RADIOBIOLOGIE

Radiobiologia studiaza modul n care radiatiile ionizante interactioneaza cu sistemele biologice, precum si
efectele acestei interactii.
Radiatiile ionizante au suficienta energie pentru scoate electroni din atomi sau molecule, producnd astfel
ionizari n mediul iradiat. Energia radiatiei care produce o ionizare trebuie sa fie mai mare sau egala cu energia de
legatura n atomul sau molecula respectiva a electronului eliberat.
Energia minima a radiatiilor ionizante este de 10 eV. Radiatiile electromagnetice ionizante au 120 nm;
acestea pot fi numai radiatii , X sau unele radiatii UV (radiatii UV dure).
Radiatiile ionizante sunt de doua tipuri:
a) radiatii electromagnetice: X, , UV dure (avnd < 120 nm)
b) radiatii corpusculare (compuse din particule materiale):
- radiatii de particule ncarcate electric:

radiatia

radiatii de ioni grei

- radiatii de particule fara sarcina electrica:

neutroni

Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee instabile de a emite radiatii n mod spontan. n mod generic,
spunem ca un nucleu radioactiv se dezintegreaza si emite radiatie (sau ca se produce o dezintegrare radioactiva).
Radioactivitatea poate fi artificiala sau naturala.
Radioactivitatea naturala se datoreaza prezentei elementelor radioactive naturale. Atomii acestor elemente au
nuclee instabile, care dupa un timp emit radiatie, trecnd astfel ntr-o stare stabila.
Radioactivitatea artificiala este indusa prin bombardarea unor nuclee stabile cu fotoni, neutroni sau particule
ncarcate. In acest fel nucleele bombardate devin radioactive.
Radiatia poate fi:
- naturala, cuprinznd:
radiatii cosmice
radiatii terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol, radonul din
cladirilor etc.)

structura

- artificiala, cuprinznd radiatii produse n diferite proceduri medicale (radioterapie, radiodiagnoza), n laboratoare (de
cercetare sau n sistemul de educatie), radiatii produse de diferite dispozitive electrocasnice (televizoare, ceasuri
luminoase, detectoare de fum etc.), sau radiatii datorate unor accidente nucleare, poluarii etc.

Fondul natural de radiatii reprezinta totalitatea radiatiilor ionizante naturale prezente n atmosfera.
Activitatea unei surse radioactive () reprezinta rata medie de dezintegrare a nucleelor radioactive din sursa,
adica numarul mediu de dezintegrari radioactive care se produc n sursa n unitatea de timp.
Unitatea de masura este 1 Bq (Becquerel) = 1 dezintegrare/sec.
O unitate tolerata este 1 Ci (Curie) = 3,7 1010 Bq, care este activitatea unui gram de radiu (226Ra).
Chiar daca toate nucleele radioactive dintr-o sursa sunt de acelasi tip, ele nu se vor dezintegra toate dupa
acelasi timp. Exista o anumita probabilitate ca un nucleu radioactiv sa se dezintegreze ntr-o secunda. Toate nucleele de
acelasi tip au nsa aceeasi probabilitate de dezintegrare. Aceasta probabilitate depinde de tipul de nucleu si de nivelul
energetic al nucleului de pe care se face tranzitia. Daca sursa contine un numar suficient de mare de nuclee radioactive,
ea va emite radiatii practic n mod continuu (la orice moment de timp), astfel nct numarul de nuclee active din sursa
scade continuu. Daca numarul nucleelor este relativ mic, sursa va emite discontinuu (la anumite momente de timp).
Fie o sursa radioactiva care la momentul initial (t = 0) are un numar foarte mare (N0) de nuclee radioactive de
acelasi tip. Probabilitatea de dezintegrare n unitatea de timp, notata cu , este constanta (nu depinde de timp). Ea
reprezinta a cta parte din nucleele radioactive aflate n sursa la un anumit moment se dezintegreaza ntr-un timp
infinitezimal dt, deci este egala cu raportul dintre rata de dezintegrare si numarul N de nuclee radioactive la un anumit
moment:

unde dn este numarul de nuclee care s-au dezintegrat n timpul dt.

