţiune între smalţ şi dentină se prezintă ca o interfaţă care separă aceste două
structuri.
Cement: 50% de substanţe minerale. Apare ca un strat foarte subţire pe suprafaţa
rădăcinii. Nu totdeauna poate fi evidenţiat pe o imagine radiografică
Spaţiu pulpar constă din ţesuturi moi. Apare radiotransparent. Se extinde din interiorul
coroanei până la vârful rădăcinii.

Spaţiul ligamentului periodontal. Este constituit din colagen. Apare ca un spaţiu

radiotransparent între rădăcina şi lamina dura. Este puţin mai subţire în mijlocul
rădăcinii şi mai larg spre apex
Lamina dura: un strat radio-opac de os dens care se prezintă mai gros decât osul
trabecular din vecinătate .

Creasta alveolară: radioopac. Se socoate norma dacă ≤ 1,5 mm de colet

Osul alveolar (trabecular, spongios) radioopac

Anatomia radiologică: OPT

1 Orbit
2 Cervical vertebrate, with tooth axis
3 Basal compact bone of the opposing jaw
4 Nasal septum
5 Inferior nasal concha
6 Maxillary sinus (borders)
7 Anterior nasal spine
8 Horizontal osseous palatal lamina
9 Laterobasal border of the nasal cavity
10 Palatal velum
11 Pterygopalatal fossa
12 Body of the zygomatic bone, with innominate line
13 Zygomatic arch
14 Basal compact bone
15 Mylohyoid line
16 Mandibular canal
17 Mental foramen
18 Digastric fovea or mental fovea, depending upon the positioning of the mandibular
anterior segment in the plane of focus
19 External ear, with auditory opening
20 Mandibular articular process (condyle)
21 Muscular process of the mandible
22 Styloid osseous temporalis process
23 Hyoid bone
24 Base of the tongue
Aceste tipuri de radiografii nu afecteaza starea de sanatate a organismului uman,
deoarece cantitatea de raze X din timpul expunerii este foarte mica. Totodata, fiecare
persoana este expusa zilnic la diverse radiatii din mediu - cuptor cu microunde, telefon
mobil, sau din spatiu. Cu toate acestea, efectele radiatiilor se pot cumula in timp si pot
produce leziuni celulare, astfel incat numarul de radiografii trebuie sa fie limitat la
recomandarea medicului.

Dozele de radiatii se masoara in unitati Rem sau Sievert - 1 Sievert = 100 Remi. Chiar
si Remii sunt unitati considerate foarte mari pentru a masura radiatiile din timpul
radiografiei medicale, astfel incat se folosesc mili Remi (mRem) si mili Sieverti (mSv)
. O expunere medie in timpul unei radiografii dentare este de 1 sau 2 mRem. Pentru o
scurta comparatie, este util sa aflati ca orice persoana normala primeste din mediul
inconjurator o cantitate de radiatii de 300 mRem in fiecare an, iar doza maxima
admisa este de 2. 000 mRem pe an. O tomografie computerizata completa ne expune
la 1. 000 - 1. 200 mRem, iar o mamografie la 100 - 200 mRem.

In prezent cabinetele de radiologie dentara detin aparatura performanta, ce filtreaza

radiatiile X; in plus, exista radiografiile digitale, un sistem ce reduce radiatiile cu pana
la 90%. Totodata timpul de expunere este cel mai mic posibil, iar corpul pacientului
este protejat cu un sort din plumb, prevazut si cu o aparatoare pentru gat si glanda
tiroida. Toate acestea reprezinta masuri luate pentru a limita cat mai mult expunerea la
radiatii a pacientilor.

Precautii speciale sunt indicate doar pentru femeile insarcinate si cele care alapteaza,
insa ca o masura de precautie suplimentara, deoarece radiografia dentara are ca tinta
exclusiva maxilarul, iar restul corpului este protejat de sortul de plumb. In general
femeilor insarcinate nu le este recomandata expunerea la radiatii, in special in primul
trimestru de sarcina.
 ANOMALII DE DEZVOLTARE DENTARE
Anomalii de dezvoltare dentare pot fi:
 (1) Dimensiuni

 (2) Numar si erupere

 (3) Forma

 (4) Structura țesuturilor dentare (defecte de smalt si dentina)

Anomalie de dimensiuni
 Macrodontia (dintele apare mai mare decit in norma)

(1) Macrodontia generalizata vera

(2) Macrodontia
relativ generalizata
(3) Macrodontia locala
 Microdontia (dintele apare mai mic decit in norma, poate avea aspect obisnuit,
sau forma conica.)

(1) Microdontia generalizata vera

(2) Microdontia
relativ generalizata
(3) Microdontia locala

MACRODONTIA
MICRODONTIA GENERALIZATA VERA
 Anomalie de numar si eruptie
 Dinte supranumerar

 Dinte lipsa

 Dinte impact

 Transpozitia

Anomalie de numar:
Dinte supranumerar
Se considera supranumerar dintele care se dezvolta aditional coplectului normal de dinti. Ei
pot fi:
-cu morfologie normala
-rudimentari
-mici
- impacti
 Dinte supranumerar
Sinonime:
 dinte suplimentar

 dinte accesoriu

 dinte distodent, mesiodent, perident, paradent, distomolar

Marea majoritate a dintilor supranumerari nu erup niciodata, dar pot intirzia eruptia
dintelui vecin sau cauza alte probleme.
 Anomalie de numar:
Dinte lipsa
 absenta unuia sau a citorva dinti (hipodontia),

 absenta a mai multor dinti (oligodontia),

 absenta dezvoltarii tuturor dintilor (anodontia)

ANODONTIA
 OLIGODONTIA

DINTE IMPACT
 Mai des afecteaza al 3-lea molar mandibular +

caninii maxilari
 mai rar:

 premolarii

 caninii mandibulari

 molarii 2
 TRANSPOZITIA
Transpozitia este situatia cind doi dinti (de obicei vecini) se schimba cu locul.

transpozitie bilaterala a caninilor maxilari cu primii molari

TAURODONTISM
 Dintele taurodont are camera pulpara largita in sens longitudinal. Este mai comun
pentru dintii cu mai multe radacini.

 Coroana este de dimensiuni si forma normala, dar corpul este elongat si radacinile
sunt scurte.

 Camera pulpara se extinde din pozitia sa normala din coroana prin tot corpul alungit,
ceea ce duce la marirea distantei intre jonctiunea dintre smalt si ciment si apex.

Dens in dente (dinte in dinte.)

Dens in dente rezulta din invaginarea unui dinte in alt dinte
Sinonime
Dente invaginat, odontoma dilatata, odontoma gestanta
 EXTRA RADACINI (supranumerare)
Extra radacini
(sau extra canale radiculare)
Reprezinta situatia cind un dinte apare cu mai multe radacini (sau canale) decit cele
considerate a fi norma pentru dintele dat.

CONCRESCENTA
Concrescenta apare cind radacinile a doi sau mai multi dinti se unesc prin cement comun.
 Anomalii de smalț și dentină:
dentinogeneza imperfectă
Dereglări de dezvoltare primară a dentinei. Se manifestă prin:
 îngustări la nivelul porțiunii cervicale a radacinii,

 coroană bombată,

 rădăcini scurte,

 dimensiuni reduse ale camerei pulpare și canalelor radiculare

 obliterare precoce a canalelor radiculare și pulpei

DENTINOGENEZA IMPERFECTĂ
Tema: Diagnosticul radio-imagistic în traumatologia maxilo-
facială și a craniului
Fracturile oaselor craniului facial este una din cele mai frecvente patologii ale scheletului.
Una din cauzele mai importante ale traumatismului facial este accidentele rutiere,care duc
spre leziuni din cele mai serioase.

Metode de explorare imagistică:

 Tehnici traditionale:

 Radiografii intraorale ( retrodentoalveolare si ocluzale)

 radiografii standard ale craniului
 OPT
 Teleradiografii
 Tehnici moderne:

 Eco

 CT

 IRM

 PET, PET-CT,Cone Beam CT.

Pentru descrierea traumatismelor este util de a imparti fracturile craniului facial in trei zone:

superioară, medie, inferioară.

• Traumatismul zonei superioare cuprinde fracturile peretilor sinusurilor frontale –fracturi

supraorbitale.

• In zona medie sunt localizate fracturile situate de la peretele superior al orbitei pina la

planul ocluzal al maxilei.

• Fracturile mandibulei sunt cele incluse in zona inferioara.

Fracturile masivului facial impreuna cu fracturile neurocraniului si/sau de alte oase se includ

in grupul fracturilor asociate.

 Afectarea oaselor in traumatismul maxilo-facial

50
45
45
40
35
30
24
25 Series1
20 16
15
10 7 8

5
0
nazale zigomatică mandibula mand.+ zig asociate

Fracturile de mandibulă

15

angulare
condilare
25 ramuar
60

Traumatisme dento-maxilo-faciale:
 Tipuri de traumatisme (Eric Whaites, 2003):

1. leziuni ale dinţilor şi ale ţesuturilor de susţinere

2. fracturi ale mandibulei

3. fracturi ale treimii mijlocii a scheletului facial (maxila)

4. alte leziuni:

 ale cutiei craniene

 ale bazei craniului

 ale coloanei cervicale

Traumatisme dentare:
 Diagnosticul radiologic de fractură se pune cînd:

 există o linie radiotransparentă intre fragmentele dentare

 apare o alterare a formei rădăcinii şi o discontinuitate a ligamentului periodontal

Leziuni ale dinţilor şi ale ţesuturilor de susţinere:

 Tipuri de traumatisme (Andreasen, 1992)

 fracturi ale dinţilor (de coroana, radiculare)

 luxaţii traumatice ale dinţilor

 fracturi ale osului alveolar

Fracturi dentare:
 Fracturi coronare:

 fisuri coronare

 fracturi coronare nepenetrante interesând smalţul şi dentina

 fracturi coronare penetrante interesând smalţul, dentina şi camera pulpară

Traumatisme dentare:
 Leziuni ale osului alveolar:

 leziuni cominutive ale alveolei

 fracturi ale peretelui alveolar

 fracturi ale procesului alveolar

 fracturi ale maxilarului sau mandibulei

Clasificarea fracturilot după Le Fort: I, II, III:

 Fracturi de tip Le Fort I (sau Guerin) - sunt de obicei cauzate de lovituri în porțiunea
inferioară a maxilarului, în special când forța impactului este direcționată de sus în jos.
Linia de fractură traversează apexurile dentare în osul maxilar și apertura piriformă, iar
lateral interesează apofiza pterigoidă în 1/3 inferioară, separând platoul palatodentar de
restul feței (Figura 1).

Fracturi de tip Le Fort II (sau piramidale) - sunt de obicei cauzate de lovituri aplicate în
porțiunea de mijloc a maxilarului. Linia de fractură traversează oasele nazale la nivelul sau
mai jos de sutura nazo-frontală, osul lacrimal și apofiza frontală (ascendentă) a maxilarului,
lateral interesând adesea planșeul orbitar până la fisura sfenomaxilară, după care se extinde
oblic în jos, urmând un traiect descendent prin procesul zigomatic al maxilei și regiunea de
slabă rezistență adiacentă peretelui sinusului maxilar.
Fracturi de tip Le Fort III (disjuncții craniofaciale înalte) – pot fi cauzate de lovituri
aplicate în regiunea superioară a maxilarului sau punții nazale. Linia de fractură pornește din
regiunea suturilor nasofrontale sau frontomaxilare, se extinde apoi posterior către celulele
etmoidale, vomer, tuberozitatea și apofiza pterigoidă, iar lateral către apofiza frontală
(ascendentă) a maxilarului, planșeul orbitei și arcada zigomatică. Acest tip de fracturi este
frecvent asociat cu alterarea
integritații durale, aparitia unor complicații oculare și infecțioase.

