Biofizica Prof.

Serban Filofteia

Radiobiologie

Notiuni introductive

Radiobiologia studiaza modul în care radiatiile ionizante interactioneaza cu sistemele biologice,

precum si efectele acestei interactii

Radiatiile ionizante au suficienta energie pentru scoate electroni din atomi sau molecule, producând
astfel ionizari în mediul iradiat. Energia radiatiei care produce o ionizare trebuie sa fie mai mare sau
egala cu energia de legatura în atomul sau molecula respectiva a electronului eliberat.

Energia minima a radiatiilor ionizante este de 10 eV. Radiatiile

electromagnetice ionizante au  120 nm; acestea pot fi numai radiatii , X
sau unele radiatii UV (radiatii UV dure).

Radiatiile ionizante sunt de doua tipuri:

a) radiatii electromagnetice: X, , UV dure (având  < 120 nm)

b) radiatii corpusculare (compuse din particule materiale):

- radiatii de particule încarcate electric:

radiatia 

radiatii de ioni grei

- radiatii de particule fara sarcina electrica:

neutroni

Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee instabile de a emite

radiatii în mod spontan. În mod generic, spunem ca un nucleu radioactiv
se dezintegreaza si emite radiatie (sau ca se produce o dezintegrare
radioactiva).
Radioactivitatea poate fi artificiala sau naturala.

Radioactivitatea naturala se datoreaza prezentei elementelor

radioactive naturale. Atomii acestor elemente au nuclee instabile, care
dupa un timp emit radiatie, trecând astfel într-o stare stabila.

Radioactivitatea artificiala este indusa prin bombardarea unor nuclee

stabile cu fotoni, neutroni sau particule încarcate. In acest fel nucleele
bombardate devin radioactive.

Radiatia poate fi:

- naturala, cuprinzând:

radiatii cosmice

radiatii terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol,

radonul din structura cladirilor etc.)

- artificiala, cuprinzând radiatii produse în diferite proceduri medicale

(radioterapie, radiodiagnoza), în laboratoare (de cercetare sau în sistemul
de educatie), radiatii produse de diferite dispozitive electrocasnice
(televizoare, ceasuri luminoase, detectoare de fum etc.), sau radiatii
datorate unor accidente nucleare, poluarii etc.

Fondul natural de radiatii reprezinta totalitatea radiatiilor ionizante

naturale prezente în atmosfera.

Activitatea unei surse radioactive ) reprezinta rata medie de

dezintegrare a nucleelor radioactive din sursa, adica numarul mediu de
dezintegrari radioactive care se produc în sursa în unitatea de timp.

Unitatea de masura este 1 Bq (Becquerel) = 1 dezintegrare/sec.

O unitate tolerata este 1 Ci (Curie) 1010 Bq, care este activitatea unui

gram de radiu (226Ra).

Chiar daca toate nucleele radioactive dintr-o sursa sunt de acelasi tip, ele
nu se vor dezintegra toate dupa acelasi timp. Exista o anumita
probabilitate ca un nucleu radioactiv sa se dezintegreze într-o secunda.
Toate nucleele de acelasi tip au însa aceeasi probabilitate de dezintegrare.
Aceasta probabilitate depinde de tipul de nucleu si de nivelul energetic al
nucleului de pe care se face tranzitia. Daca sursa contine un numar
suficient de mare de nuclee radioactive, ea va emite radiatii practic în mod
continuu (la orice moment de timp), astfel încât numarul de nuclee active
din sursa scade continuu. Daca numarul nucleelor este relativ mic, sursa
va emite discontinuu (la anumite momente de timp).

Fie o sursa radioactiva care la momentul initial (t = 0) are un numar

foarte mare (N0) de nuclee radioactive de acelasi tip. Probabilitatea de
dezintegrare în unitatea de timp, notata cu , este constanta (nu depinde
de timp). Ea reprezinta a câta parte din nucleele radioactive aflate în sursa
la un anumit moment se dezintegreaza într-un timp infinitezimal dt, deci
este egala cu raportul dintre rata de dezintegrare si numarul N de nuclee
radioactive la un anumit moment:

unde dn este numarul de nuclee care s-au dezintegrat în timpul dt.

Deoarece în timpul dt numarul de nuclee radioactive scade cu dN = -dn,

rezulta ca

N(t) = N0 e-t
Aceasta este legea dezintegrarii radioactive.

Legea dezintegrarii radioactive este o lege statistica: ea este valabila

pentru un numar foarte mare de nuclee radioactive.

Rezulta ca activitatea sursei ( N) scade exponential în timp, deci o sursa

radioactiva emite în timp din ce în ce mai putine radiatii, devenind din ce
în ce mai slaba.

