I. Imagistica medicală și ramurile ei. Radiații ionizante. Radioprotecția.

1. Imagistica medicală. Definiție.

Imagistica medicală este o specialitate ştiinţifică recentă, care reuneşte o largă varietate de ştiinţe
în scopul studierii modului în care se formează, înregistrează, transmit, analizează, procesează,
percep şi se stochează imagini ale organelor sau ţesuturilor, prin diferize tehnici, cu scopul de a le
folosi pentru a diagnostica bolile.
2. Părţile componente ale imagisticii medicale.
Radiologia Diagnostică
- Radiologie convenţională (foloseşte raze x). Cel mai simplu exemplu: controlul periodic necesar la
angajare se realizează prin radioscopie.
- Ecografia (sonografia): foloseşte un emiţător-receptor de ultrasunete. Nu iradiază (avantaj faţă de
radiologia convenţională) însă are limite
- Radiologia Osteo-articulară
- Radiologie Pediatrică (patologia copilului)
- Radiologia Sistemului Nervos
- Senologia
Radiologia Intervenţională
- Angiografie (vase de sange)
- Histero-salpingo-grafie (aparat reproducător feminin)
3. Radiații ionizante și acțiunea lor asupra organismelor vii.

In medie doza la care sunt expuse organismele vii datorita acestor surse este de 100mR/an.Aceasta doza este foarte
mica si se considera ca organismele vii , in decursul timpului s-au adaptat la aceasta doza>pentru a intelege mai bine
valoare acestei doze de 100 mR/an este bine sa se aminteasca faptula ca la o iradiere(facuta deodata) de 400 R,
jumatate din organismele expuse mor. Numeroase studii privind interactiunea dintre radiatiile ionizante si
organismele vii , arata ca efectul radiobiologic apare in urma actiunii asupra substantei vii pe doua cai: - prin actiune
directa, care este o actiune locala - prin actiune indirecta, care determina si o actiune la distanta Actiunea directa a
radiatiilor ionizante (efectul primar) consta in excitarea si ionizarea atomilor si moleculelor din celule, in urma
absorbtiei energiei radiatiilor de catre tesutul iradiat.Numarul atomilor si moleculelor care sufera actiunea directa este
extrem de mic in raport cu numarul de atomi si molecule existente in tesut(circa o molecula dintr-un miliard de
molecule). Daca molecula ionizata este o molecula banala a mediului intern(o molecula de acidgras etc) este putin
probabil ca ionizarea ei sa antreneze perturbatii morfologice sau functionale observabile.Daca din contra, actiunea
directa se exercita asupra unei molecule cu rol biologic foarte important(proteine, acizi nucleici) poate rezulta o
leziune grava, ireversibila
4. Dozimetria.
Reprezintă disciplina care se ocupă cu studiul tehnicii şi posibilităţilor de măsurare a dozelor de radiaţii.
Dozele măsurate sunt exprimate în sistemul röntgenologic şi radiobiologic.
5. Unităţi de măsură pentru radiaţii. Sistemul internaţional de unităţi.

Rad-ul serveşte la măsurarea dozei primite şi reprezintă energia absorbită sub formă de radiaţii ionizate
pe unitatea de masă. Un rad corespunde la 10-2 jouli pe kilogram corp iradiat. Astăzi sistemul metric
internaţional recomandă utilizarea gray-ului - simbol Gy - care reprezintă doza primită de un corp iradiat
care absoarbe 1 joul pe kg. Un gray este deci echivalentul a 100 de rad.
Rem-ul este unitatea care reprezintă nocivitatea biologică a radiaţiilor şi înseamnă “Rad equivalent
man”. El este egal cu produsul dozei absorbite exprimată în rad de către un factor de calitate Q care
evaluează gradul de nocivitate al diferitelor tipuri de radiaţii.
Röntgenul reprezintă doza de radiaţii Röntgen sau gamma a căror emisie corpusculară asociată produce
în condiţii fizice normale un număr de 2,1x101 ° perechi de ioni cu sarcină electrică de un franklin. (1Fr =
(1 /3) x10-9 C. Dacă această mărime se raportează în funcţie de timp se obţine o altă mărime numită
doză-debit.

Doza integrală este o altă mărime definită ca produsul dintre doza de radiaţie şi masa corpului iradiat.
În sistemul radiobiologic avem trei mărimi fundamentale:

• doza absorbită (D) este raportul dintre energia W absorbită de un corp iradiat şi masa m a acestuia,
respectiv:având ca unitatea de măsură radul definit prin relaţia 1 rad=100 erg/g;

• doza biologică (B) evaluează efectele biologice ale radiaţiilor în funcţie de doza absorbită D, unde
unitatea de măsură este remul definit ca fiind doza biologică când un gram din ţesutul iradiat absoarbe
prin inter-mediul particulelor ionizate energia de 100/ergi:

• parametrul spectral, definit ca densitate liniară medie de ioni (numărul de perechi de ioni produşi în
medie pe unitatea de lungime a traiectoriei particulei ionizate), fie ca transfer liniar mediu de energie
(energie transferată mediului de către particula ionizată pe unitatea de lungime a traiectoriei acesteia).

Sistemul internaţional de unităţi de măsură este un sistem unitar care cuprinde:

• bequerelul (simbol Bq) utilizat pentru activitate (viteză de dezintegrare) este egal cu o transformare
(dezintegrare) nucleară pe secundă: 3,7 x 101 ° dezintegrări pe secundă este egal cu un curie (simbol Ci),
• gray-ul (simbol Gy) utilizat ca unitatea de măsură pentru doza absorbită este egal cu 1 joule/kg (J/kg) ;
1 gray este egal cu 100 rad;

• sievert-ul (simbol Sv), utilizat ca unitate de măsură pentru doza biologică şi este egal cu 100 rem. •
coulomb-ul (simbol C) utilizat ca unitate de măsură pentru doza de radiaţie radiologică; un coulomb este
egal cu 3876 röntgen.

6. Doza absorbită. Doza biologică.

Dozimetria cantitativă are trei aspecte distincte: doza de iradiere, doza absorbită, doza echivalentă.
DOZA DE EMISIE este cantitatea de radiaţii emise; ea este exprimată în R, unitate care în prezent tinde
să fie schimbată prin utilizarea unei noi unităţi de măsură a sistemului internaţional, SI, prin unitatea de
Coulomb/kg (C/kg aer). Se preconizează ca noile unităţi de măsură ale SI să intre definitiv în utilizare.
Această unitate de măsură reprezintă numărul de ionizări produse de fotonii X în aer.

DOZA ABSORBITĂ corespunde cantităţii de energie absorbită de un corp expus la radiaţii şi este
exprimată în rad sau după SI în Gy, gray,.Un Gy este egal cu 100 razi.
DOZA ECHIVALENTĂ este o unitate de măsură care reprezintă aprecierea efectelor biologice secundare
unor iradieri în raport cu energia fotonilor incidenţi şi mai ales cu tipul de iradiere (fotonii X şi gama,
particule elementare). De exemplu, la aceeaşi cantităţi de energii absorbite efectele biologice produse
de fotonii X de 1MeV sunt mai mici decât cele produse de particulele grele de aceeaşi energie.
Înmulţind doza absorbită cu un factor de calitate care ţine cont de acest fenomen se obţine doza
echivalentă care este exprimată în rem sau după SI în Sv [sievert]. Un Sv este egal cu 100 rem

Metodele de măsurători cantitative ale radiaţiilor ionizante se bazează pe diferite fenomene fizice sau
chimice cum ar fi: ionizarea gazelor (contoare Geiger-Muller), ionizarea şi excitarea unor corpuri solide
(contoare cu scintilaţii), modificarea conductibilităţii electrice a unor substanţe (dozimetria cu
semiconductori), înnegrirea peliculelor fotografice (dozimetre fotografice).

7. Protecţia radiologică a pacientului. 8. Protecția radiologică a personalului implicat în lucru cu

radiații ionizante

Radiaţiile sunt dăunătoare omului şi de aceea populaţia trebuie protejată de o expunere inutilă sau
excesivă.
Organele sensibile la radiaţii sunt: pielea, măduva hematopoetică, cristalinul, embrionul uman,
examenele radiologice pe abdomen fiind contraindicate în prima lună de sarcină;

Măsurile care se iau pentru reducerea iradierii sunt:

- reducerea numărului de examinări radiologice, mai ales cele de rutină;
- reducerea câmpului de iradiere prin diafragmare;
- reducerea numărului de clişee şi suprimarea incidenţelor inutile;
- folosirea radioscopiei televizate şi reducerea timpului de examinare;
- protejarea organelor radiosensibile prin ecrane şi şorţuri plumbate;
- interzicerea accesului în sala de expunere a altor persoane.

II. Metode radiologice de examinare

1. Radiologie. Definiţie.
Radiologia şi imagistica medicală este o ramură a medicinei care se ocupă cu studiul teoretic şi
aplicaţiile practice ale radiaţiilor ionizante (radiaţii X, gama, radiaţii corpusculare, izotopi radioactivi),
ultrasunetelor, fenomenelor de rezonanţă magnetică, etc.

2. Natura radiaţiilor Rontgen.

Energia radiantă cât şi radiaţiile corpusculare, provin din modificările energetice, care se produc în
intimitatea atomilor.
Aceste modificări se pot produce în mod spontan, sau pot fi provocate în mod artificial. Producerea
radiaţiilor, în general, este un fenomen atomic, care constă în modificările energetice produse în
structura atomului.
Radiaţiile X sunt radiaţii de tip electromagnetic, fiind produse cu ajutorul unor generatori de radiaţii.

3. Construcţia şi principiul de lucru a tubului radiologic.

Razele X iau naştere ori de căte ori un fascicol de electroni în mişcare foarte rapidă este frânat brusc,
energia lor cinetică transformându-se în energie radiantă. Pentru producerea razelor X este nevoie de
un tub de raze X care este alimentat de circuite electrice adecvate prin intermediul transformatorilor şi
în care se produc electronii, cărora li se imprimă energii foarte mari, apoi sunt frînaţi brusc.

Tubul de raze X, care se întrebuinţează în prezent, este tubul Coolidge cu vid, în care electronii se produc
la catod prin încălzirea unui filament. Tubul de raze X (fig.1) are pereţii constituiţi din sticlă, de forma
sferică elipsoidala sau cilindrică. La extremităţile sale se găsesc două prelungiri tubulare în care sunt
montaţi cei doi electrozi, care poartă numele de catod, format dintr- un filament, şi anod. Ei sunt reuniţi
cu polii respectivi ai transformatorului de înaltă tensiune.
În tub există un vid foarte accentuat. de proporţia a miliona parte din 1 mm Hg. Sticla tubului şi
ceramica utilizată ca izolator, are particularitatea că rezistă la presiunea atmosferică exterioară, care
este foarte mare comparativ cu vidul din tub, ca şi la încărcari electrice mari şi permite trecerea razelor
X.

4. Proprietăţile razelor X.

Penetrabilitatea - este proprietatea razelor "X" de a traversa diferite structuri. Ea poate fi definită în
funcţie de lungimea de undă; la tensiuni mari avem lungimea de undă mică, deci raze dure, penetrante.
Fasciculul de raze X este policromatic conţinând radiaţii cu lungimi de undă diferite. De aceea se recurge
la filtrare pentru ca fasciculul să devină omogen.
Atenuarea - este fenomenul prin care fasciculul incident suferă o slăbire a intensităţii, în funcţie de
grosimea şi densitatea structurii traversate. Ea poate avea loc prin absorbţie (energia fasciculului fiind
absorbită de corpul traversat) şi prin difuziune (radiaţiile de difuziune sau radiaţiile secundare sunt
radiaţii parazite şi influenţează negativ imaginea radiologică; de aceea pentru reducerea lor se folosesc
grile antidifuzoare).
Luminiscenţa - este proprietatea razelor "X" de a provoca iluminarea unor săruri minerale utilizate în
confecţionarea ecranelor radioscopice şi a foliilor întăritoare plasate în contact cu filmele radiografice.
Impresionarea emulsiilor fotografice - stă la baza executării radiografiilor. Sub acţiunea razelor "X"
bromura de argint din structura filmului poate fi transformată în argint metalic, vizibil pe radiografie.
Ionizarea gazelor - permite măsurarea cantităţii de raze "X" cu ajutorul camerelor de ionizare (Geiger-
Müller).
Propagarea în linie dreaptă şi în toate direcţiile;
Inducerea de efecte biologice - este o proprietate importantă cu aplicaţii în radioterapie şi
radioprotecţie.
5. Proprietăţile imaginii radiologice.
6. Radiografia. Definiţie.
Radiografia este înregistrarea, pe film fotografic special, a imaginii structurale a unui obiect,
obţinută cu ajutorul radiaţiilor X sau gamma. Radiografia permite examinarea obiectelor
netransparente pentru lumină, pe baza proprietăţii acestor radiaţii de a fi mult mai penetrante.

7. Formarea imaginii radiografice.

La baza formării imaginii radiografice stă în afara absorbţiei, proprietatea razelor X de a impresiona
emulsia fotosensibilă a filmului radiografic medical (reprezentată de bromura de argint). Impresionarea
substanţelor fotosensibile este un corolar al acţiunii chimice a razelor X. Filmul radiografic medical este
compus dintr-un suport (poliester), care are pe ambele părţi o emulsie fotosensibilă de bromură de
argint în gelatină (gelatino-bromură de argint). Filmele radiografice medicale utilizate au următoarele
dimensiuni: 13/18, 18/24, 24/30, 30/40, 15/40 şi 35/35: ele sunt introduse în casete corespunzătoare
acestor dimensiuni, casete având în interior folii sau ecrane întăritoare. Ecranele întăritoare sunt
dispozitive care au încorporate în ele substanţe fluorescente la acţiunea razelor X, având rolul de a ajuta
ca filmul să se impresioneze mai bine; acest lucru reduce mult timpul de expunere şi iradierea în mod
implicit. Ecranele intensificatoare UNIVERSAL 100 sunt fabricate pe suport de poliester, ceea ce conferă
produsului o bună rezistenţă. Cu toate acestea se recomandă ca manipularea să se facă cu foarte mare
atenţie, în special în ceea ce priveşte menţinerea strictă a planeităţii în procesul de dezambalare şi
asamblare. În caz contrar, există pericolul apariţiei cutelor pe ecran care vor determina deteriorarea
imaginii pe film. Structura ecranului intensificator UNIVERSAL 100 este alcătuită dintr-un suport de
poliester pe care este depusă o substanţă cu conţinut de wolframat de calciu (CaWO4). Ecranele
corespund clasei de sensibilitate 100, conform DIN 6867/1. Pentru curăţirea ecranelor intensificatoare
se utilizează un material textil curat, îmbibat, care nu lasă scame; cu un agent de curăţire se şterge uşor
toată suprafaţa ecranului, apoi se lasă deschisă caseta aproximativ 10 minute, pentru a permite
evaporarea solventului. Nu se va pune niciodată caseta deschisă pe cant pentru uscare, deoarece
aceasta poate provoca deformarea ecranelor. Ca agent de curăţire se recomandă folosirea alcoolului
etilic de puritate foarte ridicată ; nu se recomandă folosirea alcoolului etilic, sau a spirtului medicinal.
Filmele radiografice şi ecranele întăritoare se introduc în casete de acelaşi mărime cu filmele
(dimensiuni amintite anterior). Casetele sunt formate din aluminiu şi plumb, având rolul de a proteja
filmul (pentru a nu se voala). Filmul se scoate din casetă în camera obscură, unde se developează prin
trecere succesivă prin revelator şi fixator. După fixare, filmul se spală şi se usucă fiind apoi interpretat la
negatoscop (dispozitiv cu iluminare dirijată a filmului). În stratul sensibil la radiaţii al filmului, strat
format de gelatinoiodobromură de argint, cristalele de bromură de argint au atomii de argint şi brom
aşezaţi simetric: în jurul unui atom de argint sunt 6 atomi de brom, iar în jurul fiecărui atom de brom
sunt 6 atomi de argint. Gelatinobromura de argint mai conţine şi urme fine de sulf, cu rol în maturizarea
chimică a materialului sensibil şi care sulf se combină cu bromura de argint, dispusă în emulsie sub
formă de nuclee distribuite egal. Rolul sulfurii de argint este legat de declanşarea procesului de înnegrire
a bromurii de argint. Sub influenţa energiei radiante a razelor X, bromura de argint se ionizează şi pune
în libertate electronii, care sunt captaţi în nucleele de sulfură de argint, care se încarcă cu sarcină
electrică negativă. Nucleele de sulfură de argint conţin viitoarea imagine radiografică şi care în acest
stadiu nu este încă vizibilă, aceasta fiind imaginea latentă. Cu ocazia developării în camera obscură are
loc separarea argintului de brom, separare începută în jurul nucleelor de developare; argintul astfel
eliberat, devenit subbromură de argint este redus de substanţele revelatorului şi se oxidează,
înnegrindu-se. RADIOLOGIE Lucrarea practică nr. 1 15 La nivelul filmului unde acţiunea razelor X a fost
mai puternică, se formează nuclee de developare, cantitatea de argint care se reduce fiind mare; în
locurile unde acţiunea razelor X a fost mai slabă, nucleele de developare sunt mai puţine, ceea ce face ca
în mod implicit şi argintul redus să fie mai puţin din punct de vedere cantitativ. Filmul radiografic se
scoate din revelator în momentul în care în nucleele de developare ionizate, argintul a fost redus, în
vreme ce argintul legat încă de brom şi neionizat nu a fost redus. Dacă această fază nu este atinsă, filmul
nu are contrast, este de aspect gri-spălăcit, deoarece nu s-a redus suficient argint şi nu s-a fixat pe
suport; pe de altă parte dacă se depăşeşte această fază prin prelungirea peste normal a timpului de
developare, filmul este de asemenea lipsit de contrast, voalat, gri-închis, deoarece s-au redus şi atomii
de argint din zonele neimpresionate de radiaţii şi în care argintul era încă legat de brom. Prin procesul
de fixare, argintul neoxidat este dizolvat, la acest nivel filmul fiind transparent. Densitatea optică de
înnegrire este exprimată de logaritmul zecimal al opacităţii stratului sensibil : zonele iradiate de 10 ori
mai mult vor avea o densitate optică log1010=1. Zonele care vor fi iradiate de 100 ori mai mult vor avea
densitatea egală cu 10*100=2 adică vor fi de două ori mai opace. Această diferenţiere în trepte a
gradului de înnegrire proporţională iradierii stă la baza definirii noţiunii de contrast; este o caracteristică
a filmului radiografic medical, legată direct de granulaţia stratului sensibil, care se defineşte prin
latitudinea de înnegrire în trepte de albnegru. Cu cât treptele sunt mai numeroase între cele două
extreme, cu atât contrastul este mai bun iar detaliile mai multe. Un film bun este apreciat după
următoarele elemente : • contrast: raportul între negru şi alb al unei imagini ; • netitate: vizibilitatea cât
mai clară a contururilor ; • detaliu: evidenţierea a cât mai multe elemente de fineţe pe o anumită
unitate de suprafaţă.

8. Legile formării imaginii radiografice.

1. Proiecţia conică: fascicolul incident, având o formă conică, va imprima imaginii caracteristicile imaginii
conice ; în acest sens este de reţinut că :

a. în proiecţie conică, imaginea radiologică a unui obiect ne apare mai mică sau mai mare, după cum
obiectul este mai aproape sau mai departe de tub. Pentru ca o imagine să fie cât mai apropiată ca
mărime de cea reală, este necesar ca obiectul să fie cât mai apropiat de film sau de ecran.

b. în afară de mărimea imaginii prin proiecţia conică perpendiculară, această imagine suferă deformări
importante, când proiecţia conică este oblică.

c. Un obiect aşezat în fascicolul de raze Röntgen. poate da imagini diferite, după poziţia pe care acest
obiect o are în proiecţia conului; de aceea, pentru a cunoaşte poziţia exactă a obiectului, este nevoie în
mod practic de a-l privi din mai multe incidenţe şi poziţii.
 d. o altă caracteristică a proiecţiei conice este fenomenul paralaxei - conform acestui fenomen.
imaginile obiectelor situate în planuri diferite, adică la distanţe diferite de planul proiecţiei, îşi schimbă
poziţia una faţă de cealaltă, atunci când deplasăm tubul de raze sau deplasăm obiectul. Dintr-un
ansamblu de două obiecte, obiectul a cărei imagine parcurge pe ecran (sau pe film) o distanţă mai mare
(când deplasăm tubul sau ansamblul de obiecte faţă de tub), este cel aflat mai departe de ecran sau film,
comparativ cu obiectul care parcurge o distanţă mai mică. Fenomenul paralaxei este fundamental în
radiologia generală şi în radiologia stomatologică, pentru localizarea, în special a corpurilor străine.

2. Legea sumaţiei planurilor: Imaginea radiologică a unei anumite regiuni, reprezintă suma imaginilor
diferitelor elemente ale segmentului traversat, elemente aşezate în planuri diferite în calea fascicolului
de raze Röntgen. Aşa se explică de ce la os vedem o serie de opacităţi liniare, datorate traveelor, fiecare
travee reprezentând sumaţia traveelor aşezate în planuri diferite.

3. Legea substracţiei planurilor, Când un corp radiotransparent este suprapus unuia radioopac îi
absoarbe acestuia o parte din opacitate.

4. Legea incidenţelor tangenţiale: Într-o imagine radiologică va apare un contur precis numai când raza
incidentă atinge tangenţial suprafaţa unui obiect opac pentru razele Röntgen sau când atinge suprafeţe
care separă două obiecte de opacităţi diferite. Practic când o rază incidentă atinge tangenţial o
suprafaţă, vom obţine o trăsătură bine desenată a imaginii radiografice. Când o rază incidentă este
tangentă la o linie şi nu la o suprafaţă, nu vom obţine o linie precisă ci un contur şters. Această lege ne
face să înţelegem de ce unele trăsături ale imaginii radiologice apar sau dispar la variaţii mici de
incidenţă.

De asemenea, tot această lege ne explică eventualitatea de producere a unor trăsături care ne pot înşela
în interpretare, şi care pot explica ştergerea de pe imaginea radiologică a unor detalii importante.