Fractură combinată zigomatico – orbital:

Fractură combinată zigomatico– orbitală pe stînga, cu compresia orbitei
Fractură combinată zigomatico – orbitală pe dreapta, cu fractura peretelui inferior al
orbitei, enoftalm, compresia sinusului maxilar drept, hemosinusită

Fracturi ale oaselor nazale:

Tema: Diagnosticul radiologic al cariei dentare

 Caria dentară este o boală cronică, care se manifestă printr-o distrucţie progresivă a
ţesuturilor minerale ale dintelui, de la suprafaţă către profunzime
 Metodele de diagnostic radiologic-imagistic

 O.P.T. Folosită ca examen de orientare;

 Metode cu film retroalveolar (tehnica bisectoarei)

 Metoda cu “con lung” (tehnica

de
paralela)

 Metode de contact (
Bitewing
), care

evidenţiază bine cariile interproximale

 Incidenţe ocluzale, indicate pentru aprecierea stării corticalelor şi a extensiei axiale a

leziunilor parodontale

 Examinarea sistematica a radiografilor pentru depistarea cariilor

1. Coroana:

• marginea externa a smaltului

• jonctiunea smalt – dentina

•  Identifcarea oricarei intreruperi de contur

 •  Identificarea oricarei alterari a dentinei: carii proximale, ocluzale,vestibulare sau
orale

• restauratii: camera pulpara: dimensiuni, dentina de reactie, calculi

2. Radacina: conturul,radiotransparenta canalelor radiculare

 Diagnosticul radiologic al Cariei

1. Localizarea

2. Relatia cu camera pulpara

3. Prezenta   reactiei dentinei

4. Complicatii

După localizarea procesului lezional cariile se pot clasifica în:

• carii interproximale,

• carii ocluzale,

• carii de colet

• carii radiculare,

• carii recurente sau secundare,

 • carii
pe
dinţii

incluşi

• Cariile suprafeţelor triturante (ocluzala) – au formă triunghiulară, cu vîrful spre

suprafaţa triturantă şi baza spre dentină. Detectate clinic mai mult decit
radiografic. Leziunea poate sa se extinda in dentina fara a exista o bresa in smalt
vizibila radiografic.

Incipienta: rar vizibila radiologic in stadii incipiente, este depistata atunci cand este
deja penetranta in dentina
Incidente: • rgr periapicala, • film bite-wing
RADIOLOGIC:
Imagine radiotransparenta liniara verticala in santul unei fosete si imagine in banda,
orizontala la jonctiunea smalt-dentina

Carie ocluzala profunda

• radiotransparenta ocluzala de dimensiuni variabile – distructie coronara
• Dentina secundara – tasarea camerei pulpare
• Carie penetranta in camera pulpara
Cariile de pe suprafaţa vestibulară sau orală (interproximale). Cu ajutorul radiografiilor cu
incidenţă interproximală se apreciază gradul profunzimii lor, iar radiografiile axiale pot
aduce precizări

Cariile de colet - aceste

carii sunt uşor
accesibile
examenului clinic,
dar pot fi greu de depistat
radiografic datorită proiecţiei perpendiculare pe fasciculul de raze a suprafeţei cariei cu
apariţia fenomenului de sumaţie pozitivă a smalţului şi dentinei care maschează leziunea.

Fenomenul “burn-out”
 Reprezintă un artefact, vizibil sub forma unei benzi sau triunghi radiotransparent. la
nivelul coletului dintilor
  artefact datorat faptului ca la colet nu este smalt si nici os alveolar ci numai dentina,
strat mai subtire decat la nivelul coroanei sau radacinii

Radiotranspare
nta vizibila pe radiografia bite-wing (sageata) nu mai apare in radiografia periapicala –fenomen de bur-nout

Cariile de rădăcină. Se depistează numai radiografic, apariţia acestora este condiţionată de

prezenţa unor pungi parodontale, apărute prin dezgolirea iniţială a cementului la nivelul
alveolei respective. La început se produce o leziune localizată în cementul rădăcinii, care are
formă neregulată, zimţată.

Carie de dinte inclus. Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele osos
al sacului folicular sau în prezenţa unor pungi parodontale marginale.
O altă posibilitate – extracţia a unui dinte vecin, însoţită de un proces inflamator local.

Caria recidivantă şi cariile secundare. Se realizează sub şi în jurul unei obturaţii, când
dentina alterată nu a fost înlăturată complet.

Radiologic – transparenţă cu contur imprecis, care este în contact cu obturaţia radioopacă,

sau sub obturaţia de bază.

Forme radio-clinice

După gradul de demineralizare al structurilor dure dentare putem întâlni:

 Caria incipientă, de demineralizare

  Caria amelară (a smalţului)

 Caria amelo-dentinară (a smalţului şi a dentinei)

 Caria penetrantă (implicând o leziune pulpară), care poate fi diagnosticată clinic şi

radiologic

Clasificarea cariilor
 C-1: carie de smalt incipienta (< jumatate din grosimea smaltului)

 C-2: cel putin jumatate din grosimea smaltului dar fara a invada jonctiunea smalt-
dentina

 C-3: cu afectarea joctiunii smalt-dentina dar < jumatatea distantei pina la pulpa.

 C-4: afectind dentina dar> jumatatea distantei pina la camera pulpara.

 Atritia- reprezinta uzura fiziologica a dintilor prin pierderea structurii dure dentare, la nivel
incizal si ocluzal.
RADIOLOGIC:
•  plan ocluzal plan, fara cuspizi, coroana scurtata
• Depunere de dentina secundara - ingustarea canalelor a camerei pulpare
• Largirea spatiului periodontal – mobilitate dentara

Abrazia = Fenonomen nefiziologic de

uzura prin contactul cu substante
straine
• dieta abraziva, factori salivari,
stressul
• periaj, pipa, instrumente de suflat,
roaderea unghiilor

Abrazie – radiotransparenţă orizontală în regiunea rădăcinii dentare.

Cariile sunt mai bine vizibile pe bite-wing
comparativ cu rgr peripaicala

Carie interproximală incipientă

Carie recurentă severă – transparenţă largă exstinsă dintre dentin şi obturaţia opacă.
ocluzale

Aspecte clinico-radiologice în complicațiile cariei

dentare
Complicațiile cariei sunt:
 Locale
 Regionale
 La distanță
Ele sunt reprezentate de:
 Pulpită şi necroză pulpară
 Leziuni periapicale. Periodontita apicală acută şi cronică. Granulomul periapical.
Chistul radiculo-dentar.
 Modificări radiculare. Rezorbţia. Hipercementoza. Abcesul dentar şi osteitele.
Osteomielita.
Examenul radiologic în parodontopatii evidențiază dipunerea trabeculelor
osoase,modificările discrete ale densității osoase,gradul de rezorbție al osului alveolar.
În cazul carilor este necesar de analizat înălțimea septului dentar și prezența laminei dura;
structura trabeculară a osului alveolar; ariile de distrucție osoasă; pierderea osoasă la nivelul
furcației.
De asemenea se analizează lărgimea spatiului periodontal ;raportul coroana-radacina ;forma
si lungimea radacinii ;carii, calitatea restaurarilor, tartru ;dintii lipsa, supranumerari.
Leziunile inflamatorii periapicale sunt definite ca răspuns local al osului din jurul rădăcinii
unui dinte care apar secundar la necroza pulpei sau prin distrugerea țesuturilor periapicale
prin boli parodontale extinse.
Necroza pulpei poate să apară secundar prin invazia bacteriilor prin carii sau traume.
Caracteristicele radiografice ale leziunilor inflamatorii sunt:
 Extinderea spațiului parodontal
 Distrugerea locală a lamina dura
 Distrugerea osoasa adiacentă
 Localizare - la vîrful dintelui implicat.
 Periferic - nedefinit.
 Structura internă – radiotransparență (distrugerea osoasa ) centrat pe vîrful dintelui ,
radioopac ( scleroză osoasă) la periferie.

Radiodiagnosticul parodontitelor apicale

Inflamatia la nivelul parodontiului apical poate capata ca in orice tesut conjunctiv,
un aspect acut sau cronic, fiind cauzata de aceeasi factori generali si locali, asemenea
inflamatiei pulpare.

Fiind de cele mai multe ori o complicatie a unei pulpopatii, procesul inflamator din
parodontiului apical are caracteristicile unei osteite, dar deosebita de cea a osoaselor lungi,
prin urmatoarele particularitati:
 -structura speciala a osului alveolar lipsit de sistemul haversian,

-grosimea redusa a osului alveolar,

-prezenta in procesul alveolar a radacinilor dintilor si a periodontiului cu continutul

sau ce reprezinta surse de infectii,

-stratul de tesuturi moi acoperitoare fiind subtire, este usor de strabatut de catre
exudatul inflamator care se exteriorizeaza rapid in cavitatea orala sau tegumente,

-cavitatea orala din vecinatate reprezinta un rezervor permanent de germeni

microbieni,

-sistemul limfatic constituie cale de difuziune dar si de filtrare a oricarei infectii.

Aceste particularitati, la care se adauga intensitatea agentului agresor, calea de

patrundere a acestuia si starea generala a organismului, determinand aspectul diferit clinic si
morfopatologic al osteitei apicale, respecta insa aceleasi zone in formarea procesului
inflamator periapical. 

Intrucat parodontiul si endodontiul au legaturi stanse atat anatomice cat si patogenice, care

se pot intrica, mai ales daca leziunile sunt combinate, aceste doua componente ale
odontonului pot determina asa numitele leziuni endoparodontale.

Dupa GULDENER si LANGELAND, acestea pot fi clasificate in:

-clasa I – leziuni primare endodontice,

-clasa II – leziuni primare parodontale,

-clasa III – leziuni combinate.

In leziunile din clasa I, infectia se produce de la nivelul apexului sau a canalelor laterale,
mai ales la nivelul furcatiei, unde exista un canal ingust de drenaj, in apropierea marginii
gingivale care insa nu poate fi sondat.

In cazul leziunilor din clasa II infectia se face dinspre punga parodontala pe calea furcatiei,
a apexului sau a canalelor laterale.

In cazul leziunilor de clasa III, exista o combinatie intre leziunile endodontice si cele

parodontale.

Parodontitele apicale acute

Acestea pot fi clasificate astfel in:

a.)-parodontite apicale acute hiperemice sau abortive

b.)-parodontite apicale acute exudative seroase sau difuze 

 c.)-parodontite apicale acute exudative purulente sau circumscrise, care pot avea 3
stadii diferite :

        -endoosos,

        -subperiostal,

        -submucos.

Parodontita apicala exsudativa seroasa sau difuza

Este stadiul evolutiv al celei hiperemice, avand  aceiasi factori cauzali.

Mecanismele fiziopatologice sunt similare celor din pulpitele acute seroase cu

unele particularitati, determinate de morfologia si topografia parodontiului, osului alveolar
si a oaselor maxilare (superior, inferior), precum sunt :

1.-in faza initiala inflamatia cuprinde:

-parodontiul 

-si spatiul periodontal,

-ulterior extinzandu-se,

- si la osul alveolar precedat de hiperemie.

2.-pe masura ce tensiunea din spatiul periodontal creste prin inbibitia seroasa a

ligamentelor dento-alveolare, se produce:

-relaxarea lor,

-dintele capata o anume mobilitate,

-cu tendinta de infundare in alveola,

-exacerbarea concomitenta a durerii.

3.-sub influenta pH-ului acid existent si a tensiunii intratisulare crescute incepe:

-o activitate de demineralizare a osului alveolar,

-la inceput de slaba intensitate,

-cu caracter reversibil.