Se defineste timpul de înjumatatire (T1/2) al unei surse radioactive ca

fiind timpul dupa care numarul de nuclee radioactive din sursa scade la
jumatate:
 N = N0/2 
Pentru a putea estima efectele unei surse radioactive, trebuie 323d38d sa
cunoastem activitatea sursei, timpul sau de înjumatatire, precum si tipul si
energia radiatiei emise de sursa.

Efectele biologice (moarte celulara, mutatii, inducerea cancerului etc.) ale

radiatiilor ionizante depind de sistemul biologic, de tipul radiatiei, de doza
de radiatie si de debitul dozei.

În general, se determina efectul biologic în functie de doza absorbita.

Doza absorbita este cantitatea de energie absorbita de unitatea de masa

din materialul iradiat.

D = Eabs/m
Eabs = energia absorbita de material;

m = masa materialului.

Unitatea de masura este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg.

Spunem ca doza absorbita este de 1 Gy atunci când 1 kg de material

absoarbe energie de 1 J.

O unitate tolerata este rad-ul: 1 rad = 0,01 Gy.

În general, daca nu este specificat tipul dozei, prin doza se întelege doza
absorbita.

Debitul dozei (d) reprezinta rata cu care 1 kg din materialul iradiat

absoarbe energie:

d = D/t

D = doza absorbita în timpul t.

Debitul dozei se masoara în Gy/s sau rad/s.

În cazul radiatiilor X sau  se defineste doza incidenta (sau expunerea):

 Di = Q/V

Q = sarcina totala a ionilor pozitivi produsi în volumul V de aer

 = densitatea aerului.

Unitatea de masura a dozei incidente este 1 C/kg, reprezentând cantitatea

de radiatie X sau  care produce în volumul ocupat de 1 kg de aer un
numar de ioni pozitivi având sarcina totala de 1C.

O unitate tolerata este 1 R (Roentgen) = (1/3876) C/kg.

Debitul dozei incidente reprezinta rata expunerii (tot pentru radiatii X

sau 

di = Di/t

t = timpul de iradiere în care se obtine doza incidenta Di.

Debitul dozei incidente se masoara în C/kg s sau R/s.

Dozimetria radiatiilor ionizante se ocupa cu calculul dozelor de radiatii.

Cunoasterea dozei si a debitului dozei este extrem de importanta în
radioterapie si radiodiagnoza.

În radioterapie, administrarea unei doze cu o eroare care depaseste 5%

reprezinta un tratament neadecvat. Daca doza este prea mica, celulele
tumorale care supravietuiesc iradierii vor continua proliferarea, putând
deveni mult mai rezistente la radiatii. Daca doza este prea mare, tesutul
sanatos adiacent va fi grav afectat, determinând aparitia unor complicatii
severe. Pentru fiecare caz în parte trebuie analizate
avantajele/dezavantajele iradierii cu diferite tipuri de radiatie si apoi
calculata doza optima.

În cazul tratamentelor cu iradiere externa, este foarte importanta de

asemenea si calibrarea fasciculului de radiatii înainte de tratament, pentru
a asigura administrarea dozei corecte în întregul volum tumoral.
Calibrarea incorecta a fasciculului sau functionarea deficitara a aparatului
în timpul tratamentului pot avea consecinte extrem de grave.

Daca acelasi sistem biologic este iradiat în aceleasi conditii cu aceeasi

doza dar se modifica tipul radiatiei, efectul biologic va fi diferit.
Eficacitatea biologica relativa ) arata de câte ori radiatia respectiva
este mai eficace fata de o radiatie de referinta în producerea unui anumit
efect biologic.



DX = doza de radiatie X care produce un anumit efect;

D = doza de radiatie utilizata care produce acelasi efect.

În general, se considera ca radiatie de referinta radiatia X cu energia de

250 keV.

Pentru neutroni,  depinde de energia particulelor si de natura efectului

biologic. Cu o buna aproximatie, radiatiile X,  si  au  = 1, adica au
acelasi efect la aceeasi doza de radiatii, în timp ce pentru
neutroni  variaza între 5 si 20, pentru protoni  variaza între 1 si 5, iar
pentru particule  

Valorile lui , care depind atât de tipul si energia radiatiei cât si de natura
efectului biologic, sunt recomandate de Comisia Internationala pentru
Protectia contra Radiatiilor (ICRP) pe baza unor analize detaliate ale
tuturor informatiilor fizice si biologice disponibile cu privire la efectele
radiatiilor asupra organismului uman.