9. Criteriile calităţii imaginii radiografice. 10.Metodele radiologice speciale.

11.Substanţe de contrast radiologice. Clasificare.
Substanţele de contrast - se folosesc pentru îmbunătăţirea explorării organelor cavitare. Aerul este un
bun produs de contrast în radiografiile pulmonare (de aceea se practică radiografiile în inspir profund),
în insuflaţiile colice, gastrice, articulare. Bariul este folosit în opacifierea tubului digestiv. Produşii iodaţi
hidrosolubili sunt utilizaţi în explorarea intracavitară, intravasculară (angiografii, bronhografii) sau
eliminaţi selectiv prin unele organe (urografii, colangio-colecistografii). Produşii iodaţi liposolubili sunt
utilizaţi în limfografii sau histero-salpingografii.
12.Reacţiile adverse la substanţele de contrast.
Injectarea intravasculara a substantelor de contrast iodate poate determina o serie de modificari
hemodinamice, reactii anafilactice si efecte secundare asupra diferitelor organe. Aceste modificari si
reactii sint, de cele mai multe ori, tranzitorii si sint determinate in special osmolaritatii si viscozitatii,
de aceea este esential sa alegem contrastul care are cele mai putine efecte secundare: contrastul
non-ionic cu osmolaritate mica sau izoosmolar.
Clasificarea reactiilor adverse este urmatoarea:
* reactii minime - greata, vertij, episod unic de varsatura, prurit, urticarie localizata, congestie nazala,
cefalee. Nu necesita tratament.
* reactii moderate - urticarie, varsaturi, palpitatii, dispnee, cefalee, dureri abdominale, edem
preorbitar, edem laringian, modificari tensionale moderate. Necesita urmarire atenta, eventual
tratament in ambulatoriu.
* reactii grave - accident respirator grav (cianoza, edem laringian obstructiv), hipotensiune, infarct,
stop cardiac, cunvulsii, pierderea constientei. Necesita tratament de specialitate si internare in
sectiile de terapie intensiva. Deces.
III. Metode imagistice de examinare: tomografia computerizată, imagistica prin rezonanța
magnetică, ultrasonografia, medicina nucleară.
Tomografia computerizata (CT) este cunoscuta sub numele de "scanare CAT" (tomografie
computerizata axiala). Tomografia vine de la cuvantul grecesc "tomos" care inseamna "felie" sau
"sectiune" si graphia care inseamna "scriere". Computerul tomograf a fost inventat de doi
cercetatori in mod independent: inginerul britanic Godfrey Hounsfield, Laboratoarele EMI din
Anglia si Allan Cormack, fizician nascut in Africa de Sud de la Universitatea Tufts, Massachusetts
care au primit premiul Nobel in 1979.
Tomografia computerizata (CT) a revolutionat medicina permitand medicilor sa vada boli care in
trecut erau descoperite numai cu ajutorul chirurgiei sau autopsiei. Examinarea prin tomografie
computerizata (CT) este neinvaziva, se realizeaza in conditii de siguranta, ofera o privire detaliata a
capului, abdomenului sau membrelor si informatii asupra vaselor sanguine si oaselor si poate
realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinul, rinichii, glandele suprarenale,
plamanii si inima.
Ca si radiografia de ansamblu, tomografia computerizata utilizeaza un fascicol de radiatii ionizante
(Roentgen, radiatii X). Sursa si colectorul de radiatii sunt dispuse pe circumferinta in pozitii
diametral opuse. Imaginea unei sectiuni se obtine dupa o rotatie completa a sursei si detectorului in
jurul pacientului. Dupa aceasta informatia obtinuta se prelucreaza la calculator si este
transformata in imagine bidimensionala. Pentru realizarea unei noi sectiuni masa pe care se afla
pacientul este propulsata inainte cu cativa milimetri si secventa se repeta. Aparatele mai moderne
sunt capabile sa inregistreze modificarile fasciculului ionizant la propulsarea continua a
pacientului, aceasta metoda fiind numita tomografie computerizata spiralata. Performanta
aparatelor de tomografie computerizata se masoara prin numarul de detectori folositi pentru
inregistrarea fluxului Roentgen, cu cat mai mare este acest numar cu atat mai performant este
aparatul.
Pentru a cuantifica imaginile obtinute a fost propusa scala Hounsfield, care reprezinta o gradare a
densitatii structurilor vizualizate in dependenta de variatiile nuantelor alb-negru prin care se
traduc pe ecran aceste structuri. Diapazonul unitatilor acestei scale (unitati Hounsfield) variaza de
la -1024 (lipsa atenuarii semnalului Roentgen, corespunde densitatii aerului) pana la +3071
(atenuarea maxima - structurile osoase, metal). Valoarea medie a acestei scale (0 HU) corespunde
densitatii apei.
Indicatiile tomografiei computerizate
In calitate de screening test
Cefaleea
Traumatismul cerebral fara pierderea constientei
Lesin
Excluderea cancerului pulmonar
Ca diagnostic de urgenta
Traumatismele grave
Suspectie la hemoragie intracerebrala
Suspectie la lezarea vasului (de ex. disectia aortei)
Ca examen planificat: majoritatea investigatiilor prin tomografie computerizata se
realizeaza in mod planificat, la indicatiile medicului.
Pentru evaluarea eficacitatii tratamentului.
Pentru ghidarea procedurilor de diagnostic si terapeutice cum ar fi punctia sub control TC.
Contraindicatiile tomografiei computerizate
Tomografia fara contrast
Sarcina
Masa corporala mai mare decat cea admisibila pentru aparat.
Tomografia computerizata cu contrast
Alergie la substanta de contrast (compusi de iod)
Insuficienta renala
Diabetul zaharat decompensat
Starea generala grava
Patologia glandei tiroide
Mielomul multiplu
Avantajele tomografiei computerizate sunt următoarele: rezoluţie a imaginii şi contrast
excelente, posibilitatea de a alege între tomografie şi imagini tridimensionale, viteza de desfăşurare
a procedurii relativ mare, comparativ cu rezonanţa magnetică, dar şi posibilitatea folosirii unei
soluţii de contrast. Procedura este noninvazivă, deci nedureroasă, iar în cazul unor traumatisme
poate salva vieţile pacienţilor datorită preciziei informaţiilor oferite. In anumite cazuri este
posibil sa fie necesar sa se introduca in corp o substanta de contrast pentru a vizualiza mai bine
structurile si organele investigate: fluxul sanguin, tumori, articulatii sau pentru a depista diverse
alte afectiuni.
Dezavantajele se referă la faptul că pacientul este expus unei doze mai mari de radiaţie ionizantă
decât în cazul radiografiilor clasice, că echipamentele sunt costisitoare, deci nu sunt disponibile în
toate unităţile spitaliceşti, dar şi la faptul că procedurile sunt mai lente şi mai laborioase decât în
cazul radiografiei tradiţionale. Procedura nu este indicată în cazul gravidelor, iar calitatea
informaţiilor obţinute în cazul anumitor detalii ale structurilor articulare şi coloanei vertebrale este
inferioară celei disponibile în cazul rezonanţei magnetice nucleare.
Din cauza radiatiilor X, (radiatii ionizante), este de preferat ca scanarea cu computer-tomograful sa
dureze cat mai putin. De obicei doctorii nu recomanda scanarea integrala a corpului pacientului ci
doar a anumitor zone de interes. Pentru scanarea integrala de obicei se foloseste RMN-ul, care desi
nu da informatii la fel de detaliate, este suficient de precis in punerea unui diagnostic. Totusi, se
considera ca scanarea cu Computer tomograf reda imagini mai bune asupra oaselor si a
hemoragiilor decat RMN-ul. La inceput scanarea cu CT oferea numai sectiuni paralele axiale ale
zonei scanate (scannerele se numeau Computed Axial Tomography) insa odata cu introducerea si
dezvoltarea scannerelor CT multi-detector s-a ajuns la performantele oferite de RMN cu
reproducerea sectiunilor de imagini si in plan oblic.
_______________________________
Imagistica prin rezonanță magnetică (RMN) este o procedură medicală ce utilizează magnetismul,
undele radio și un computer pentru a crea imagini de înaltă rezoluție ale organismului. Este o
procedură neinvazivă ce produce imagini bidimensionale sau tridimensionale detaliate ale
structurilor anatomice fără utilizarea radiațiilor ionizante. Terminologia RMN - Rezonanta
Magnetica Nucleara - a fost inlocuita cu IRM - Imagistica prin Rezonanta Magnetica - pentru a
elimina confuzia si a nu lasa sa se creada ca acest tip de investigatie ar fi periculos datorita unor
radiatii nucleare.

Un echipament RMN include următoarele elemente:

• tunelul care conține un magnet superconductor suficient de mare pentru a cuprinde masa de
examinare pe care va sta pacientul;
• masa mobilă;
• sistem de gradienți și sistem de emisie/recepție unde de radiofrecvență;
• consolă de achizițe și procesare a datelor;
• sursă de alimentare și sistem de răcire;
• computer și sistem de afișare a imaginilor.

Principiile de baza ale explorarii imagistice prin rezonanta magnetica se bazeaza pe fenomenele
studiate de fizica particulelor. In momentul in care asupra atomilor de hidrogen actioneaza un
camp magnetic puternic, acestia se "aliniaza" spre o anumita directie. Apoi acestia sunt expusi
unor impulsuri de unde radio. Acest lucru produce o reorientare. Timpul de revenire la directia
initiala difera de la un tesut la altul, oferind medicilor o cale de a le deosebi unele de altele, astfel
putand sa se deosebeasca structurile anatomice intre ele. Receptorul scanerului IRM detecteaza
toate aceste schimbari, informatiile fiind procesate de catre un computer pentru a fi elaborata o
imagine.
Pentru unele patologii sunt folosite substante de contrast, cum ar fi gadoliniu, pentru a da detalii
suplimentare in legatura cu procesul patologic.
Un IRM poate fi folosit ca o metoda extrem de precisa de detectare a proceselor patologice in tot
corpul.
• Cerebral - evalueaza in detaliu anatomia Sistemului Nervos Central (SNC) si
detecteaza cele mai mici modificari. Se utilizeaza pentru evaluarea vaselor sangvine, a
parenchimului cerebral, urechii medii si interne, etc.
 • Coloana vertebrala - se investigheaza foarte bine prin IRM, aceasta metoda dand
informatii foarte precise despre discurile intervertebrale, nervii spinali, integritatea
corpurilor vertebrale, a ligamentelor si a meningelor. De asemenea, in cazuri patologice,
aceasta metoda caracterizeaza foarte bine modificarile produse si extensia lor, fiind o
unealta foarte utila pentru neurochirurgi, neurologi si in recuperarea neuromotorie.
• IRM-ul de san - reprezinta o investigatie de mare ajutor in evaluarea si diagnosticul
pozitiv al complexei patologii mamare. Pacientele sunt investigate in anumite conditii, in
functie de perioada ciclului menstrual. De asemenea, IRM-ul de san este o investigatie
foarte importanta pentru depistarea cancerului de san la barbati.
• Gatul - contine multe elemente viscerale ce pot fi investigate facil prin RMN.
• Cardiac - IRM-ul cardiac evalueaza in amanuntime morfologia si functionalitatea
cordului.
Contraindicații
Din cauza utilizării magnetului puternic, pacienții cu stimulatoare cardiace implantate, cu
clipsuri intracraniene pentru anevrism, implanturi cohleare, dispozitive protetice, pompe de infuzie
implantate, neurostimulatoare, stimulatoare pentru dezvoltare osoasă, dispozitive contraceptive
uterine implantate sau alte tipuri de implanturi metalice pe bază de fier nu pot benefica de
această procedură de diagnostic.
De asemenea, RMN-ul nu se poate realiza în prezența obiectelor metalice interne ca gloanțe sau
pense, proteze, șuruburi, suturi metalice sau plase metalice. Cerneala din tatuaje poate conține fier
și poate duce la încălzirea tegumentului în timpul scanării, dar în rare cazuri.

O scanare IRM (Imagistica prin Rezonanta Magnetica) este o tehnica nedureroasa care are
avantajul de a evita folosirea razelor X, expunerea la radiatii. Nu exista efecte secundare cunoscute
ale unei scanari RMN. Beneficiile unei scanari RMN se refera la exactitatea in detectarea anomalii
structurale, de compozitie si de functionare ale corpului si la faptul ca poate fi repetata de oricate
ori este nevoie fara contraindicatii. Durata unei scanari prin rezonanta magnetica depinde de zona
corpului care este studiata si poate dura de la 20 de minute (pentru un segment de coloana) pana la
o ora (investigatie de abdomen). Dupa ce scanarea IRM este finalizata, computerul genereaza
imagini vizuale din zona a corpului care a fost scanat. O selectie din aceste imagini vor fi printate
pe film radiologic. Toate imaginile achizitionate vor fi scrise pe un CD.
________________________________________________________________________
Tehnologia CBCT
Tehnologia computer tomograf (CT) cu fascicul conic (CBCT) este cea mai noua tehnologie
imagistica ce genereaza informatii vizuale 3D ale arcadelor dentare. Tehnologia CBCT are la baza
un fascicul conic de raze X, total diferit de fasciculul liniar (in forma de evantai) utilizat de CT-
urile medicale. Astfel, scanerul CBCT se roteste o singura data in jurul capului pacientului pentru
a capta imaginile in plan multiplu, doza de radiatii fiind mult mai mica decat in cazul scanarilor
realizate cu CT-ul clasic, intrucat este suficienta o singura scanare de scurta durata pentru a
cuprinde intreaga arie de investigatie.
Cu ajutorul software-ului, informatiile sunt ulterior grupate intr-o imagine tridimensionala a
maxilarelor, la rezolutie mare, ce poate fi analizata in toate cele 3 planuri, fiind impartita de catre
medic in sectiuni pornind de la 0,5 mm grosime. Astfel, apare posibilitatea investigarii amanuntite
a structurilor maxilare pe baza acestor imagini 3D, ce pot fi liber manipulate pe calculator pentru a
studia cu precizie incomparabila structurile maxilare dure (oase si dinti), cantitatea si calitatea
(densitatea) osului, formatiunile anatomice existente, formatiuni patologice, etc. In plus, se poate
realiza planificarea virtuala a tratamentului cu implanturi dentare, atat in ceea ce priveste etapa
chirurgicala cat si etapa protetica. Se pot insera virtual implanturile in locurile alese, anticipand cu
maxima precizie lungimea, diametrul si angulatia viitorului implant. Totodata, tot virtual se poate
sti care este densitatea osului din jurul viitoarelor implanturi, element foarte important pentru
asigurarea unui tratament de succes pe termen lung.
Examinarea CBCT nu prezinta distorsiuni. Demonstreaza forma si dimensiunile la scara 1:1 a
structurilor maxilarelor. Doza de iradiere (atat pentru maxilar cat si pentru mandibula) la o
expunere folosind Computer-ul Tomograf cu Fascicul Conic (CBCT) este intre 34 – 102 µSv,
depinzand de durata si rezolutia scanarii.
_______________________________________________________________________
Ultrasunetele
Ultrasunetele sunt unde sonore imperceptibile cu urechea umană, unde de înaltă frecvență
(frecvență mai mare de 20 000 Hz) care pot fi emise și detectate de dispozitive speciale. În timpul
acestei proceduri, un transductor (sonda ecografică) transmite unde sonore în organism, iar acestea
vin în contact cu țesuturi, fluide și oase. Aceste unde sonore emit vibrații care pătrund în corp.
Când ajung în contact cu aceste țesuturi, în funcție de densitatea lor, undele transmit ecouri, care
sunt preluate de transductor și transformate în imagini, care sunt vizualizate pe ecran.
Frecvența vibrațiilor este mai sus de frecvența sunetelor care pot fi auzite cu urechea liberă, de
unde și prefixul de „ultra” în ultrasunete. Aceste vibrații sunt atât de reduse încât nu pot fi auzite,
simțite și nu au efecte dăunătoare.
Echipamentul ecografic
Echipamentul ecografic, comparativ cu alte dispozitive medicale, nu este foarte complex, este
relativ de dimensiuni reduse, ușor de utilizat. Un echipament de ecografie are următoarele
componente principale:
• Unitatea centrală (CPU) – conține mai multe elemente, printre care receptorul, o componentă
care reglează emisia ultrasunetelor (permite și schimbarea de către operator a amplitudinii,
frecvenței, duratei pulsurilor emise de sondă), generatorul de unde, procesorul de semnal digital,
dispozitivul de conectare a sondelor, tastatură pentru introducerea de date și notițe și preluarea
măsurătorilor, dar și dispozitivul de stocare a datelor și conexiunea cu imprimanta; dispune de
algoritmi pentru a calcula datele și conține sursa de putere electrică pentru el însuși și pentru
sonde;
• Monitorul (display) – afișează imaginile în timp real, după ce acestea au fost obținute prin
analiza datelor preluate de la sondă;
• Sondele ecografice (transductor) – este componenta responsabilă de generarea și recepția
ultrasunetelor; sondele ecografice au dimensiuni variate, în funcție de zona din corp analizată, și
sunt conectate printr-un fir de unitatea centrală ultrasonografică, ce este conectată la monitor.

Imaginile ecografice se obţin în timp real, fiind uşor de vizualizat şi de analizat structura, mişcarea,
dar şi posibilele disfuncţii ale următoarelor părţi ale corpului uman:
- glanda tiroidă şi glandele paratiroide;
- vasele mari (aorta, arterele renale, arterele iliace, vena porte, etc);
- ganglionii limfatici;
- inimă;
- glandele mamare;
- organele abdominale (ficat, vezică biliară, splină, pancreas, rinichi, vezică urinară);
- organele pelviene (uter, ovare, prostată);
sarcină şi eventualele probleme ce pot interveni.

În timpul examinării ecografice, pacientul stă relaxat, în poziţia pe care medicul o indică. Zona care
urmează a fi scanată este acoperită cu un gel transparent care are rolul de a transmite eficient
undele sonore de la transductor către organul analizat. Acesta va fi îndepărtat complet după
terminarea examinării ecografice.

Explorarea ecografica este complexa prin numarul relativ mare de proceduri care sunt optionale,
cu indicatii destul de diferite, si care adesea stau la indemana examinatorului pe acelasi
echipament. Diagnosticul final poate sa se bazeze pe o singura procedura sau pe mai multe
proceduri care se completeaza una pe alta sub aspectul informatiilor utile.
Procedurile sunt modalitati de examinare ecografica care au la baza principii constructive specifice.
Se poate vorbi astfel de ecografia 2D, ecografia 3D, ecografia Doppler, elastografia, ecografia cu
contrast i.v. etc.
1. Explorarea ecografica bidimensionala (2D)
Aceasta este procedura de baza care furnizeaza informatii planare sau sectionale. Se numeste si
ecografie “in scara gri” deorece imaginea de pe ecran obtinuta prin aceasta tehnica este alcatuita
dintr–un numar foarte mare de puncte (pixeli, in cazul imaginii digitale) care au straluciri
variabile, de la alb la negru si un mare numar de nuante intermediare.
Fiecare punct are un corespondent in structurile anatomice examinate, stralucirea acestuia fiind in
relatie directa cu impedanta acustica a elementului reflectant. Se poate vorbi astfel despre o forma
de “densitometrie” sau de “palpare vizuala” a structurilor interne. In general, cu anumite exceptii,
structurile reflectante au culoare alba si corespund tesuturilor ferme in timp ce structurile non
reflectante apar de culoare neagra si corespund lichidelor.
Elementele refletante se numesc in terminologia ecografica “ecogene” sau “reflectogene” iar cele
non reflectante se numesc “transsonice”
Examinarea in scara gri este adesea suficienta pentru a formula un diagnostic de normalitate sau
boala. Aceasta procedura permite discriminarea dintre structurile solide si cele lichidiene, permite
identificarea contururilor si caracterizarea texturii organelor interne la o rezolutie apropiata de
aceea a sectiunilor anatomice.
In cursul investigatiei se pot efectua masuratori ale distantelor care sunt exprimate in milimetri sau
centimetri, ale ariilor sau volumelor. Este important de subliniat ca masuratoarea ecografica este
foarte exacta, dimensiunile obtinute pe ecran corespunzand in totalitate realitatii. Examinarea
ecografica 2D are aplicatii clinice in toate domeniile: abdominal, cardiac, respirator, cervical,
musculo–scheletal.
Frecventele de lucru sunt diferite in functie de profunzimea organului examinat. Organele
abdominale se exploreaza cu frecvente de 2 – 5 MHz (echipamentele mai evoluate
permit explorarea cu ajutorul armonicilor tisulare – “Tissue Harmonic Imaging”).
Structurile superficiale se investigheaza cu frecvente de 7 – 12 MHz. Exista echipamente care
functioneaza chiar si la frecvente de 20 – 40 de MHz dar aplicabilitatea acestora este limitata la
dermatologie. Procedura se adreseaza afectiunilor tumorale si a celor inflamatorii, atat pentru
detectare, cat si pentru caracterizare si aprecierea eficientei terapiei. Se foloseste la pacienti cronici,
in conditii de urgenta si chiar la patul bolnavului, in sectii de terapie intensiva sau la domiciliu.
2. Explorarea ecografica tridimensionala (3D/4D)
Este o procedura mai evoluata, folosita curent in obstetrica. In ultimii ani a cunoscut o serie de
aplicatii non-obstetricale, inclusiv cardiace.
Asa cum s–a mai prezentat, metoda se bazeaza pe obtinerea concomitenta a doua planuri sectionale
dispuse perpendicular si, aproape instantaneu, o reconstruire a celui de-al treilea plan, denumit
coronal, dispus perpendicular pe celelalte doua.
Planul coronal nu poate sa fie obtinut la examinarea ecografica 2D decat in situatii particulare
(investigarea rinichilor, a tiroidei).
Un echipament care permite realizarea celor trei planuri sectionale are capacitatea de a construi
intr–un timp ulterior (examinarea 3D clasica) sau concomitent (explorarea 4D sau “real time 3D”)
un volum prin “pozitionarea” in spatiu a tuturor elementelor reflectante identificate sau
reconstruite intre care interpoleaza informatii cu caracteristici ecografice apropiate de ale celor
invecinate. Se obtine in felul acesta un organ sau o structura spatiala foarte apropiata de ceea ce
este ea in realitate.
Avantajul tehnicii 3D/4D este acela de a putea manipula volumul reconstruit atat prin rotire cat si
prin proceduri speciale de substractie de imagine care permit extragerea anumitor trasaturi
caracteristice. Examinarea 3D este avantajoasa pentru recunoasterea anomaliilor fetale si pentru
identificarea mai precisa a sexului fetal.
Exista aplicatii ale metodei 3D/4D in oncologie, pentru calcularea exacta a volumului tumoral
(fig.3.), precum si in toate situatiile in care o regiune de interes este inconjurata de lichid ceea ce
permite un contrast foarte bun al imaginii, de ex. tumori intravezicale sau mase intrachistice.
Examinarea 4D a cordului permite vizualizarea concomitenta a jeturilor sanguine intracardiace
normale sau patologice. Este de subliniat faptul ca, desi are la baza o tehnologie complexa,
ecografia 3D/4D nu aduce beneficii in ce priveste rezolutia imaginii cat mai ales in ceea ce tine de
intelegerea mai exacta a raporturilor spatiale dintre diferitele structuri anatomice.
3. Explorarea Doppler
Este o procedura dedicata investigatiilor cardio–vasculare. Metoda permite detectarea curgerilor
sanguine la viteze mai mari decat 2 cm/sec. caracterizarea tipului de curgere (laminar, turbulent),
masurarea vitezelor si debitelor intr–un loc bine definit, aprecierea sensului de curgere.
In completare la ecografia 2D, poate aduce informatii valoroase referitor la starea peretilor
vasculari si la gradul de stenoza a lumenului. Este utila pentru detectarea trombilor intravasculari,
pentru aprecierea vechimii si a raspunsului sub tratament.
Are indicatii bine definite in arteriopatia obliteranta a membrelor, dar si in aceea a vaselor
mezenterice si in patologia venelor periferice (boala varicoasa cu complicatiile sale).
Ultrasunetele sunt periculoase pentru sănătate?
Nu sunt date care să arată că ultasunetele sunt dăunătoare. Deși ultrasunetele sunt
considerate sigure și cu riscuri minime, riscul poate crește odată cu expunerea prelungită ne-
necesară la energia ultrasunetelor, sau când este efectuată de personal necalificat sau slab calificat.
Nu sunt cunoscute efecte adverse ale ecografiei.
Câte ecografii pot efectua pe an?
Deși ecografiile nu prezintă în general riscuri, se recomandă efectuarea lor doar la recomandarea
medicului și când există un fundament medical concret, mai ales în timpul sarcinii.
Limitările ecografiei
Deși o provedură extrem de utilă, are unele limitări. Una ar fi că undele sonore nu traversează bine
aerul și osul, astfel că sunt ineficiente pentru anumite regiuni care au gaze sau sunt
acoperite de os. Pentru astfel de regiuni sunt mai indicate radiografiile, CT sau RMN.
METODOLOGIA EXAMINĂRII ECOGRAFICE
Ecografia este o metoda complementara de diagnostic la care se recurge numai dupa efectuarea
unei anamneze complete, a unui examen clinic atent si a analizelor complementare considerate
"uzuale" (biochimice, hematologice, radiologice, EKG).

METODOLOGIA DE EXPLORARE

Examinarea se face frecvent matinal sau în cursul zilei, dupa 6-8 ore de la ultima
ingesta alimentara. Pentru bolnavii meteorizati, constipati, se prescrie un regim de
pregatire cu 2-3 zile înaintea examinarii: regim igieno-dietetic, fara alimente fermentabile,
asigurarea tranzitului, medicatie prokinetica, laxativa, sau fermenti pancreatici.
În timpul examinarii bolnavul poate ingera 500-1000 ml apa sau ceai neîndulcit. Dupa
15-20 de minute de la ingesta se reia examenul ecografic, stomacul plin cu continutul lichidian
devine astfel o fereastra ultrasonica, pentru examenul peretilor gastrici sau al spatiului
retroperitoneal.
Examinarea se începe în decubit dorsal, apoi lateral stâng, cu abord intercostal
(pentru domul hepatic), în inspir profund blocat si expir. Transductorul este asezat transvers si
longitudinal pentru lobul hepatic stâng si transvers si oblic recurent pentru lobul drept.
Frecventele pentru examinare sunt cuprinse între 3,5 (standard) si 5 MHz (la pacientii slabi
si la copii).
Rezulatele obtinute se trec în buletinul ecografic, care trebuie sa cuprinda:
1. Analiza morfologica a suprafetelor hepatice.
2. Biometria ficatului (forma si diametre).
3. Analiza ecostructurii hepatice: parenchimul hepatic are o structura omogena, cu
ecouri de aceeasi intensitate, indiferent de profunzimea sectiunii, iar ecogenitatea se apreciza în
raport de ecogeniatea parenchimului renal (care e mai mica).
4. Studiul structurilor canalare intrahepatice: arborele venos portal, arborele cav inferior
intrahepatic (venele suprahepatice), artera hepatica si ramurile, arborele biliar intra si
extrahepatic.
5. Daca exista o leziune probabil sau sigur neoplazica examinarea se continua cu
explorarea grupelor ganglionare cunoscute, a splinei si a venei cave inferioare.