Deoarece n timpul dt numarul de nuclee radioactive scade cu dN = -dn, rezulta ca

Deoarece este constanta, aceasta ecuatie are urmatoarea solutie:

N(t) = N0 e-t
Aceasta este legea dezintegrarii radioactive.
Legea dezintegrarii radioactive este o lege statistica: ea este valabila pentru un numar foarte mare de nuclee
radioactive.
Rezulta ca activitatea sursei ( = N) scade exponential n timp, deci o sursa radioactiva emite n timp din ce n
ce mai putine radiatii, devenind din ce n ce mai slaba.
Se defineste timpul de njumatatire (T1/2) al unei surse radioactive ca fiind timpul dupa care numarul de nuclee
radioactive din sursa scade la jumatate:

N = N0/2
Pentru a putea estima efectele unei surse radioactive, trebuie 323d38d sa cunoastem activitatea sursei, timpul
sau de njumatatire, precum si tipul si energia radiatiei emise de sursa.
Efectele biologice (moarte celulara, mutatii, inducerea cancerului etc.) ale radiatiilor ionizante depind de sistemul
biologic, de tipul radiatiei, de doza de radiatie si de debitul dozei.

n general, se determina efectul biologic n functie de doza absorbita.

Doza absorbita este cantitatea de energie absorbita de unitatea de masa din materialul iradiat.

D = Eabs/m
Eabs = energia absorbita de material;
m = masa materialului.
Unitatea de masura este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg.
Spunem ca doza absorbita este de 1 Gy atunci cnd 1 kg de material absoarbe energie de 1 J.
O unitate tolerata este rad-ul: 1 rad = 0,01 Gy.
n general, daca nu este specificat tipul dozei, prin doza se ntelege doza absorbita.
Debitul dozei (d) reprezinta rata cu care 1 kg din materialul iradiat absoarbe energie:

d = D/t
D = doza absorbita n timpul t.
Debitul dozei se masoara n Gy/s sau rad/s.
n cazul radiatiilor X sau se defineste doza incidenta (sau expunerea):

Di = Q/V
Q = sarcina totala a ionilor pozitivi produsi n volumul V de aer
= densitatea aerului.
Unitatea de masura a dozei incidente este 1 C/kg, reprezentnd cantitatea de radiatie X sau care produce n volumul
ocupat de 1 kg de aer un numar de ioni pozitivi avnd sarcina totala de 1C.
O unitate tolerata este 1 R (Roentgen) = (1/3876) C/kg.
Debitul dozei incidente reprezinta rata expunerii (tot pentru radiatii X sau ):

di = Di/t
t = timpul de iradiere n care se obtine doza incidenta Di.
Debitul dozei incidente se masoara n C/kgs sau R/s.
Dozimetria radiatiilor ionizante se ocupa cu calculul dozelor de radiatii. Cunoasterea dozei si a debitului dozei
este extrem de importanta n radioterapie si radiodiagnoza.
n radioterapie, administrarea unei doze cu o eroare care depaseste 5% reprezinta un tratament neadecvat.
Daca doza este prea mica, celulele tumorale care supravietuiesc iradierii vor continua proliferarea, putnd deveni mult
mai rezistente la radiatii. Daca doza este prea mare, tesutul sanatos adiacent va fi grav afectat, determinnd aparitia
unor complicatii severe. Pentru fiecare caz n parte trebuie analizate avantajele/dezavantajele iradierii cu diferite tipuri de
radiatie si apoi calculata doza optima.

n cazul tratamentelor cu iradiere externa, este foarte importanta de asemenea si calibrarea fasciculului de
radiatii nainte de tratament, pentru a asigura administrarea dozei corecte n ntregul volum tumoral. Calibrarea incorecta
a fasciculului sau functionarea deficitara a aparatului n timpul tratamentului pot avea consecinte extrem de grave.
Daca acelasi sistem biologic este iradiat n aceleasi conditii cu aceeasi doza dar se modifica tipul radiatiei,
efectul biologic va fi diferit.
Eficacitatea biologica relativa () arata de cte ori radiatia respectiva este mai eficace fata de o radiatie de
referinta n producerea unui anumit efect biologic.