Doza biologica (B) a unui anumit tip de radiatie reprezinta doza

absorbita de radiatie X care produce acelasi efect biologic ca si radiatia
respectiva:

B D

Doza biologica reprezinta o masura a efectului iradierii la o anumita doza

absorbita. Daca se iradiaza un sistem biologic cu diferite tipuri de radiatii
astfel încât doza biologica sa fie aceeasi, efectul va fi acelasi.

Unitatea de masura pentru doza biologica este 1 Sv (Sievert) si reprezinta

doza de radiatie X care face ca 1 kg de tesut sa absoarba energie de
1/ Jouli.

O unitate tolerata de masura este 1 rem = 0,01 Sv.

Exemple:

1 Gy de radiatie X corespunde dozei biologice de 1 Sv.

1 Gy de radiatie   = 20) corespunde dozei biologice de 20 Sv.

Iradierea cu 1 Sv de radiatie X si iradierea cu 1 Sv de radiatie  produc

acelasi efect!

Debitul dozei biologice este

b = B/t

t = timpul de iradiere în care se obtine doza biologica B.

b se masoara în Sv/s sau rem/s.

Pentru a putea îndeplini standardele protectiei contra radiatiei stabilite de

ICRP, dozele absorbite ale diferitelor tipuri de radiatii sunt convertite pe o
scala comuna, pe care doze egale înseamna probabilitati egale de a
produce leziuni. Aceasta conversie se realizeaza prin intermediul dozei
biologice. Daca un tesut sau organ este iradiat cu mai multe tipuri de
radiatii se calculeaza doza echivalenta (HT) pentru tesutul (organul)
respectiv ca suma dozelor biologice specifice fiecarui tip de radiatii:

INTERACŢIA RADIAŢIILOR IONIZANTE CU MATERIA

Interactia radiatiilor X si  cu materia

1. EFECTUL FOTOELECTRIC

Un foton interactioneaza cu un atom. Fotonul cedeaza întreaga sa energie

atomului; este rupta legatura unui electron în atom. Ca urmare, fotonul
dispare, iar un electron de pe o patura electronica interioara a atomului
este expulzat din atom, primind energie cinetica.
În urma interactiei, rezulta un atom ionizat cu un loc vacant într-o patura
electronica (atomul ionizat se afla într-o stare excitata, deci instabila).

Producerea unui ion prin efect fotoelectric poate fi urmata de unul din
urmatoarele procese:

captura unui electron liber din mediu; atomul revine în starea

fundamentala. Acest proces nu este nociv.

un electron de pe o patura exterioara ocupa locul vacant. Ceilalti electroni

se rearanjeaza, atomul trece într-o stare de energie mai mica,
emitând radiatie X caracteristica. Acest proces este nociv.

emisie de electroni Auger: energia initiala de excitare a atomului

ionizat este transferata unui electron de pe o patura exterioara. Energia
primita de electron este suficient de mare pentru a rupe legatura
electronului în atom. Acest proces este nociv: electronul Auger emis are
energie cinetica mare, putând produce la rândul sau alte ionizari în
material.    

2. EFECTUL COMPTON

Un foton interactioneaza cu un electron (liber sau legat într-un atom). O

parte din energia fotonului este transferata electronului ca energie
cinetica, iar o parte este împrastiata (fotonul îsi modifica energia si
directia; spunem ca fotonul este împrastiat).

Electronul de recul poate produce apoi ionizari în materie.

3. GENERAREA DE PERECHI ELECTRON - POZITRON

Daca un foton cu energie hν > 1,02 MeV trece prin apropierea unui nucleu
atomic sau interactioneaza cu electronii unui atom, exista o anumita
probabilitate ca fotonul sa dispara, iar în locul fotonului sa apara un
electron si un pozitron.

Pozitronul (e+) este antiparticula electronului. Ambele particule au aceeasi

masa de repaus (m0) dar au sarcini electrice de semn contrar.
Pentru ca procesul sa aiba loc, energia fotonului trebuie sa depaseasca o
valoare de prag egala cu suma energiilor de repaus ale celor doua
particule:




5. REACŢII FOTONUCLEARE

Acestea sunt interactii foton-nucleu, în urma carora fotonul dispare, iar din
nucleu sunt scosi unul sau mai multi nucleoni. Acestia sunt emisi cu
energie cinetica si pot produce ionizari în materie.

Exemple: (, n), (, p), (, pn), (, 2n), ( 

Conditia de producere a unei reactii nucleare este ca energia fotonului sa

fie mai mare decât energia de legatura a nucleonului în nucleu (aceasta
variaza între 1 si 20 MeV).

Exemple de reactii fotonucleare în tesut:





Interactia radiatiei  cu materia

În timpul traversarii materiei, electronii si pozitronii îsi pierd treptat

energia cinetica prin ionizari si excitari ale atomilor si prin emisie de
radiatie electromagnetica.