________________________________________________________________________

Ultrasonografia Doppler (ecografia Doppler, Doppler vascular) este o metoda de apreciere a

fluxului sanguin intr-un vas sau a structurii anatomice a acestui vas utilizand ultrasunetul. Metoda
se bazeaza pe efectul fizic cu acelasi nume (efectul Doppler) si este raspandita pe larg in toate tarile,
fiind o procedura ieftina, neinvaziva si inofensiva de examinare a vaselor sanguine. Pentru prima
data Dopplerul vascular a fost utilizat in practica clinica in anii 1960. Esenta acestui fenomen este
ca la miscarea unei surse de unde ultrasonore in raport cu detectorul, frecventa acestor unde se
modifica proportional cu viteza de miscare a sursei. Daca vom trimite o unda ultrasonora spre un
vas sanguin, ultrasunetul se va reflecta de eritrocitele aflate in miscare iar frecventa ultrasunetului
se va schimba in dependenta de viteza eritrocitelor, adica a fluxului de sange. Inregistrarea acestei
diferente permite de a apreciza neinvaziv viteza sangelui in vasul respectiv. Rezultatele pot fi
convertite in semnal color (ca regula vitezele crescute sunt ilustrate in rosu iar cele mici in
albastru), semnal auditiv (sunetele de frecventa inalta vor corespunde vitezelor crescute iar cele de
frecventa joasa vitezelor mici) sau sub forma de grafic in care pe axa Y va fi dispusa viteza fluxului
iar pe axa X timpul. In acest caz valorile pozitive vor corespunde fluxului anterograd iar cele
negative fluxului retrograd. Transpolarea valorilor vitezei fluxului sanguin asupra
particularitatilor anatomice a vasului respectiv se va face luand in consideratie faptul ca la
ingustarea moderata insa incompleta a lumenului unui vas (stenozarea vasului) se va observa o
accelerare a vitezei de circulatie a sangelui in acel vas. Din contra, dilatarea vasului (anevrism) va
duce la un rezultat opus - micsorarea vitezei de circulatie a sangelui. La obliterarea completa a
vasului (ocluzia), fluxul sanguin va fi stopat (bont vascular). In acest caz utila in evaluarea
rezultatelor Dopplerografiei este prezenta si starea functionala a colateralelor vasculare. La
obliterarea unui vas principal se poate observa uneori inversarea fluxului prin colaterale pentru a
asigura vascularizarea regiunilor supuse ischemiei.
Tipurile ultrasonografiei Doppler
• Doppler continuu permite realizarea examenului la patul bolnavului. Evaluarea
fluxului sanguin se face prin aprecierea semnalului sonor in care sunt convertite semnalele
inregistrate de pe vasele examinate.
• Doppler duplex - este o combinare a Dopplerului vascular cu ultrasonografia
standart in mod B ceea ce permite inregistrarea simultana a imaginii bidimensionale a
vasului si a fluxului sangvin in acest vas.
• Doppler duplex color - permite formarea unei imagini unice in care pe imaginea
bidimensionala a vasului se suprapune ilustrarea vitezei fluxului sanguin cu ajutorul
culorilor permitind evaluarea fluxului in timp real.
Ultrasonografia Doppler permite examinarea oricarui vas sangvin de diametru mare si mediu la
care exista un acces al undelor ultrasonore. Examenul Doppler se mai utilizeaza in examinarea
cavitatilor inimii. Cu ajutorul Dopplerului vascular putem depista modificarile fluxului sangvin
intr-un anumit vas (incetinirea sau accelerarea vitezei fluxului) care in mod indirect ne vorbeste
despre modificarile structurale ale acestui vas (stenoza, dilatare, anevrism). Cele mai raspandite
indicatii pentru realizarea ultrasonografiei Doppler sunt:
In neurologie:
• Examinarea arterelor cervicale (artera carotida interna, externa si comuna, artera
vertebrala) pentru depistarea unei stenoze, tromboze, a placilor aterosclerotice.
Ultrasonografia Doppler este metoda utila in diagnosticarea sindromului de "furt" in
artera vertebrala determinat de o stenozare/ocluzare a arterei subclavia stangi.
• Examinarea vaselor intracerebrale (Doppler transcranial) pentru evidentierea unui
anevrism. Este realizata prin asa numitele "ferestre ultrasonore", portiuni ale oaselor cutiei
craniene cu grosime redusa (fereastra temporala) sau orificii anatomice ale cutiei craniene
(fereastra orbitala si cea suboccipitala). Prin fereastra temporala se pot examina artera
carotida interna (ACI), artera cerebrala medie (ACM), anterioara (ACA) si portiunea
incipienta a arterei cerebrale posterioare (ACP). Fereastra orbitala permite examinarea
sifonului arterei carotide interne si artera oftalmica. Prin fereastra suboccipitala devin
accesibile pentru examinare artera baziala si cele vertebrale.
In cardiologie:
Examinarea cavitatilor inimii, pentru evidentierea modificarilor fluxului sanguin: regurgitatii
atriale, stenozarea valvelor mitrale si aortice, alte defecte de flux sanguin intracardiac.
In obstetrica:
Spre deosebire de ultrasonografia standart, ultrasonografia Doppler se utilizeaza mai frecvent in al
treilea trimestru de sarcina, atunci cand toate organele fatului sunt deja dezvoltate, pentru
aprecierea starii sistemului circulator fetal sau placentar. Ecografia Doppler va fi necesar la
gravide in urmatoarele situatii:
• Insuficienta placentara
• Oligoamnios (cantitea lichidului amniotic este mica)
• Malformatii congenitale cardiace ale fatului
• Anomalii cerebrale
• Incompatibilitate Rh (Rezus factor)
In chirurgie
Ultrasonografia Doppler este o metoda utila de diagnosticare si evaluare a patologiei vaselor
periferice, cum ar fi claudicatia intermitenta datorata ocluziei unei artere a membrului inferior
(femorala, tibiala).
______________________________________________________________________
STRUCTURA ATOMULUI
Atom - cea mai mică particulă a unui element care nu poate fi divizată prin metode chimice şi care
păstrează toate proprietăţile chimice ale elementului respectiv.
Atomul - formaţiune complexă: nucleu central dens (+) în jurul căruia gravitează electroni (-).
Nucleul - alcătuit din particule elementare numite nucleoni (protoni - încărcaţi pozitiv şi neutroni
– neutri din punct de vedere electric).
Sarcinile electrice ale protonilor şi electronilor sunt diferite dar egale în valoare absolută în cazul
atomilor neutri.
Cel mai simplu atom - H alcătuit din:
► nucleu (+), compus dintr-un proton şi un neutron;
► un electron (-)
Cel mai mare atom din natură – U (92 protoni,146 neutroni, 92 electroni).

RADIATII ELECTROMAGNETICE

Dupa proprietatile pe care le au radiatiile emise de substantele naturale ,sunt de trei tipuri :
alfa,beta, si gama, denumite altfel dupa primele trei litere din alfabetul grec.
Radiatia alfa are putere de patrundere foarte mica ,fiind formata din particule cu sarcina
pozitiva si masa ;experientele efectuate de Rutherford au aratat ca particulele alfa sunt nuclee de
heliu.Radiatiile alfa sunt formate din grupuri de particule cu energii bine determinate .
b)Radiatia beta are putere de patrundere mai mare decat radiatiile alfa. El sunt formate din
electroni sau pozitroni . Radiatiile beta sunt emise cu toate energiile posibile cuprinse intr-un
interval larg ; zicem ca spectrul energetic al radiatiilor beta este un spectru continuu. Radiatiile
beta au un spectru discret nu sunt emise de nucleu ci provin din invelisul de electroni care
inconjoara nucleul
c)Radiatia gama are cea mai mare putere de patrundere si nu este deviata de campuri electrice
sau magnetice.Aceasta radiatie este de natura electromagnetica si are lungimea de unda foarte
mica.De regula ,radiatia gama insoteste radiatia alfa si beta.
Radiatiile electromagnetice interactioneaza cu substanta pierzand energia prin numeroase procese.
Dintre toate acestea doar trei sunt mai importante din punctul de vedere al pierderii de energie de
catre un fascicol. Aceste procese sunt :efectul fotoelectric ,efectul Compton si procesul formarii de
perechi.
______________________________________________________________________
Un radionuclid (nuclid radioactiv, radioizotop sau izotop radioactiv) este un atom care
are exces de energie nucleară, făcându-l instabil. Această cantitate de energie excesivă poate fi
folosită în trei moduri: emisă din nucleu ca radiație gama; transferatã la unul din electronii săi,
pentru a-l elibera ca electron de conversie; sau folositã pentru a crea și emite o particulă nouă
(particule alfa sau particule beta) din nucleu. În timpul acestor procese, se spune că radionuclidul
suferă o dezintegrare radioactivă. Aceste emisii sunt considerate radiații ionizante, deoarece sunt
suficient de puternice pentru a elibera un electron de la un alt atom. Dezintegrarea radioactivă
poate produce un nuclid stabil sau va produce uneori un nou radionuclid instabil, care poate suferi
alte dezintegrãri. Dezintegrarea radioactivă este un proces aleatoriu la nivelul atomilor unici: este
imposibil să se prevadă când un anumit atom se va dezintegra. Cu toate acestea, pentru o colecție
de atomi dintr-un singur element, viteza de dezintegrare și, astfel, timpul de înjumătățire (t1/2)
pentru această colecție pot fi calculate din constantele lor de dezintegrare măsurate. Intervalul
timpilor de înjumătățire a atomilor radioactivi nu are limite cunoscute și acoperă un interval de
timp de peste 55 de ordine de mărime. Radionuclizii apar în mod natural sau sunt produși în mod
artificial în reactoare nucleare, ciclotroni, acceleratori de particule sau generatoare de radionuclizi.
Există aproximativ 730 de radionuclizi cu timpi de înjumãtãțire mai mari de 60 de minute. Treizeci
și doi dintre aceștia sunt radionuclizi primordiali care au fost creați înainte ca pământul să se
formeze. Cel puțin alți 60 de radionuclizi sunt detectabili în natură, fie ca fii ai radionuclizilor
primordiali, fie ca radionuclizi produși natural pe Pământ prin radiații cosmice. Mai mult de 2400
de radionuclizi au un timp de înjumătățire mai mic de 60 de minute. Cei mai mulți dintre aceștia
sunt produși numai artificial și au un timp de înjumătățire foarte scurt. Pentru comparație, există
aproximativ 254 de nuclizi stabili.
Toate elementele chimice pot exista ca radionuclizi. Chiar și cel mai ușor element, hidrogen, are un
binecunoscut radionuclid, tritiu. Elementele mai grele decât plumbul, elementele technețiu și
promethium, există doar ca radionuclizi.
Expunerea neplanificată la radionuclizi are, în general, un efect nociv asupra organismelor vii,
inclusiv a oamenilor, deși nivelurile scăzute de expunere apar în mod natural, fără efecte
dăunătoare. Gradul de afectare va depinde de natura și amploarea radiațiilor produse, cantitatea și
natura expunerii (contact apropiat, inhalare sau ingestie) și proprietățile biochimice ale
elementului; cu risc crescut de cancer fiind cea mai obișnuită consecință. Cu toate acestea, în
medicina nucleară se utilizează radionuclizi cu proprietăți adecvate atât pentru diagnostic, cât și
pentru tratament. Un trasor de imagine realizat cu radionuclizi este numit trasor radioactiv. Un
medicament farmaceutic realizat cu radionuclizi este numit un produs radiofarmaceutic.
Origine
Natural
Pe pământ, radionuclizii naturali se împart în trei categorii: radionuclizi primordiali, radionuclizi
secundari și radionuclizi cosmogeni.
• Radionuclizii sunt produși în exploziile stelare de nucleosinteză și supernova, împreună cu
nuclizii stabili. Cele mai multe dezintegrãri sunt rapide dar pot fi observate astronomic și
pot juca un rol în înțelegerea proceselor astronomice. Radionuclizii primordiali, cum ar fi
uraniul și toriul, există în prezent, deoarece timpul lor de înjumătățire este atât de lung (>
100 de milioane de ani) încât aceștia nu s-au dezintegrat încă. Unii radionuclizi au timpi de
înjumătățire atît de mare (de multe ori vârsta universului), încît dezintegrarea a fost
detectată abia recent, iar pentru cele mai multe scopuri practice pot fi considerate stabile,
în special bismut-209: detectarea acestei dezintegrãri a însemnat că bismutul nu mai este
considerat stabil. Este posibil ca dezintegrarea să poată fi observată și în alți nuclizi
adăugându-i la această listă de radionuclizi primordiali.
• Radionuclizii secundari sunt izotopi radiogeni derivați din dezintegrarea radionuclizilor
primordiali. Au un timp de înjumătățire mai scurt decât radionuclizii primordiali. Ei apar
în lanțul de dezintegrare al izotopilor primordiali toriu-232, uraniu-238 și uraniu-235.
Exemplele includ izotopii naturali ai poloniului și ai radiului.
• Izotopii cosmogeni, cum ar fi carbonul-14, sunt prezenți deoarece se formează continuu în
atmosferă datorită razelor cosmice.
Mulți dintre acești radionuclizi existã doar în cantitãți mici în naturã, incluzând toți nuclizii
cosmogeni. Radionuclizii secundari vor apare proporțional cu perioada de înjumãtãțire a acestora,
astfel încât cei cu viațã scurtã vor fi foarte rari. Astfel, poloniul poate fi gãsit în minereurile de
uraniu la aproximativ 0,1 mg pe tonã metricã (1 parte în 1010). Radionuclizii suplimentari pot sã
aparã în naturã în cantitãți practic nedetectabile, ca urmare a unor evenimente rare cum ar fi
fisiunea spontanã sau interacțiunile radiațiilor cosmice mai puțin frecvente.
Radionuclizii sunt produși ca un rezultat inevitabil al fisiunii nucleare și al exploziilor
termonucleare. Procesul de fisiune nuclearã creeazã o gamã largã de produse de fisiune, dintre care
majoritatea sunt radionuclizi. Radionuclizii suplimentari pot fi creați prin iradierea
combustibilului nuclear (creând o gamã de actinide) și a structurilor din jur, generând produse de
activare. Acest amestec complex de radionuclizi cu diferite chimii și radioactivitãți face ca
manipularea deșeurilor nucleare și tratarea acestora sã fie deosebit de problematicã. Radionuclizii
sintetici sunt sintetizați în mod deliberat utilizând reactoare nucleare, acceleratoare de particule
sau generatoare de radionuclizi:
• Pe lângã faptul cã sunt extrași din deșeuri nucleare, radioizotopii pot fi produși în mod
deliberat în reactoare nucleare, exploatând fluxul mare de neutroni prezenți. Acești
neutroni activeazã elementele plasate în interiorul reactorului. Un produs tipic dintr-un
reactor nuclear este iridiu-192. Elementele care au o mare înclinație de a prelua neutronii
din reactor sunt considerate a avea o secțiune transversalã mare a neutronilor.
 • Acceleratoarele de particule, cum ar fi ciclotronii, accelereazã particulele pentru a
bombarda o țintã pentru a produce radionuclizi. Ciclotronii accelereazã protonii spre o
țintã pentru a produce radionuclizi cu emisie de pozitroni, de ex. fluor-18.
• Generatoarele de radionuclizi conțin un radionuclid pãrinte care se descompune pentru a
produce un fiu radioactiv. Pãrintele este de obicei produs într-un reactor nuclear. Un
exemplu tipic este generatorul de technețiu-99m utilizat în medicina nuclearã. Parintele
produs în reactor este molibdenul-99.Utilizãri
Radionuclizii sunt utilizați în douã moduri principale: fie numai pentru radiațiile lor (iradiere,
baterii nucleare) sau pentru combinația proprietãților chimice și a radiației lor (markeri,
biofarmaceutice).
• În biologie, radionuclizii de carbon pot servi ca markeri radioactivi, deoarece sunt chimic
foarte asemãnãtori cu nuclizii nonradioactivi, astfel încât cele mai multe procese chimice,
biologice și ecologice le trateazã într-un mod aproape identic. Se poate examina apoi
rezultatul cu ajutorul unui detector de radiație, cum ar fi un contor Geiger, pentru a
determina unde au fost încorporați atomii obținuți. De exemplu, dacã s-ar putea planta
culturi într-un mediu în care dioxidul de carbon conține carbon radioactiv; atunci pãrțile
plantei care încorporeazã carbonul atmosferic ar fi radioactive. Radionuclizii pot fi utilizați
pentru monitorizarea proceselor cum ar fi replicarea ADN sau transportul de aminoacizi.
• În medicina nuclearã, radioizotopii sunt utilizați pentru diagnosticare, tratament și
cercetare. Identificatorii chimici radioactivi care emit raze gama sau pozitroni pot furniza
informații diagnostice despre anatomia internã și funcționarea anumitor organe, inclusiv
creierul uman. Aceștia sunt utilizați în anumite forme de tomografie: scanare și imagisticã
cu lumenecențã Cherenkov cu tomografie computerizatã cu emisie de un singur foton și
tomografie cu emisie de pozitroni. Radioizotopii sunt, de asemenea, o metodã de tratament
în forme hemopoietice de tumori; succesul pentru tratamentul tumorilor solide a fost
limitat. Surse gama mai puternice sterilizeazã seringile și alte echipamente medicale.În
conservarea alimentelor, radiația este utilizatã pentru a opri germinarea culturilor de
rãdãcini dupã recoltare, pentru a ucide paraziții și dãunãtorii și pentru a controla
maturarea fructelor și legumelor pãstrate.
• În industrie și în minerit, radionuclizii sunt utilizați pentru a examina sudurile, pentru a
detecta scurgeri, pentru a studia rata de uzurã, eroziunea și coroziunea metalelor, precum
și pentru analiza în flux a unei game largi de minerale și combustibili.
• La nave spațiale și în alte pãrți, radionuclizii sunt utilizați pentru a furniza energie și
cãldurã, în special prin generatoare termoelectrice radioizotope.
• În astronomie și cosmologie, radionuclizii joacã un rol în înțelegerea procesului stelar și
planetar.
• În fizica particulelor, radionuclizii ajutã la descoperirea noilor fizici (fizica dincolo de
modelul standard) prin mãsurarea energiei și a impulsului produselor lor de dezintegrare
beta.
• În ecologie, radionuclizii sunt utilizați pentru a urmãri și a analiza poluanții, pentru a
studia mișcarea apei de suprafațã și pentru a mãsura scurgerile de apã de ploaie și zãpadã,
precum și debitele fluxurilor și râurilor.
• În geologie, arheologie și paleontologie, radionuclizii naturali sunt utilizați pentru a mãsura
vârstele rocilor, mineralelor și materialelor fosile.
Principiile de bază ale imagisticii cu radionuclizi sunt următoarele:

• o substanţă radioactivă (radionuclid), de obicei în combinaţie cu un compus activ la nivel

biologic, este injectată în corpul pacientului;
• această substanţă ajunge la nivelul unui anumit organ ori tip de ţesut;
• radiaţia emisă la nivelul organului/ţesutului ţintă este detectată şi folosită pentru a genera
imagini ale acelui organ ori pentru a-i evalua funcţiunile.

De cele mai multe ori sunt utilizate substanţe radioactive care emit raze gama, la energii cuprinse
între 100 şi 300 de keV. Mai mult de 95 de procente din tehnicile imagistice cu cameră gama
folosesc tehneţiu-99m (Tc-99m). Acest radionuclid este util în mod deosebit deoarece:
 • produce doar raze gama (se dezintegrează prin prin tranziţie izomerică) cu o energie de 140
keV;
• perioada de înjumătăţire a Tc-99m este de 6 ore, astfel că injectarea radionuclidului şi
colectarea datelor pot fi făcute într-un interval rezonabil de timp şi în acelaşi timp fără ca
pacientul să rămână radioactiv pentru o perioadă lungă de timp);
• poate fi combinat fără dificultate cu substanţe active biologic pentru a forma o largă
varietate de produse radiofarmaceutice.

Tomografia cu emisie de fotoni individuali (SPECT)

Tomografia prin emisie este o metodă imagistică care are ca reprezentante două tehnici
principale utilizate în practica clinică și în cercetare: positron emission tomography (PET) și
single-photon emission computed tomography (SPECT).

Aceste tehnici folosesc substanțe radioactive cu ajutorul cărora se obțin informații despre cum
funcționează unele organe sau unele tumori. PET și SPECT sunt tehnici imagistice
funcționale, spre deosebire de tehnicile radiologice (radiografia, computer tomografia) care sunt
tehnici anatomice.

Tehnica SPECT folosește radiofarmaceutice legate de o substanță radioactivă (radioizotop) care

emite un foton individual de tip gamma la fiecare dezintegrare atomică. Radiofarmaceuticul se
distribuie la nivelul organismului sau la nivelul organelor de interes (os, inimă, creier). Trebuie
menționat că în medicina nucleară radioizotopii utilizați emit miliarde de fotoni în fiecare secundă,
fotoni care vor fi folosiți pentru obținerea unor imagini.

Dezintegrarea radioactivă
Pentru că în tehnica SPECT se folosesc substanțe radioactive și radiații gamma este important să
cunoaștem elemente de bază despre aceste noțiuni.

Unele elemente chimice au nuclei care se află într-o stare instabilă. Acești nuclei își modifică starea
până când ajung la stabilitate. Există două procese prin care un nucleu poate deveni stabil: fie prin
eliberarea de energie sub formă de radiație gamma, fie prin expulzarea unor particule din nucleu.
Aceste procese poartă numele de dezintegrare radioactivă.

Nucleii mari, instabili, pot elimina particule pentru a deveni stabili, iar cea mai mică particulă
stabilă care este eliminată este formată din 2 neutroni și 2 protoni. Această emisie de particule
poartă numele de radiație alfa, deoarece a fost printre primele tipuri de radiație descoperite.

O rază gamma este un foton produs de către un nucleu aflat în stare de excitație. Această radiație
are o putere mare de pătrundere prin materie și nu este deviată de câmpuri electrice sau
magnetice, de aceea prezintă un interes major în medicină.
Trebuie menționat că aceste tipuri de radiații sunt radiații ionizante - adică particulele sau
radiațiile sunt susceptibile să transmită materiei iradiate energia lor. Acest proces se numește
ionizare – poate conferi o încărcătură pozitivă sau negativă moleculelor din materia traversată de
radiație. Acest lucru poate duce la recombinări sau reacții chimice.
Din cauza ionizării pot exista o serie de efecte secundare după expunerea la radiații (dar de obicei
la dozele folosite în medicina nucleară nu apar simptome): greață și vărsături, leziuni cutanate,
cataractă, leziuni ale măduvei osoase, leziuni ale tubului digestiv cu diaree și la doze foarte mari
apariția unor cancere.

Un aparat SPECT este format din mai multe componente dintre care cele mai importante sunt:
 • Colimatorul - Trebuie menționat că fotonii gamma se împrăștie în toate direcțiile,
la 360 de grade. Pentru a putea forma o imagine a distribuției radiofarmaceuticului este
necesar să fie detectate doar radiațiile gamma care provin dintr-o anumită direcție. Pentru
acest lucru se folosește colimatorul, o componentă formată dintru-un strat de plumb (sau
alte elemente grele, dense), strat perforat ca un fagure de miere de niște canale lungi. Astfel,
doar radiațiile care provin dintr-un anumit unghi trec prin perforații, restul fiind oprite de
pereții canalelor sau trec pe lângă colimator. Există mai multe tipuri de colimatoare, la care
diferă lungimea canalelor sau grosimea pereților. Fiecare dintre aceste colimatoare se
foloșeste în funcție de organul investigat.
• Detectorul gamma - Simplistic vorbind, acesta este format dintr-un cristal de
scintilație care transformă radiațiile gamma în fotoni cu diverse lungimi de undă, care mai
apoi sunt prelucrați și trasfomați de către un calculator în imagini.
• Unitatea de procesare a imaginilor

Radiofarmaceutice utilizate de rutină în examinarea SPECT

• Technetium 99m-HMPAO – utilizat pentru evaluarea perfuziei sangvine cerebrale
și fluxului sangvin cerebral;
• Technetium 99m-HexaMIBI- utilizat în evaluarea perfuziei miocardice;
• Technetium 99m-Tetrophosmin - utilizat în evaluarea perfuziei miocardice;
• Talium 201 - utilizat în evaluarea perfuziei miocardice;
• Technetium 99m-pertechnetat - evaluarea funcției tiroidiene;
• Technetium 99m-DTPA - evaluarea funcțională a rinichiului (filtrarea
glomerulară);
• Technetium 99m-MAG3 - evaluarea funcțională a rinichiului (secreția tubulară);
• Technetium 99m-MDP sau HDP - evalauarea sistemului osos;
• Technetium 99m-MAA - evaluarea perfuziei pulmonare;
• Technetium-99m microalbumina - detectarea ganglionului santinelă.

Există două tipuri de imagini care se pot obține prin tehnică SPECT:
• imagini planare: o proiecție bidimensională a distribuiției radiotrasorului într-un
organ;
• imagini tomografice: imagine volumetrică, tridimensională a organului de interes,
obținută prin captarea de radiații gamma din mai multe unghiuri. Detectorul se poate roti
la 360 de grade în jurul pacientului. (1, 2, 3)

Indicațiile tehnicii SPECT

SPECT de sistem osos
După efectuarea unei scintigrafii osoase de corp întreg (imagine planară 2D) există posibilitatea ca
medicul de medicină nucleară să nu poată preciza dacă o leziune focală hipercaptantă este de
natură benignă sau malignă.
Un exemplu clasic în acest sens este prezența unei leziuni mici, hipercaptante, unice la nivelul unei
vertebre la un pacient oncologic. Se pune problema dacă leziunea se află la nivelul corpului
vertebral (fiind vorba despre o metastază) sau la nivelul arcurilor sau procesului spinos al vertebrei
(osteofit, leziune degenerativ-inflamatorie). În acest caz este nevoie de o imagine tridimensională a
vertebrei pentru a putea preciza cu o mai mare exactitate sediul leziunii. Astfel că se efectuează
tehnica SPECT.