-vascularizatia parodontiului apical ne fiind de tip terminal ca in pulpite, face ca:

 -inflamatia sa se poata stopa in evolutie,

-circulatia sa se restabileasca prin anastomozele vasculare.

Parodontita apicala acuta exsudativa purulenta

(circumscrisa)
Aceasta este inflamatia supurata a parodontiului apical, de cele mai multe ori, o
complicatie a gangrenei pulpare.

In evolutia sa are 3 stadii:

-endoosos,

-subperiostal, 

-submucos,

fiecaruia corespunzandu-i anumite particularitati clinice si morfopatologice in functie de :

-teritoriul osos cuprins in inflamatie,

-structura si gradul de mineralizare a osului,

-existenta sau nu, a unor cai naturale de drenaj,

-reactivitatea generala a organismului.

Parodontita apicală acută seroasă nu se prezintă cu modificări radiologice.

Parodontita apicală acută seroasă se prezintă clinic cu durere la atingere,senzație de dinte

lung,mobilitate ușoară,dar radiologic apare o discretă lărgire a spațiului periodontal prin
edemul important al țesutului conjunctiv din spațiul desmodontal.

Parodontita apicală acută purulentă-abia după 7-10 zile în abcesul periapical apare
diminuarea trasparenței spongioasei periapicale cu subțierea trabeculelor osoase și lărgirea
ochiurilor spongioasei și subțierea laminei dura,care capătă un aspect șters,și lărgirea
spațiului periodontal,deci o osteoporoză periapicală.

Demineralizarea e vizibilă la pierderea a 30% din sărurile minerale.

Diagnostic diferențial între lărgirea fiziologică și cea patologică a spațiului periodontal se

face pe seama faptului că în cea fiziologică lamina dura este intactă,delimitarea este netă,iar
în cea patologică lamina dura este și ea interesată,iar procesul are caracter difuz.

În plus,în parodontitele apicale acute se mai poate evidenția o carie profundă cu sau fără
deschiderea camerei pulpare.
 Parodontitele apicale cronice
În etiopatogenie sunt implicați facori generali și locali,pentru noi avînd importanță mai mare
cei locali,care sunt:

 Microbieni prin endo- și exotoxine. Dintre acestea cea mai importantă este endotoxina
glucolipidică din citoplasma bacteriilor gram negative,cu mare potențial
proteolitic,deci urmarea este apariția unei imagini radiotransparente.
 Chimiotoxici . substanțe ale materialelor utilizare în teraipia dentară (materiale de
oburație,desicante,antiseptice)
 Traumatici unici au repetați,de intensitate redusă,ce acționează timp îndelungat
 Termici(încălziri sau răciri suplimentare)

Examenul radiologic are importanță semnificativă pentru că evoluția este mai lungă,deci este
timp pentru a se constitui leziuni bine vizibile ,în funcție de aspectul radiologic,împărțindu-
se în:

I. Parodontite apicale cronice în care leziunile dominante sunt demineralizarea

și osteoliza, aspectul radiologic fiind radiotransparența conturată sau difuză.

II.Parodontitele apicale cronice în care leziunea radiologică elementară este

condensarea spongioasei periapicale, cu sau fără dezvoltarea în exces a cementului și
dentinei radiculare.

I. Parodontite apicale cronice radiotransparente conturate

Parodontita apicală cronică fribroasă- se limitează la segmentul apical al spațiului

periodontal și a laminei dura periapicale.

Radiologic se remarcă un aspect discret,cu lărgire moderată a spațiului periodontal în

teritoriul periapical,subțierea pînă la dispariție a laminei dura.
Glanulomul conjunctiv: e vorba de dezvoltarea unui țesut de granulație în jurul
apexului,fiind urmarea unei parodontite apicale cronice fibroase sau a gangrenei pulpare.

Radiologic în reg. Apicală a osului olveolar apare o zonă de radiotranparență rotundă sau
ovalară cu contur relativ net,de 3-4 mm diametru.

Lamina dură e întreruptă la acest nivel ,iar apexul dentar e în contact sau cuprins în interiorul
zonei radiotransparente. Demineralizarea cementului și dentinei apicale care însoțesc
granulomul dau apexului contururi șterse și accentuează dimensiunile lui foramen apicale.
Poate exista chiar un grad de aicoliză.

Granulomul epitelial: are în structura lui celule apiteliale de origine vestigială sau din
peretele sinusului maxilar,sau mucoasei bucale în cazul traiectelor fistuloase.

Radiologic nu se poate diferenția de granulomul conjunctiv.

 Chist folicular
Un chist folicular este un chist odontogen de dezvoltare care se dezvoltă în jurul unei
coroane complet formate a unui dinte neerupt. Cele mai multe sunt descoperite pe
radiografiile de rutină, atunci cînd un dinte nu a reușit să erupă sau dinte lipseste.
Clasificarea parodontopaliilor marginale cronice:
 Parodontopatite cu localizare exclusive la nivelul parodonțiului de învețiș(gingivite)-
fără correspondent radiologic.
 Parodontopatite localizate la parodonțiul de susținere care sunt superficiale și
profunde.
Clasificarea nu definește realitatea anatomică,dar s-a adoptat din considerente de ordin
practic.

Rolul examenului radiologic constă în :

 Depistarea stadiilor incipiente și stabilirea grqadului de lezare a țesutului osos

 Orientarea supra tipului lezional
 Aprecierea gradului de extindere,al caracterului evolutiv sau staționar
 Depistarea spinilor iritativi locali
 Indicarea tipului în vederea stabilirii tratamentului (conservative sau chirurgical)
 Aprecerea evoluției postterapeutice prin controale repetate la 6 luni,1 an.
Teleradiografia cranio-faciala. Metodele imagistice
de diagnostic folosite în patologia A.T.M
1. Teleradiogralia de profil.
Este o metodă de radiodiagnostic frecvent folosită în Ortodonţiecare analizează armonia
funcţionalăşi estetică a sistemului dento-maxilo-fâcial la copil şi chiar la adult, într-un
anumit moment şi în evoluţie.
Metoda constă în efectuarea unor radiografii, în diverse planuri, cu un aparat Roentgen de
putere mare (120 kV şi 300-500 mA), care poate realiza timpi scurţi de expunere, evitându-
se flou-ul cinetic (în particular la copii).
Se foloseştedistanţa focar-filmmai mare de 2 m, pentru a nu se produce mărirea imaginii
(existând paralelism al razelor X în fasciculul incident).
Fixarea capului se face într-un cefalostat, cu posibilităţi de efectuare a radiografiilor în plan
sagital(radiografii de profil), în plan frontal(radiografii „de faţă”) şiaxial(baza de craniu).
Fasciculul roentgen este colimat şi se folosesc filme cu casete şi folii întăritoare.
Centrarea se face, de regulă, în raport cu planul orbito-meatal (planul de la Frankfurt), care
uneşte punctul orbitar (Or) cu conturul superior al conductului auditiv extern (porion-Po).
Pentru obţinereateleradiografîei de profil, filmele se fac în ocluzie intercuspidiană maximă.
Acesta este un film fundamental de evaluare cefalometrică, existând şi varianta filmului de
profil în condiţii de relaxare musculară, apreciindu-se astfel spaţiul liber dintre molari (gura
deschisă).
Evaluarea cefalometrică se face şi pe filme în incidenţa de faţăşi în incidenţa bază de
craniu, care completează studiul (tridimensional). Pentru acest studiu, incidenţele au două
variante:
 cu raza centrală perpendiculară pe planul Frankfurt (incidenţa Berger) sau
 cu raza centrală perpendiculară pe planul ocluzal (incidenţa Bouvet).
în aceste condiţii se poate depista o asimetrie transversală a feţei.
Rareori se folosesc şiincidenţe oblice, cu ajutorul cărora se pot măsura diametrele mezio-
distale ale germenilor dinţilor definitivi în sectorul premolarilor şi al molarilor.
TELERADIOGRAFIA DE PROFIL
Interpretarea unei teleradiografii necesită un examen amănunţit al filmului, obţinut fără
deformarea structurilor anatomice. Se analizează raporturile diferitelor repere osoase (şi
cutanate) între ele, cu ajutorul hârtiei de calc sau a unui film „de contact” (suprapus).
Analizarea filmului va permite constatări privind:
 aprecierea aspectului general al masivului facial;
 morfologia maxilarelor;
 înclinarea dinţilor (în special a molarilor 2, permanenţi);
 cercetarea prezenţei germenilor dentari, inclusiv a dinţilor „de lapte”, ale căror
fenomene de mineralizare încep să apară către vârsta de 9 ani;
 măsurarea diametrelor mezio-distale ale germenilor caninilor, premolarilor şi mola-
rilor permanenţi;
 aprecierea raporturilor anatomice ale dinţilor superiori cu sinusurile maxilare.
Un mare număr de puncte de reper au fost descrise de specialiştii din ortodonţie, dar le vom
prezenta numai pe cele mai frecvent folosite.
Puncte de reper osoase:
ORBITAL (Or) - punctul inferior al orbitei pe filmul de profil;
PORION (Po) - conturul superior al conductului auditiv extern;
Po unit cu Or = planul de la Frankfurt;
NASION (N, Na) - punctul cel mai anterior al suturii naso-frontale;
SPINA NAZALĂ ANTERIOARĂ (ENA sau NSA) - punctul median situat la baza spinei
nazale anterioare;
SPINA NAZALĂ POSTERIOARĂ (ENP sau NSP) - punctul median situat la limita dintre
palatul dur şi palatul moale (de obicei mascat);
PUNCTUL A (Downs) - subnazal, cel mai posterior punct al concavităţii anterioare a
maxilarului sau cel mai retras punct median al arcadei superioare;
PUNCTUL B (Downs) - similar cu punctul A, dar la nivelul arcadei dentare inferioare;
PUNCTUL INCISIV SUPERIOR (Is) este punctul cel mai proeminent, pe marginea incizală
a incisivului median superior;
PUNCTUL INCISIV INFERIOR (If) - similar cu Is, dar la nivelul mandibulei;
POGONION (Pg sau Pog) - punctul median, cel mai anterior (proeminent) al simfizei
mandibulare;
PROSTION (Pr) - punctul median cel mai anterior la nivelul arcadei dentare superioare;
PUNCTUL INFRADENTAL (id) - punctul cel mai proeminent (anterior) al arcadei
alveolare inferioare;
GNATION (Gn) - la nivelul simfizei mentoniere (median-inferior);
GONION (Go) - este situat la nivelul unghiului mandibulei (se află la intersecţia bisectoarei
unghiului format de planul mandibular şi marginea posterioară a ramului ascendent al
mandibulei);
 S - marchează centrul şeiiturceşti;
Ba (basion) - punctul median la nivelul marginii anterioare a găurii occipitale;
Op (opisthion) - punctul median situat la nivelul marginii posterioare a găurii occipitale;
Xi - punctul centrului geometric al ramului ascendent al mandibulei.
Puncte de reper cutanate:
SUBNAZAL, la nivelul joncţiunii buzei superioare cu nasul;
ŞANŢUL LATERAL SUPERIOR ŞI INFERIOR;
STOMION (Sto) - punctul de unire a buzelor; corespunde marginii libere a incisivilor
superiori în estimarea estetică.