Ionizari: cu cât densitatea atomilor în material si numarul de electroni ai

atomilor sunt mai mari, cu atât electronii si pozitronii pierd mai multa
energie prin ionizari ale atomilor. Spunem ca materialele cu densitate mai
mare si care contin atomi cu numar atomic Z mai mare au putere de
oprire mai mare a radiatiei 

Într-o singura ciocnire un electron (sau pozitron) poate sa piarda o mare

parte din energie (deoarece se ciocneste cu un electron al atomului, deci
masele particulelor în ciocnire sunt egale) si sa fie împrastiat sub un unghi
mare fata de directia sa initiala. De asemenea, ciocnirile cu nucleele
atomice modifica foarte mult directia de deplasare a electronului (sau
pozitronului). Când energia particulei devine relativ mica, traiectoria
prezinta foarte multe deflexii.
Emisia radiativa: daca o particula de masa m si sarcina ze trece prin
apropierea unui nucleu de masa M si sarcina Ze, particula va fi accelerata
în câmpul electric al nucleului si va emite radiatie electromagnetica.
Acceleratia a ~ zZ/M iar rata de emisie radiativa este ~a2~(zZ/M)2. Ca
urmare, electronii si pozitronii radiaza energie de cca. 1 milion de ori mai
mult decât protonii, care au masa de aproximativ 1000 de ori mai mare
decât cea a electronului.

Majoritatea electronilor expulzati din atomi prin ionizare de catre

radiatia  incidenta au suficienta energie pentru a produce în continuare
alte ionizari în materie. Acestia se numesc electroni secundari si reprezinta
asa-numita radiatie 

Se defineste parcursul electronilor (pozitronilor) ca fiind distanta maxima

la care acestia ajung în material.

Electronii secundari au energie mai mica decât particula incidenta si ei

ajung în material la o adâncime mai mica sau egala cu parcursul
particulelor incidente.

În apa si în tesuturile moi parcursul radiatiei  este de ordinul

centimetrilor.

Interactia ionilor grei cu materia

Atunci când un ion de masa M si sarcina electrica +ze trece prin

apropierea unui electron liber, acesta este atras în câmpul coulombian al
ionului, capatând energie cinetica.

Cu cât ionul are sarcina si masa mai mare, energia mai mica si trece mai
aproape de electron, cu atât electronul va prelua o energie mai mare de la
ion.

Daca electronul este legat într-un atom si energia preluata de electron

este suficient de mare, atomul este ionizat, iar electronul este scos din
atom si devine electron  (electron secundar). Daca energia preluata de
electronul din atom este mai mica decât energia de ionizare, atomul este
excitat.

Deoarece masa ionului este mare, emisia radiativa a ionilor grei este
neglijabila.
În timpul traversarii substantei, ionul cedeaza energie electronilor. Energia
ionului scade pe masura ce acesta înainteaza în material. Deoarece ionii
au masa mare, practic ei nu sunt deviati si au traiectorii drepte în
materialul iradiat. De aceea, de-a lungul traiectoriei ionului energia
preluata de electronii mediului va fi din ce în ce mare, astfel încât doza
absorbita creste cu adâncimea. La o anumita adâncime, doza absorbita
este maxima, dupa care începe sa scada, deoarece la energii mici ale
ionului apar schimburi de sarcini electrice cu mediul. Ionul pozitiv
capteaza electroni liberi si îsi reduce sarcina electrica, devenind în final un
atom neutru. Ca urmare, la finalul traiectoriei ionului puterea de ionizare
scade pe masura ce ionul înainteaza în material. Toate aceste procese
determina forma specifica a curbei D(x) pentru ioni grei, numita curba
Bragg.

Curba Bragg nu se obtine decât în cazul radiatiilor de ioni grei, pentru

fascicule monoenergetice (toti ionii din fascicul au aceeasi energie). In
cazul radiatiei  nu se obtine o astfel de curba deoarece electronii nu au
traiectorii drepte.

Aceasta proprietate specifica radiatiilor de ioni grei este avantajul major

al hadroterapiei (radioterapia cu ioni grei), deoarece doza este
administrata cu o precizie mult mai mare în volumul tumorii, iar tesutul
sanatos este afectat mult mai putin decât în cazul iradierii cu radiatie X
sau . Hadroterapia cu protoni este aplicata în cazul tumorilor superficiale
(melanom intraocular, cancer la sân, prostata, tumori ale creierului, pielii),
datorita parcursului mic al protonilor în tesut (de câtiva centimetri). Pentru
tumori mai profunde se folosesc ionii de carbon.