= DX/D
DX = doza de radiatie X care produce un anumit efect;
D = doza de radiatie utilizata care produce acelasi efect.
n general, se considera ca radiatie de referinta radiatia X cu energia de 250 keV.
Pentru neutroni, depinde de energia particulelor si de natura efectului biologic. Cu o buna aproximatie,
radiatiile X, si au = 1, adica au acelasi efect la aceeasi doza de radiatii, n timp ce pentru neutroni variaza ntre 5
si 20, pentru protoni variaza ntre 1 si 5, iar pentru particule , = 20.
Valorile lui , care depind att de tipul si energia radiatiei ct si de natura efectului biologic, sunt recomandate de
Comisia Internationala pentru Protectia contra Radiatiilor (ICRP) pe baza unor analize detaliate ale tuturor informatiilor
fizice si biologice disponibile cu privire la efectele radiatiilor asupra organismului uman.
Doza biologica (B) a unui anumit tip de radiatie reprezinta doza absorbita de radiatie X care produce acelasi
efect biologic ca si radiatia respectiva:

B = D
Doza biologica reprezinta o masura a efectului iradierii la o anumita doza absorbita. Daca se iradiaza un sistem biologic
cu diferite tipuri de radiatii astfel nct doza biologica sa fie aceeasi, efectul va fi acelasi.
Unitatea de masura pentru doza biologica este 1 Sv (Sievert) si reprezinta doza de radiatie X care face ca 1 kg de tesut
sa absoarba energie de 1/ Jouli.
O unitate tolerata de masura este 1 rem = 0,01 Sv.
Exemple:
1 Gy de radiatie X corespunde dozei biologice de 1 Sv.
1 Gy de radiatie ( = 20) corespunde dozei biologice de 20 Sv.
Iradierea cu 1 Sv de radiatie X si iradierea cu 1 Sv de radiatie produc acelasi efect!
Debitul dozei biologice este

b = B/t
t = timpul de iradiere n care se obtine doza biologica B.
b se masoara n Sv/s sau rem/s.
Pentru a putea ndeplini standardele protectiei contra radiatiei stabilite de ICRP, dozele absorbite ale diferitelor
tipuri de radiatii sunt convertite pe o scala comuna, pe care doze egale nseamna probabilitati egale de a produce
leziuni. Aceasta conversie se realizeaza prin intermediul dozei biologice. Daca un tesut sau organ este iradiat cu mai

multe tipuri de radiatii se calculeaza doza echivalenta (HT) pentru tesutul (organul) respectiv ca suma dozelor biologice
specifice fiecarui tip de radiatii:

unde R indica tipul radiatiei;

DT,R = doza absorbita de tesut pentru radiatia de tip "R";
BT,R = doza biologica n tesut pentru radiatia de tip "R".
Deoarece diferitele tesuturi/organe nu au aceeasi sensibilitate la radiatii (radiosensibilitate) trebuie realizata
conversia dozelor echivalente pe o scala comuna pentru a determina doza echivalenta a organismului la care
probabilitatea de producere a leziunilor este aceeasi. Se defineste astfel doza efectiva (E):

wT = factor de pondere al tesutului (organului) "T".

Doza efectiva se masoara n Sv.
Valorile wT sunt cunoscute pentru fiecare tesut si organ n parte. De exemplu, 0,2 pentru gonade, 0,12 pentru plamni si
stomac, 0,05 pentru ficat si tiroida, 0,01 pentru piele.