Planurile de orientare sunt planuri în funcţie de care se face poziţionarea capului în

cefalostat:
planul de la Frankfurt (Po-Or), cel mai folosit, şi
planul medio-sagital.
Planurile de referinţă sunt planuri ale construcţiei cefalometrice:
de-a lungul liniei S-Na (sa-nasion) - planul optic (Sassouni);
planul facial Na-Pog(nasion-simfiza mandibulară);
axa Y (S-Gn) dă direcţia generală de creştere;
planul mandibular Downs;
planul bispinal- uneşte spina nazală anterioară (NSA) cu spina nazală posterioară (NSP), şi
este considerat planul bazai maxilar;
planul dentar (punctul A-Pog);
axul incisivilor superiori, prelungit până la planul bazai Frankfurt, formează cu acesta un
unghi de 107°;
axul incisivilor inferiori realizează un unghi de +/- 90° dacă este prelungit până la planul
mandibular (Downs);
 planul de ocluzie al molarilor temporari;
axele primilor molari permanenţietc.
Aceste linii şi planuri de referinţă permit definirea unor unghiuri a căror valoare este
cunoscută şi care sunt modificate în diverse malformaţiidento-faciale.
Astfel, cu valori medii se consemnează :
unghiul Tweed (fig. 9-4), care este format din planul Frankfurt şi planul mandibular
Downs, prelungite posterior. Acesta măsoară dezvoltarea pe verticalăa masivului facial şi
dacă are valoare mai mare de 30°, tipul de schelet facial este longilin;
unghiul dintre axul incisiv superior şi cel incisiv inferior este de 135°
(fig. 9-5), unghiul dintre axa S-Na şipunctul A (90°) şi cel dintre axa S-Na şipunctul B au
valori apropiate şi dacă, la copil, aceste două unghiuri au o diferenţă mai mare de +/- 3° se
confirmă o prognaţie superioarăsau o retrognape inferioară.
Considerăm necesar să mai adăugăm
următoarele precizări:
Ogeste orizontala germană sau planul de la Frankfurt (Or-Po);
Na-Pgeste planul facial;
unghiul format de Na-punct A-Pgreprezintă profilul facial anterior (180° ± 5°);
unghiul format de planul ocluzal (Oc) şi axul incisivilor inferiori (I inf.) are valoarea de 75°
± 5°.
Prin teleradiografîe se mai pot constata următoarele modificări:
privind direcţia de creştere a dinţilorşi anomaliile alveolare :
pentru incisivi: prealveolie(înclinaţie către vestibul) sau retroalveolie;
pentru molari: exoalveoliesau endoalveolie, iar când anomalia dentară atinge simultan cele
două arcade, se adaugă prefixul „bi” (biexoalveolie, biendoalveolie).
Referitor la înălţimea unei alveole, aceasta se poate găsi modificată de tipul:
supraalveoliesau infraalveolie.
în legătură cu această situaţie, variaţii ale raporturilor anatomice ale maxilarelor în plan
sagital pot fi compensate prin înclinaţii ale incisivilor şi alveolelor lor, iar în sens transversal,
prin înclinaţia molarilor. Astfel, se restabileşte un angrenaj normal al arcadelor dentare.
privind anomaliile dentiţiei:
O problemă esenţială în ortopedia dento-facială este precizarea raporturilor între
dimensiunile dinţilorşi cele ale scheletului maxilar, constatându-se frecvent, şi anomalii de
număr (prin diminuare sau prin exces): absenţa congenitală a dinţilor „de minte”, a
incisivilor laterali permanenţi superiori şi a premolarului 2 inferior; dinţi supranumerari se
întâlnesc, de obicei, în regiunea incisivilor superiori.
în aceste cazuri, diagnosticul precoce se pune cu ajutorul radiografiilor retroalveolareşi
ocluzale, când la examenul clinic se constată: o diastemăneobişnuită, o malpoziţie izolată, o
reincluzie a unui molar permanent.
Anomaliile de formă pot interesa coroana şi/sau rădăcinile dinţilor, şi se recunosc cu ajutorul
radiografiilor.
Anomaliile de situaţie a germenilor dentari se depistează pe filme realizate în mai multe
incidenţe, precizându-se caracteristicile malpoziţiei.
Tcleradiografia este indicată pentru a constata raporturile anatomice ale germenilor dentari
anormali şi pentru a urmări evoluţia acestora la diverse vârste ale copilului. Metoda permite,
în particular, să se studieze erupţia caninilor superiori permanenţi, ai căror germeni pot fi
plasaţi în afara arcadei dentare (de exemplu, la nivelul palatului).
• privind aprecierea disarmonieidentomaxilare :
Trebuie precizat că fenomenele ereditare care fixează proporţiile scheletului facial sunt
diferite faţă de cele care determină diametrele dentare şi că, în condiţiile perturbării acestei
armonii, se produc dismorfisme ale structurilor osoase dento-faciale.
Se pot întâlni:
dinţi mici, în raport cu maxilarele respective, şidiasteme (mai mult sau mai puţin importante)
sau
dinţi prea mari pentru scheletul respectiv, cu malpoziţii care se traduc printr-o „îngrămădire
dentară”.
Printre zecile de metode folosite recent în aprecierea unor modificări constante pe
teleradiografii, cele mai uzuale sunt: Tweed, Downs. Steiner, Sassounişi Ricketts. Aceste
metode pot fi valorificate şi în condiţiile unui calculator (privind diagnosticul, planul de
tratament, simularea şi compararea).

2. Diagnosticul imagistic al artritelor articulaţieitemporomandibulare.

Modificări infecţioase
Aceste modificări sunt de tip artrită, frecvent unilaterale şi, dacă sunt neglijate, se fac
cunoscute în stadiul de sechele. Sunt mai des întâlnite în copilărie, (fig. 13-10)
Poliartrita reumatismală poate interesa A.T.M. în contextul afectării mai multor articulaţiişi,
de asemenea, reumatismul psoriazic.
în această patologie, deseori, diagnosticul este retrospectiv, când se constată: pensarea
spaţiului articular, demineralizare locală şineregularităţi ale contururilor osoase, modificări
vizibile şi la alte articulaţii.
O formă specială este artrita cronică juvenilă (boala Still), care constă în afectarea A.T.M. la
vârste tinere şi care, la vârsta adultă, va determina modificări de tip micrognaţie „profil de
pasăre”.

în aceste modificări inflamatorii ale A.T.M., prin examene C.T. şiI.R.M. se pot pune în
evidenţă, chiar în stadii incipiente, următoarele aspecte:
eroziuni ale corticalei sau nemodificarea suprafeţelor osoase (în stadiul iniţial);
condenări în spongioasă;
deFoFmăriiecondiliene (în stadiu tardiv);
pannus-ul (precondilian) se evidenţiază cu dificultate prin C.T. şi mult mai bine prin I.R.M T
meniscul, interesat sau nu, este bine pus în evidenţă prin I.R.M. (şi mai ales prin artro-
scanner sau artro-I.R.M.), în incidenţaşura închisă. gura deschisă.
' Este posibil şi un studiu dinamic C.T. şi I.R.M.
Modificările artrozice (degenerative) aie A.T.M.
Majoritatea acestor modificări sunt consecinţa unor tulburări cronice de echilibru articular
sau a unor traumatisme, iar protocolul radiologie convenţionalşi imagistic va pune în
evidenţă ~
-prin O.P.T.şi tomografii liniare-sagitalc: starea suprafeţelor articulare, înălţimeainterliniului
articular, dinamica articulară dispărută în cazurile evoluate;
prinTCTT. şi I.R.M.: raporturile osoaseintraarticulare, eventuala osteofitoză, chiar cu
fragmente detaşate, eroziuni ale suprafeţelor articulare şi/sau geode, pierderea sfericităţii
condilului mandibular.
Artro-scanner-ul poate da informaţii suplimentare, privind fenomenele de reconstrucţie (la
începutul lor), mai ales în cazul localizărilor subcondiliene temporale.
Examinarea I.R.M. precizează aspecte ca : subţierea meniscului, starea sinovialei, un
eventual epanşamentintraarticular, starea părţilor moi Ffibro-condro-malacie)~şf'gradul
anchilozei.
Osteonecroza aseptică
Se produce, adesea, datorită injectării intraarticulare de corticoizi, iar imaginea radiologică
este cea de nidusdetaşat de capul condilului mandibular.

3. Diagnosticul imagistic al luxaţiilorarticulaţieitemporomandibulare.

Se întâlnesc destul de frecvent, iar cele primitive sunt de cauză traumatică.
Unele condiţii local-anatomice (laxitate ligamentară, anomalii ale extremităţilor scheletice
etcTj reprezintă cauze favorizante.
De regulă, se produc printr-o coborâre forţată a mandibulei, realizată printr-un act fiziologic
exagerat - râs, căscat - sau printr-un traumatism mentonier.
Luxaţiiie A.TTM. au următoarele varietăţi principale:
Luxaţie anterioară bilaterală
bolnavul nu poate închide gura;
regiunile preauriculare sunt deprimate;
mandibula este propulsată;
ocluzia este imposibilă;
la palpare, cavităţile glenoide sunt goale, condilii mandibulari fiind percepuţi înaintea
sediuTuTobişnuit.
Radiologie, pe radiografii de profil ale A.T.M. sau mai ales pe secţiuni tomografice sagitale,
condilul mandibuiar este situat înaintea condilului temporal.
7) Luxaţia anterioară unilaterală
pacientul'ţmeTgura întredeschisă, iar
mcntonul este deviat înainte şi către partea sănătoasă.
Radiologie se constată că glena temporală respectivă este goală.
Luxaţiileposterioare
se întâlnesc mult mai rar şi se constată un blocaj cu gura închisă;
condilul temporal este deplasat posterior (ligamentul extern fiind rupt);
există două varietăţi, după cum osul temporal este intact (condilul fiind situat sub conductul
auditiv extern) sau este rupt, când se constată şi otoragie.
Luxaţiilaterale
sunt foarte rare şi asociate, de regulă, cu fractură condiliană de partea opusă.
rrs ’ —-
J Luxaţia pe verticală
este o formă de luxaţie superioară întâlnită în mod excepţionalşi este asociată cu perforarea
cavităţii glenoide de către condilul mandibuiar, care pătrunde endocranian.

4. Diagnosticul imagistic al contracturilorarticulaţieitemporomandibulare.

5. Teleradiografia cranio-facială puncte de reper osoase, puncte de reper cutanate, linii şi

planuri de orientare şi de referinţă.

6. Teleradiografia- evaluarea ortodontică.

Teleradiografia poate evidenţia:
anomalii dentare pure: de formă, de volum, de număr sau de situaţie;
anomalii dento-maxilare şi dizarmonii, care corespund unei disproporţii între
dimensiunile mezio-distale ale dinţilorpermanenţişi lungimea arcadelor dentare.
ocluzia (fig. 9-6, 9-7, 9-8, 9-9, 9-10).
în normoocluzie, arcada superioară circumscrie arcada mandibulară, în aşa fel încât incisivii
superiori depăşesc (acoperă) cu 2 mm incisivii inferiori.
Molarul 1 superior se plasează cu jumătate de cuspid în spatele molarului 1 inferior
(cuspidulmezio-vestibular de la molarul 1 superior se articulează cu şanţulintercus- pidian
vestibular al molarului 1 inferior)
7. Teleradiografia - scheletică.
Se face prin analiza cefalometrică a unei teleradiografii peste care se suprapune o hârtie
transparentă (hârtie de calc).
Tipologia facială şi mandibulară:
Se estimează proporţiile faciale, morfologia mandibulei şipotenţialul ei de creştere, fapt
important în evaluarea ortodontică şi în previziunea creşterii spontane. Analiza
cefalometrică:
Din cele aproape 70 de metode existente, cele mai frecvente sunt:
Analiza lui Tweed: se apreciază laturile unui triunghi format din planul de la Frankfurt,
planul bazilar mandibular (Downs) şi axa incisivilor inferiori.
Analiza lui Sassouni: Este o analiză de ansamblu respectând specificul morfologic etnic.
Metoda Steiner: Evaluează obiectiv profilul cutanat, realizând o construcţie care ţine cont
de: planul bazai (S-Na), planul de la Frankfurt, planul mandibular şi linia S (linia estetică
Steiner, care uneştepogonion-ul cutanat şi punctul median infranazal).
Analiza statică a lui Ricketts : Realizează o apreciere cefalometrică de previziune, pe o
durată de 1-3 ani, urmărind evoluţia spontană sau corijată prin tratament ortodontic.
Linia E (Ricketts) uneşte vârful nasului cu vârful mentonuluişi, cu ajutorul acesteia, se
apreciază armonia buzelor în raport cu nasul.
In concluzie:
teleradiografia, în special cea de profil, mai frecvent folosită, aduce informaţii numeroase, în
special în ortodontie.
Filmele se realizează în următoarele condiţii:
profil, în ocluzie intercuspidiană maximă;
profil, în repaus fiziologic;
profil, cu gura maxim deschisă;
metoda dă relaţii importante şi pentru neuroradiologişi neurochirurgi, oferind date privind :
sindromul de hipertensiune (H.I.C.), patologia selară, anomalii ale şarniereicranio-vertebrale
etc.