Tratamentul optim este obtinut cu ioni de carbon, ioni de litiu sau protoni.

În prezent, în Europa sunt tratati în fiecare an peste 30000 de pacienti cu

ioni de carbon.
În radioterapia conventionala cu fascicule de radiatii X având energia
maxima de 8 MeV, doza absorbita în tesut are un maxim la 2-3 cm
adâncime, dupa care scade exponential cu adâncimea. Pentru iradierea
selectiva a tumorilor aflate în profunzime, se folosesc fascicule multiple,
care sunt focalizate pe centrul tumorii. Totusi, în numeroase cazuri în care
tumorile se afla în apropierea unor organe vitale nu se poate aplica
radioterapia cu radiatii electromagnetice. De asemenea, anumite tumori
(ale pancreasului, ficatului si glandei parotide) sunt rezistente la
radioterapia conventionala cu fotoni. In toate aceste cazuri este
recomandata hadroterapia.

Pentru fasciculele monoenergetice de ioni grei (în care toti ionii au aceeasi
energie), adâncimea de penetrare în tesut depinde de energia ionilor. În
acest fel, prin reglarea precisa a parametrilor fasciculului (diametrul si
intensitatea fasciculului, energia si tipul ionilor) doza letala va fi aplicata
exact în volumul tumorii. În plus, doza absorbita de tesutul sanatos
traversat de ioni este foarte mica datorita modului de absorbtie a energiei
(curba Bragg), iar radiatia nu este împrastiata în tesutul sanatos ca în
cazul radiatiilor X.

Daca se urmareste administrarea unei doze uniforme în volumul tumorii,

se folosesc fascicule modulate de ioni. Acestea contin ioni având energii
diferite, calculate astfel încât maximul Bragg corespunzator fiecarei energii
sa se produca în interiorul tumorii. Doza absorbita va fi maxima pe o
distanta de câtiva cm, în functie de marimea tumorii.
Rezolutia spatiala a tratamentului prin hadroterapie este de pâna la 1 mm.
Deoarece poate fi iradiata cu mare precizie orice parte a tumorii,
tratamentul cu ioni grei este un tratament conformal de mare acuratete
(fasciculele de ioni sunt configurate astfel încât volumul iradiat sa
urmareasca cu fidelitate forma tumorii).

Dozele administrate sunt fractionate: 4-5 sedinte de hadroterapie în 8-10

zile, totalizând o doza cuprinsa între cca. 45 si 85 Gy, în functie de caz. O
singura iradiere dureaza în jur de 1 min.

În apa si tesut, radiatia  are o putere de ionizare foarte mare (de 1000

de ori mai mare decât radiatia ), ceea ce determina un parcurs foarte mic
(de 100 de ori mai mic decât al radiatiei  si de 10000 de ori mai mic
decât al radiatiei ). Parcursul radiatiei  este de aproximativ 2-8 cm în
aer si de 0,05 mm în aluminiu. În cazul iradierii externe a organismului,
particulele  nu depasesc stratul bazal al epidermei. În plus,
îmbracamintea ofera protectie totala fata de radiatia . Radiatiile  sunt
periculoase numai daca iradierea este interna.

Interactia neutronilor cu materia

Neavând sarcina electrica, neutronii nu interactioneaza cu electronii. De

aceea, neutronii nu produc ionizari în mod direct, ci producând alte radiatii
în urma unor reactii nucleare (prin interactii ale neutronilor cu nucleele
atomice).

Neutronii cu energie mica, în jur de kT 0,025 keV, se numesc neutroni

termici. Acestia pot induce reactii nucleare prin care neutronul este
absorbit de nucleu, care devine radioactiv, si anume:



În urma capturii se emite radiatie  cu energia de 2,2 MeV.

În radioprotectia fata de iradierea cu neutroni se folosesc trei ecrane:

1) un ecran pentru moderarea neutronilor, constituit dintr-un material pe

baza de hidrogen (apa, apa grea, grafit, parafina);
2) un ecran de cadmiu pentru captura neutronilor termici prin reactia de
captura radiativa:

Cd + n 114Cd + 

Într-un material pe baza de cadmiu, distanta medie parcursa de un

neutron termic înainte de a fi capturat este mica.

3) un ecran de plumb sau fier pentru absorbtia radiatiei  emise de Cd.

În sistemele biologice, cele mai importante reactii nucleare induse de

iradierea cu neutroni sunt cele cu nucleele de hidrogen, carbon si oxigen,
în urma carora sunt emise particule . De asemenea, o pondere mare o au
si ciocnirile elastice si inelastice cu nucleele H, C si O.