Principalele indicații:
• tumori osoase primare - osteosarcom, sarcom Ewing.
• tumori secundare – metastaze ale cancerelor de sân, de prostată și altele;
• osteomielită;
• necroză avasculară;
• artropatii;
• displazie fibroasă;
• fracturi de stres;
• evaluarea protezelor articulare;
 • sacroileită;
• alte leziuni osoase.

Durata achiziției de imagini folosind tehnica SPECT este de aprozimativ 15-20 de minute, timp în
care pacientul trebuie să stea nemișcat, de obicei în decubit dorsal.

Nu este necesară o pregătire specială a pentru a folosi tehnica SPECT, însă pacientul trebuie să se
hidrateze cu 1,5 - 2 litri de lichid după injectare și să își golească vezica urinară înainte de
efectuarea examinării.
Pregătirea pacientului, efectele adverse, contraindicațiile sunt aceleași ca și cele de la scintigrafia
osoasă de corp întreg.
Trebuie reținut că tehnica SPECT de sistem osos nu se efectuează la toți pacienții care sunt
examinați prin scintigrafie osoasă de corp întreg, ci doar în anumite cazuri sau circumstanțe
speciale. (4)
SPECT de perfuzie pulmonară
Principalele aplicații clinice ale SPECT de perfuzie pulmonară:
• embolia pulmonară, monitorizarea și verificarea eficacității tratamentului;
• cancer bronho-pulmonar;
• bronhopneumopatia cronică obstructivă.

Rolul SPECT de perfuzie pulmonară este de a determina distribuția fluxului sangvin la nivelul
plămânului. Este o examinare complementară tehnicilor radiologice ca angiografia pulmonară sau
computer tomografia (CT). De asemnenea, SPECT poate aprecia tulburările de perfuzie ale
plămânului apărute din cauza cancerului bronho-pulmonar. Pacientul nu necesită o pregătire
anume, examinarea are o durată de 15-20 de minute cu pacientul în decubit dorsal. (5)
SPECT cerebral de perfuzie
În această investigație radiofarmaceuticul penetrează bariera hemato-encefalică și ajunge la nivelul
structurilor cerebrale unde este fixat în raport cu fluxul sangvin. Astfel se pot evidenția zone
hipoperfuzate, hiperperfuzate sau zone cu procese dislocuitoare de spațiu (tumori, abcese).

Principalele indicații clinice:

• determinarea cantitativă a fluxului sangvin cerebral;
• accident vascular cerebral (AVC);
• boala Alzheimer în care se observă hipoperfuzie parieto-temporală bilaterală;
• demențe post-infact cerebral;
• hidrocefalie;
• sindrom depresiv major în care apare hipoperfuzie bilaterală în lobii frontali;
• epilepsie;
• boala Parkinson;
• boala Huntington;
• traumatisme cerebrale;
• hemoragii subarahnoidiene;
• tumori craniene;
• evaluarea perfuziei cerebrale după tratamente sau intervenții neurochirurgicale.

Pacientul trebuie să fie într-un repaus fizic și psihic înainte și după injectare, până la efectuarea
examinării. Pacientul va sta într-o cameră liniștită, slab luminată, iar în timpul examinării va sta în
decubit dorsal cu capul fixat cu niște benzi. Este foarte important ca mișcările să fie cât mai mult
limitate în timpul examinării pentru a nu apărea artefacte care pot compromite examinarea. (6)
SPECT cardiac de perfuzie
Examinarea explorează perfuzia miocardică, deoarece radiofarmaceuticul se fizează la nivelul
miocitelor proporțional cu fluxul sangvin coronarian, dar și cu viabilitatea miocardului.

Principalele indicații clinice:

• diagnosticul și evaluarea necrozei miocardice;
• diagnosticul și evaluarea ischemiei miocardice;
 • evaluarea viabilității miocardice, evaluarea miocardului hibernant;
• examinare complementară în diagnosticul sarcoidozei, cardiomiopatiei hipertrofice;
• diagnosticul diskineziilor ventriculare atunci când se folosește modul ekg-gated.

SPECT cardiac se poate efectua atât cu pacientul în repaus, cât și în timpul testului de efort.
Pacientul trebuie să oprească medicația în ziua efectuării investigației, să se hidrateze, iar după
injectare să mănânce un prânz care stimulează colecistul cu scopul de a elimina radiofarmaceuticul
de la nivelul sistemului digestiv pentru a nu crea artefacte asupra cordului.

Dacă se efectuează SPECT cardiac la efort este necesară pregătirea obișnuită a pacientului pentru
testul de efort.
Durată examinării este de aproximativ 20 de minute cu pacientul așezat în decubit dorsal și uneori
în decubit ventral (pe burtă). (7)
SPECT pentru detectarea ganglionului santinelă
Radiofarmaceuticul este injectat peritumoral și este apoi preluat de circulația limfatică. Astfel
radiofarmaceuticul este drenat către ganglionii santinelă, care reprezintă prima stație în care pot
ajunge celulele tumorale.

Aplicații clinice:
• melanomul malign;
• cancere ale tegumentului;
• cancerul de sân;
• cancer de col uterin;
• cancere din sferă ORL. (8)

Nu este necesară o pregătire specială a pacientului. Poziția acestuia în timpul examinării depinde
de localizarea leziunii, pentru că aceasta trebuie să fie îndreptată spe detectorul gamma. Durată
examinării este de aproximativ 20-30 de minute.
Ganglionii santinelă vor fi marcați pe suprafața tegumentului pentru a putea fi reperați cu ușurință
de chirurg și excizați.
Trebuie menționat că tehnica SPECT este folosită la ora actuală împreună cu un sistem CT, astfel
că majoritatea aparatelor existente pe piață sunt aparate hibride SPECT/CT.

Sumarizând, la o investigație SPECT/CT se efectuează două tipuri de imagini, care mai apoi sunt
fuzionate într-o singură imagine. Acest lucru este util deoarece se obțin informații precise despre
cum funcționează unele organe. Imaginile SPECT sunt obținute după administrarea intravenoasă a
unui radiofarmaceutic cu afinitate pentru organul de interes. Radiația gamma provenită de la acest
radiofarmaceutic este detectată mai apoi de un detector care se rotește în jurul pacientului la 360
de grade. În acest mod se obțin imagini care permit reconstrucția tridimensională a zonei de
interes.

Imaginile CT sunt obținute în mod similar. Aparatul se învârte în jurul pacientului la 360 de grade
obținându-se din nou imagini tridimensionale, cu mențiunea că la examinarea CT se folosesc
radiații X.
De menționat că aparatele CT folosite în sistemele hibride SPECT/CT sunt „low dose”, iradiază
foarte puțin și nu sunt potrivite pentru diagnostic exact, ci doar pentru a preciza cu o mai mare
acuratețe poziția anatomică a leziunii de interes.
Similaritățile dintre SPECT și CT în achiziția și procesarea de imagini permit ca imaginile să poate
fi fuzionate. (3)
Pozitron = particulă elementară cu sarcina electrică pozitivă și cu masa egală a electronului;
antielectron
Tomografia = o radiografie ce permite obținerea de imagini dintr-un singur plan de profunzime.
Tomografia cu Emisie de Pozitroni / PET scan - este o metodă de Imagistică Medicală de
ultimă generație, constituind modalitatea cea mai modernă de diagnostic. PET scan permite
medicului să examineze complet și dintr-o dată corpul pacientului, prin producerea unor imagini
ale fiziologiei, deci funcționării organismului, imagini imposibil de obținut cu alte metode. Acest
mod de vizualizare înfățișează metabolismul precum și alte funcții importante, nu doar simpla
structură anatomică a anumitor organe așa cum este revelata de clasicele examene radiologice
Scanarea de tip PET este frecvent folosită pentru supravegherea periodică a posibilelor degenerări
de tip malign; este un procedeu prin care se identifică celulele tumorale din organism. Este
injectată intravenos o mică cantitate de glucoza (zahăr) marcată radioactiv. Scaner-ul PET se va
roti in jurul corpului și va capta imagini ale zonelor din organism unde glucoza este consumată.
Celulele maligne vor apărea mai luminoase deoarece sunt mai active metabolic și folosesc mai
multa glucoză .
Scanarea PET poate :
• diferenția tumorile maligne de cele benigne
• diferenția între un nodul limfatic malign și unul benign
• detecta degenerarea malignă într-un țesut cu aparență anatomică normală
• evalua răspunsul la tratamentul anti canceros
• poate fi folosită pentru măsurarea metabolismului cerebral.
Studiile științifice au arătat că degenerarea senilă de tip Alzheimer poate fi identificată prin
scanare PET înainte de apariția simptomelor clinice: pierdere de memorie sau tuburări
comportamentale. Detectarea senilității de tip Alzheimer cât mai devreme este extrem de
importantă pentru a da posibilitatea noilor opțiuni de tratament să fie cât mai efective.

Indicațiile PET sunt: complement al mamografiei în detectarea cancerului mamar, diagnosticul

diferențial benign-malign al tumorilor mamare, stadializarea cazurilor noi de cancer mamar,
detectarea metastazelor la distanță și evaluarea răspunsului la terapia neoadjuvantă
Deocamdată, PET rămâne o investigație mai scumpă decât tehnicile imagistice clasice, de aceea
PET este utilizată în evaluarea tumorilor mamare doar în situații speciale: la pacientele cu risc
înalt, boala fibrochistică sau implantele mamare.
Demența poate fi vindecată. Cinci oameni dintr-o sută vor suferi de o formă de demență, dintre
care cea mai frecventă este Alzheimer, care nu poate fi detectată prin CT sau RMN. Cu ajutorul
PET/CT, maladia Alzheimer poate fi identificată și diagnosticată cu patru-cinci ani înainte de a se
manifesta, iar tratată în acel moment, nu mai progresează.

IV. Investigația imagistică a sistemului osteo-articular.

1. Metode imagistice de examinare a sistemului osteo-articular.

Examenul radiologic este metoda cea mai valoroasă şi absolut indispensabilă pentru
explorarea scheletului şi a articulaţiilor, singura metodă de explorare în măsură să ofere
clinicii date esenţiale, de cele mai multe ori de neînlocuit, atât despre anatomia, fiziologia
scheletului cât şi despre eventualele sale modificări patologice. El dispune de mijloace
multiple pentru explorarea scheletului, locul cel mai important aparţinând radiografiei.
Examenul radiologic trebuie să fie întotdeauna precedat şi însoţit de un examen clinic atent
şi complet local, regional şi general. Radiografiile trebuie efectuate cel puţin în două
incidenţe perpendiculare între ele şi a ambelor oase simetrice. Celelalte procedee şi tehnici
de explorare (radiografia mărită, tomografie liniară, arteriografia, artrografia, scintigrafia)
aduc numai date suplimentare, elemente care verifică datele evidenţiate pe radiografie,
metodă care nu poate fi înlocuită ci doar completată. Tehnicile moderne (ultrasonografia,
CT, IRM, PET, SPECT) aduc date importante în stadiile timpurii ale modificărilor
scheletului. Ele sunt în măsură să scoată în evidenţă elemente ale substratului anatomic
care nu apar întotdeauna pe radiografie.

2. Tipurile de fracturi după mecanismul producerii: fracturi de forţă, fracturi de oboseală, fracturi
directe, fracturi indirecte, fracturi prin armă, fracturi patologice.
In faţa unei suspiciuni de fractură sau luxaţie, rolul examenului radiologic este de a preciza existenţa
leziunii, tipil şi sediul ei şi de a căuta leziunile asociate. Sunt necesare două incidenţe perpendiculare una
pe cealaltă pentru a aprecia traiectul fracturii şi deplasarea fragmentelor. Aceste incidenţe pot fi
completate cu de incidenţe speciale pentru a decela leziuni invizibile prin procedeele standard.
Radiologic, o fractură se traduce prin 1-2 linii radiotransparente care întrerup complet sau incomplet,
continuitatea osului.

Fractura directă se produce la nivelul la care acţionează forţa, reprezentată prin zdrobire,
compresiune sau şoc violent. Acestea sunt fracturi apărute la marile accidente, care se asociază cu
leziuni mai mult sau mai puţin grave ale părţilor moi.

Fractura indirectă se produce în alt loc decât acolo unde a acţionat agentul traumatic. Aceste
fracturi sunt cele mai numeroase şi după modul de aplicare a traumatismului, se pot produce diferite
tipuri anatomo-patologice de fracturi.

fracturi de oboseală – sau fracturi de mers, sunt provocate de microtraumatismele repetate şi apar de
obicei la membrele inferioare;

fracturi în os patologic – apar pe un os fragil, afectat de demineralizări, displazii, infecţii, tumori,

afecţiuni neuro-endocrine.

3. Tipul traiectului fracturii după număr: unice, multiple, cominutive, simultane.

Unică-fractura unui os numai in două fragmente, cu o linie de fractură

Cominutivă – fractura unui segment osos în mai mult de doua fragmente
Fractura combinată - în cazul în care fractura este combinată cu leziuni interne
Fractura simultană (multipla) –fractura simultana a mai multor segmenteosoase
4. Semiologia radiologică a fracturilor: traiectul fracturii, deplasarea fragmentelor fracturate.
Linia de fractură-o încălcare a integrității structurii osoase sub forma de întrerupere :
-fractura recentă-linie de fractură este cu marginizimțate, ascuțite;
-fractura veche - în 7-10 zile după accidentarea aparmarginile de resorbție
a fragmentelor osoase ;
-fractura cronică- 2-3 saptamani dupa un traumatism( osteoporoza fragmentelor
osoase, marginile neclareale fragmentelor de oase ) .
Deplasarea fragmentelor :Discrepanța dintre fragmentele osoase- o linie de iluminare
Tipuri de fracturi în funcție de direcția liniei de fractură :
1 -line fractură transversală ; 2-linie oblică; 3-linie de fractură elicoidale ;4 -două linii de
fractură; 5 – fractura fragmentata, în care nu este specificat linia de fractură ; 6- linia
de fractură în formă de T ; 7- în formă de U; 8-verticală ; 9-linia de fractură în epifize; 10-
linie de fractură la apofizeolize; 11 -fractura subperiostală în care linia de fractură este
aproapenediferențiată ; 12- fractura de tip " ramurei verzi "
Deplasarea fragmentelor osoase
-Radiologic descriem deplasarea fragmentelor osoase in dependență de fragmentul osos
central.
-Fragmentul central este considerat cel mai apropiat de cap sau coloană vertebrală.
Tipuri:1 - incomplete lateral ; 2 - lateral complet ( medial ) ; 3 - complet ( lateral) ; 4 -
posterior lateral complet ; 5 - complet anterior ;6 –încălecarea fragmentelor ; 7 - în
lungime, cu fragmente de impactare osoase ; 8 -divergența fragmentelor ; 9- pe
periferie ; 10 - în unghi
5. Evoluţia fracturilor.
Urmărirea radiologică a evoluţiei unei fracturi este de mare importanţă pentru ortoped. Imaginea
radiologică se modifică în funcţie de evoluţia morfologică a focarului de fractură:

Leziunea histologică :1) Fractură şi formare de hematom;2) Hiperemie, urmată de demineralizare şi

organizarea unui calus fibros;3) Apariţia calusului osos primar (aproximativ după 4 săptămâni);4)
Rezorbţia calusului primar şi apariţia calusului secundar;5) Revenirea la normal

Aspectul radiologic :1)Tumefacţia păţilor moi în jurul focarului de fractură;2)Diminuarea densităţii

extremităţilor osoase şi lărgirea aparentă a focarului de fractură;3)Mică zonă calcificată în jurul focarului
de fractură;4)Densificarea calusului şi acoperirea pro-gresivă a traiectului de fractură ;5)Apariţia de
travee osoase în interiorul calusului

6. Complicaţiile fracturilor.

În cursul evoluţiei unei fracturi pot apare o serie de complicaţii:

• calusul vicios – consecutiv poziţionării greşite sau unei deplasări secundare, fixează fragmentele
osoase într-o poziţie nefuncţională;

• pseudartroza – caracterizată prin definitivarea soluţiei de continuitate a osului, este consecutivă unor
defecte de imobilizare, intoleranţă la corpi străini, infecţii;

• osteomielita, osteonecroza aseptică, osteoporoza algică posttraumatică;

• anchiloza – apare în special după fracturile intraarticulare sau după imobilizare prelungită, fracturi-
luxaţii;

• necroza osoasă posttraumatică – eate datorată tulburărilor micro-circulaţiei locale, interesând în

special capul femural şi oasele mici ale membrelor.

7. Semiologia imagistică a luxaţiilor și subluxațiilor.

Prin luxaţie se înţelege dislocarea persistentă a suprafeţelor osoase cu modificarea raporturilor osoase
normale ale articulaţiei respective. Ele se recunosc clinic uşor. Radiografia este necesară pentru
decelarea unei fracturi asociate. Radiologic, diagnosticul de luxaţie poate fi dificil la copii când nucleii de
osificare epifizari ne pot induce în eroare - se preferă radiografii comparative ale segmentelor simetrice -
cot, oasele carpului, ale tarsului. Luxaţiile pot fi:

Luxaţii traumatice - se întâlnesc mai frecvent la umăr, cot, degete. Radiografia arată direcţia în care s-
a deplasat osul respectiv şi o eventuală fractură asociată;

Luxaţiile patologice - apar după sau în cursul unor boli situate la nivelul articulaţiei respective: TBC,
poliartrita reumatoidă, artrite purulente, etc.;

Luxaţiile congenitale - pot fi situate la nivelul genunchiului, umărului, rotulei, cea mai frecventă şi mai
importantă fiind luxaţia şoldului (displazia luxantă a şoldului) care apare în cursul vieţii intrauterine sau
în primele luni de viaţă, mai ales la fetiţele născute în prezentaţie pelviană.

Examenul radiologic are o importanţă foarte mare în precizarea diagnosticului cu condiţia ca

poziţionarea să fie perfect simetrică (o mică asimetrie a bazinului poate produce false proiecţii care duc
la diagnostice greşite ).
Semnele radiologice sunt dependente de vârsta sugarului. În primele trei luni de viaţă, semnele
radiologice fiind neconcludente se indică ultrasonografia.

8. Semiologia imagistică a modificărilor de formă şi dimensiuni (atrofia osoasă, os suflat, deformări

osoase, hipertrofia osoasă).

Modificarile de forma ale osului sunt:

-hiperostoza;-exostoza;-oedostoza;-scoliostoza.

Modificarile de dimensiuni:-aplazii;-hipoplazii;-hiperplazii;-displazii.

Hiperostoza - ingrosarea osului in urma aparitiei unui volum de os nou format nu prin functia
periostului. Se intilneste sihiperostoza de provenienta functionala.

Os "suflat" - osul se mareste local in volum, insa cantitatile de tesut osos se micsoreaza, fiind
inlocuite de formatii patologice. Spre exemplu : la dezvoltarea unui chist, tesutul osos este
inlocuit de cel fibros, iar la un encondrom - de tesutcartilaginos.

Atrofia - poate fi concentrica, caracterizata prin resorbtia tesutului osos din partea
subperiostala. In acelasi timp din parteaendostala procesul de creatie a tesutului osos nu-i
dereglat.

9. Semiologia imagistică a modificărilor de structură (osteoporoza, osteoscleroza, osteodistrucţia,

osteonecroza, osteoliza).

Leziunile elementare ale macrostructurii osteoarticulare sunt consecinţa unei tulburări în fiziologia
normală a ţesutului osos fiind rezultatele ruperii echilibrului dintre procesul osteoformator şi cel
osteodistructiv.

1.Leziuni elementare prin deficit de ţesut osos – depunere insuficientă a sărurilor minerale fosfocalcice
pe trama proteică fie din aport alimentar deficitar, absorbţie deficitară, lipsă de fixare sau mobilizarea
lor din os – osteoporoză. Radiologic oasele devin radiotransparente, canalul medular este lărgit,
compacta subţiată. Osul spongios devine mai transparent, ochiurile dintre travee mai largi, traveele sunt
mai fine.

Lipsa atât a substanţei anorganice cât şi a celei organice – osteoliza – se datoreşte activităţii
osteoclastice intense. Radiologic apare o lipsă de ţesut osos (gaură în os). Dacă ea este periferică, de
dimensiuni mici, se numeşte carie osoasă; dacă este centrală se numeşte cavernă osoasă. Zona mică de
osteoliză din epifize, bine delimitată poartă numele de geodă.

2. Leziuni elementare prin exces de ţesut osos pot fi consecinţa activităţii osteoblastice supranormale
sau dezechilibru între activitatea osteoblastică normală şi cea osteoclastică redusă dând naştere la
condensare – osteoscleroză – de grade diferite. Când procesul are loc în structurile spongioase, traveele
se îngroaşă, ochiurile spongioasei diminuă şi, în final osul devine radioopac fără nici o structură. Când
depunerea de os are loc la nivel diafizar, aceasta se poate face pe seama endostului (endostoză) sau a
periostului (periostoză). În cazul endostozei, compacta osului este îngroşată, canalul medular este
îngustat, neregulat, uneori obstruat parţial sau total. Depunerea de minerale nu respectă arhitectura
normală a osului. Periostoza constă în formarea de os înafara compactei prin iritarea periostului.
Radiologic apar depuneri osoase extern de compactă, ca un manşon, ca lamele suprapuse sau spiculi de
diferite forme şi dimensiuni dispuse perpendicular sau radiar; alteori osul se dispune anarhic în părţile
moi.

3. Leziuni elementare prin exces şi deficit simultan de ţesut osos – osteonecroza (septică sau aseptică)
determină o zonă de osteoliză în jurul unui sechestru osos (parte de os izolată circulator), cu reacţie
periostală pe un fond de osteoporoză regională.

10.Modificările periostului (periostoza, periostită: liniară, dantelară, acciformă, simptomul

„cozoroc” ).

Una din functiile de baza ale periostului consta in producerea tesutului osos.Ea se
manifesta activ prin procesul de crestere si dezvoltare a scheletului.Schimbarile periostului
provocate de unele afectiuni de origine inflamatoare se manifesta prin simptomul de
periostita.Reactiile periostului conditionate de alti factori - periostoze.
Periostitele si periostozele radiologic se caracterizeaza prin desene, forma, localizare,
raspindire si numarul de oase afectate. Mai intii apare reactia periostala sub forma de o
foita fina (periostita liniara). Substratul anatomo-patologic alacestui fenomen este
determinat de cumularea subperiostala de exsudat si puroi - ca rezultat periostul este
detasat. Stratulcambial al periostului genereaza tesut osteoid, care osificinduse, margineste
procesul patologic.
Sifilisul tertiar formeaza stratificari periostale dantelate.
Afectiunile inflamatoare cronice conditioneaza
aparitia periostitei cu franjuri. O mare insemnatate in diagnosticul tumorilor osoase are
aprecierea schimbarilor periostaleaciculare.
O deosebita importanta diagnostica are simptomul de stratificare periostala sub forma de
"cozoroc", care apare, de regula,la tumorile maligne (sarcomul osteogen, reticulosarcomul,
tumoarea Ewing).
11.Schimbări din partea ţesuturilor moi (de volum şi de structura).

Aer în țesuturile moi - un semn al unei fracturi sau de gangrena calcificarea de diversă natură
Creșterea și scăderea volumului
Prezența corpurilor străine
12.Semiologia imagistică a modificărilor articulare.
Modificarile radiologice elementare ale suprafetelor articulare sunt modificari de tip distructiv
sau modificari de tipconstructiv osos.Modificarile de spatiu articular pot ficlasificate in :

a) Modificari de inaltime;

b) Modificari de forma;

c) Modificari de transparenta.

Majoritatea maladiilor articulare se pot manifesta prin urmatoarele simptome:-schimbarea

dimensiunilor interliniei spatiului articular;-schimbarea placilor subcondrale ale suprafetelor
articulare;-deformarea capeteleor articulare ale oaselor;-schimbarea corelatiilor obisnuite intre
suprafetele articulare si aprecierea unor formatii intraarticulare.
Metodele de examinare ale articulaţiilor sun radiografiile în două incidenţe, comparativ cu articulaţia
simetrică, radiografii mărite, artrografia cu substanţă de contrast pozitivă sau negativă, tomografia, CT şi
IRM.

Artritele Apar în bolile reumatismale, în diverse infecţii (gonococ, stafilococ, tbc), în stări alergice, în
afecţiuni dismetabolice (artrita uremică, diabetică), în boli ale glandelor cu secreţie internă, boli ale
sângelui etc. După evoluţie, ele se împart în artrite acute şi artrite cronice.