INTERACIA RADIAIILOR IONIZANTE CU MATERIA

Interactia radiatiilor X si cu materia
1. EFECTUL FOTOELECTRIC
Un foton interactioneaza cu un atom. Fotonul cedeaza ntreaga sa energie atomului; este rupta legatura unui
electron n atom. Ca urmare, fotonul dispare, iar un electron de pe o patura electronica interioara a atomului este
expulzat din atom, primind energie cinetica.
n urma interactiei, rezulta un atom ionizat cu un loc vacant ntr-o patura electronica (atomul ionizat se afla ntr-o
stare excitata, deci instabila).
Producerea unui ion prin efect fotoelectric poate fi urmata de unul din urmatoarele procese:
captura unui electron liber din mediu; atomul revine n starea fundamentala. Acest proces nu este nociv.
un electron de pe o patura exterioara ocupa locul vacant. Ceilalti electroni se rearanjeaza, atomul trece ntr-o stare
de energie mai mica, emitnd radiatie X caracteristica. Acest proces este nociv.
emisie de electroni Auger: energia initiala de excitare a atomului ionizat este transferata unui electron de pe o
patura exterioara. Energia primita de electron este suficient de mare pentru a rupe legatura electronului n atom.
Acest proces este nociv: electronul Auger emis are energie cinetica mare, putnd produce la rndul sau alte ionizari
n material.
2. EFECTUL COMPTON
Un foton interactioneaza cu un electron (liber sau legat ntr-un atom). O parte din energia fotonului este
transferata electronului ca energie cinetica, iar o parte este mprastiata (fotonul si modifica energia si directia; spunem
ca fotonul este mprastiat).
Electronul de recul poate produce apoi ionizari n materie.

3. GENERAREA DE PERECHI ELECTRON - POZITRON

Daca un foton cu energie h > 1,02 MeV trece prin apropierea unui nucleu atomic sau interactioneaza cu
electronii unui atom, exista o anumita probabilitate ca fotonul sa dispara, iar n locul fotonului sa apara un electron si un
pozitron.
Pozitronul (e+) este antiparticula electronului. Ambele particule au aceeasi masa de repaus (m 0) dar au sarcini
electrice de semn contrar.
Pentru ca procesul sa aiba loc, energia fotonului trebuie sa depaseasca o valoare de prag egala cu suma
energiilor de repaus ale celor doua particule:

Eprag = 2m0c2 = 1,02 MeV

Generarea de perechi electron-pozitron nu poate avea loc n vid! Fotonul trebuie sa interactioneze cu un nucleu
care sa preia o parte din impuls; n vid nu pot fi satisfacute simultan legile conservarii impulsului si energiei n procesul
generarii de perechi.
Legea conservarii energiei scrise mai sus este valabila deoarece energia de recul a nucleului este neglijabila
(masa nucleului fiind mare, viteza de recul este mica).
n tesut, electronii si pozitronii produsi prin procesul de generare de perechi au energie cinetica foarte mare. Ei
vor produce numeroase ionizari si excitari n tesut prin ciocniri cu atomii si moleculele, pierzndu-si treptat energia.
De asemenea, un pozitron lent se poate recombina cu un electron liber, putnd forma o stare legata
numita pozitroniu. Acesta are un timp de viata foarte scurt, dupa care electronul si pozitronul se anihileaza: ei dispar ca
particule materiale si sunt emisi doi fotoni n directii opuse si avnd aceeasi frecventa. Nu poate sa apara un singur foton
deoarece nu ar fi respectata conservarea impulsului. Procesul de anihilare se poate produce si n mod direct n urma
recombinarii, fara formarea pozitroniului ca faza intermediara.
Radiatia de anihilare este radiatie , care la rndul sau va produce alte ionizari n tesut.
Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) este o metoda de imagistica medicala bazata pe detectia perechilor
de fotoni emisi simultan n directii opuse prin procesul de anihilare. In acest fel se determina punctul din care au fost
emisi fotonii, putndu-se calcula distributia pozitronilor n tesut. Imaginea obtinuta furnizeaza informatii asupra
modificarilor la nivel molecular care afecteaza functionalitatea organului, permitnd un diagnostic mult mai precoce
dect n cazul altor metode clinice.
4. MPRsTIEREA COERENT (mprastierea Rayleigh)
Este un proces n care toata energia radiatiei este mprastiata.
Cnd unda electromagnetica ntlneste un atom, cmpul electric oscilatoriu al undei determina vibratia
electronilor atomului, care apoi emit radiatie electromagnetica avnd aceeasi frecventa ca si radiatia incidenta. Undele
emise de electronii atomului interfera, formnd unda mprastiata, care n general este usor deviata fata de directia undei
incidente.
n acest proces atomul nu este nici ionizat, nici excitat; nu exista absorbtie de energie. De aceea, mprastierea
coerenta nu contribuie la efectul biologic al iradierii. Are n schimb o contributie relativ mica ( 10%) la atenuarea
fasciculului de radiatie electromagnetica ntr-un ecran protector.