8. Anatomia patologică radiologică a A.T.M.

Articulaţiatemporo-mandibulară (A.T.M.) este o diartroză bicondiliană cu menise, simetrică,

şi reprezintă un segment important al sistemului masticator, fiind în strânsă interdependenţă
cu articularea dentară.
Articulaţiatemporo-mandibulară suferă modificări pe parcursul întregii vieţi, fiind o
articulaţie suprasolicitată.
Această articulaţie este formată din două componente majore, asociind elemente:
radioopace - scheletul temporo-mandibular;
radiotransparente- complexul menisco-capsulo-ligamentarşimuşchii.
Până în perioada imageriei moderne era explorată numai componenta radioopacă, deci
structurile dense, iar după introducerea în practica medicală a C.T. şi I.R.M. a devenit
posibilă şi studierea, în mod netraumatic, a elementelor radiotransparente, în mod deosebit a
meniscului articular.
Scheletul temporo-mandibular
Se compune din versantul temporal, format din cavitatea glenoidă (glena) situată posterior
şicondilul temporal (tuberculul anterior), şi din condilul mandibular.
Cavitatea glenoidă are un segment anterior, articular şi altul posterior, nearticular (care
corespunde peretelui anterior al conductului auditiv extern).
Condilul temporal este o proeminenţă osoasă, convexă caudal, situat imediat înaintea
cavităţii glenoide. Versantul său posterior corespunde limitei anterioare a cavităţii glenoide.
Condilul mandibulei reprezintă segmentul cranial al ramului ascendent al mandibulei şi
numai versantul său anterior este articular. Ca formă, este convex cranial în sens antero-
posterior şilatero-medial.
în situaţia când se găseşte în poziţie centrală în cavitatea glenoidă, axul său longitudinal
realizează un unghi de 25° cu planul frontal.
Meniscul şi elementele capsulare
Meniscul
Este format din fibre de colagen condensate, care alcătuiesc o structură fibro- -cartilaginoasă,
avascularăşi care se interpune între componentele scheletice articulare.
Prin poziţia sa, determină două camere articulare independente: una superioară (menisco-
temporală) şi alta inferioară (menisco-mandibuiară).
Fiecare cameră prezintă un recesus anteriorşi altul posterior, iar zona intermediară a
meniscului se prelungeşte înainte şi în spate prin câte un burelet, dând astfel meniscului o
formă de lentilă bieoneavă.
Bureletui posterior este mai voluminos şi se prelungeşte printr-o structură fibroasă care se
inserează pe sutura temporo-scuamoasă.
Bureletui anterior este mai subţireşi se ataşează fibrelor fasciculului posterior al
muşchiuluipterigoidian extern (lateral).
Meniscul este mai gros pe versantul său intern, fiind fixat, ligamentar, de condilul
mandibulei.
în situaţia de repaus fiziologic (de relaxare musculară) (fig. 13-fJTcapul con- dilului
mandibular este centrat în cavitatea glenoidă^ Meniscul articular se situează între condilul
mandibular şi cel temporal, interliniul articular fiind uniform ca înălţime. Recesus-ul anterior
al camerei articulare menisco-mandibulare apare larg.
în ocluzie, care este un moment activ (ca rezultat al muşchilor masticatori), capul condilului
mandibular se deplasează posterior, reducând spaţiul retro-condilian.
în timpul deschiderii maxime a gurii, rotaţiaşitranslaţia anterioară a condilului mandibular
îl plasează (sau depăşeşte) în punctul cel mai deeliv al condilului temporal (tubercul
anterior), (fig. 13-2, fig. 13-3) în acest moment, meniscul însoţeşte cursa condilului
mandibular, interpunân- du-se în permanenţă între suprafeţele cartilaginoase ale
componentelor osoase articulare. Recesus-ul anterior se micşorează, iar cel posterior se
lărgeşte, (fig. 13-4, fig. 13-5)
în afara meniscului articular, alte elemente anatomice ale structurilor radiotransparente din
A.T.M. sunt:
Capsula articulară
Aderă la menise şi înglobează formaţiunile descrise, fiind căptuşită în interior de sinovială.
Ea este întărită pe părţile laterale printr-un ligament extern (foarte rezistent) şi un ligament
intern (subţire).
Muşchii
Cei care intervin în mobilitatea A.T.M. sunt: maseterul, muşchiul
temporalşimuşchiulpterigoidian.
Dintre aceştia este de menţionat rolul muşchiuluipterigoidian extern, al cărui fascicul
superior se inserează pe porţiunea anterioară a meniscului, fasciculul inferior inserându-se
pe porţiunea anterioară a gâtului condilului mandibulei.
Fasciculul superior trage meniscul şi condilul către înainte în timpul deschiderii gurii şi îl
recentrează (îl deplasează posterior) în momentul închiderii gurii (opunându-se
acţiuniimuşchiului temporal).
fig. 13-3
Radiografie a A.T.M. imagine de profil
deschidere maximă a gurii
9. Tehnici de explorare radiologică şi imagistică a A.T.M.: incidenţa după Parma.
Această explorare, radiologică şi imagistică, la care se apelează în vederea stabilirii unui
diagnostic, este condiţionată de examenul clinic, de simptomatologia afecţiunilor A.T.M. şi
de dotarea tehnică.
Evaluarea radiologică-imagistică va trebui să aibă în vedere toate componentele articulare :
scheletice, menise, capsulă, muşchi, ligamente şirelaţia acestora cu sistemul articular dentar,
în condiţiistaticeşidinamice.
Explorarea va trebui să fie bilaterală, comparativă.
Metodele radiologice convenţionale
Tehnicile imagistice moderne au înlocuit, în mare măsură, explorarea radiologică
convenţională a A.T.M. (inclusiv artrografia).
în prezent se apelează la radiografia panoramică (eventual digitalizată), O.P.T., tehnica
Scanora, artro-cinegrafie, computer-tomografie (inclusiv artro-C.T.) şiI.R.M.
Dintre incidenţele radiologice de explorare a A.T.M. consemnăm:
D- incidenţa„mandibulă defilată” (descrisă la „explorarea radiologică a mandibulei”) Jjj-
incidenţa„masiv facial, de faţă”, semiaxială, cu gura închisă şi gura deschisă (pentru a se
constata mobilitatea condilului maridibularşi aspectele A.T.M. bilaterale, comparative).
- - incidenţaParma
Este o incidenţă de profil, cu ajutorul căreia se radiografiază fiecare A.T.M., în poziţiegura
închisăşigura deschisă.
Articulaţia de examinat este lângă casetă, iar tubul radiogen se află de partea
articulaţieitemporo-mandibulare opuse. ~
în aceste condiţii, A.T.M. de lângă tubul radiogen, datorită proiecţiei conice, va apărea
mărită şi neclară, iar cea de lângă film va apărea clară, individualizându-se elementele
radioopace care o compun;
P - incidenţaSchiiller
Deşi este folosită mai frecvent pentru studiul mastoidei, cu ajutorul acesteia se evidenţiazăşi
A.T.M., precum şi conductul auditiv extern.
Pacientul este în decubit ventral, cu planul medio-sagital paralel cu filmul.
Raza centrală este înclinată cu 30° în direcţiecranio-caudală ieşind pe la nivelul conductului
auditiv extern din apropierea filmului.
Este o incidenţătranscranianătemporo-timpanicăşi se execută separat pentru fiecare A.T.M.,
în poziţiegura închisăşigura deschisă.
•- Majoritatea incidenţelor descrise au fost înlocuite de ortopantomografie(O.P.T.) (vezi
fig. 7-21 - fig. 7-24), care prezintă următoarele avantaje:
se obţine o imagine simultană a arcadelor dentare (de la o articulaţie A.T.M. la alta) şi a
regiunilor limitrofe;
se poate aprecia prezenţa eventualelor asimetrii sau anomalii, şi a altor leziuni ale sistemului
dento-alveolar, precum relaţia cu sinusurile maxilare, cu canalul dentar inferior (mandibular)
etc.
O.P.T. este un examen de orientareşi este indicat să se efectueze filme şiîn ocluzie, pentru a
se aprecia şi raporturile dintre dinţiiantagonişti.

a Tomografia convenţională(„clasică”, liniară), deşidepăşită de examinarea C.T., se

foloseşte mai ales în studiul static al A.T.M., în situaţiagura închisă, gura deschisă.
Examenul tomografie va fi făcut prin secţiuni frontaleşişagiţaleşi este indicat a fi precedat de
o radiografie de bază de craniu (Hirtz), pentru a se constata poziţia condililor mandibulari şi
a cavităţilor glenoide.
Tehnica Scanora
Se realizează cu un aparat multifuncţional, care are şi programe specifice pentru studiul
articulaţieitemporo-mandibulare.
Are posibilitatea de a face examen pe secţiuni (frontale şi sagitale), dar se folosesc
şiimaginile ortopantomografice pe care le poate realiza.
Artrografia temporo-mandibulară
Această metodă traumatică de explorare este din ce în ce mai mult înlocuită de explorarea
computer-tomografică.
Reprezenta singura posibilitate de a evidenţia meniscul articular, după ce se efectua o
puncţie articulară uni- sau bicameralăşi se introducea un mediu de contrast opac sau gazos
(contrast negativ).
Radiografie sau mai ales tomografie (artrotomografia) meniscul articular se evidenţiază prin
contrast.
în prezent, artrografia beneficiază de aportul C.T.; se fac secţiuni computer-tomografice
axiale, coronale etc. şi, pentru studiul dinamic, se recurge la cine-C.T. în condiţii de dotare
cu aparatură modernă, articulaţiatemporo-mandibulară se -explorează, în majoritatea
situaţiilor, prin C.T. şiI.R.M.
 Aspectele radiologice in implantologie. Aspecte
radiologice in tratamentul dintilor

1.Aspecte radiologice in implantologie.