EFECTE CHIMICE ALE RADIAŢIILOR

O molecula poate sa fie afectata de radiatie sau poate sa reactioneze cu

alte molecule afectate de radiatie.

Sub actiunea radiatiei, o molecula poate fi ionizata sau excitata.

Prin reactiile chimice induse de radiatii, se produc si radicali liberi, care

sunt atomi, molecule sau fragmente de molecule care au un electron cu
spin necompensat. Radicalii liberi sunt extrem de nocivi deoarece sunt
foarte reactivi, având un timp mediu de viata foarte scurt, de ordinul 10 -
6
 s. Aceasta caracteristica a radicalilor liberi se datoreaza faptului ca
starea moleculara în care un electron are spinul necompensat este extrem
de instabila, molecula reactionând usor cu alte molecule pentru a
compensa spinul electronului.

În interiorul celulelor majoritatea interactiilor radiatiei sunt cu moleculele

de apa.
 Radioliza apei

Daca radiatia cedeaza energie unei molecule de apa, molecula de apa este
ionizata sau excitata:

H O H O + e-    (ionizare)

H O H O*    (excitare)

Ionizarile si excitarile se produc de-a lungul traiectoriei particulei ionizante

incidente. Dupa ce sunt generate, moleculele excitate sau ionizate au
tendinta de a difuza în mediu. Procesul de difuzie este însa relativ lent în
comparatie cu alte reactii care se pot produce la timpi extrem de scurti de
la trecerea particulei ionizante.

Astfel de reactii sunt:

H O H + OH

H O + H O H O + OH

H3O+ este ionul de hidrogen hidratat;

OH este radicalul hidroxil.

H este radicalul hidrogen.

De asemenea, electronul extras prin ionizare se hidrateaza cu 4 molecule

de apa, devenind electron hidratat (sau electron solvatat).

H + H H

H + OH H O

OH + OH H O
 e solvatat + OH OH

e solvatat + e solvatat H + 2 OH

O + H HO

Hidroperoxizii produsi pot participa la reactii de combinare între radicali:

HO + HO H O + O

HO + H H O

HO2 si H2O2 sunt cei mai nocivi produsi ai radiatiilor, având un timp de

viata lung, dar ei sunt produsi în cantitati mici.

În interiorul celulelor iradiate, radicalii liberi produsi care difuzeaza în

celula pot produce leziuni în proteine, lipide, ADN. De exemplu, radicalii
liberi afecteaza gruparile proteice SH, care sunt gruparile active a
numeroase enzime.

Produsii radiolizei apei pot reactiona cu molecule organice (RH), ducând la

formarea de radicali liberi organici (R

RH + OH R + H O

În prezenta oxigenului acestia pot produce radicalii liberi peroxizi (RO2

R + O RO

Peroxizii pot reactiona cu alte molecule organice, producând radicali liberi

organici:

RO + R' H RO H R'

Peroxizii persista mult timp dupa iradiere. Ei induc numeroase efecte

întârziate ale iradierii (mutatii, instabilitate genomica, oncogeneza etc.),
care se manifesta dupa mult timp de la iradiere (luni-ani).
Radicalii liberi organici pot fi produsi si prin scindarea unor molecule
organice excitate de radiatie.

R-R' R R'

De asemenea moleculele organice excitate pot suferi o ruptura sau pot

transfera energia de excitare unei alte molecule:

M * + M M + M

Vorbim despre efectele directe ale radiatiilor ionizante atunci când ne

referim la excitarile si ionizarile produse de radiatia primara sau radiatiile
secundare (fotoni, particule încarcate sau neutroni emisi în urma
interactiilor radiatiei primare cu atomii si moleculele din substanta).

Efectele indirecte ale radiatiilor ionizante sunt excitarile si ionizarile

produse de radicalii liberi care se formeaza prin reactii radiochimice.

EFECTE BIOLOGICE ALE RADIAŢIILOR

Prin excitarile si ionizarile produse în urma iradierii sunt afectate
macromolecule importante: ADN, ARN, proteine, lipide, hormoni etc.

O molecula excitata poate emite radiatie electromagnetica, poate

produce radicali liberi sau poate suferi ruptura unei legaturi
chimice

Un atom ionizat poate emite radiatie X caracteristica sau electroni

Auger, poate induce ruperea unei legaturi moleculare sau poate
capta un electron liber din mediu (acest ultim proces nu este nociv).

Ca urmare, în molecula de ADN se pot produce alterari la nivelul bazelor

azotate, dimerizarea timinei, rupturi simple/multiple ale catenei cu
peroxidarea capetelor, formare de legaturi cu molecule proteice (cross-
links).