Artritele acute nu au semne radiologice. Procesul inflamator se dezvoltă mai întâi în părţile moi
articulare: sinovială, capsulă, ligamente şi târziu invadează cartilajul. Metoda de utilizat pentru
diagnostic este IRM.

Artritele cronice cele mai frecvente sunt poliartrita reumatoidă, artrita tbc şi artritele din diferite boli
generale.

Poliartrita reumatoidă Este mai frecventă în ţările cu temperatură joasă şi umiditate mare. Leziunile apar
iniţial la sinovială de unde se extind la capsulă, cartilagii şi suprafeţele osoase articulare. Debutul este în
copilărie şi adolescenţă, este insidios cu dureri la articulaţiile mâinilor şi picioarelor. Durerile sunt
migratoare, apar subfebrilităţi cu evoluţie de lungă durată. Apoi apare tumefacţia articulară, retracţii ale
părţilor moi cu deformări ale degetelor. Rar debutul este monoarticular – genunchi, tibiotarsiană sau la
altă articulaţie. Anatomopatologic apare la debut o leziune sinovială exudativă cu exudat bogat în
proteine, urmat de o fază granulomatoasă apărând un ţesut de granulaţie (panus) care se întinde pe
suprafaţa sinovialei. În stadiul următor panusul se extinde şi pe cartilajul articular pe care îl distruge. În
ultima fază ţesutul de granulaţie se transformă în ţesut fibros care apoi se calcifică ducând la o anchiloză
fibroasă şi osoasă.

Radiologic. În primele luni de la debutul clinic, radiografiile sunt normale. Ulterior apare o tumefiere a
părţilor moi, osteoporoză segmentară care se va însoţi de mici zone de osteoliză (geode) subcondrale în
epifize. Prima geodă apare în epifiza stiloidă a ulnei, apoi în oasele carpului şi oasele scurte de la mâini şi
picioare. În evoluţie leziunile cresc în dimensiuni suprafeţele articulare se distrug, spaţiul articular se
îngustează şi, în final apare anchiloza carpului sau tarsului. Articulaţiile degetelor se deformează, apar
subluxaţii datorită sclerozei inegale a ligamentelor, capsulei şi atrofiilor musculare. Este faza de
anchiloză deformantă. Deformările articulare, anchilozele şi subluxaţiile modifică complet forma
anatomică normală a articulaţiei respective apărând aspectul de mână de ghiară, degete în ciocan,
deviaţie cubitală, mîna în cap de lebădă.

La nivelul articulaţiilor mari (genunchi) se produce iniţial o demineralizare accentuată, apoi dispare
spaţiul articular, suprafeţele articulare sunt deformate şi se produce anchiloza ca şi la articulaţiile mici.

5)Metode imagistice de investigație în stomatologie.

1.Metode radiologice de investigație în stomatologie. Clasificare.

Pentru radiografierea complexului mofo-functional dento-parodontal-alveolar se folosesc

multiple tehnici si metode care , in mare parte se impart in doua categorii:

tehnici cu film intraoral

incidente cu film plasat retro-dento-alveolar ( prin contact) ( Dieck retroalveolar; Raper
interproximal)
incidente cu filmul plasat ocluzal ( film muscat) ( Belot, Simpson)
tehnici cu film extraoral
radiografia dento-alveolara panoramica
ortopantomografia O.P.T.
tomografia liniara ( “clasica”, conventionala)
teleradiografia
panagrafia
fistulografia
radiocinematografia
Auxiliare:
gaimorografia
sialografia
pnemografia

Aceasta clasificare a tehnicilor/metodelor de rafiografiere folosite in odonto-stomatologie si in

patologia oro-maxilo-faciala are drept criteriu locul unde este plasat filmul , dar mai sunt si alte
criterii cum ar fi :
intinderea regiunii de radiografiat ( tehnici de ansamblu sau sectoriale- segmentare) numita
radiografierere cu “con lung” sau tehnica fasciculelor paralele”
directia si orientarea fasciculului de raze roentgen ( incidenta orizontala , oblica , axiala)
regiunea de radiografiat

2. Metode de radiografiere intra-orala. Clasificare.

Incidentele cu film intraoral - reprezinta o mare parte dintre examenele radiologice folosite in
diagnosticul modificarilor complexului dento-paradonto-alveolar si prin aceste metode se obitn
radiografii selective, pentru un dinte sau un grup limitat de dinti impreuna cu parodontiul aferent.

Clasificare:
tehnici cu film intraoral - filmul este asezat endobucal si cuprinde variantele:
- incidente cu film plasat retro-dento-alveolar ( prin contact) ; metoda: cind pelicula invelita in
hirtie neagra , apoi in hirtie parafinata se fixeaza prin apasare pe mucoasa boltii palatine sau
suprafata interna a corpului mandibulei
filmul este asezat intraoral retroalveolar- incidenta Dieck
filmul este asezat intraoral retrocoronar- incidenta Raper
- incidente cu filmul plasat ocluzal ( film muscat); metoda: cind pelicula este strinsa intre dintii
maxilarelor
filmul este asetrat intraoral in planul de masicatie sau de ocluzie - planul Isard iar raza centrala
este oblica fata de film - incidenta Belot
incidenta Donovan
radiografia ocluzala - Bitewing
3.Radiografia prin contact: varianta Dieck (retroalveolar), varianta Raper
(interproximal). Tehnica efectuării generală ș i în funcț ie de dinț ii examinaț i.
Indicații.
RETRO-DENTO-ALVEOLARE
Imaginile obtinute prin aceste incidente au la baza posibilitatile de radiografiere a unui corp
tridimensional ( respectiv un dinte) si care va aparea pe film sub forma unei imagini plane (
bidimensionale). O incidenta de fata retro-alveolara ( linguala sau palatinala) trebuie sa fie
izometrica ( plan vertical) si ortoradiala ( plan orizontal), pentru a obtine o imagine cit mai
adecvata a dintelui , alveolei si parodontiului.
Tehnica: Particularitatile constructiei anatomice a maxilarelor nu ne permite sa aranjam pelicula
paralel cu dintii, ea este fixata sub un unghi fata de axa dintelui cercetat, in asa fel coroana
dintelui se lipeste de pelicula pe cind radacina se gaseste mai departe de ea , ca rezultat imaginea
proceselor patologice apare alterata ,prin urmare la radiografia fiecarui dinte unghiul de inclinare
a tubului de raze X este schimbat fiind dirijat de un dispozitiv special pentru masurarea
unghiurilor amplasat pe suprafata invelisului protector al tubului.

In acest sens o incidenta retro-alveolara poate fi. :

A- periapicala- pentru un grup limitat de dinti ( impreuna cu paradontiul respectiv, inclusiv cel
apical ) de pe o arcada - incidenta Dieck
B- interproximal, de tip bite-wing ( film cu aripioara) cind pe o singura radiografie apar dinti
omonimi ( apartinind ambelor arcade) aceasta incidenta nu evidentiaza apexurile si nici
parodontiul apical al dintilor respectivi. - incidenta Raper

4. Radiografia cu film ocluzal: varianta Belot, varianta Simpson. Tehnica

efectuării generală ș i în funcț ie de dinț ii examinaț i. Indicații.
Radiografia intraorala prin muscare este utilizata in cazul cind radiografia prin contact nu poate
fi efectuata ( traume, inflamatii si tumori ale cavitatii bucale). Filmarea prin muscare este
comoda la cercetarea copiilor , tinerilor pentru a obtine imaginea fundului cavitatii bucale ,
glandelor salivare sublinguale si submandibulare , a maxilarelor in incidenta axiala.
FILM PLASAT OCLUZAL ( muscat)
- metoda Belot- se realizeaza cu ajutorul unui film ocluzal muscat, mentinut orizontal ,
fascicolul inclinat la 55* pe filmul radiologic, pentru radiografia dintilor maxilari si caudo
craniala pentru cei mandibulari . Indicatii: Cu ajutorul acestei metode se obtin relatii privind
arcada superioara si palatul dur, eventualii dinti inclusi la nivelul mandibulei , patologia
planseului bucal
- metoda Simpson - imagini cu dinti proiectati axial , dirijarea fasciculului de radiatii roentgen
va fi cranio-caudala pentru dintii maxilari si caudo-craniana pentru cei mandibulari , iar
inclinatia acestuia va fi diferita pentru diverse regiuni dentare. Pe film vor aparea imagini
sub forma unor sectiuni transversale ( un cerc radioopac cu o transparenta centrala , calalul
radicular). Indicatii: dinti inclusi , calculi radioopaci, corpuri straine, chisuturi. ,tumori.
5.Metode de radiografie extraorala.
Radiografia extraorala mai des este folosita pentru a obtine imaginea mandibulei. , articulatiei
temporomandibulare , oaselor fetei si glandelor salivare, sinusurilor paranazale, osului zigomatic
si oaselor boltii craniene- in incidente antero-posterioara si axiala. Se utilizeaza pelicule de
dimensiunile 13X18 si 18X24 cm cu ecrane amplificatoare
6)Anatomia radiologiei normală a structurilor dento-maxilare. articulaţiei
femporomandibulare.
1. Anatomia radiologica a maxilarelor.
Structura osoasa a maxilarului superior în diferite părți ale osului e aceeași. Desenul de „gauri
mici” caracteristic, e relativ putin diferit la diferite grupe de varste. Sarcina mecanica
masticatorie de la dintii superiori se trasmite in directie verticala la „contraforsele” zonei mijlocii
a craniului facial pana la glabela. Asa si se explica directia verticala a trabeculelor functionale
ale procesului alveolar.
Fata anterioara e dispusa intre marginea inferioara a orbitei si procesul alveolar. Cu 0.5-1cm mai
jos de marg inf a orbitei se deschide canalul orbital inferior prin care trec nervul mandibular,
artera si vena corespunzatoare. Mai jos de foramen se afla fosa canina rpin care de obicei se
deschide sinusul in interventiile chirurgicale.
În secțiunea centrală a maxilarului este vizualizat sinusul maxilar în formă de iluminare de formă
triunghiulară. Sinusurilor maxilare apar la luna a 5-a dezvoltarii fetale în formă de gropi mici, la
luna a 7-a radiologic sunt vizibile peretii ososi ai sinusului. La copiii de 2,5-3 ani - iluminare
deformă triunghiulară plină de muguri dentari. Formarea sinusurilor se termina la 13-15 ani,
volumul fiind aprox 15-20 cm3. Sinusul drept si stang pot sa difere. Grosimea mucoasei în mod
normal nu depășește 1-1,5 mm. Peretii sinusului maxilar sunt reprezentati de o umbră liniar
continuu subțire.
Procesul alveolar al maxilarului superior se termina fie conic fie mai plat, formand septurile
interalveolare. Forma lor e reprezentata de 2 variante: in zona centrala a maxilarului
triunghiulare, in portiunile marginale – trapezoidale.
Marginea superioara a septurilor interalveolare se afla cu 2 mm mai jos de jonctiunea smalt
cement.

E un os plat spongios, ce apre pe radiografii cu un desen de „ochiuri mari” крупнопетлистым

рисунком al trabeculelor osoase. Numai la baza mandibulei trece o linie intensiva omogen
intensa de tes compact, latimea careia variaza: in portiunea centrala –0.3 – 0.6 mm, la unghiuri
se micrsoreaza si trece intro linie subtire.
Structura procesului alveolar al mandibulei se caracterizeaza prin desenul de ochiuri si directia
orizontala a trabeculelor functionale. Septurile interdentare au mai des desen triunghiular dintro
corticala evidenta.
In corpul canalul mandibular mandibulei este vizualizat canalul mandibular cu o lățime de 4-6
mm ce se extinde de-a lungul corpului și ramului. Canalul se deschide prin foramenul mental,
care pentru copiii e la canini, și la adulți la nivelul premolarilor. Foramenul mintal are forma de
iluminare rotunda sau ovala, înconjurat de o margine corticala clara.
Ramurile maxilarului inferior se indeparteaza de capetele corpului oblic în sus și înapoi,
formând cu marginea inferioară a corpului un unghiu care variază de la110-150 °. Ramul se
termina cu 2 procese: coronar si condilar.
Pe suprafata mediala a fiecarui ram se diferentiaza foramenul mandibular, ce duce in canal.
Foramenul e reprezentat de o iluminare (pana la 1 cm in diametru) cu contur neclar.

2. Caracteristici regionale şi individuale.

în caz de edentaţie extinsă, se poate constata o coborâre a planşeului sinusal şi resorbţie de os
alveolar;
la copil, germenii caninilor permanenţi pot fi situaţi în poziţie înaltă în maxilar, în relaţie cu
sinusurile şi fosele nazale;
la adult, în caz de edentaţie, trebuie evaluată distanţa dintre creasta alveolară şi planşeul sinusal,
şi creasta-fosa nazală, în vederea reabilitării prin implante;
canalul mandibular întins de la nivelul spinei lui Spix până la gaura mentonieră (în regiunea
premolarilor) este o transparenţă liniară situată în vecinătatea apexurilor, (fig. 6-5)
Acesta conţine nervul dentar inferior, ram senzitiv al trigemenului şi vase sangvine.
La copil, canalul dentar este în contact cu germenii neevoluaţi, iar la adult traversează mandibula
fiind, uneori, în strânsă relaţie cu rădăcinile
Uneori, sinusul maxilar poate extinde în spațiile interdentare dintre molarii și premolarii, pe
tuberozitatea maxilară și se pot întâlni septuri osoase.

O mare influenta asupra formei septurilor interalveolare o are frecventa dintilor: cu cat e mai
mare dinstanta intre ei , cu atat mai masive/acoperitoare sunt septurile.

Acest fapt trebuie luat in consideratie la studierea radiografiilor pentru a nu lua septurile mai
pronuntate in caz de diasteme drept manifestari ale proceselor atrofice; iar septurile ascuti5te in
zonele molarilor si premolari inghesuiti drept clinica pungii osoase.

Există trei tipuri de structura osoasa a maxilarului inferior: bine diferențiat, slab diferențiate și de
tranziție. Structura osoasa slab diferentiata e observata în mod normal în cele două grupe de
vârstă extreme: copii și adolescenți, în care structura trabeculară a osului mandibular este slab
pronuntata, iar la vârstnici cu restructurarea sclerotica osoasa. Tipul tranzitor a structurii e de
obicei găsit în osteoporoza difuza.
Densitatea desenului osos la mandibula difera in functie de zona, : intensa la nivelul simfizei
mentoniere; plecand spre lateral se micsoreaza, iar la nivelul molarilor se intensifica datorita
situarii muschilor mentonieri aici.

Varinatele individuale ale canalului mandibular:

Tip I – situare aproape orizontala ce se termina la nivelul unghilui cu for. Mandibular de forma
ovala. Iluminarea foramenului depaseste diametrul canalului conturul nu e clar
Tip II – portiunea superioara a canalului se ridica pe ram avind directie oblica, foramenul
mandibular nu are forma geometrica clara
Tip III – rar intilnit, se ridica si mai mult pe ram, formind un cot pliat in portiunea distala.

Cu varsta, poziția canalului este oarecum diferită. La copii, canalul este mai restrâns, sa mutat
mai aproape de stratul compact compact la baza maxilarului. La subiecții tineri e situat mai
cranial iar la cei mai în vârstă s-a mutat si mai sus, mai ales in caz de atrofie a procesului
alveolar, din cauza pierderea danturii. Aceasta trebuie luat în considerare în timpul procedurilor
chirurgicale. Peretele superior superior al canalului e întotdeauna conturat mai clar decât cel mai
inferior.

3. Aspecte radiologice in relaţiile normale ale dinţilor cu diversele structuri anatomice

maxilare.

În unele cazuri, este necesar să se stabilească relația dintre sinusului maxilar cu dinții
maxilarului superior. De multe ori între compacta podelii sinusurilor și rădăcinile dinților
(peretele compact al alveolei) poate fi determinat un strat spongios mai mult sau mai puțin
pronunțat. În unele cazuri, osul spongios nu este diferențiat, dar stratul compact continuu al
alveolelor permite excluderea pătrunderii rădăcinii în cavitatea sinusurilor.

Potrivit Ortopantomografiei, strat de os spongios între peretele superior al canalului mandibular

și apexurile rădăcinilor e de 0,4-0,6 cm.

4. Imaginea radiologica a dintelui

Dintele (odont) cuprinde două părţi anatomice principale:
coroana, vizibilă în cavitatea bucală, şi
porţiunea radiculară (implantată în
alveolă).
Coletul este zona de joncţiune între coroană şi rădăcină.
Structura acestora este reprezentată de patru tipuri de ţesuturi care, în ordine descrescătoare a radioopacităţii
realizate, sunt următoarele:
Smalţul (email), de origine ecio- dermică, protejează coroana, fiind cea mai densă structură din organism.
Dentina (ivoriu) este o structură de origine mezenchimală şi reprezintă substanţa fundamentală a dintelui.
Dentina constituie un strat opac uniform, care înconjoară camera pulpară şi canalul radicular.
Camera pulpară are de obicei formă asemănătoare cu cea a coroanei respective şi conturul net. La molari şi, uneori,
la premolari pot fi observate anumite prelungiri diverticulare în care se găsesc coarnele pulpare.
Canalul radicular (variabil ca număr) este o prelungire a camerei pulpare, reprezentat de o transparenţă
longitudinală în centrul rădăcinii, care se întinde până în regiunea apexului (delta apex, foramen apical). temporar şi
la cel definitiv.
Cementul acoperă rădăcina, este o structură mezenchimală şi are aproximativ aceeaşi densitate cu cea a dentinei
(de care nu se poate distinge radiologie).
Pulpa dentară este un ţesut eonjunctiv care conţine vase sanguine şi terminaţii nervoase. Ocupă canalul radicular
(pătrunzând la nivelul apexului) şi camera pulpară.
Trebuie de menţionat că :potenţialul reparator se manifestă către exterior în cazul cementului (rădăcinii) şi către
interior (camera pulpară), în cazul dentinei;
coletul anatomic al dintelui este reprezentat de joncţiunea amelo-cementară (între smalţ şi cement), iar
coletul fiziologic este locul de inserţie a gingiei (care regresează cu vârsta).

5. Anatomia radiologiei a dinţilor (pe grupe de dinţi).

Incisivii - sunt în număr de 8, situaţi de o parte şi de alta a fiecărei hemiarcade (incisiv central, incisiv
lateral). Erup în jurul vârstei de 7 ani şi sunt complet calci- ficaţi la 9-10 ani. Sunt monoradiculari,
rădăcina având aproximativ 11 mm, şi au coroana aplatizată (mai redusă ca înălţime la cel lateral).
Marginea liberă, iniţial neregulată, se aplatizează sub acţiunea antagoniştilor.

Caninii - sunt în număr de patru (câte doi pentru fiecare arcadă).

Caninul superior erupe la 11 ani şi este un dinte monocuspidat. Are cel mai lung şi cel mai larg canal
dentar. Rădăcina este asemănătoare cu cea a incisivilor, dar mai lungă. Spaţiul periodontal este bine
vizibil, iar lamina dură ceva mai groasă.
Caninul inferior erupe tot în jur de 11 ani, are coroana mai lungă şi rădăcina mai scurtă (uneori bifurcată
în treimea apicală).
Premolarii
în număr de 8 pentru ambele arcade, sunt numiţi premolarul 1 şi premolarul 2, superiori şi inferiori.
Premolarul 1 superior - erupe la 9 ani şi în majoritatea cazurilor are două rădăcini, una vestibulară şi alta
palatinală.
Coroana are doi cuspizi, care radiografie se suprapun.
Poate avea raporturi cu sinusul maxilar.
Premolarul 1 inferior - seamănă cu caninul inferior şi erupe în jur de 9 ani. Rădăcina este ceva mai scurtă
şi uneori bifidă.
Premolarul 2 superior - se aseamănă cu primul premolar, dar este ceva mai mic şi, în majoritatea
cazurilor, are o singură rădăcină. Erupe în jur de 11 ani şi are întotdeauna raporturi cu sinusul maxilar.
Premolarul 2 inferior - se deosebeşte de primul având o coroană relativ cubică. Radiologie se evidenţiază
doi cuspizi, deşi în realitate are trei. Erupe înjur de 11 ani. Rădăcina este mai scurtă şi mai groasă decât la
cel superior, iar sub apexurile prcmolarilor inferiori se află imaginea găurii mentoniere.
Molarii
Molarii arcadei superioare
Molarul 1 - erupe la 6 ani şi nu este precedat de un dinte temporar similar. Are patru cuspizi şi coroană
cubică. Are trei rădăcini, palatinală, mezio- şi distovestibulară (vesti- bularele apărând mai scurte pe
radiografii). Camera pulpară are patru coarne.
Molarul 1 superior are raporturi cu sinusul maxilar şi, în jurul rădăcinilor sale, se poate constata
radiografie o prelungire divertieulară a sinusului sau o celulă sinusală, care nu trebuie confundate cu o
leziune chistică periradiculară.
Molarul 2 - erupe la 12 ani, este ceva mai mic decât molarul 1 ; are trei rădăcini (cele vestibulare, uneori
sudate între ele). Vârfurile rădăcinilor pot fi mascate de proeminenţa malară.
Molarul 3 - are dimensiuni variabile şi apare între 18 şi 22 ani şi chiar mai târziu. Poate rămâne, frecvent,
în incluzie. Rădăcinile, deseori sudate, pot realiza o singură formaţiune radiculară.
Molarii arcadei inferioare
Sunt relativ asemănători cu cei ai arcadei superioare.
Primul molar are cinci cuspizi, radiografie fiind vizibili numai doi. Apare la 6 ani şi are numai două
rădăcini: mezială şi distală. Apexurile acestora se pot suprapune peste canalul dentar inferior.
Al doilea molar, ceva mai mic decât molarul 1, erupe în jur de 12 ani.

Molarul al treilea apare pe arcadă între 18-30 de ani. Rădăcinile sudate pot forma un corp radicular unic,
iar alteori, acestea pot fi curbate. Peste această regiune radiculară se poate suprapune creasta oblică a
mandibulei.
Molarii temporari
Sunt în număr de 8 (câte doi pe fiecare hemiarcadă) şi ocupă segmentul distal al dentiţiei de lapte, lăsând
loc apariţiei premolarilor.
Au coroanele mai largi decât înalte, fiind denumiţi şi „micii molari”.
Molarul 1 decidual superior are aspect intermediar între premolar şi molar. Are doi cuspizi (vestibular şi
lingual) şi trei rădăcini (două vestibulare şi una linguală).
Molarul 1 de lapte inferior are doi cuspizi vestibulari şi doi linguali. Are tot trei rădăcini.
Molarii 2 (superior şi inferior) se aseamănă cu molarii 1 permanenţi, dar sunt mai mici. Au câte două
rădăcini (mezială şi distală), cu două canale meziale.

6. Alte formaţiuni anatomice: cavum nasi. sutura intcrmaxilaris, foramen incisivum.

sinus maxilaris, os zygomnticum, tuber maxillac. proccssus coronoidcus. proccssus
condylaris. protuberantia mentalis. foramen mentale, canalis mandibularis. linca obliqua
externa, linca mylohşoidea. articulatio temporo- mandi bularis.

Cavum nasi
Peretele nazal al sinusului formeaza peretele extern al cavitatii nazale. In portiunea ei anterioara
trece canalul nazolacrimal ce se deschide in meatul nazal inferior. Sinusul maxilar se deschide
in meatul nazal mijlociu.
Partea de jos a cavității nazale pe imaginile intraorale se suprapune pe sinusul maxilar, și, uneori,
poate fi văzut la nivelul premolarilor sub formă de linie intensă.

Sutura intermaxilaris
Pe radiografiile incisivilor centrali pe linia mediana se vede intensiv sutura intermaxilara. Pe ea
sau un pic lateral se suprapune iluminarea Foramen incisivum, forma si dimensiunea se pot
modifica in functie de inclinarea fascicolului. De obicei diametrul lor constituie 3-6 mm. Daca
diametrul e mai mare 7 mm se poate vorbi de un chist. Mai sus de foramenul incisiv pe
fotografiile intraorale se afla o umbra intensiva – spina nazala.

Os zygomaticum
Pe radiografii procesul zigomatic se reprezinda sub forma de linie curba intensiva de aprope 3
mm dupa care se afla osul zigomatic propriu zis.