Implantologia odontologică este o metodă chirurgicală de reabilitare a unor sectoare

edentate, prin plasarea unor posturi fixate intraosos (maxilar şi/sau mandibular).
Metoda este cunoscută de mult timp, dar, datorită lucrărilor lui Branemark, referitoare la
implantele osteointegrabile, de la sfârşitul anilor 1970, a cunoscut o dezvoltare
spectaculoasă.
Calitatea aliajelor şi tipul de implant, aprecierea condiţiilor anatomice (şi mecanice) ale
sectorului edentat au condus la necesitatea stabilirii unui bilanţ preoperator prin metode
imagistice, în plus, urmărirea rezultatelor imediate şi în timp, în implantologie, este un alt
avantaj al acestor achiziţii modern de explorare.
In vederea stabilirii unui bilanţ preimplantologic, examenul clinic este prioritar, dar acesta
este consistent argumentat prin aportul metodelor imagistice care dau relaţii asupra
volumului osos rezidual.
Se stabileşte un document bio-măsura- bil care va trebui să precizeze:
-morfologia volumetrică a regiunii unde se va face implantul;
-structura osului spongios şi densitatea componentelor paradontale, în mod deosebit a
corticalei osoase de sprijin ;
-relaţiile cu dinţii vecini şi dinţii anta- gonişti;
-starea „structurilor critice” din vecinătate (sinusuri maxilare, fose nazale, canalul dentar
inferior etc.);
-starea articulaţiilor temporo-man- dibulare, cu repercusiuni asupra procesului masticaţiei.
Va trebui să se stabilească, foarte precis, pentru fiecare post de implant:
-dimensiunea pe orizontală (vestibulo- -Iinguală/palatină);
-dimensiunea verticală, înălţimea de os osoasă alveolară şi o „structură critică”).
2. Incidente folosite - cantitatea osului disponibil, la nivelul maxilarului superior, zona
frontală, zona laterală, la nivelul mandibulei, zona frontală, zona laterală, calitatea
osului
disponibil (densitate), elemente anatomice, şablonul radiologie, implantele inserate, alte
metode imagistice disponibile.
În condiţii de dotare modernă, adecvată unui studiu imagistic în implantologie, acesta se
face, în special, prin program Dentascan, şi cu ajutorul aparatului multifuncţional Scanora.
Se vor realiza: filme O.P.T. (sau panoramice dentare), care permit aprecieri de ansamblu, de
orientare, privind volumul osos rezidual, relaţia cu dinţii vecini şi antagonişti, starea A.T.M.,
retracţia crestei alveolare, relaţia cu pereţii sinusurilor maxilare, cu fosele nazale, cu canalul
dentar inferior.
Metoda nu realizează evaluări volumetrice (tridimensionale), deoarece nu obţine relaţii
privind component orizontală (sau axială);
-filme endobucale prin tehnica „con lung”, carc pot da informaţii în legătură cu starea
pereţilor alveolari şi cu structura acestora;
-teleradiografia de profil (de la 4 m), datorită nedeformării imaginilor obţinute, oferă relaţii
privind
-mandibula, maxilarul, sinusurile maxilare etc.;
-„examen pe secţiuni”, care completează bilanţul iniţial orientativ şi se realizează prin
program Dentascan şi Scanora.
Computer-tomografia a intrat în practica medicală în anii 1970, reprezentând o revoluţie în
radiologie şi, implicit, în diagnosticul afecţiunilor dento-maxilo- faciaie.
Având marele inconvenient reprezentat de apariţia pe imagini a artcfactelor cauzate de
structurile metalice (protetice), la mijlocul anilor 1980 s-au făcut primele tentative de
realizare a unui bilanţ C.T., preimplantologic, fără a avea un program specific.
Se realizau secţiuni axiale, ţinînd cont de pianul palatina! sau mandibuiar - şi secţiuni
frontale (coronale) directe, care ofereau relaţii privind:
-osul alveolar (în plan vestibulo-palatin/lingual); (fig. 14-7)
-înălţimea alveolelor şi situaţia canalului dentar (vestibulară, centrală sau linguală).
Scanora: Este o tehnică multifuncţională care are indicaţii speciale în implantologie,
îmbinând principiul radiografiei prin fantă cu tomografia spiralată.
Scanora realizează radiografii maxilo-dentare extraorale panoramice, mărite constant de 1,3
ori.
Aparatul are un focar fin de 0,3 mm şi foloseşte o distanţă focar-film de 575 mm.
Prin sistemul de procesoare inclus, permite programarea şi realizarea unor secvenţe care sunt
afişate digital.
Filmul panoramic obţinut iniţial furnizează informaţii de orientare globale, iar în
implantologie acesta este folosit pentru stabilirea secţiunilor tomografice dorite.’
In practică, secţiunile tomografice vor fi de 4 mm sau de 2 mm, orientate dinspre mezial spre
distal, în serii de 3-4 filme succesive.
Sunt secţiuni transversale directe, perpendiculare pe un anumit segment din arcada dentara,
iar imaginile structurilor dento-maxilare respective vor apărea nedeformate.
ALEGEREA TEHNICILOR ÎN IMPLANTOLOGIE
Un mare avantaj al sistemului Scanora este că fiind posibilă obţinerea unor secţiuni verticale
perpendiculare, pe axul arcadei nu mai este nevoie de reconstrucţie în plus prin efectul de
baleiaj al componentei tomografice asupra dinţilor vecini, se obţin informaţii privind
orientarea lor mezio-linguală, factor important în conduita terapeutică
Lectura filmelor se face cu uşurinţă, prin suprapunerea unei hârtii de calc pe care se fac
măsurători.
Sistemul Scanora este de preferat în edentaţiile limitate, iar Dentasean este tipul de examen
indicat în edentaţiile întinse.
Urmărirea evoluţiei implanturilor se face şi prin O.P.T. şi filme endobucale, dar prin Scanora
se poate controla rapid starea osoasă locală (cu ajutorul secţiunilor sectoriale).
La alegerea procedeului radiologic-imagistic folosit, şi iradierea este un factor important.
Privind acest aspect redăm concluzii ale cercetărilor lui Clark şi colab (citat din R. Cavezian
şi colab., 1995).
Studiile s-au făcut pt fantomă, măsurându-se doza absorbită de diverse ţesuturi, în cazul
următoarelor tehnici: tomografie liniară (prin Scanora), C.T., radiografii panoramice şi
mtraorale, în situaţia efectuării unor implanturi la nivelul mandibulei.
Autorii au constatat:
O examinare C.T. (40 de secţiuni) prin creasta alveolară şi marginea bazilară determina o
irad.ere uşor mai crescută faţă de un examen făcut prin tomografie liniară sagitală, şi aceasta
datorită numărului diferit de secţiuni (măduva osoasă primeşte 9 mrad iar la piele se primesc
1150 mrad).
Doza absorbită pentru o secţiune realizată este de lmrad. În cazul tomografiei liniare,
măduva osoasă primeşte 0,4-0,6 mrad, iar la piele 345-390 mrad.
Şi tehnica Scanora este mai puţin iradiantă decît Scanner-ul, deoarece explorează un sector
mai restrâns dintr-o arcadă dentară, deci foloseşte un număr mai redus de secţiuni.
Oricum, dozele primite au valori mai mici decât dozele admise şi reamintim că structurile
anatomice cele mai expuse sunt: măduva osoasă, tiroida, glandele salivare şi pielea.
În concluzie, pe lângă evoluţia implantelor şi a tehnicilor terapeutice folosite, perfecţionarea
explorării imagistice în implantologia endoorală continuă (reconstrucţii tridimensionale,
robotica în chirurgia maxilo-facială etc.).
3. Radiografii eronate, surse de erori.
Aceste examinări au următoarele inconveniente: în cazul secţiunilor frontale (coronale),
acestea nu sunt strict verticale, realizându-se un unghi între fiecare dintre acestea şi planul
perpendicular; este necesară aplicarea unui factor de corecţie; în plus, nu se poate ţine cont
de forma eliptică a maxilarelor a căror secţiune este deformată (diametrele vestibulo-
linguale/palatinale nemaifiind reale).
Pentru evitarea acestor inconveniente, în anii 1990 au apărut programe specifice adaptate la
studiul maxilarului şi al mandibulei.
Astfel a apărut Dentasean sau Dental-C.T.
4. Obturaţii.
Obturatiile din Amalgame și fosfat sunt definite ca umbre de mare intensitate pe fonul
tesuturilor dentare. Obturatiile din silicociment, epoxidice și materiale plastice sunt
radionegative, astfel încât imaginea este vizibila în cavitatea preparata și linia-umbra a
linerului anex la pereți.
Relativ radioopace: cimentele glassionomere
Adaosul de dioxid de zirconiu, oxid de bariu sau oxid de Ytterbium pentru orice radiolucent
(opusul radioopac) material va conferi proprietatea de radioopacitate.
5. Incrustaţii (materiale radioopace, materiale radiotransparente).
*materiale radioopace: aliaje metalice(amalgam, aur, titan)
*materiale radiotransparente: ceramica, acrilate.
6. Coroane.

Coroanele dentare sunt lucrari dentare (mai precis protetice) care acopera sau invelesc partea
vizibila a unui dinte. Pentru ca medicul stomatolog sa le poata fixa pe dinte trebuie
indeplinite anumite conditii:

 medicul va prepara intr-un anumit fel dintele, operatiune numita slefuire

 dintele respectiv trebuie sa fie sanatos sau corect tratat si sa nu fie mobil
 partea coronara (adica partea vizbila in cavitatea bucala) a dintelui sa fie suficient de
rezistenta pentru a sustine lucrarea.

7. Punţi (materiale radioopace. materiale radiotransparente).

Puntile dentare sunt lucrari protetice care se folosesc de mult timp in stomatologie. Odata cu
progresul stiintei, s-au propus noi solutii de restaurare. Cu toate acestea, puntile sunt folosite
pe scara larga si in ziua de azi. 

Alcatuire

Puntile dentare sunt alcatuite din 2 parti. Fiecare din ele are un alt rol in alcatuirea si
functionarea acestei lucrari protetice.

Elementele de agregare

Sunt piesele care asigura sprijinul puntii dentare. Daca ne gandim la puntea dentara ca la
un pod care face legatura intre 2 structuri, atunci elementele de agregare ( impreuna cu dintii
pe care sunt fixate ) sunt stalpii acestui pod.
Corpul de punte

Este partea puntii dentare care asigura inlocuirea dintilor lipsa. Din acest motiv se numeste,
popular, "dinte sau dinti falsi".

8. Proteze (componente vizibile pe radiografii).

 
Ce sunt protezele dentare?

 Protezele dentare sau "dintii falsi"  sunt proiectati pentru a inlocui dintii lipsa. Acestea
seaplica persoanelor carora le lipsesc cativa dinti si celor care si-au pierdut toti dintii.
Deasemenea, protezele dentare arata si se comporta la fel ca si dintii naturali, dovedindu-sea
fi o alternativa eficienta. O proteza dentara reprezinta un set de dinti falsi atasati pe o placa
de plastic sau de metal, care se potriveste in interiorul gurii. Indiferent de cauzele pierderii
dintilor (boli parondontale, carii, accidente, etc), lipsa acestora poate avea consecinte pe
termen lung. Se intampla ca ceilalti dinti sa sedeplaseze din pozitia normala si sa fie
nealiniati. Ceilalti dinti situati langa spatiile goalevor incepe sa se deformeze si pot provoca
probleme cu muscatul si mestecatul alimentelor. In plus, dintii ofera forma si tonus obrajilor,
iar lipsa lor dau un aspect scufundat si tras, ceea ce imbatraneste considerabil persoana
afectata. De asemenea, maxilarul incepe sa-si piarda din densitatea osoasa. Acest lucru se
intampla pentru ca radacinile dintilor ajuta la mentinerea tesutului osos, ca parte a procesului
de restaurare/reinnoire celulara. Acest proces implica substante nutritive vitale care se
deplaseaza prin intermediul canalelor dentare si ajuta la stimularea regenerarii oaselor.

Pe radiografie se observa Dintii atasati de proteza dentara din plastic, sau din portelan
9. Coafajul pulpar.
Pulpa – radiotrasparenta
1 strat – hidroxid de Ca – radioopac
2 strat- bulet de vata
3 strat – obturatie – radioopaca
10. Pulpotomia.
Amputatia vitala sau pulpotomia este procedura endodontica chirurgicala prin care se
indeparteaza pulpa dentara infectata de la nivelul coroanei. Aceasta procedura este indicata
pentru dintii temporari sau pentru dintii permanenti tineri si poate avea doua tipuri de
tehnica:
- pulpotomie partiala sau chiuretaj pulpar (amputatie partiala) - se indeparteaza doar o
parte a pulpei coronare.
- pulpotomie totala sau cervicala (amputatie totala) - se elimina intreaga pulpa coronara.