Toate aceste modificari pot induce mutatii, erori de transcriere a codului

genetic, erori de replicare a ADN-ului, erori de diviziune celulara,
producere de fragmente de cromozomi.

Structura si secventa moleculei ADN sunt conservate într-un mod strict pe

parcursul ciclului de diviziune celulara (ciclul celular). Modificarile
moleculei de ADN afecteaza atât capacitatea de proliferare cât si
supravietuirea celulara.
Erorile spontane de replicare si leziunile ADN produse de radiatii sau
alti agenti fizico-chimici activeaza mecanisme enzimatice de reparare.

În cazul în care procesul de reparare este dificil, apar erori de reparare,

secventa ADN-ului este modificata, producându-se astfel mutatii
genetice.

stergeri - se pierd una sau mai multe perechi de baze consecutive

stergerile sunt mutatiile cu rolul cel mai important în raspunsul celular la

iradiere. Printr-o stergere este compromisa functia a cel putin unei
proteine.

Producerea de mutatii ale anumitor gene implicate în controlul ciclului

celular poate induce oncogeneza.

Legea Bergonié - Tribondeau

Un tesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai putin diferentiat si
cu cât în el au loc mai multe mitoze.

Radiosensibilitatea tesutului creste cu temperatura, gradul de hidratare si

oxigenare, precum si cu pH-ul (la pH alcalin: pH > 7).

ADN-ul si ARN-ul sunt foarte sensibile la radiatii în special în metafaza. De

asemenea, mecanismele de reparare a leziunilor ADN-ului sunt mai putin
active în mitoza.

Cele mai radiorezistente tesuturi sunt tesutul nervos si tesutul muscular.

În schimb, tesuturile caracterizate de o frecventa crescuta a mitozelor

sunt cele mai radiosensibile: tesutul epitelial, maduva hematogena si
gonadele.

Daca celulele sunt mai întâi expuse la o doza foarte mica de radiatii (~ 1
rad), ele devin mai putin sensibile la o doza mare ulterioara. Acest proces
se numeste raspuns radioadaptiv sau hormeza. Mecanismele
moleculare ale hormezei înca nu au fost elucidate pâna în prezent.
În urma iradierii cu o doza mare, celulele radioadaptate au o viteza mai
mare de reparare a leziunilor ADN-ului, prezinta mai putine aberatii
cromozomiale si mutatii, iar susceptibilitatea la stergeri si rearanjari
cromozomiale este mai mica decât la celulele netratate cu doza foarte
mica de radiatii.

Studii detaliate pe populatii expuse la un fond natural de radiatii ridicat au

demonstrat ca hormeza reduce mortalitatea indusa prin îmbatrânire si
cancer. Este recomandata o doza minima anuala de 1 rad.

Administrarea unor doze mari ( 1 Gy) în timp scurt (cel mult câteva ore)
determina alterarea imediata a procesului de diviziune celulara la celulele
mitotice (cele mai importante efecte sunt la limfocite, maduva osoasa,
celulele intestinale).

Toate efectele asupra organismului (inclusiv moartea) au o doza

caracteristica de prag: exista o doza minima de siguranta sub care efectul
nu apare. Doza de prag depinde si de debitul dozei. Spunem ca aceste
efecte sunt deterministe: pentru producerea efectului trebuie ca un numar
minim de celule sa fie lezate.

La doze mici (≤ 0,2 Gy) apar efecte stocastice, care nu au un prag al

dozei si nu depind de debitul dozei, ci de doza totala acumulata. Cele mai
importante sunt inducerea cancerului (care apare cu întârziere) si diverse
efecte genetice, care afecteaza descendentii.

Tipul de leziuni celulare Observatii /

Doza (Gy)
Efecte asupra organismului

Rupturi cromozomiale
Mutatii
ireversibile
< 0,1 Aberatii cromozomiale
Este posibila repararea
Leziuni genetice
Stimularea proliferarii
Rata mutatiilor induse este dublul
ratei mutatiilor spontane Efectele sunt reversibile

Intârziere mitotica
Functie celulara modificata
Inhibarea permanenta a diviziunii
Scaderea imunitatii
Greturi, astenie
Unele functii pot fi refacute
 Functie celulara modificata

Activarea si inactivarea unor gene Una sau câteva diviziuni

Apoptoza Sterilitate
Nici o diviziune
Reducerea sintezei ADN-ului Aplazie

Moarte în interfaza (prin necroza) Afectiuni oculare, gastro-

intestinale, pulmonare

Moarte instantanee Coagularea proteinelor

Tipuri de iradiere a organismelor

Iradierea poate fi externa, atunci când sursa de radiatii se afla în

exteriorul organismului, sau interna, atunci când sursa de radiatii este în
interiorul organismului.