Tuber maxillae
Portiunile inferioare ale tuberozitatii sunt vizibile pe radiografiile intraorale ale molarilor
superiori. In spatele acestuia se proiecteaza procesul pterigoird. Interrelatia dintre tuberozitate si
procesul ptrerigoid poate fi evidentiata pe ortopantomografii.
Linea obliqua externa a trigonului retromolar ajunge pana la marginea anterioara a ramului
mandibular iar Linea mylohioidea incepanduse la marginea inf a simfizei se ridica in sus pe
marginea interna a mandibulei pana la ram. Ambele linii au densitate diferita, cel mai bine se vad
in zona molarilor unde linia milohioida se dispune mai aproape de marginea inferioara a
mandibulei.
7. Dezvoltarea dinţilor.
Dintele se formează pornind de la un mugure (burjon) dentar şi are origine dublă, epitelială şi conjunctivă
(mezenchimală), iar între aceste structuri există fenomene de inducţie, de stimulare reciprocă.
Către luna a doua de viaţă intrauterină, în grosimea viitorului maxilar se produce o invaginaţie a
ectomezenchimului subiacent. De aici se vor detaşa lama vestibulară şi lama dentară primitivă. în
continuare, de pe faţa internă a lamei dentare primitive se va detaşa lama dentară secundară, care se va
înfunda în ţesutul mezenchimal.
De pe faţa externă (labială) a lamei dentare secundare vor lua naştere 10 muguri epiteliali, din care se vor
dezvolta dinţii de lapte, iar de pe faţa ei linguală se vor dezvolta mugurii pentru dinţii permanenţi (în luna
a cincea intrauterină, mai târziu pentru molari).
Mugurele epitelial se mai numeşte şi organ adamantin şi acesta se va deprima la nivelul extremităţii
profunde. în acest loc va pătrunde o masă de ţesut conjunctiv şi vascular care va forma bulbul dentar, din
care vor lua naştere coroana şi, mai târziu, rădăcina dintelui. Această formaţiune dentară se va înconjura
de o capsulă numită sac folicular, care, prin remanieri, va orienta fascicule fibroase care îl vor fixa de osul
vecin (alveola) şi de cementul rădăcinii.
Astfel apare ligamentul alveolo-dentar.
Procesul de calcificare dentară se va produce iniţial în coroana incisivilor temporari (în luna a cincea, a
şasea a vieţii intrauterine).
După naştere, dinţii de lapte erup începând cu incisivii mediani, iar procesul de erupţie se termină către
vârsta de cinci ani. Prima dentaţie va avea 20 de dinţi.
Dentaţia definitivă (permanentă) va apărea între 6 şi 7 ani, începând cu molarul de 7 ani.
Radiografia arcadei dentare la vârsta de 6-7 ani evidenţiază prezenţa mugurilor permanenţi, intercalaţi cu
rădăcinile dinţilor temporari. în perioada înlocuirii dinţilor, pe lângă hipertrofia mugurilor dinţilor
permanenţi se constată şi o uzură a rădăcinilor dinţilor temporari (rizaliza fiziologică).

- Dinţii temporari
Sunt reprezentaţi de trei grupuri: incisivi, canini, molari deciduali şi, comparativ cu dinţii
permanenţi, au următoarele caracteristici: sunt mai mici (exceptând molarii), cu înălţimea mai
redusă, camera pulpară voluminoasă, rădăcina lungă şi efilată (sau cu rizaliză), bifidă la molari,
Au apexul deschis, iar smalţul şi dentina mai subţiri.

- Anatomia radiologică a A.T.M

Elementele ATM se formeaza la 15-17 ani.
Pe radiografiile de calitate se pot depista:
1. Procesul condilar de forma ovala cu latimea de 2-3 cm cu structura osoasa – ochiuri mici
мелкопетлистой. Capul e inconjurat de un strat de corticala clar sub forma de umbra de
diferita grosime: anterior si posterior – 0.75 – 1.5 mm si superior 0.5-1mm
Conturul posterior al capului trece in gat.
2. Suprafata cavitatii glenoide de pe osul temporal. Latimea stratului compact ce acopera
fosa e diferita; mai larga in portiunile posterioare si mai subtire in portiunea centrala a
fosei; in portiunea anterioara ea trece in stratul cortical al pantei posterioare a
tuberculului articular.
3. Tuberculul articular reprezinta un semicerc dar poate fi si triunghiular sau ca patrat turtit.
Inaltimea tuberculului fata de planul Frankfurt variaza intre 1 – 2.5 cm
4. Fosa pietroasa (port pietrosa a temporalului si timpan) este un punct de reper anatomic
între parte-extra și intra-articulare a foveei
5. Spatiul articular radiologic - o proiecție a discului articular și zonele articulare acoperire
de cartilaj. Lățimea ei pe tomografii liniare e 2-3 mm, mai des este inegală datorită
diferitelor variante ale poziției capului condilului și mandibulei (de multe ori - anterior,
dar poate fi anteroinferioara, posterior-inferior).
La deschiderea gurii cu functie corecta a ATM suprafata de articulare a condilului se duce in
jos si anterior dispuninduse sub virful tuberculului articular.
9.Anatomia radiologie a glandei salivare.
Glanda parotida
Cresterea si formarea au loc pana la 2 ani.
Dimensiunile glandei la maturi : 4-6 cm vertical, sagital 3 -8 cm, transversal 2-3,8 cm. Lungimea
ductului Stennon 40 -70 mm, diametrul de 3-5 mm. Cel mai des ductul are directie ascendenta
(oblic dinapoi spre anterior și sus) uneori descendenta si rar forma de arc sau bifurcata. Forma
glandei e piramidala.
Studiul se fac radiografii in proiecții fronto-nazale și laterale. În proiecția fronto-nazala ramurile
glandei se proiecteaza la exterior de mandibula, in poriectie laterala ramurile ele se suprapun pe
ramul madibulei. Ductul se poate studia pe ortopantomografii.

Glanda submandibulara
Are forma ovoida, elipsoida; lungimea 3-4.5 cm, latimea 1.5 – 2.5 cm, grosimea 1.2-2 cm.
Ductul Varton are lungimea 40-60 mm, latimea 2-3 mm si lumenul 1mm, se deschide pe amblele
parti de la frenul limbii.

Glanda sublinguala
Dimensiuni 3.5 x 1.5 cm. Ductul Bartholini are lungimea 20 mm si latimea 3-4 mm se deschide
langa ductul glandei submandibulare. Sialografia nu se face din cauza particularitatilor
anatomice.

7)Particularităţile de varstă. Anomaliile de dezvoltare a masivului

facial.
1.Notiuni de embriologie.
Sistemul osos se dezvolta din mezoderm in timpul celei de-a treia saptamani de gestatie. Fibroblastii,
condroblastii si osteoblastii se formeaza din mezenchim (tesutul conjunctiv embrionar) care este derivat
din mezoderm. Bolta craniana este formata din oase late care sufera o osificare membranoasa, trecand
direct de la tesut mezenchimal la tesut osos. Oasele mici ale bazei craniului si o parte din osul occipital
sufera o osificare encondrala (de la mezenchim se formeaza tesut cartilaginos si apoi osos). Bolta
craniana si baza craniului adapostesc creierul si poarta denumirea de neurocraniu. Restul oaselor craniului
si fetei poarta denumirea de viscerocraniu. Oasele membranoase ale calotei craniene sunt unite prin tesut
conjunctiv la nivelul suturilor sagitala, coronare, lambdoide, metopica, scuamoase. Intre suturile
metopica, coronala si sagitala exista un spatiu mai mare denumit fontanela anterioara; intre suturile
lambdoida si sagitala exista fontanela posterioara.
Dintele se formează pornind de la un mugure dentar şi are origine dublă, epitelială şi conjunctivă
(mezenchimală), iar între aceste structuri există fenomene de inducţie, de stimulare reciprocă.
Către luna a doua de viaţă intrauterină, în grosimea viitorului maxilar se produce o invaginaţie a
ectomezenchimului subiacent. De aici se vor detaşa lama vestibulară şi lama dentară primitivă. în
continuare, de pe faţa internă a lamei dentare primitive se va detaşa lama dentară secundară, care se va
înfunda în ţesutul mezenchimal.
De pe faţa externă (labială) a lamei dentare secundare vor lua naştere 10 muguri epiteliali, din care se vor
dezvolta dinţii de lapte, iar de pe faţa ei linguală se vor dezvolta mugurii pentru dinţii permanenţi (în luna
a cincea intrauterină, mai târziu pentru molari).
Mugurele epitelial se mai numeşte şi organ adamantin şi acesta se va deprima la nivelul extremităţii
profunde. în acest loc va pătrunde o masă de ţesut conjunctiv şi vascular care va forma bulbul dentar, din
care vor lua naştere coroana şi, mai târziu, rădăcina dintelui. Această formaţiune dentară se va înconjura
de o capsulă numită sac folicular, care, prin remanieri, va orienta fascicule fibroase care îl vor fixa de osul
vecin (alveola) şi de cementul rădăcinii.
Astfel apare ligamentul alveolo-dentar.
Procesul de calcificare dentară se va produce iniţial în coroana incisivilor temporari (în luna a cincea, a
şasea a vieţii intrauterine).
După naştere, dinţii de lapte erup începând cu incisivii mediani, iar procesul de erupţie se termină către
vârsta de cinci ani. Prima dentaţie va avea 20 de dinţi.
Dentaţia definitivă (permanentă) va apărea între 6 şi 7 ani, începând cu molarul de 6 ani.
Radiografia arcadei dentare la vârsta de 6-7 ani evidenţiază prezenţa mugurilor permanenţi, intercalaţi cu
rădăcinile dinţilor temporari. în perioada înlocuirii dinţilor, pe lângă hipertrofia mugurilor dinţilor
permanenţi se constată şi o uzură a rădăcinilor dinţilor temporari (rizaliza fiziologică).

2.Particularităţi de vărstă la copii.

Craniul la copil și adolescent in mod normal diferă semnificativ de cranianul adult prin
disproporționalitate, care cu cat este mai mare cu atit este mai mic cel testat La naștere,
neurocraniul e de 7 ori e mai mare ca viscerocraniul dar din cauza ratei ridicate de dezvoltare la
3 ani atinge până la 85% din volumul total. Craniu facial în acest moment are 50% din volumul
adultului. Băieții și fetele au diferite perioade de creștere intensivă a craniului, ceea ce creează o
mulțime de opțiuni in norma ale ocluziei.

Exteriorul si interiorul diploei, canalele vasculare, sinusurile venoase pot fi diferentiate incepand
de la 2 ani, pe radiografii. Sincondrozele bazei craniului, cu exceptia la sfenooccipitala ce se
vede pana la varsta pubertara, dispar complet spre 4 ani. La 3 ani, sinusurile frontale si sfenoid
inca nu sunt prezente, dar labirintul etmoidal incepe sa se diferentieze. Sinusul frontal se
formeaza la 5-6 ani, spre 12 ani capata forma individuala si se dezvolta complet spre 20 ani.

Sinusul sfenoidal se formeaza spre 4-5 ani.

La sugari si copii mici complexul osos al etajului mijlociu visceral ocupa o pozitie postero-
interioara fata de punctul N (nasion) si pe masura cresterii se pozitioneaza in jos si anterior.
Palatul dur in primii ani se pozitioneaza mai sus, orbitele sunt apropiate si se indeparteaza pe
masura dezvoltarii labiritului etmoidal. Sinusurile maxilare sunt prezente la nou-nascut dar pe
imagini nu se determina. Pneumatizarea clara se observa dupa 2.5 ani. Pana in perioada
pubertara fundul sinusurilor maxilare si planseul cav nazale se afla la acelasi nivel. Apoi planseul
sinusurilor coboara. Spre deosebire de maturi, la copii si adolescenti exista contact direct intre
radacinele molarilor.

Sunt 2 perioade de crestere a etajului mijlociu a viscerocraniului: in prima (pana la 7 ani)

cresterea duce la marirea volumului orbitelor si deplasarea in jos a maxilarului; iar in a doua
(dupa 7 ani) – deplaseaza anterior intregul etaj mojlociu . Spre 12 ani dimensiunile oaselor se
maresc de 2 ori. Astfel se mareste inaltimea cav nazale.

Mandibula cu timpul se modifica in forma, dar unghiurile geniene se modifica datorita deplasarii
ramului anterior. Forma caracteristica elementele ATM o capata la momentul eruptiei molarilor
permanenti.

Craniul visceral creste intens la baieti – 7-8 ani, la fete – 14-15.

3.Abrazia, atriţia, eroziunea, resorbţia dentară.

Abrazia dentara se produce fiziologic datorita fortelor de frictiune ce apar consecutiv contactarii
dintre dintii superiori si cei inferiori.
Atritia este actiunea de uzura a substantei dentare din cauza contactelor dento-dentare directe,
fara interpunerea bolului alimentare sau a altor factori externi.
Atritia este un proces normal, biologic, necesar chiar in dentitia temporara. La dintii permanenti
reduce bratul de parghie extraalveolar, protejand astfel parodontiul.
Abraziunea este o atritie exagerata, aparuta prin tocirea dintilor intre ei. Abraziunile extreme sunt
greu de tratat, deoarece intreaga ocluzie a pacientului este modificata. De cele mai mult ori
tratamentul este protetic prin imbracarea dintilor cu coroane.

Abraziunea patologică poate fi cauzata de obiceiuri proaste (obiecte străine în gura). Astfel se va
forma dentina de substitutie, provocând o micsorare a cavitatii dintelui. In partea apicala a
dintilor se produce cement secundar (tablou de hipercementoza).
Eroziunea - declinul progresiv al țesuturilor dure coroane - apare pe suprafețele vestibulare
simetrice ale dinților centrali preponderent la persoanele de vârstă înaintată și mijlocie. Etiologia
sa nu este pe deplin clară.

Deseori aparitia eroziunii e asociata cu actiunea mecanica, ingestia in cantitati mari de citrice,
disbalanta endocrina in organism. Pe radiografii eroziunea e depistata doar atunci cand sunt
pierdute cantitati mari de smalt si dentina si cand ea capata o forma cu concavitate in centrul
defectului pe contul erodarii mai rapide a dentinei. In aceste cazuri ea da o iluminare ovala sau
rotunda, mai intesnsa in centru.Dimensiunea acesteea e mai mica decat defectul clinic intrucat
modificarile in tesuturile dure nu se reflecta in totalitate. La adincirea eroziunii in cavitatea
dintelui are loc depunerea dentinei de reactiune. Spre deosebire de defectul cuneiform eroziunea
e in portiunea mijlocie a coroanei.
Resorbtia tesuturilor dure poate fi explicata nu doar prin carie. Rezorbtia ce vizeaza portiunea
radiculara poate fi cauzata de procese periapicale, forte mecanice, ocluzive excesive, cresterea
apropiata a unui dinte. Aceste tipuri de rezorbtie se vad clar.
Rezorbtia radiculara multipla

4.Anomalii de număr.
Pentru depistarea acestora, se va realiza filmul panoramic pentru fiecare arcadă, de la linia
mediană spre extremităţi.
Ageneziile
Fără a respecta frecvenţa tipului de anomalie de număr, se consemnează:
anodontia totală sau absenţa tuturor dinţilor, care se întâlneşte în mod excepţional;
anodontia parţială (oligodontia sau hipodontia) este mai frecventă şi poate interesa:
un dinte, de exemplu, incisiv lateral superior, molar 3 inferior, premolar 2 inferior, sau
un grup de dinţi ca în cazul polidisplaziei ectodermice ereditare

Ageneziile dentare mai pot interesa: premolarii 2 superiori, molar 1 şi molar 2 superiori, precum
şi alţi dinţi.
Trebuie făcută diferenţierea între agenezie (care a interesat mugurele dentar respectiv) întârziere
în dezvoltare şi erupţie sau incluzie.
Mai trebuie menţionat că:
agenezia incisivului lateral superior este deseori însoţită de hipogenezia omologului său din
partea opusă;
agenezia incisivilor laterali superiori şi a premolarilor 2 superiori poate fi însoţită de fante
cranio-faciale de cealaltă parte;
trebuie avute în vedere eventuale extracţii dentare;
există anodontii şi într-o serie de sindroame ca: Christ-Siemens-Touraine, Bloch-Sulzberger,
Eliis-Van Creveld etc., dar care se întâlnesc foarte rar.

Dinţii supranumerari (polidonţie sau hiperdonţie)

Sunt reprezentaţi de „dinte în plus” şi se întâlnesc relativ frecvent, în special la nivelul arcadei
dentare superioare (grupul frontal), putând reprezenta un obstacol în dezvoltarea normală a
dentiţiei permanente.
Ei apar ca urmare a mineralizării mai multor muguri ai lamei dentare sau prin subdivizarea
germenului dentar primitiv.
Se pot dezvolta normal, de obicei sunt mai mici sau rămân în incluzie.
Când volumul unui astfel de dinte supranumerar este mai mic (situaţie frecventă), el apare sub
forma unui element dentar dismorfic (odontom sau odontoid), de exemplu un molar 4.
După R. Cavezian şi colab., 1995, se disting următoarele aspecte, diagnosticate pe filme
panoramice, pe filme ocluzale sau prin imaginea pe secţiuni:
elemente dentare cu morfologie aproape normală:
- molar 4 superior hipoplazic, frecvent bilateral şi în incluzie;
- incisiv lateral superior supranumerar, cu un volum redus;
- odontoid meziodens (odonton meziodens) caniniform, unic sau bilateral, cu volum redus,
situat paramedian, frecvent inclus, cu coroana dirijată în diverse direcţii;
- premolarii inferiori supranumerari, adesea simetrici, incluşi (se întâlnesc rar).
odontoamele
Acestea sunt formaţiuni malformative constituite din ţesut dentar cu structură relativ normală. Se
întâlnesc la maxilar şi la mandibulă şi sunt reprezentate de formaţiuni adesea voluminoase, cu
caractere de benignitate.

Sunt depistate, frecvent, la copii, producând dezordini dentare de tip retenţie sau deplasare, sau
pot rămâne nediagnosticate dacă volumul lor este mic.
Se disting:
odontoame compuse, mai numeroase, şi care sunt constituite din numeroşi dinţi rudimentari,
situaţi într-o pungă al cărei perete are structură conjunctivă, identică cu a unui folicul dentar
normal.
Au volum variabil, şi pot reprezenta un obstacol în migrarea germenilor normali sau deplasează
dinţii evoluaţi.
Radiografic, odontomul compus este reprezentat de o masă densă (opacă) inclusă în maxilar
(superior/inferior), formată din numeroase microelemente dentare (dismorfice) dispuse
dezordonat, înconjurate de transparenţa sacului care le conţine.
- odontomul complex este reprezentat de o formaţiune densă neomogenă, formată din ţesut
dentar atipic, fără a se putea identifica un dinte format. Aceasta este relativ circumscrisă şi se
întâlneşte mai frecvent mandibular posterior.
Diagnosticul radiologie diferenţial cu un odontom ameloblastic sau cu un fibrom cementifiat este
foarte dificil.
- Hiperdonţia
Se întâlneşte şi într-o serie de sindroame ca : displazia cleido-craniană sau boala Pierre-Marie şi
Sainton care se caracterizează printr-o îngrămădire dentară, dinţii fiind incluşi, dismorfici
(„maxilare de rechin”). Morfologia cranio-facială este modificată (hipomaxilie, fals prognatism,
brahicefalie) şi se constată hipolazi a claviculelor.
Sindromul Gardner
Este o asociere între elemente dentare supranumerare, osteoame faciale, polipoză abdominală şi
chisturi epidermoide cutanate.

5.Anomalii de dimensiuni: macrodonţia. microdonţia.

Macrodontia sau gigantismul dentar
Frecvent simetrică, această malformaţie interesează mai ales incisivii centrali superiori care au
morfologia păstrată, dar coroana şi camera pulpară sunt mai mari.
Microdontia sau nanismul dentar în acest caz, dinţii sunt nanici, atrofici, şi sunt interesaţi cu
predilecţie incisivii laterali superiori (aspect de „grăunte de orez”) şi molarii 3.

6.Anomalii de erupţii: transpoziţia.

transpoziţia este situaţia când se inversează locurile, pe arcadă, a doi dinţi vecini, mai frecvent
caninul cu incisivul lateral. Aceşti dinţi pot fi dezvoltaţi normal sau rămaşi în diverse stadii
evolutive;

7.Anomalii de structură: synodonţia. concrescenţa, germinarea,

taurodontism, dilacerarea, dinte în dinte, dinţi invaginaţi, amelogeneza
imperfectă, dentinogeneza imperfectă, osteogeneza imperfectă, displazia
dentară, odontodispazia regională, enamelom (perle de smalţ).
Synodontia – fuzionarea a doi sau mai multi dinti in dezvoltare.
Taurodontismul - „dinte de rumegător”
Interesează molarii, a căror coroană voluminoasă se continuă, fără demarcaţie vizibilă, cu
regiunea radiculară care este divizată la nivelul apexului. Camera pulpară este largă, iar
rădăcinile sunt scurte, curbe, cu canale radiculare independente (aproape absente).
Existenţa tuberculului lui Carabelli, care este un tubercul supranumerar pe coroana molarului 1
superior, pe faţa palatinală, şi a tuberculului lui Bolk pe faţa linguală a molarilor nu prezintă
importanţă radiologică.
Duplicarea dentară
Interesează frecvent regiunea incisivilor superiori şi poate fi parţială sau completă.
In caz de duplicare parţială, radiologie se constată o coroană mai voluminoasă cu o incizură pe
marginea ocluzală continuată cu un şanţ vertical, descendent. Rădăcina poate fi bifidă, iar
camera pulpară şi canalul radicular sunt în curs de diviziune.
Fuziunea dentară
Poate fi, de asemenea, parţială sau totală.
Când este totală, de obicei, în regiunea incisivilor se constată absenţa unui dinte şi, în acelaşi
timp, prezenţa unui dinte voluminos (care corespunde la doi dinţi vecini).
Există o singură cameră pulpară şi canal radicular unic.
Fuziunea parţială se face prin unirea coroanelor sau rădăcinilor (concrescenţă dentară) a doi dinţi
vecini.
Invaginaţia amelo-dentinară (sau „dinte în dinte”)
Se întâlneşte rar şi interesează, aproape în exclusivitate, incisivii laterali superiori, de obicei
unilateral.
Este o invaginaţie „în deget de mănuşă” a smalţului în dentină, la nivelul unui dinte, adesea
dismorfic.
Aspectul radiologie este de flacără de lumânare ocupând partea centrală a unui incisiv lateral
superior.
Perla de email (amelomul)
Este o exvaginaţie amelară, circumscrisă, dependentă de coletul unui dinte posterior sau situată
între rădăcinile unui molar, radiologie opacă.
Rizaliza (resorbţia rădăcinii)
Deşi nu este o anomalie dentară, o prezentăm numai ca o modificare a formei rădăcinii.
Rizaliza fiziologică, parţială sau totală, se întâlneşte la dinţii de lapte şi este un proces fiziologic
dependent de dezvoltarea şi erupţia dinţilor permanenţi,
Radiologic, în rizaliza Fiziologică se constată coroana dinţilor permanenţi, în evoluţie,
înconjurată de un halou transparent (sacul folicular) situat sub rădăcinile dinţilor deciduali.
Aceste rădăcini sunt subţiate, scurtate sau resorbite.

Rizaliza patologică se poate produce atât la dinţii temporari, cât şi la cei definitivi, şi poate fi:
idiopatică, difuză, familiară ; infecţioasă (ca urmare a unor infecţii cronice apico-periapicale);
traumatică; rezultatul unui efect de masă (tumoră, odontom, chist, dinte inclus etc.); iatrogenă, o
consecinţă a unui tratament ortodontic incorect.
Radiologic, se constată: în stadiul iniţial, conturul apexului îşi pierde netitatea, devine discret
neregular şi se scurteaza.
Spaţiul periodontal apare nemodificat, iar lamina dură este prezentă.
Dintele îşi păstrează vitalitatea.
în stadiul următor, în timp, spaţiul periodontal se estompează, iar lamina dură dispare. Ţesutul
osos alveolar va căpăta caracter productiv şi va umple spaţiul rămas după resorbţia (patologică) a
rădăcinii.
Un aspect radiologic, care trebuie deosebit de cel din rizaliză, este cel întâlnit după rezectia
apicală.
Rezecţia apicală este un gest terapeutic chirurgical, realizat prin abord vestibular, la nivelul
segmentului apical al unui dinte infectat.
în această situaţie, se constată cicatricea mucoasei, imaginea rădăcinii secţionată (net, tranşant) şi
eventuala obturare (opacă), „retro”.

Amelogeneza imperfectă
Aceasta constă într-o hipomineralizare a smalţului, uneori asociată cu o hipoplazie a acestuia.
Dentinogeneza imperfectă
Această afecţiune a fost descrisă de Capdepont şi este o displazie care mai poartă denumirea de
dentină opalescentă brună ereditară şi, în realitate, este o anomalie a smalţului şi a dentinei, care
realizează un aspect opalescent al dinţilor afectaţi. Aceştia au formă de „bulbi”, cu coroane
dismorfice, cu obliterare precoce a canalelor şi camerelor pulpare. Sunt foarte fragili.