Pulpotomia vitala este o procedura chirurgicala ce poate fi realizata la pacientii copii si

tineri cu radacinile dintilor in curs de formare si care prezinta afectiuni pulpare incipiente,
precum si in cazurile in care este indicat coafajul direct, dar acesta nu poate fi realizat
datorita anatomiei si pozitiei nefavorabile ale dintelui. Pastrarea pulpei in canalele radiculare
ofera dintelui sansa de a se dezvolta complet: apxogeneza - cresterea radacinii.
11.Tratamentul radicular al dinţilor- radiografii efectuate înaintea tratamentului
radicular, canalele radiculare, apexul, parodonţiul apical. Parodonţiul marginal.

Apexul dintelui Ligament periodontal;

12. Radiografii efectuate in cursul tratamentului radicular - dilatarea canalelor

radiculare, obturaţia radicularâ, complicaţii.
Complicatie grava este prolabarea materialului obturator in sinusul maxilar

13. Radiografii efectuate după tratamentul radicular controlul rezultatelor terapeutice.

14. Rezecţia apicală.
Aspecte radiologice ale vindecarii normale sunt reosificare completa, defecte tunelare cu
structura marginala radiat, si ramasitele unui strat radioluminiscent bine demarcat ce poate fi
de
1 mm, asa numita semn al tesutului conjuctiv. Semnele radiologice ale esuarii: strat
radioluminiscent mare si scleroza reactiva.
Tema:Diagnosticul radiologic a patologiei
inflamatorii.Diagnosticul imagistic a osteomielitei
Osteomielita-Afectiune inflamatorie osoasa , determinata de agenti patogeni diferiti, ce
realizeaza entitati clinice cu evolutie si tablou radiologic bine definite.
Leziunea primara a afectiunii este produsa pe cale hematogena si are sediul in maduva
osoasa, urmata de modificari in “tella ossea”.

OSTEITA - inflamatia osoasa prin inocularea agentilor patogeni direct din afara sau din
vecinatate, nu pe cale hematogena.

 ETIOLOGIE: cei mai frecventi agenti patogeni sunt de natura microbiana.

cel mai frecvent – stafilococul auriu 80-90 %
 PUNCT DE PLECARE: focar patologic cu sediu cutanat / sinuzal / otic/...
 CONDITII FAVORIZANTE: traumatisme, frig, rezistanta scazuta a organismului
 VARSTA: afecteaza mai ales copiii si adolescentii.

Cel mai frecvent - oase lungi (femur,tibie,humerus)

• mai rar - oase plate

• foarte rar – oase scurte

• monoostic / poliostic

• focar unic/ duble

• pe os lung – cel mai frecvent: de la metafiza la epifiza

Cartilajul de crestere poate fi depasit de infectie, ceea ce duce la extindere in epifiza à in

articulatie = OSTEOARTRITA

Forme:
1. acuta
2. cronica
3. cronica de la inceput :
- forma condensata
- forma pseudotumorala
- abcesul central osos
Brodie
4. dupa varsta
(diferente copil – adult)
5. dupa localizare
(os plat, os lung…)
Abces Brodie
FAZA DE CONGESTIE-HIPEREMIE
• Aspect anatomo-
patologic
proces inflamator à domina
fenomenul conj.-vascular
afectarea secundara a tesutului
osos
hiperemie à demineralizarea mai
ales in spongioasa , dar si in
compacta
+ inflamatia si a periostului
• Aspect radiologic
à10-14 zile
– os : aspect normal
– parti moi: creste
densitatea partilor moi in
vecinatatea metafizei
interesate
à dupa 10-14 zile
– os: demineralizare
difuza(spongioasa si
compacta), ce se extinde
rapid
à15-20 zile + reactie periostala
unilamelara sau plurilamelara
 FAZA DE ABCEDARE (SUPURATIE)
• Aspect anatomo-patologic
- abcesul format difuzeaza in
toate directiile
- se produc necroze, datorita
emboliei microbiene,
compresiei vaselor (in
compacta mai usor, datorita
vascularizatiei sarace si
lipsei anastomozelor)
- inflamatia periostului este
intretinuta de prezenta sechestrelor
PREDOMINA FENOMENELE DISTRUCTIVE
FAZA DE REMANIERE
• Aspect radiologic
- aspect patat al demineralizarii, cu
aparitia de mici zone de osteoliza
- apar sechestre
in spongioasa- dimensiuni mici
in compacta – dimensiuni mari
Rx vizibil dupa mai multe luni (2)
- portiuni de os izolate de tesutul
din jur prin zone de osteoliza
- delimitarea de tesutul din jur:
4-6 luni
- se pot resorbi, se pot elimina
(fistule)
- reactii periostale din ce in ce mai
bogate
 • Aspect anatomo-patologic
- dupa indepartarea sechestrelor
(eventual chirurgical) se
regenereaza osul, de obicei
neomogen , unde nu a fost
distrus (abces, sechestre);
- lipsa de substanta osoasa se
completeaza partial sau total
PREDOMINA FENOMENELE CONSTRUCTIVE
FAZA DE CRONICIZARE:
pusee repetate, evolutie prelungita
• Aspect anatomo-patologic
- prezenta sechestrelor intretine
infectia
(congestia si staza locala
– conditii pt. osteoscleroza)
- circulatie locala lenta cu
staza limfatica
favorizeaza formarea de
os
• prezenta de abcese cu
sechestre
PREDOMINA FENOMENELE CONSTRUCTIVE
• Aspect radiologic
- apozitiile subperiostale isi reduc
dimensiunile
- structura se reface, putind
persista zone cu structura mai
condensata sau mai rarefiata
- pot persista cavitati
( zone de osteoliza )
• Aspect radiologic
- reactii periostale abundente à
ingrosare neregulata a osului
- osteocondensare
- ingustare a canalului
medular
- compactizarea spongioasei
- in interiorul acestor condensari
apar zone de osteoliza bine
conturate ce pot contine imagini de
sechestre
- prezenta de fistule
Forma condesanta . In curs de vindecare.

Aspecte postoperatorii
COMPLICATII:
1. fracturi
2. artrita
• reactie de vecinatate

• supurata: la mai mult de 2-3 saptamani de la debutul radiologic al bolii, apar semnele
radiologice de artrita
 – largirea ® disparitia spatiului articular

– diminuarea transparentei spatiului articular

– neregularitatea conturului

3. afectarea cartilajului de crestere

- iritare à se stimuleaza cresterea
- afectare à incetinire pina la oprirea cresterii
- distrugere partiala à devieri, deformatii, dezaxari
- decolari epifizare
4. pseudoartroze dupa sechestrectomii largi
5. complicatii generalizate (diseminari)
In Stomatologie:
Osteomielită - este un proces infecţios cu caracter purulent - necrotic, care evoluează în os şi
ţesuturile înconjurătoare sub influenţa factorilor, de natură fizică, chimică şi biologică, pe
fonul sensibilizării preliminare şi a dereglărilor neurohumorale

Clasificare
Există mai multe principii de clasificare a osteomielitei:
I.După factorul etiologic
• Osteomielită de cauză dentară (odontogenă). Constituie 98%.

• Osteomielită hematogenă.

• Osteomielită traumatică:

- consecutivă unei plăgi prin armă albă;

- consecutivă unei plăgi prin armă de foc;
- consecutivă unei traume actinice (osteomielită actinică).
• Osteomielită cu caracter specific:

- de natură actinomicotică;
- de natură tuberculoasă;
- de natură sifilitică.
II. Clasificarea osteomielitei odontogene
• După evoluţia clinică: necomplicată;
 complicată (flegmon etc.).
• După fazele inflamaţiei : acută;

subacută;
cronică.
• După localizare: maxilarul superior;

maxilarului inferior.
• După gradul de răspândire a procesului:

circumscrisă (limitată); invadantă (difuză).

Etiologia
1. Periodontită cronică

2. Periodontită cr. exacerbată

3. Eşecuri în tratamentul endodontic.

4. Corpi străini.

5. Distopia molarilor de minte.

6. Chisturi

7. Rest radicular

OPG OOA

Tratmentul chirurgical
1. Deshiderea focarului purulent-a ţesuturilor moi.

2. Eextracţia dintelui obligatoriu,

3. Forarea mandibulei,
 4. Imobilizarea dinţilor,

5. Sechestrectomia;

6. Sechestrecrectomia;

Tratmentul medicamentos
• . Antiobiotice-osteotrope(lincomicin, gentamicin)

• 2. Analgezice

• 3. Desensibilizante

• 4. Antipiretice

• 5. Soluţii perfuzabile (glucoză 5%, sol.NaCl 0,9%, vit.C)

Complicaţiile osteomielitei
- flegmoane;

- tromboflebite faciale;

- tromboza sinusurilor venoase;

- tromboza durei mater,

- sinusita maxilară acută,

- Septicemie;

mediastinita etc.
• Radiol. se efect. La 6-8 zile de la debut cind cel putin 30-60procente din mineralizarea
osoasa este distrusa

• In primele zile:

– Radiol. Nu prezinta modificari

– Si constata o discreta radiotransparenta

– Largirea spatiilor trabeculare osoase

• Dupa aceasta perioada imag. radiol. e caracteristica osteomielit:

– Str. Trabeculara dispare si este inlocuita cu o alternanta de zone condensate

radiotransparente = “os patrat, os marmorat, miez de piine”
Tema: Aspectele clinico-radiologice ale patologiilor

sinusurilor faciale
Sinusul maxilar, cel mai voluminos sinus paranazal, este o cavitate pneumatică situată
în corpul osului maxilar şi. La adult, sinusul ocupă aproape în totalitate osul maxilar,
fiind situat sub cavitatea orbitară şi având forma unei piramide triunghiulare.
Considerat o anexă a foselor nazale, sinusul maxilar comunică cu cavitatea nazală la
nivelul peretelui intersinonazal (baza piramidei), printr-un orificiu ovalar care se
deschide in meatul mijlociu, prin acesta se ralizeaza drenajul fiziologic al sinusului
maxilar

Sinusul maxilar are un rol important în respiraţie, contribuind la încălzirea,

umidifierea şi filtrarea aerului inspirat, precum şi la reglarea presiunii intranazale. Pe
de altă parte, acesta este implicat în apărarea imună nespecifică, în special prin sinteza
de monoxid de azot (NO), considerat un mediator al inflamaţiei pentru căile aeriene
superioare. în plus, prin pneumatizarea sa progresivă în perioada de creştere, sinusul
maxilar contribuie activ la dezvoltarea masivului facial. Mucoasa care acoperă pereţii
sinuzali este de tip epiteliu cilindric pluristratificat, cu cili, care are rolul de a evacua
mucusul şi secreţiile sinuzale, prin ostium, în meatul mijlociu. Această mucoasă este
susceptibilă patologiei infecţioase, alergice şi neoplazice.
Prin podeaua sinusului, care corespunde procesului alveolar maxilar, antrul are
raporturi anatomice de vecinătate cu dinţii laterali ai arcadei superioare. Variabilitatea
acestor raporturi depinde de mărimea sinusului maxilar, de lungimea rădăcinilor
dentare şi deînălţimea proceselor alveolare.

Astfel, din punct de vedere anatomo-clinic, trebuie avut în vedere raportul dintre
apexurile dentare şi sinusul maxilar, funcţie de dinţii implicaţi; dinţii cu raport sinuzal
sunt, în ordinea descrescătoare a frecvenţei implicării acestora în patologia sinuzală:
molarul 1, molarul 2, premolarul 2, molarul 3, premola-rul 1 şi mai rar caninul .
Raporturile dento-sinuzale se modifică în permanenţă, începând cu perioada neonatală,
până în perioada de edentaţie a vârstei înaintate. O parte importantă a patologiei
sinuzale este legată de leziunile periapicale sau parodontale marginale ale premolarilor
şi molarilor (şi uneori şi caninilor) superiori, precum şi de unele manevre de tratament
stomatologic sau chirurgical aplicate acestor dinţi.