Ca o paranteza la acest paragraf, legea Rayleigh arata ca puterea de emisie radiativa a

electronilor P~1/4, ceea ce explica de ce cerul este albastru (lumina albastra este
mprastiata mai mult) .
5. REACII FOTONUCLEARE
Acestea sunt interactii foton-nucleu, n urma carora fotonul dispare, iar din nucleu sunt scosi unul sau mai multi
nucleoni. Acestia sunt emisi cu energie cinetica si pot produce ionizari n materie.
Exemple: (, n), (, p), (, pn), (, 2n), (, )

Conditia de producere a unei reactii nucleare este ca energia fotonului sa fie mai mare dect energia de legatura
a nucleonului n nucleu (aceasta variaza ntre 1 si 20 MeV).
Exemple de reactii fotonucleare n tesut:

a)
b)

12

C (, n) 11C;

16

O (, n) 15O;

12

C (, p) 11B

16

O (, p) 15N
Interactia radiatiei cu materia

n timpul traversarii materiei, electronii si pozitronii si pierd treptat energia cinetica prin ionizari si excitari ale
atomilor si prin emisie de radiatie electromagnetica.
Ionizari: cu ct densitatea atomilor n material si numarul de electroni ai atomilor sunt mai mari, cu att electronii
si pozitronii pierd mai multa energie prin ionizari ale atomilor. Spunem ca materialele cu densitate mai mare si care
contin atomi cu numar atomic Z mai mare au putere de oprire mai mare a radiatiei .
ntr-o singura ciocnire un electron (sau pozitron) poate sa piarda o mare parte din energie (deoarece se
ciocneste cu un electron al atomului, deci masele particulelor n ciocnire sunt egale) si sa fie mprastiat sub un unghi
mare fata de directia sa initiala. De asemenea, ciocnirile cu nucleele atomice modifica foarte mult directia de deplasare a
electronului (sau pozitronului). Cnd energia particulei devine relativ mica, traiectoria prezinta foarte multe deflexii.
Emisia radiativa: daca o particula de masa m si sarcina ze trece prin apropierea unui nucleu de masa M si
sarcina Ze, particula va fi accelerata n cmpul electric al nucleului si va emite radiatie electromagnetica.
Acceleratia a ~ zZ/M iar rata de emisie radiativa este ~a2~(zZ/M)2. Ca urmare, electronii si pozitronii radiaza energie de
cca. 1 milion de ori mai mult dect protonii, care au masa de aproximativ 1000 de ori mai mare dect cea a electronului.
Majoritatea electronilor expulzati din atomi prin ionizare de catre radiatia incidenta au suficienta energie pentru
a produce n continuare alte ionizari n materie. Acestia se numesc electroni secundari si reprezinta asanumita radiatie .
Se defineste parcursul electronilor (pozitronilor) ca fiind distanta maxima la care acestia ajung n material.
Electronii secundari au energie mai mica dect particula incidenta si ei ajung n material la o adncime mai mica
sau egala cu parcursul particulelor incidente.
n apa si n tesuturile moi parcursul radiatiei este de ordinul centimetrilor.