La nivelul apexurilor se pot constata imagini radiotransparente (fals granulom), care, în realitate,
sunt zone fibroase.
Afecţiunea se poate asocia cu osteogeneza imperfectă.
Odontodisplazia
Este o afecţiune rară, dar se întâlneşte mai frecvent la dinţii maxilari. Se constată un aspect bizar
al dinţilor afectaţi, asociat cu întârzierea sau absenţa erupţiei.
9)Aspecte clinico-radiologice in caria dentară si a complicatiilor cariei
1)Metodele de diagnostic radiologic imagistic.
Acestea completează sau confirmă examenul clinic, realizând un ansamblu de informaţii privind
caria şi consecinţele ei apicale, parodontale şi alveolare.
Dintre acestea consemnăm:
 O.RT. folosită ca examen de orientare;
 metode cu film retroalveolar (tehnica bisectoarei Cieszynski-Dieck);
 metoda cu „con lung” ;
 „filme cu aripioară” {bite wing), care evidenţiază bine cariile interproximale;
 incidenţe ocluzale, indicate pentru aprecierea stării corticalelor şi a extensiei axiale a
leziunilor parodontale;
 uneori numai computer-tomografia, prin secţiuni axiale, coronale şi sagitale, poate
evidenţia leziuni periapicale foarte mici (eventual un orificiu al unei fistule), folosindu-se
secţiuni milimetrice, cu fereastră de parenchim şi de os (cu reconstrucţii în 2D şi 3D).
2) Evoluţia radiologica a leziunii carioase
Procesul de distrugere a ţesutului mineral se face de la suprafaţă către profunzime, într-un timp
variabil (luni, ani) şi, de obicei, se întâlnesc următoarele stadii evolutive:

CARIA DE SMALŢ
Este o carie superficială şi începe sub placa bacteriană, ca urmare a acţiunii germenilor
acidogeni, activaţi de prezenţa glucidelor fermentante (ca, de exemplu, zaharoza).
Zonele de elecţie sunt feţele interproximale ale coroanelor, sub punctul de contact al fisurilor
existente aici.
Ramolismentul unei zone a smalţului corespunde clinic unei suprafeţe limitate, de consistenţă
moale, care se va pigmenta şi unde se va produce cavitatea cariei, într-un timp variabil.
Radiologie, într-o arie a smalţului se constată o mică ancoşă, pe faţa proximală (pe conturul
amelar), circumscrisă-radiotransparentă.
Aceasta se distinge dificil pe opacitatea coroanei, mai ales când este situată vestibular sau
lingual.
Evoluţia acestei leziuni carioase se face către limita amelo-dentinară, realizându-se apoi caria de
dentină.

CARIA DE DENTINĂ
Este o leziune carioasă profundă.
Aproape întotdeauna este precedată de o carie a smalţului şi propagarea procesului distructiv este
mai rapidă la copii, la care smalţul este subţire, iar tubulii intra- dentină şi ramificaţiile lor sunt
mai largi.
Focarul din dentină, de consistenţă moale, colorat alb-gălbui, virează către brun-negru şi devine
dur.
In acelaşi timp, pulpa dentară acţionează prin procese de apărare (scleroza dentinară pe suprafaţa
camerei pulpare).
în evoluţie, caria se măreşte ca întindere şi se adânceşte sub forma unei leziuni conice, al cărei
vârf este orientat către pulpa dentară; devine o cavitate bine definită, net transparentă.
în acest context, leziunea carioasă se apreciază în raport cu cavitatea pulpară, existând carii
nepenetrante şi carii penetrante.
Afectarea pulpei dentare este relevantă, manifestându-se prin răspunsuri dureroase la stimuli
chimici, fizici sau termici. Este stadiul de pulpită. Acest stadiu clinic, de hiperemie, poate
evolua, datorită infecţiei locale, cu gangrena pulpară, iar procesul infecţios se poate întinde către
apex.

3)Clasificarea radiologica a cariei.

 caria amelară (a smalţului);
 caria amelo-dentinară (a smalţului şi a dentinei);
 caria penetrantă (implicând o leziune pulpară), care poate fi diagnosticată clinic şi
radiologie;
 cariile interproximale, sub forma leziunilor „în oglindă” (fig. 10-1, 10-2, 10-3),
interesează coroanele a doi dinţi adiacenţi şi se evidenţiază bine prin filme „bite wing”, chiar în
stadii incipiente;

 cariile suprafeţelor triturante (ocluzale)

Având această localizare, cariile de smalţ, superficiale, nu sunt întotdeauna vizibile
radiografic. Când se evidenţiază au forma triunghiulară, cu vârful spre suprafaţa triturantă şi
baza spre dentină;
 cariile de pe suprafaţă vestibulară sau orală
Clinic se depistează uşor, dar radiografic se pun în evidenţă cu dificultate. Au contur net şi,
atunci când este interesată şi dentina, apar ca o zonă de transparenţă discretă, cu formă rotundă
sau ovală, apoi neregulată.
Cu ajutorul radiografiilor eu incidenţa interproximală se apreciează gradul profunzimii lor (în
dentină), iar radiografiile axiale pot aduce precizări.
 cariile de colet (fig. 10-4)
Sunt situate la nivelul gingiei, deseori acoperite de tartru, iar alteori se depistează sub o lucrare
protetică de înveliş.
Radiografic apar ca o radiotransparenţă de formă rotund-ovalară, cu deschidere largă la
suprafaţă.
 cariile de rădăcină (vezi fig. 10-2) Se depistează numai radiografic, şi apariţia acestora
este condiţionată de prezenţa unor pungi parodontale, apărute prin dezgolirea iniţială a
cementului la nivelul alveolei respective. La început se produce o leziune localizată în
cementul rădăcinii, care are formă neregulată, zimţată.
Caria se produce pe o suprafaţă relativ întinsă, cu adâncime variabilă, transparenţa sa
fiind neomogenă. în general, cariile cu această localizare se evidenţiază radiografie prin
O.P.T. şi filme retro-dento-alveolare.
caria pe dinte inclus = Se întâlneşte rar şi se produce atunci când se dezgoleşte peretele osos al
sacului folicular sau în prezenţa unor pungi parodontale marginale. O altă posibilitate apare când
se face o extracţie a unui dinte vecin, însoţită de un proces inflamator local şi toate aceste
eventualităţi nu exclud acţiunea factorilor endogeni. Diagnosticul se stabileşte exclusiv
radiografic.

- caria recidivată şi cariile secundare

Se realizează sub şi în jurul unei obturaţii, când dentina alterată nu a fost înlăturată complet
(când nu s-a realizat pregătirea corectă a cavităţii în vederea obturării).
Ca aspect radiologic, este o transparenţă cu contur imprecis, care este în contact cu obturaţia
radioopacă sau poate fi situată sub obturaţia de bază.
Când obturaţia unei carii se face cu materiale radiotransparente, atunci diagnosticul cariei
secundare este dificil. în această eventualitate, singurul semn radiologic este reprezentat de
aspectul mai net al pereţilor unei cavităţi preparate, cu o formă relativ geometrică.

4)Caria de smalt, caria de dentină.

Schema adancimii defectelor carioase

K1 – cavitatea e situata doar in limitele smaltului si ocupa nu mai mult de jumatate din
latimea ei
K2 - ocupa mai mult de jumatate din latimea smaltului insa nu ajunge la JAD
K3- carie a smaltului si dentinei, defectul nu ocupa nu mia putin de ½ tes dure pana la
camera pulpara
K4 – mai mult de jumatate din dentina, dar nu comunica cu camera pulpara
K5 – in cav pulpara

5)Caria amelară, amelo-dentinară, caria penetrantă, caria interproximală, caria ocluzală.

Caria ocluzala de tip K3 si K4 radiografic nu se depisteaza mereu din cauza stratului
gros de smalt.
Cariile smalţului, atunci când sunt evidenţiate radiografie, sunt superficiale (puţin adânci).
în stadiul în care caria a depăşit joncţiunea amelo-dentinară, imaginea radiologică devine clară,
bine vizibilă, fiind posibilă aprecierea extensiei pe suprafaţă şi în profunzime. (fig. 10-5, fig. 10-
6, fig. 10-7, fig. 10-8)
Radiografiile efectuate pentru depistarea cariilor aproximale şi a celor de colet, mai ales la dinţii
monoradiculari, precum şi a cariilor ocluzale la molari, sunt importante în aprecierea grosimii
stratului de dentină.
Acesta se constată între pereţii cariei şi camera pulpară (mai ales la nivelul coarnelor pulpare).
Se recomandă să se facă şi control radiografie după efectuarea unei obturaţii, consta- tându-se
astfel eventualele deficienţe de adaptare a obturaţiei la marginile cavităţii şi, în cazul cavităţilor
profunde, se poate aprecia spaţiul dintre obturaţie şi camera pulpară.

6)Caria de colet, de rădăcină.

Defectele cementului in zona coletului si radacinii au forma de semiluna, mai des se
intilnesc la persoanele in varsta sau la bolnavii cu parodontita ce au pungi gingivale
adanci, xerostomie, depuneri. Ele trebuie deosebite de adanciturile in zona coletului ce
reprezinta fenomen normal in acesta zona, ce sunt explicate prin volumul mai mic si
lipsa smaltului in aceste structuri anatomice. Trebuie de luat in consideratie si faptul ca
leziunile carioase au o intindere mare dea lungul radacinii.
7)Caria de dinte inclus.
8) Caria recidivanta şi caria secundară
Caria secundara sub obturatie se prezinta ca un defect de diferite marimi, intre obturatie
si dentina apare o linie translucida. Imagine asemanatoare apare la obturarea cu
folosirea linerilor ce nu absorb razele X. Conturul neregulat, neclar ale cavitatii denota
caria secundara.

10. Aspecte clinico-radiologice în complicațiile cariei dentare.

1)Clasificarea complicaţiilor cariei dentare.
Cavezian R., Pasquet G. şi Bel G. 1995
 complicaţii locale;
 complicaţii regionale;
  complicaţii la distanţă.
Acestea se manifestă clinic şi prezintă aspecte radiologice concordante.

2)Complicaţii locale - pulpita şi necroza pulpară, peridontita apicală.

Inflamaţia regiunii coronaro-pulpare, secundară unei carii profunde, dacă este netratată, se
extinde la toată pulpa dentară, evoluţia fiind spre necroza progresivă.
Acest proces iniţial de hiperemie face ca dintele să fie dureros la variaţii termice şi precede
necroza septică (sau gangrena) pulpei dentare.
Infecţia se va propaga la regiunea apicală prin canalele radiculare şi, de aici, la structurile
spaţiului desmodontal (periodontal).
Radiologic, în pulpita acută nu există modificări depistabile, iar în pulpita cronică, depunerile
secundare de dentină (sub formă de pulpoliţi sau denticuli) pe pereţii camerei pulpare (şi ai
canalelor radiculare) pot determina obturarea acestor spaţii endodentare cu ţesut de granulaţie.
Există şi noţiunea granulom intern, în care se constată radiologic o lărgire a camerei pulpare sau
a canalului radicular, prin resorbţia dentinei, proces invers ca de obicei.

3)Granulomul periapical.
Corespunde unui ţesut de granulaţie inflamatorie dezvoltat în spaţiul desmodontal periapical.
Poate să se dezvolte şi latero-radicular (vezi fig. 10-5) sau poate să intereseze apexurile unui
dinte multiradicular.
Rareori, granulomul poate fi rezultatul unei leziuni traumatice.

De regula granulomul e separat de osul inconjurator de o capsula ce poate di infectata sau sterila.
Radacinile inconjurate de granulom au rezorbtie sau hipercementoza la apexuri. Zona destructiei
periapicale in caz de granulom are contururi clare si o linie de corticala ce o inconjoara, de aceea
diagnosticul diferencial cu chistul radicular trebuie date morfologice adaugatoare.

Forminduse in jurul apexurilor, granuloamele deseori cauzeaza o reactie a mucoaseia sinusului

maxilar , peretele sinusului se poate subtia la nivelul granulomului.

4)Modificări radiculare - resorbţia, hipercementoza.

Caria radiculară reprezintă o altă posibilitate de localizare a unui proces carios a cărei evoluţie
poate determina următoarele modificări:
Resorbţia
Se poate produce ca urmare a leziunilor periapicale cronice şi, radiologie, se constată dispariţia
extremităţii distale a unei rădăcini, (fig. 10-13)
Este rizaliza patologică (descrisă anterior), proces diferit de rizaliza fiziologică (care este
normală în cazul dinţilor temporari şi este legată de dezvoltarea şi erupţia dinţilor permanenţi).
Hipercementoza (sau displazia cementifiantă)
Se realizează tot în cazul inflamaţii lor cronice periapicale, şi constă într-o proliferare a
cementului la nivelul conturului rădăcinii.
Faptul că cementul şi dentina au aceeaşi densitate duce la realizarea unei imagini radiologice fără
o demarcaţie între aceste două structuri, constatându-se o îngroşare a conturului radicular, mai
ales la nivelul apexului (vezi fig. 10-9). în această situaţie, dintele se poate uni cu osul alveolar,
dispărând spaţiul parodontal (radiotransparent).
Se produce anchiloza dintelui respectiv.
5)Parodonititele apicale acute.

în această situaţie, reacţia inflamatorie periapicală face ca dintele să fie dureros la o simplă
atingere, având chiar şi o uşoară mobilitate.
Pacientul are senzaţia de „dinte lung” (în periodontita simplă), iar dacă inflamaţia devine
purulentă, semnele clinice se amplifică, ajungându-se în etapa de periodontită supurată sau
abces alveolar.
în periodontita apicală acută, modificări radiologice se vor observa după mai mult de o
săptămână de evoluţie, şi acestea constau în resorbţie osoasă sub forma unei radio- transparenţe,
un flou periapical, cu dispariţia tramei alveolare (osteita rarefiantă), dispariţia netităţii laminei
dure (periapical) şi lărgirea spaţiului periodontal.
Aceste procese sunt reversibile (post-tratament), sau pot evolua determinând osteită, granulom
apical, sau pot fistuliza.

In pofida la imaginea clinica, marirea nesemnificativa a a spatiului periodontal la apexul

dintelui, cauzata de inflamatia periodontiului, radiografic nu se depisteaza. Diagnoza de
periodontita apicala se pune in baza datelor clinice. Periodontita acuta continua de la 2-
3 zile la 2 saptamini si trece in stadiu cronic.

6)Parodonititele apicale cronice.

Este reprezentată de granulomui dentar periapical şi chistul periapical (radiculo- -dentar)

în general, dintele poate fi sensibil la percuţia axială datorită fenomenelor inflamatorii
periapexiene, iar hipervasculariza- ţia inflamatorie poate să antreneze o resorbţie a apexului
{rizaliză). (vezi fig. 10-9) Rizaliza patologică este produsă de o inflamaţie cronică
endodontoperiapicală, al cărei aspect radiologie constă în dispariţia a 1/3 apicală a rădăcinii
respective. Se realizează amputaţia sa, cu contur neregulat al limitei spre transparenţa care apare.
Spaţiul periodontal este lărgit, iar lamina dură are discontinuităţi.
Resorbţia osoasă poate fi endodontală, care apare radiografie sub forma unei transparenţe
crescute în lungul canalului radicular, cu subţierea stratului dentino- -cementar limitrof.
Evoluţia spontană se face, frecvent, către un chist periapical, când în jurul procesului inflamator
periapical fibrele de colagen realizează un epiteliu stratificat, (fig. 10-10, vezi fig. 10-9)
Histologic, este dificil de a se aprecia momentul trecerii de la granulom la chistul propriu-zis, iar
radiologie momentul poate fi constatat prin sporirea dimensiunilor imaginii radiotransparente
periapicaie, care iniţial are aspect de semilună, devenind apoi o radiotransparenţă rotundă
circumscrisă net. (fig. 10-11)
Concomitent, se poate constata şi o resorbţie de contact a osului alveolar (lamina dură
întreruptă).
Imaginea apare, de obicei, la dentiţia permanentă, la un dinte avital.

Morfologic procesul se caracterizeaza prin cresterea tesutului granulant ce cauzeaza

resorbtia tes dure: smalt, dentina, corticala, spongioasa. Pe radiografie imaginea
normala a spatiului periodontal la apex lipseste, e distrusa compacta alveolei. La apex
se depisteaza un focar de destructie osoasa neregulat si cu contururi neclare.

In caz de parodontoza are loc restructurarea desenului osos. Gradele de micsorare a septurilor
sunt aceleasi ca si la parodontite. In caz de adaugare a procesului inflamator pe radiografie se
depisteaza semen de parodontite si parodontoza.

I - reducerea înălțimii septurilor interdentare la 1/5 din lungimea rădăcinii;

II - înălțimea septurilor interdentare redus la 1/2 din lungimea rădăcinii;

III - înălțimea septurilor interdentare redus la 1/3 din lungimea rădăcinii.

12. Aspecte radiologicc in implantologie i paradontologie. Aspecte rudiologicc in tratamentul dindilor.
1. Aspecte radiologice in implantologie. Implantologia odontologică este o metodă chirurgicală de
reabilitare a unor sectoare edentate, prin plasarea unor posturi fixate intraosos (maxilar şi/sau
mandibular). Metoda este cunoscută de mult timp, dar, datorită lucrărilor lui Branemark, referitoare la
implantele osteointegrabile, de la sfârşitul anilor 1970, a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă. Calitatea
aliajelor şi tipul de implant, aprecierea condiţiilor anatomice (şi mecanice) ale sectorului edentat au
condus la necesitatea stabilirii unui bilanţ preopcrator prin metode imagistice. în plus, urmărirea
rezultatelor imediate şi în timp, în implantologie, este un alt avantaj al acestor achiziţii moderne de
explorare. In vederea stabilirii unui bilanţ preimplantologic, examenul clinic este prioritar, dar acesta
este consistent argumentat prin aportul metodelor imagistice care dau relaţii asupra volumului osos
rezidual. Se stabileşte un document bio-măsura- bil care va trebui să precizeze:  morfologia volumetrică
a regiunii unde se va face implantul;  structura osului spongios şi densitatea componentelor
paradontale, în mod deosebit a corticalei osoase de sprijin ;  relaţiile cu dinţii vecini şi dinţii anta-
gonişti;  starea „structurilor critice” din vecinătate (sinusuri maxilare, fose nazale, canalul dentar
inferior etc.);  starea articulaţiilor temporo-man- dibulare, cu repercusiuni asupra procesului
masticaţiei. Va trebui să se stabilească, foarte precis, pentru fiecare post de implant:  dimensiunea pe
orizontală (vestibulo- -Iinguală/palatină);  dimensiunea verticală, înălţimea de os osoasă alveolară şi o
„structură critică”).

2. incidente folosite - cantitatea osului disponibil, la nivelul maxilarului superior, zona frontală, zona
laterală, la nivelul mandibulei, zona frontală, zona laterală, calitatea osului disponibil (densitate),
elemente anatomice, şablonul radiologie, implantele inserate, alte metode imagistice disponibile.

în condiţii de dotare modernă, adecvată unui studiu imagistic în implantologie, acesta se face, în special,
prin program Dentascan, şi cu ajutorul aparatului multifuncţional Scanora. Se vor realiza:  filme O.P.T.
(sau panoramice dentare), care permit aprecieri de ansamblu, de orientare, privind volumul osos
rezidual, relaţia cu dinţii vecini şi antagonişti, starea A.T.M., retracţia crestei alveolare, relaţia cu pereţii
sinusurilor maxilare, cu fosele nazale, cu canalul dentar inferior.  Metoda nu realizează evaluări
volumetrice (tridimensionale), deoarece nu obţine relaţii privind componenta orizontală (sau axială); 
filme endobucale prin tehnica „con lung”, carc pot da informaţii în legătură cu starea pereţilor alveolari
şi cu structura acestora;  teleradiografia de profil (de la 4 m), datorită nedeformării imaginilor obţinute,
oferă relaţii privind mandibula, maxilarul, sinusurile maxilare etc.;  „examen pe secţiuni”, care
completează bilanţul iniţial orientativ şi se realizează prin program Dentascan şi Scanora. Computer-
tomografia a intrat în practica medicală în anii 1970, reprezentând o revoluţie în radiologie şi, implicit, în
diagnosticul afecţiunilor dento-maxilo-faciaie. Având marele inconvenient reprezentat de apariţia pe
imagini a artcfactelor cauzate de structurile metalice (protetice), la mijlocul anilor 1980 s-au făcut
primele tentative de realizare a unui bilanţ C.T., preimplantologic, fără a avea un program specific. Se
realizau secţiuni axiale, ţinînd cont de pianul palatina! sau mandibuiar - şi secţiuni frontale (coronale)
directe, carc ofereau relaţii privind:  osul alveolar (în plan vestibulo-palatin/lingual); (fig. 14-7) 
înălţimea alveolelor şi situaţia canalului dentar (vestibulară, centrală sau linguală). Scanora Este o
tehnică multifuncţională care are indicaţii speciale în implantologie, îmbinând principiul radiografiei prin
fantă cu tomografia spiralată. Scanora realizează radiografii maxilo-dentare extraorale panoramice,
mărite constant de 1,3 ori. Aparatul are un focar fin de 0,3 mm şi foloseşte o distanţă focar-film de 575
mm. Prin sistemul de procesoare inclus, permite programarea şi realizarea unor secvenţe care sunt
afişate digital. Filmul panoramic obţinut iniţial furnizează informaţii de orientare globale, iar în
implantologie acesta este folosit pentru stabilirea secţiunilor tomografice dorite.’ In practică, secţiunile
tomografice vor fi de 4 mm sau de 2 mm, orientate dinspre mezial spre distal, în serii de 3-4 filme
succesive. Sunt secţiuni transversale directe, perpendiculare pe un anumit segment din arcada dentara,
iar imaginile structurilor dento-maxilare respective vor apărea nedeformate. ALEGEREA TEHNICILOR ÎN
IMPLANTOLOGIE Un mare avantaj al sistemului Scanora este că fiind posibilă obţinerea unor secţiuni
verticale perpendiculare, pe axul arcadei nu mai este nevoie de reconstrucţie în plus prin efectul de
baleiaj al componentei tomografice asupra dinţilor vecini, se obţin informaţii privind orientarea lor
mezio-linguală, factor important în conduita terapeutică Lectura filmelor se face cu uşurinţă, prin
suprapunerea unei hârtii de calc pe care se fac măsurători. Sistemul Scanora este de preferat în
edentaţiile limitate, iar Dentasean este tipul de examen indicat în edentaţiile întinse. Urmărirea evoluţiei
implanturilor se face şi prin O.P.T. şi filme endobucale, dar prin Scanora se poate controla rapid starea
osoasă locală (cu ajutorul secţiunilor sectoriale). La alegerea procedeului radiologic-imagistic folosit, şi
iradierea este un factor important. Privind acest aspect redăm concluzii ale cercetărilor lui Clark şi colab
(citat din R. Cavezian şi colab., 1995). Studiile s-au făcut pt fantomă, măsurându-se doza absorbită de
diverse ţesuturi, în cazul următoarelor tehnici: tomografie liniară (prin Scanora), C.T., radiografii
panoramice şi mtraorale, în situaţia efectuării unor implanturi la nivelul mandibulei Autorii au constatat:
O examinare C.T. (40 de secţiuni) prin creasta alveolară şi marginea bazilară determina o irad.ere uşor
mai crescută faţă de un examen făcut prin tomografie liniară sagitală, şi aceasta datorită numărului
diferit de secţiuni (măduva osoasă primeşte 9 mrad iar la piele se primesc 1150 mrad). Doza absorbită
pentru o secţiune realizată este de lmrad. în cazul tomografiei liniare, măduva osoasă primeşte 0,4-0,6
mrad, iar la piele 345-390 mrad. Şi tehnica Scanora este mai puţin iradiantă decît Scanner-ul, deoarece
explorează un sector mai restrâns dintr-o arcadă dentară, deci foloseşte un număr mai redus de secţiuni.
Oricum, dozele primite au valori mai mici decât dozele admise şi reamintim că structurile anatomice cele
mai expuse sunt: măduva osoasă, tiroida, glandele salivare şi pielea. în concluzie, pe lângă evoluţia
implantelor şi a tehnicilor terapeutice folosite, perfecţionarea explorării imagistice în implantologia
endoorală continuă (reconstrucţii tridimensionale, robotica în chirurgia maxilo-facială etc.).

3. Radiografii eronate, surse de erori, erori apărute înaintea efectuării radiografiilor, erori apărute în
cursul efectuării radiografiilor, erori apărute în cursul prelucrării filmelor. Aceste examinări au
următoarele inconveniente:  în cazul secţiunilor frontale (coronale) (fig. 14-8, fig. 14-9, fig. 14-10),
acestea nu sunt strict verticale, realizându-se un unghi între fiecare dintre acestea şi planul
perpendicular; este necesară aplicarea unui factor de corecţie;  în plus, nu se poate ţine cont de forma
eliptică a maxilarelor a căror secţiune este deformată (diametrele vestibulo-linguale/palatinale
nemaifiind reale).

Pentru evitarea acestor inconveniente, în anii 1990 au apărut programe specifice adaptate la studiul
maxilarului şi al mandibulei. Astfel a apărut Dentasean sau Dental-C.T.

4. Obturaţii. Obturatiile din Amalgame și fosfat sunt definite ca umbre de mare intensitate pe fonul
tesuturilor dentare. Obturatiile din silicociment, epoxidice și materiale plastice sunt radionegative, astfel
încât imaginea este vizibila în cavitatea preparata și linia-umbra a linerului anex la pereți. Relativ
radioopace: cimentele glassionomere Adaosul de dioxid de zirconiu, oxid de bariu sau oxid de Ytterbium
pentru orice radiolucent (opusul radioopac) material va conferi proprietatea de radioopacitate.