Surse interne de radiatii sunt diverse radioelemente introduse în organism

prin contaminare, pe cale digestiva, respiratorie sau cutanata, sau
radioelemente utilizate în scop diagnostic sau terapeutic.

Exista de asemenea iradiere interna naturala, determinata de prezenta în

organism a unor nuclee radioactive naturale, cum ar fi 40K.

Efectele iradierii interne depind de:

- timpul de înjumatatire prin dezintegrare, T1/2 = ln 2/

- timpul de înjumatatire prin eliminare din organism, T b = ln 2/b

unde  = constanta ratei de dezintegrare a nucleelor radioactive;

b = constanta ratei de eliminare biologica a nucleelor radioactive.

Perioada de înjumatatire efectiva (Tef) în organism este data de

relatia:
Iradierea totala a organismului este data de contributia sumata a
iradierii interne si externe a organismului.

În cazul în care este iradiat întregul organism, iradierea este globala.

Doza maxima admisibila (DMA) reprezinta doza efectiva de radiatii pe

care o poate primi un om într-un an fara a suferi o leziune observabila
(fara a se tine cont de efectele genetice ale iradierii).

DMA este stabilita anual de CIPR (Comisia Internationala pentru Protectia

împotriva Radiatiilor).

DMA este determinata de sensibilitatea maxima a tesuturilor.

DMA este de cca. 5 mSv/an, fiind determinata de radiosensibilitatea

gonadelor si a maduvei hematogene.

Ţesutul tiroidian si tesutul osos admit o doza biologica maxima de 30

mSv/an fara a suferi o leziune observabila.

Doza efectiva corespunzatoare fondului natural de radiatii este de cca. 1,5

mSv/an, iar cea corespunzatoare fondului artificial de radiatii este de cca.
0,3 mSv/an.

Într-o radiografie abdominala doza efectiva administrata este de 6,2 mSv,

iar într-o radiografie pulmonara de 0,3 mSv.

O doza efectiva de 6 Sv induce moartea într-o luna de la iradiere.

Protectia fizica fata de efectele iradierii externe se realizeaza prin

cresterea distantei fata de sursa, prin reducerea timpului de expunere si
prin ecranare.

Pentru ecranarea radiatiilor electromagnetice X, , UV dure se folosesc

materiale cu Z mare (ecrane de plumb sau fier).

Pentru radiatia (electroni) se folosesc materiale cu Z mic (materiale

plastice: polistiren, sau metale usoare: aluminiu). Trebuie evitate
materialele cu Z mare (în care electronii produc radiatii electromagnetice
ionizante prin emisie radiativa). Pentru surse puternice se utilizeaza
ecrane în dublu strat: primul din material cu Z mic (suficient de gros), iar
al doilea de plumb sau fier pentru absorbtia radiatiei electromagnetice
emise de electroni.

Pentru radiatia (pozitroni) se folosesc materiale cu Z mare, care absorb si

radiatia de anihilare (radiatie 

Pentru radiatiile de particule încarcate se folosesc materiale cu densitate

mare, care au putere mare de oprire datorita densitatii mari de ionizari
produse.

Pentru radiatiile de neutroni se folosesc ecrane în triplu strat: apa/apa

grea/parafina/grafit (1); cadmiu (2); Pb/Fe (3).

Radiatiile  sunt absorbite în ecrane foarte usoare si subtiri, datorita

puterii foarte mari de ionizare a particulelor . Îmbracamintea ofera o
protectie foarte buna contra radiatiilor 

Protectia chimica fata de efectele iradierii externe sau interne se

realizeaza prin administrarea, înainte de iradiere, a unor substante
chimice radioprotectoare, care maresc radiorezistenta organismului:

micsoreaza continutul în apa, mai ales în organele radiosensibile;

micsoreaza temperatura organismului diminueaza metabolismul;

diminueaza cantitatea de oxigen intra- si extracelular

inhiba/fixeaza radicalii liberi;

împiedica alte organe sa amplifice efectele.

Substantele radioprotectoare sunt fie hidrosolubile fie liposolubile.

Cele hidrosolubile sunt compusi cu sulf (M-SH), de exemplu cisteamina

HS-CH2-CH2-NH2, care neutralizeaza radicalii liberi prin reactiile:

M-SH + R RH + MS

MS + MS MS-SM

Cele liposolubile sunt derivati ai pirogalolului si naftolului care diminueaza

concentratia oxigenului intra- si extracelular, împiedicând formarea
peroxizilor lipidici.
Vitaminele, hormonii, histamina si serotonina sunt substante
radioprotectoare.