Interactia ionilor grei cu materia

Atunci cnd un ion de masa M si sarcina electrica +ze trece prin apropierea unui electron liber, acesta este atras
n cmpul coulombian al ionului, capatnd energie cinetica.
Cu ct ionul are sarcina si masa mai mare, energia mai mica si trece mai aproape de electron, cu att electronul
va prelua o energie mai mare de la ion.
Daca electronul este legat ntr-un atom si energia preluata de electron este suficient de mare, atomul este
ionizat, iar electronul este scos din atom si devine electron (electron secundar). Daca energia preluata de electronul
din atom este mai mica dect energia de ionizare, atomul este excitat.
Deoarece masa ionului este mare, emisia radiativa a ionilor grei este neglijabila.
n timpul traversarii substantei, ionul cedeaza energie electronilor. Energia ionului scade pe masura ce acesta
nainteaza n material. Deoarece ionii au masa mare, practic ei nu sunt deviati si au traiectorii drepte n materialul iradiat.
De aceea, de-a lungul traiectoriei ionului energia preluata de electronii mediului va fi din ce n ce mare, astfel nct doza
absorbita creste cu adncimea. La o anumita adncime, doza absorbita este maxima, dupa care ncepe sa scada,
deoarece la energii mici ale ionului apar schimburi de sarcini electrice cu mediul. Ionul pozitiv capteaza electroni liberi s i
si reduce sarcina electrica, devenind n final un atom neutru. Ca urmare, la finalul traiectoriei ionului puterea de ionizare
scade pe masura ce ionul nainteaza n material. Toate aceste procese determina forma specifica a curbei D(x) pentru
ioni grei, numita curba Bragg.

Curba Bragg nu se obtine dect n cazul radiatiilor de ioni grei, pentru fascicule monoenergetice (toti ionii din
fascicul au aceeasi energie). In cazul radiatiei nu se obtine o astfel de curba deoarece electronii nu au traiectorii
drepte.
Aceasta proprietate specifica radiatiilor de ioni grei este avantajul major al hadroterapiei (radioterapia cu ioni
grei), deoarece doza este administrata cu o precizie mult mai mare n volumul tumorii, iar tesutul sanatos este afectat
mult mai putin dect n cazul iradierii cu radiatie X sau . Hadroterapia cu protoni este aplicata n cazul tumorilor
superficiale (melanom intraocular, cancer la sn, prostata, tumori ale creierului, pielii), datorita parcursului mic al
protonilor n tesut (de ctiva centimetri). Pentru tumori mai profunde se folosesc ionii de carbon.
Tratamentul optim este obtinut cu ioni de carbon, ioni de litiu sau protoni.
n prezent, n Europa sunt tratati n fiecare an peste 30000 de pacienti cu ioni de carbon.

n radioterapia conventionala cu fascicule de radiatii X avnd energia maxima de 8 MeV, doza absorbita n tesut
are un maxim la 2-3 cm adncime, dupa care scade exponential cu adncimea. Pentru iradierea selectiva a tumorilor
aflate n profunzime, se folosesc fascicule multiple, care sunt focalizate pe centrul tumorii. Totusi, n numeroase cazuri n
care tumorile se afla n apropierea unor organe vitale nu se poate aplica radioterapia cu radiatii electromagnetice. De
asemenea, anumite tumori (ale pancreasului, ficatului si glandei parotide) sunt rezistente la radioterapia conventionala
cu fotoni. In toate aceste cazuri este recomandata hadroterapia.
Pentru fasciculele monoenergetice de ioni grei (n care toti ionii au aceeasi energie), adncimea de penetrare n
tesut depinde de energia ionilor. n acest fel, prin reglarea precisa a parametrilor fasciculului (diametrul si intensitatea
fasciculului, energia si tipul ionilor) doza letala va fi aplicata exact n volumul tumorii. n plus, doza absorbita de tesutul
sanatos traversat de ioni este foarte mica datorita modului de absorbtie a energiei (curba Bragg), iar radiatia nu este
mprastiata n tesutul sanatos ca n cazul radiatiilor X.
Daca se urmareste administrarea unei doze uniforme n volumul tumorii, se folosesc fascicule modulate de ioni.
Acestea contin ioni avnd energii diferite, calculate astfel nct maximul Bragg corespunzator fiecarei energii sa se
produca n interiorul tumorii. Doza absorbita va fi maxima pe o distanta de ctiva cm, n functie de marimea tumorii.
Rezolutia spatiala a tratamentului prin hadroterapie este de pna la 1 mm. Deoarece poate fi iradiata cu mare
precizie orice parte a tumorii, tratamentul cu ioni grei este un tratament conformal de mare acuratete (fasciculele de ioni
sunt configurate astfel nct volumul iradiat sa urmareasca cu fidelitate forma tumorii).
Dozele administrate sunt fractionate: 4-5 sedinte de hadroterapie n 8-10 zile, totaliznd o doza cuprinsa ntre
cca. 45 si 85 Gy, n functie de caz. O singura iradiere dureaza n jur de 1 min.
n apa si tesut, radiatia are o putere de ionizare foarte mare (de 1000 de ori mai mare dect radiatia ), ceea
ce determina un parcurs foarte mic (de 100 de ori mai mic dect al radiatiei si de 10000 de ori mai mic dect al