Sinuzita maxilară de cauză dentară

Etiopatologie:

Sinuzita maxilară de cauză dentară are o incidenţă relativ crescută în rândul populaţiei
generale, având în vedere multiplii factori cauzali, la care se adaugă şi o serie de
factori favorizanţi de ordin local sau general.
Factorii favorizanţi locali ai sinuzitei maxilare de cauză dentară pot fi:
-inflamaţia cronică sau afecţiuni alergice ale mucoasei rino-sinuzale;
-obstrucţia ostiumului din meatul nazal mijlociu, prin mecanism inflamator (edemul
mucoasei) sau mecanic (polipi sinuzali, deviaţie de sept);
-scăderea motilităţii ciliare, simultan cu creşterea secreţiei de mucus;
Factori generali:
-diminuarea rezistenţei generale a organismului faţă de infecţii (inclusiv la pacienţii cu
HIV sau tumori maligne);
-fumatul şi expunerea la mediu cu noxe

Sinuzita maxilară acută. Procesul inflamator al mucoasei sinuzale trece prin trei faze
succesive: congestivă, catarală şi supurată. Mucoasa se tumefiază, cilii dispar, celulele
epi-teliale se descuamează, se produc exulceraţii, hipersecreţia celulelor seroase şi
mucoase, hiperemie, edem şi infiltrat inflamator al corionului cu acumularea de
exsudatîn sinus. Netratată, sinuzita catarală evoluează spre forma supurată.
Tumefierea mucoasei se accentuează, apar leziuni inflamatorii profunde ale celorlalte
straturi, ţesut de granulaţie şi exsudat sero-purulent sau purulent care se acumulează în
sinus.
 Sinuzita maxilară cronică

Poate fi parţială, localizată numai la mucoasa planşeului sinuzal, sau totală,

cuprinzând întreaga mucoasă sinuzală. Mucoasa sinusului, profund alterată,
hiperplaziată, îngroşată neuniform, prezintă formaţiuni polipoide şi chistice care reduc
mult cavitatea sinuzală, în interiorul căreia se află un puroi consistent, fetid

Sinuzitele maxilare cronice au fost clasificate în :

•reversibile - mucoasă exsudativă, creşterea vâscozităţii mucusului, încetinirea
mişcărilor ciliare, creşterea numărului şi dimensiunilor caliciforme. Poate fi
reversibilă, dacă celelalte straturi ale mucoasei sunt lezate într-un grad redus.

•parţial reversibile - creşterea hiperemiei, edem marcat, tulburări metabolice în corion,

uscăciunea mucoasei. Aceste leziuni ale corionului sunt caracteristice tuturor
sinuzitelor exsudative, care la început pot avea un caracter reversibil.

•ireversibile - ulceraţii, dispariţia totală a cililor cu metaplazie epitelială, lipsa

celulelor caliciforme, tendinţa la scleroză şi chisturi de natură glandulară. Modificările
profunde ale corionului, asociate cu fibroză parcelară sau totală, care interesează şi
vasele, presupun leziuni avansate, ireversibile.

Germenii microbieni cel mai frecvent implicaţi sunt streptococii, pneumococii,

stafilococii, colibacilii, klebsiella, proteus, Pseudomonas aeruginosa etc. Aceştia sunt
vehiculaţi de secreţia mucopurulentă sau de puroiul bine legat.

Examenele Paraclinice

• •rinoscopia anterioară - în sinuzita maxilară acuta se decelează unilateral prezenţa de

puroi la nivelul meatului mijlociu. Mucoasa din meatul mijlociu este edemaţiată,
tumefiată. In sinuzita maxilară cronica se constată frecvent hipertrofia mucoasei din
jurul ostiumului („bureletul lui Kaufmann") şi prezenţa unor mase polipoase;
• •diafanoscopia (transiluminarea) este nespecifică în sinuzitele acute şi arată
transparenţa scăzută a sinusului în caz de empiem (semnul Heryng). In cazul sinuzitei
cronice, diafanoscopia arată opacifierea sinusului afectat;

• •radiografiile standard - au valoare orientativă în sinuzita acută, aspectul radiologie

fiind nespecific, existând cel mult o discretă radioopaci-tate unilaterală, datorată
reacţiei inflamatorii a mucoasei sinuzale. Se poate evidenţia nivelul li-chidian din
sinusul maxilar, cu prezenţa liniei aer-fluid (nivelul hidro-aeric), mai ales în cazul
radiografiilor efectuate în ortostatism. In sinuzita maxilară cronică, se constată
opacifierea unilaterală a sinusului, care este mai puţin intensă central şi mai marcată la
periferie, de-a lungul pereţilor, datorită îngroşării mucoasei. Radiografia mai indică
mărimea, forma şi prelungirile sinusului, precum şi afectarea celorlalte sinusuri
paranazale, sau chiar a pereţilor osoşi;
 • radiografiile dentare - pun în evidenţă raporturile de vecinătate ale dinţilor cu sinusul
maxilar, modificările peretelui alveolo-sinuzal, prezenţa leziunilor periapicale,
prezenţa pungilor parodontal adânci, a chisturilor sau tumorilor cu evoluţie în sinusul
maxilar, a corpilor străini intrasinuzali etc.;

• •examenul CT sau RMN - evidenţiază localizarea şi extinderea afecţiunii. In sinuzita

maxilară acută, mucoasa sinuzală apare congestionată, îngroşată, hiperdensă la
examenul CT şi captantă după administrarea de substanţă de contrast la examenul
RMN. Conţinutul lichidian caracteristic sinuzitelor acute apare hipodens la examenul
CT şi necaptant, situat decliv, la examenul RMN. Pereţii osoşi sinuzali sunt
nemodificaţi (CT). în sinuzita maxilară cronică, imaginea CT relevă o mucoasă
sinuzală cu aspect inflamator şi îngroşat, dar cu dispoziţie tipică “in chenar", paralel
cu pereţii sinuzali. Pereţii osoşi sinuzali pot apărea îngroşaţi, cu contur neregulat şi cu
aspect hiperdens

Complicatiile sinuzitelor se pot instala in cazul afectarii sinuzale cu un germen patogen

extrem de rezistent la tratamentul medical, in cazul unor conditii anatomice propice
cronicizarii unei afectiuni acute, sau in cazul ignorarii posibilelor complicatii si a
neprezentarii la medic in fazele in care afectiunea poate fi stapanita.

     
     Aceste complicatii sunt:

      - orbitare:  edemul orbitar faza prodromala;                          

                            periostita orbitara

                            abcesul subperiostal

                            flegmonul orbitar

          Toate aceste complicatii sunt diferite faze ale flegmonului orbitar, faze cand se
prezinta pacientul la medic pentru a incepe tratamentul medical. Fiecare faza are semne
distincte, ce ii permite diferentierea de o alta faza, precedenta sau urmatoare.

          Deseori de la aceste afectiuni sinuzale se pot instala complicatii la distanta, mai ales
descendente, la nivelul: faringelui, laringelui ( laringita striduloasa, laringotraheobronsitele
cronice), afectiuni digestive indeosebi la copil, sau otice.

          Pe langa complicatile amintite, putem asista la proarea infectiei in endocraniu,

provocand: abcesul subdural, epidural, abcesul encefalic, de obicei fiind afectat lobul frontal
in cadrul sinuzitelor frontale.

          Meningita supurata rinogena, apoi complicatii venoase precum tromboflebita

sinusului cavernos sau a sinusului longitudinal superior. Aceasta din urma se manifesta
printr-o staza venoasa epicraniana ce da aspectul de “cap de meduza“. Paraliziile sunt de
asemenea posibile complicatii, acestea putand fi ascendente, de la membrele inferioare spre
cele superioare, cauza acestora fiind septicemia.

          Complicatiile osoase sunt relativ frecvente, ele afectand mai ales oasele capului, fie pe
cale directa urmarea unui traumatism, fie pe cale hematogena. Adolescenta este varsta cea
mai afectata. De asemenea se poate intalni si osteomielita maxilarului superior, urmarea unei
sinuzite maxilare odontogene.

          Mucocelul sau piocelul, este suferinta sinuzala datorata retentia puroiului in sinusuri

prin obstructia orificiului de drenaj. Sinusul frontal si maxilar sunt cele mai afectate.
Mecanismul de producere este considerat a fi presiunea crescanda a secretiei purulente
asupra peretilor sinusali, cel mai subtire transformandu-se treptat, in fibros, cum ar fi seul
sinusal si a peretelui anterior frontal, lamina papiraceea sau peretele anterior maxilar.

          Simptomatologia se caracterizeaza prin tumefactia zonei afectate, crepitatii la palparea,

deplasarea globului ocular, limitarea miscarilor oculare, tulburari de vedere, uneori putandu-
se instala o atrofie a nervului optic cu amauroza. Mucocelul sinusurilor posterioare poate sa
produca sindromul apexului orbitar sau sa simuleze o tumora cerebrala sau hipofizara.

          Diagnosticul pozitiv se bazeaza pe simptomatologie, examen clinic ORL, examinari

radiologice clasice si examinari tomografice.

          Diagnosticul diferential se face cu tumorile rinosinuzale, sinuzitele cronice

complicate, polipoze nazale deformante, etc.

          Tratamentul consta in extirparea mucocelului si crearea unei cai largi de drenaj.

          Chistele, sunt afectiuni intalnite mai ales la nivelul sinusului maxilar si pot fi
radiculare, cand infectia strabate intregul dinte sau foliculare cand provine de la un abces
apical dentar.

          Tratamentul este chirurgical endoscopic, constand in deschiderea si evacuarea

continutului chistului, urmat de extractia camasii acestuia, fie chirurgia clasica.

          Rolul medicului de familie este:

          -    a indruma pacientul la medicul specialist ORL, pentru stabilirea

diagnosticului    corect si a conduitei terapeutice;

-         a asigura tratamentul antiinfectios, antiinflamator si dezosbstruant al sinuzitei

acute sau cronice in fazele incipiente;

-         a indruma pacientul la medicul ORL in cazul evolutiei nefavorabile a

simptomatologiei sinuzitei, agravarii starii generale,  a aparitiei semnelor unei
complicatii infectioase de vecinatate sau la distanta;

-         a supraveghea evolutia bolii pacientului in timpul tratamentului;    

        

  Relatii fiziopatologice intre sinusuri si restul organismului.

          Intre acestea putem incadra sindromul sino-bronsic, relatia intre sinusurile paranazale

si arborele bronsic, dovedit fiind faptul ca exista o armonie intre corelarea nervoasa si
umorala a acestor doua sisteme. Aceasta explica repercursiunile de o parte sau de cealalta
parte, in cazul afectarii unui sistem, acesta putand fi descendent ( rino-bronsic) sau ascendent
( bronho-rinologic).

          Mucoviscidoza, sau fibroza chistica, este cea mai frecventa afectiune congenitala la
copii. Functia glandelor exocrine este anormala, cauzand o concentratie crescuta a clorului si
a sodiului in saliva si sudoare, concomitent remarcandu-se existenta unei sinuzite si a unei
polipoze nazale.

            Sindromul Kartagener este caracterizat prin triada: bronsiectazie, situs inversus

(dextrocardie) si afectiune sinuzala, nazala (sinuzita, polipoza). Afectiune genetica, ce consta
dintr-un defect al cililor vibratil, care sunt imobili, afectiune cunoscuta si ca sindromul cililor
imobili.