5. Incrustaţii (materiale radioopace, materiale radiotransparente). materiale radioopace:aliaje

metalice(amalgam, aur, titan materiale radiotransparente:ceramica, acrilate

6. Coroane. materiale radioopace:aliaje metalice materiale radiotransparente:ceramica, acrilate Forma

bontului preparat sub coroanele din material radioopace

7. Punţi (materiale radioopace. materiale radiotransparente).

8. Proteze (componente vizibile pe radiografii).

9. Coafajul pulpar. Pulpa – radiotrasparenta 1 strat – hidroxid de Ca – radioopac 2 strat- bulet de vata 3
strat – obturatie - radioopaca

10. Pulpotomia. Cananlele sunt obturate; obturatie in regiunea coronara

11. Tratamentul radicular al dinţilor - radiografii efectuate înaintea tratamentului radicular. canalele
radiculare, apexul, parodonţiul apical. parodonţiul marginal, relaţia dintelui cu diferitele formaţiuni
anatomice.

12. Radiografii efectuate in cursul tratamentului radicular - dilatarea canalelor radiculare. obturaţia
radicularâ, complicaţii.

13. Radiografii efectuate după tratamentul radicular controlul rezultatelor terapeutice.

14. Rezecţia apicală. Aspecte radiologice ale vindecarii normale sunt reosificare completa, defecte
tunelare cu structura marginala radiat, si ramasitele unui strat radioluminiscent bine demarcat ce poate
fi de 1 mm, asa numita semn al tesutului conjuctiv. Semnele radiologice ale esuarii: strat
radioluminiscent mare si scleroza reactiva.

15. Amputaţia radiculară.

16. Extracţia dentară (alveola postextracţională normală, complicaţii).

17. Transplantarea dentară. Boala de focar şi examenul radiografic al dinţilor: focare pulparc. focare
marginale.

XIII. Diagnosticul radiologic a patologiei inflamatorii. Diagnosticul imagistic a osteomielitei.

1.Metodele de examinare.

•Radiografia prezinta modificarile osoase la 5-7 zile de la infectie. Sunt utile pentru
excluderea altor cauze de durere osoasa cum este fractura de stres. Radiografia plana si
scanarea cu radionuclid ajuta diagnosticarea timpurie a osteomielitei acute. Radiografia
este utila pentru a exclude alte conditii.

•Scanarea scintigrafica este inalt sensibila pentru diagnosticarea osteomielitei. Aceasta

procedura este efectuata in trei stadii. Se foloseste teghnetiu 99 pentru a crea imagini si a
determina zonele de infectie si remodelare osoasa in functie de fluxul de sange.
Sensibilitatea metodei ajuta cand nu se cunosaste localizarea si extinderea infectiei

•Scanarea tomografica permite examinarea tridimensionala a osului si tesuturilor moi

adiacente. Este o metoda excelenta pentru a detecta formatiunile periostiale de os nou si
distructia osului cortical si pentru determinarea prezentei sechestrului.

•Rezonanta magnetica este o alta metoda utila pentru imagistica osteomielitei acute. Aceasta
detecteaza precis extinderea si structura zonei afectate de procesul patologic. Sensibilitatea
raportata este de 88-100%. Infectia si inflamatia totusi nu pot fi diferentiate.
2.Boala de focar și examenul radiografic al dinților:focare pulpare, focare marginale.

Boala de focar este o stare patologica caracterizata printr-o mare diversitate de tulburari
functionale si alterari organice tisulare, datorita unor focare cronice de infectie, din care
episodic se disemineaza in organism pe cale sanguina, nervoasa sau digestiva diversi microbi,
toxine microbiene, produsi toxici de dezagregare septica tisulara, alergeni endo si exogeni, care
genereaza un tablou vast de manifestari disfunctionale si lezionale.

Focarele din cavitatea bucală pot fi: - odontale (de la nivelul dinţilor) - parodontale (la nivelul
parodonţiului) Focarele odontale se dezvoltă la nivelul pulpei dentare şi cele parodontale se
dezvoltă la nivelul parodonţiului marginal şi apical.

Focarele intradentare provin din afectarea pulpei, ca şi consecinţă a unei carii netratate sau a
unui eşec terapeutic. Se pot dezvolta din pulpite cronice, coafaje directe şi indirecte nereuşite,
pulpectomii vitale şi devitale, gangrenă simplă, pulpite reziduale.

Focarele extradentare pot fi: focarele periapicale, fiind reprezentate de complicaţii ale
pulpitelor cronice şi gangrenelor, precum: parodontita apicală fibroasă, granulomul epitelial
chistic, parodontita cronică difuză progresivă. Obturaţiile radiculare incorecte pot determina
formarea focarelor periapicale, mai ales la dinţii pluriradiculari.

Focarele marginale se datorează formării şi apariţiei pungilor parodontale. Secreţia acestora se
drenează doar parţial, chiar şi i ̂n condiţiile anatomice favorabile de deschidere largă a pungii,
motiv pentru care constituie un focar de infecţie redutabil. Pe lângă pungile parodontale se pot
descrie pericoronaritele frecvente la nivelul molarului de minte care prin cronicizare pot deveni
focare primare. Iritaţiile cronice marginale datorate tartrului dentar sau lucrărilor protetice
incorect adaptate marginal, pot produce reacţii inflamatorii cronice ale parodonţiului marginal
ce pot interveni i ̂n geneza bolii de focar . Dinţii incluşi, al căror sac folicular se poate infecta prin
comunicare cu cavitatea orală sau pe cale hematogenă, pot constitui focare de infecţie.

3.Infecțiile oaselor maxilare:osteoperiostita, osteita alveolară, osteomielita.

Reactia inflamatorie a periostului maxilarelor, apare mai frecvent la copii si adolescenti, fiind
urmata adeseori de o mineralizare excesiva a osului si chiar de o deformare a acestuia. Clinic, se
remarcă dureri spontane moderate accentuate la presiune. În periostitele din supuratiile
perimaxilare, decolarea periostului datorita colectiei purulente este extrem de dureroasa la
presiune, imbracand aspectul clinic de osteoperiostita.Radiologic, se poate observa o ingrosare
a periostului, cu delimitarea neta a corticalei osoase.

Osteita alveolară este una dintre cele mai întâlnite complicații în urma unei extracții
dentare.Atunci cand se extrage un dinte, se formeaza un cheag de sange care umple spatiul
liber timp de cateva zile. Acesta protejeaza alveola dentara pe masura ce se vindeca. Daca
cheagul este spart prea repede, osul si nervul se pot usca, ca urmare a expunerii acestora.. In
caz de osteita alveolara, primul indiciu este durerea. „Osul expus este sensibil, aceasta fiind
sursa durerii, care poate fi usoara sau pulsatila.”Durerea poate persista de la cateva zile la o
saptamana.” Imaginea radiologică de osteită cronică este reprezentată de o zonă de
condensare osoasă predominant periostală(foițe suprapuse),care dublează corticala
vestibulară. În formele întinse,diagnosticul diferențial se face cu displazia fibroasă. Aceste
modificări se constată pe incidențe ocluzale-inferioare. În formele mixte, apare o asociere de
imagini microchistice(transparente) și condensate(radioopacități) care pot coexista cu
sechestre(zone de necroză osoasă).

Osteomielită - este un proces infecţios cu caracter purulent - necrotic, care evoluează în os şi

ţesuturile înconjurătoare sub influenţa factorilor, de natură fizică, chimică şi biologică.
Osteomielita acută- constă in extinderea procesului inflamator-infecțios la spațiile medulare
osoase, din vecinătate. De obicei, agentul patogen este stafilococul. Leziunile osoase sunt de
grade diferite, ajungînd la distrucții importante ale osului din vecinătate. Se caracterizează prin:

1.Dureri;

2.Eliminări purulente bilateral de procesul alveolar (infiltrat în formă de mufă);

3.Îngroşarea bilateral de procesul alveolar;

4.Mobilitatea grupului de dinţi;

5.Mucoasa bucală edemaţiată, hiperemiată;

6.Disfagii, Trismus;

Osteomielita cronică-poate să urmeze unei osteomielite acute sau poate avea evoluție cronică
de la început. Se constată leziuni osteolitice,limitate,periapicale sau condensări osoase(care
sunt o formă de apărare a osului fața de factorul infecțios). În această faza bine se evidenţiază
sectoarele de osteonecroză, în jurul cărora are loc resorbţia osului “sănătos” adiacent după
tipul aşa numitei resorbţii netezi şi sinusale. Se intensifică reacţia de proliferare şi în periost, în
formă de depoziţie de ţesut osteoid, şi în end-ost, unde se observă formarea trabeculelor de
ţesut osos tânăr.

4.Abcesele maxilarelor.

Se produce atunci cînd la nivelul unei leziuni cronice periapicale(granulom, chist) crește afluxul
de germeni sau are loc sporirea virulenței concomitent cu scăderea rezistenței locale. Apare un
abces periapical, un abces alveolar și in aceste condiții, simptomatologia clinică devine
zgomotoasă, cu fenomene locale de celulită și uneori cu semne infecțioase generale. În stadiul
acut imaginea radiologică existentă(granulom, chist) care era o radiotransparență periapicală,
se modifică, în sensul ca limitele devin imprecise, dar osul alveolar încă nu prezintă modificări.
La o oarecare distanță de leziune poate apărea un abces submucos vestibular sau lingual care
poate fistuliza(fistula este un drenaj spontan al unei Colecții inflamatorii, care se exteriorizează,
uneori chiar într-o cavitate sinusală).

Există 3 tipuri de abces dentar:

• Abces gingival: - abcesul este doar in tesutul gingiei si nu afecteaza dintele sau ligamentul
periodontal.

• Abcesul periodontal: acest abces porneste din structura de suport a osului dintelui.

• Abcesul periapical: acest abces este localizat in pulpa moale a dintelui.

Pe măsură ce infecţia se răspândeşte, pulpa dentară este distrusă şi osul maxilar începe sa fie
afectat. Pe perioada in care infectia se instaleaza la nivelul maxilarului este posibil ca durerile sa
scada in intensitate, insa situatia se agraveaza, nu se amelioreaza. Diminuarea durerii se explica
prin faptul ca, odata cu dizolvarea maxilarului, se produce si o deteriorare a nervului din
regiunea aferenta, deteriorare care poate duce la moartea nervului. Distrugerea treptata a
maxilarului impiedica mentinerea fixa a dintelui in alveola dentara, cauzand pierderea acestuia.

5.Clasificarea radilogică a osteomielitei.

I.După factorul etiologic

• Osteomielită de cauză dentară (odontogenă). Constituie 98%.

• Osteomielită hematogenă.

•Osteomielită traumatică;

• Osteomielită cu caracter specific: - de natură actinomicotică; - de natură tuberculoasă; - de

natură sifilitică II. Clasificarea osteomielitei odontogene ( după N.M.Alexandrov, 1954)

• După evoluţia clinică: necomplicată; complicată (flegmon etc.).

• După fazele inflamaţiei : acută; subacută; cronică.

• După localizare: maxilarul superior; maxilarului inferior.

• După gradul de răspândire a procesului: circumscrisă (limitată); invadantă (difuză).

6.Osteomielita odontogenă.

Osteomielita este un proces acut sau cronic al osului si a structurilor sale, secundara infectiei
cu microorgamisme piogene. Cauzele osteomielitei odontogene ale maxilarului sunt: carii,
pulpită, parodontita, alveolită, granulom. Radiografia se efectuează La 6-8 zile de la debut cind
cel putin 30-60procente din mineralizarea osoasa este distrusa
• In primele zile:

– Nu sunt prezinte modificari

– Se constata o discreta radiotransparenta

– Largirea spatiilor trabeculare osoase

• Dupa aceasta perioada imaginea radiologică caracteristică osteomielitei:

– Str. Trabeculara dispare si este inlocuita cu o alternanta de zone condensate

radiotransparente = “os patrat, os marmorat, miez de piine”

7.Complicațiile osteomielitei

• 1)Flegmoane;
• 2)Tromboflebite faciale;
• 3)Tromboza sinusurilor venoase;
• 4)Tromboza durei mater;
• 5)Septicemie;
• 6)Sinusita maxilară acută;
• 7)Mediastinită;
• 8)Răspîndirea locală a infecției;
• 9)Meningoencefalită și meningită;
• 10)Deformarea maxilarului.

XIV. Aspecte clinico-radiologice ale patologiei sinusurilor paranazale.

1. Metodele radio-imagistice de examinare a sinusurilor paranazale.

 OPT
 Incidente retroalveolare si disocluzale superioare
 Radiografii pu sinusurile maxilare(incidenta Tcheboul ,Blondeau)
 Sinusografia de contrast-cu iodlipol(indicata in diagnosticul sinuzitelor cronice,supurate,in
rinofaringite cronice mucopurulente cu participare sinusala)
 Radiografia indica marimea, forma si prelungirile sinusului, precum si afectarea celorlalte
sinusuri paranazale, sau chiar a peretilor ososi;
 sinuzita maxilara cronica, cu opacifierea difuza unilaterala a sinusului maxilar
 sinuzita maxilara acuta, cu evidenierea nivelului hidro-aeric
 radiografiile dentare - pun in evidenta raporturile de vecintate ale dinilor cu sinusul maxilar,
modificarile peretelui alveolo-sinuzal, prezenta leziunilor periapicale, prezenta pungilor
parodontale adinci, a chisturilor sau tumorilor cu evolutie in sinusul maxilar, a corpilor straini
intrasinuzali etc.;
 examenul CT sau RMN - evideniaza localizarea si extinderea afectiunii. In sinuzita maxilara
acuta, mucoasa sinuzala apare congestionata, ingrosata.Coninutul lichidian caracteristic
sinuzitelor acute apare hipodens la examenul CT si necaptant, situat decliv, la examenul
RMN.
 2. Anatomia radiologică a sinusurilor paranazale.
Sinusurile (denumite si sinusurile paranazale) sunt 4 cavitati pline cu aer la nivelul craniului uman. Ele
sunt conectate cu spatiul dintre nari si meaturile nazale. Cavitatile sinusale izoleaza craniul, ii reduc
greutatea si asigura rezonanta in momentul vorbirii.

Sinusurile maxilare sunt prezente la nou-nascut dar pe imagini nu se determina. Pneumatizarea clara se
observa dupa 2.5 ani. Spre deosebire de maturi, la copii si adolescenti exista contact direct intre
radacinele molarilor. Sinusul sfenoidal se formeaza spre 4-5 ani.

sinusul maxilar, cel mai voluminos sinus paranazal, este o cavitate pneumatica situat in corpul osului
maxilar . La adult, sinusul ocupa aproape in totalitate osul maxilar, fiind situat sub cavitatea orbitar si
avind forma unei piramide triunghiulare. Considerat o anexa a foselor nazale, sinusul maxilar comunica
cu cavitatea nazala la (baza piramidei), printr-un orificiu ovalar care se deschide in meatul mijlociu, prin
acesta se ralizeaza drenajul fiziologic al sinusului maxilar .Sinusul maxilar are un rol important in
respiraie, contribuind la incalzirea, umidifierea si filtrarea aerului inspirat, precum si la reglarea presiunii
intranazale.

3. Sinusitele. Noțiune.
Sinuzita este o inflamare a sinusurilor paranazale, care poate sau nu poate fi rezultatul unei infecții, de la
probleme bacteriale, virale, alergice, imunitare sau ale unor ciuperci. Noi clasificări ale sinuzitei se referă
la rinosinuzită, o inflamare a sinusurilor, dar și a nasului (rinită).
Sunt câteva perechi de sinusuri paranazale, incluzându-le pe cele frontale, maxilare, cele ale oaselor
tâmplelor, precum și cele ale oaselor ce susțin globul ocular. Sinuzita poate fi clasificată după locul în
care aceasta acționează:

 Sinuzită maxilară - poate provoca dureri sau presiune in zona maxilarului (obraz); durere de dinți,
migrene
 Sinuzită frontală - poate provoca dureri sau presiune in zona frontală a sinusurilor (localizată
după/deasupra ochilor), migrene
 Sinuzită etmoidală - poate provoca dureri între/după zona ochilor, migrene
 Sinuzită sfenoidală - poate provoca durere sau presiune după ochi, dar alteori se manifestă prin
senzațiile de amețeală

4. Sinuzita maxilară şi examenul radiografic al dinţilor – sinuzita maxilară

odontogenă (acută, cronică), comunicarea oro-sinusală, evidenţiere cu sondă
butonată, evidenţiere cu substanţă de contrast; radix împins în sinusul maxilar.

Sinuzita maxilara de cauza dentara

Etiopatologie: are o incidenta relativ crescut in rindul populaiei generale, avind in vedere multiplii factori
cauzali, la care se adaugas i o serie de factori favorizani de ordin local sau general.
Factorii favorizani locali ai sinuzitei maxilare de cauza dentara pot fi: -inflamaia cronica sau afeciuni
alergice ale mucoasei rino-sinuzale;-obstrucia ostiumului din meatul nazal mijlociu, prin mecanism
inflamator (edemul mucoasei) sau mecanic (polipi sinuzali, deviatie de sept);-scaderea motilitatii ciliare,
simultan cu cretestrea secretiei de mucus;
Factori generali:-diminuarea rezistentei generale a organismului fata de infecii (inclusiv la pacienii cu
HIV sau tumori maligne);-fumatul si expunerea la mediu cu noxe

-Anatomia Patologica Sinuzita maxilara acuta.

Procesul inflamator al mucoasei sinuzale trece prin trei faze succesive: congestiva, catarala si supurata.
Mucoasa se tumefiaza, cilii dispar, celulele epi-teliale se descuameaza, se produc exulceraii, hipersecreia
celulelor seroase si mucoase, hiperemie, edem si infiltrat inflamator al corionului cu acumularea de
exsudat in sinus. Netratat, sinuzita catarala evolueaza spre forma supurata. Tumefierea mucoasei se
accentueaza, apar leziuni inflamatorii profunde ale celorlalte straturi, tesut de granulaie si exsudat sero-
purulent sau purulent care se acumuleaza in sinus.
radiografic radiografii in ortostatism pot evidentia un nivel hidro-aeric,cu concavitate dispusa
cranial,mobilizabil la schimbarea pozitiei capului.Mucoasa sinusurilor fiind ingrosata marginal
-Sinuzita maxilara cronica poate fi partiala, localizata numai la mucoasa planseului sinuzal, sau totala,
cuprinzind intreaga mucoasa sinuzala. Mucoasa sinusului, profund alterata, hiperplaziata, ingrosata
neuniform, prezinta formatiuni polipoide si chistice care reduc mult cavitatea sinuzala, in interiorul creia
se afla un puroi consistent, fetid.
clasificate in : reversibile partial reversibile -ireversibile –
Sinuzita cronica trenanta-e rezultatul unui tratament incomplet sau neadecvat,al unei sinuzite acute.Se
constata ingrosarea "in chenar" a mucoasei sinusale si uneori imagini pseudopolipoide.

5. Chisturile. Diagnosticul diferenţial între sinusul maxilar şi chistul periapical

Chisturile sinusale:cuprind chisturi mucoase,epidermoide,solitar submucos al sinusului maxilar
Cel submucos si al sinusului maxilar se itilneste destul de frecvent si ocupa partea inferioara a
sinusului,fiind secretant ,nesecretant,mezotelial sau pseudochist.
Pe radiografii chisturile intrasinusale apar ca o imagine moderat radioopaca,se"soare care
rasare",circumscrisa cu limita superioara convexa cranial.Restul mucoasei are aspect normal sau putin
ingrosat.
Chistul se poate fisura si evacua sau poate recidiva
Diagnosticul diferential se face cu polipi naso-sinusali,cu sinuzita odontogena si cu alte radioopacitati
intrasinusale.
Polipoza naso-sinusală . Este reprezentată de formaţiuni conjunctive ale mucoasei pituitare şi sinusale,
produse prin acţiunea unor factori alergici sau infecţioşi. Se pot întâlni şi forme aparent primitive.
Radiologic, la nivelul sinusurilor maxilare se constată opacităţi (slabe) cu contur net, sesile sau
pediculate, dependente de pereţii cavităţii, iar concomitenţa cu imagini asemănătoare la nivelul foselor
nazale confirmă diagnosticul.

6. Tumorile.
Tumorile din sfera oro-maxilo-facială reprezintă o patologie importantă din punctul de vedere al
diagnosticului şi al terapeuticii.
Diagnosticul radiologic-imagistic este complex, folosindu-se diverse proceduri, deseori asociate şi, chiar
în asemenea condiţii, acesta rămâne, de multe ori, orientativ.
Progresele reprezentate de explorarea C.T. (2D şi 3D) şi alături de examenele
angiografice, scintigrafice etc. au îmbunătăţit diagnosticul, dar, de cele mai multe ori, numai
histopatologia, histoenzimologia şi studiile genetice stabilesc un diagnostic corect.
Localizările multiple, metastatice implică şi examene radiologice ale altor organe, la distanţă de
localizarea probabil primară.
Privind clasificarea proceselor tumorale (inclusiv a celor din sfera O.M.F.), în scop didactic, vom avea în
vedere două criterii majore : benignitatea sau malignitatea, precum şi faptul dacă provin sau nu din
structuri dentare.
Astfel, tumorile pot fi:
benigne (odontogene sau neodontogene);
maligne (odontogene sau neodontogene).
Noi vom consemna tumorile mai frecvent întîlnite, cu caracteristicele lor clinico- -radiologice principale.
Astfel, vom descrie :
- TUMORI BENIGNE :
I- A. odontogene:
- ameloblastoame;
odontoame;
cementom;
dentinom.
I B. neodontogene:
osteom;
fibrom osifiant;
displazia fibroasă monostică;
exostozele;
fibromul desmoid;
condromul benign;
fibromul condro-mixoid.

PSEUDOTUMORI:
granulomul central de reparare;
tumoră cu mieloplaxe;
mixomul;
neurinomul;
angiomul.
//. TUMORI MALIGNE:
Primitive:
I- A. odontogene:
- carcinom odontogen;
- sarcoamele ameloblastice.
II- B. neodontogene:
epitelioame;
sarcoame;
melanoame maligne;
neurinoame maligne etc.
Secundare (metastaze)

Semiologia radiologică a tumorilor constă, în mare, în următoarele aspecte: Lacuna osoasă

Este o pierdere de substanţă, în general limitată, frecvent rotundă, situată în centrul unui segment osos sau
în contact cu corticala osoasă - care poate fi subţiată, suflată (subţiată şi împinsă) sau întreruptă.
Lacuna mai poate fi:
unică, cloazonată, multiplă ;
cu fond omogen sau neomogen;
cu lizereu marginal sau fără contur propriu ;
localizată la maxilare sau generalizată.

Condensarea osoasă (opacitate)

Poate fi limitată sau întinsă, unică sau multiplă, omogenă sau neomogenă, situată într-o lacună sau
neseparată de restul osului, localizată numai la maxilare sau generalizată.
In plus, pentru aprecieri diagnostice, este important să se precizeze:
 starea dentiţiei;
 topografia leziunii;
 caracterul unic sau multiplu al lacunei şi/sau al opacităţii;
 .starea structurilor vecine (os, cavităţi, părţi moi);
 eventuale alte localizării la distanţă de regiunea dento-maxilară (metastaze);
 elementele radiologice care pledează pentru benignitate sau malignitate.
 Pentru precizarea acestor eventualităţi, în serviciile moderne de explorare rad A) logică se
apelează la:
 O.P.T., pentru aprecieri de ansamblu ale structurilor anatomice loco-regionale, comparativ
dreapta-stânga;
 incidenţe cu film intraoral, centrat pe leziune, în particular filme orto-ocluzalc. Cu ajutorul
acestora se apreciază dimensiunea pe orizontală, în sens antero-posterior şi limitele neoformaţiei,
starea corticalei osoase din vecinătate etc.;
 incidenţe cu film extraoral (pentru sinusuri, mandibulă etc.);
 examen tomografie liniar (clasic), în diverse planuri;
 radiografii de format mare (30/40 cm şi 35/35 cm) pentru depistarea eventualelor leziuni situate
la distanţă de maxilare (metastaze);
 angiografie carotidiană externă şi/sau carotidiană internă, fiind preferabilă angiografia selectivă
a A. carotide externe. Această metodă de explorare oferă
 informaţii importante, mai ales în cazul tumorilor hipervascularizate (frecvent
 maligne), precizând pediculii de alimentare, invadarea loco-regională, zonele
 avasculare (necrotice) etc.;
 examene scintigrafice şi ecografice (ultrasonografia);
 metode imagistice moderne:
 radiografia digitală;
 angiografia digitalizată cu substracţie (D.S.A.);
 rezonanţa magnetică (I.R.M.);
 computer-tomografie (C.T.), eventual angio-C.l. etc.