radiatiei ). Parcursul radiatiei este de aproximativ 2-8 cm n aer si de 0,05 mm n aluminiu. n cazul iradierii externe a
organismului, particulele nu depasesc stratul bazal al epidermei. n plus, mbracamintea ofera protectie totala fata de
radiatia . Radiatiile sunt periculoase numai daca iradierea este interna.

Interactia neutronilor cu materia

Neavnd sarcina electrica, neutronii nu interactioneaza cu electronii. De aceea, neutronii nu produc ionizari n
mod direct, ci producnd alte radiatii n urma unor reactii nucleare (prin interactii ale neutronilor cu nucleele atomice).
Neutronii cu energie mica, n jur de kT 0,025 keV, se numesc neutroni termici. Acestia pot induce reactii
nucleare prin care neutronul este absorbit de nucleu, care devine radioactiv, si anume:
- reactii nucleare de rearanjare (n, ), cu emisie de particule ;
- reactii de captura radiativa (n, ): neutronul termic este absorbit de nucleu, care astfel devine radioactiv si emite
radiatie .
Neutronii rapizi sunt n general recunoscuti, alaturi de radiatia , ca cea mai periculoasa radiatie ionizanta.
Exista patru moduri de interactie a neutronilor rapizi cu materia:
1) reactii nucleare cu emisie de particule ncarcate, de tipul (n, p) sau (n, );
2) fisiune nucleara: n urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, nucleul se poate scinda n doua fragmente plus cel
putin doi neutroni;
3) ciocniri elastice cu nucleele: n urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, neutronul cedeaza o parte din energie
nucleului. Transferul de energie este maxim n ciocnirea neutron-proton (ciocnirea cu nucleul de hidrogen).
Cu ct masa nucleului este mai mare, cu att energia transferata este mai mica.
n urma unei ciocniri elastice cu un neutron rapid, nucleul se comporta ca o particula grea ncarcata electric avnd
energie cinetica si care produce mai departe ionizari n materie (conform teoriei interactiei ionilor grei cu materia).
4) ciocniri inelastice cu nucleele: neutronul intra n nucleu, care emite apoi un neutron cu energie mai mica. Nucleul
rezultat se afla ntr-o stare excitata si emite radiatie . La energii mari ale neutronilor pot fi emisi doi sau trei neutroni.
Prin interactiile cu nucleele, neutronii si pierd treptat energia pna devin neutroni termici. Procesul de reducere a
energiei neutronilor pna n jur de 0,025 eV se numeste moderare.
n final, dupa suficiente ciocniri, un neutron termic este capturat n material printr-o reactie de captura radiativa.
n apa si n tesut neutronii termici sunt capturati de nucleul de hidrogen, cu emisie radiativa:

H (n, ) 2H

n urma capturii se emite radiatie cu energia de 2,2 MeV.

n radioprotectia fata de iradierea cu neutroni se folosesc trei ecrane:
1) un ecran pentru moderarea neutronilor, constituit dintr-un material pe baza de hidrogen (apa, apa grea, grafit,
parafina);
2) un ecran de cadmiu pentru captura neutronilor termici prin reactia de captura radiativa:

113

Cd + n 114Cd +

ntr-un material pe baza de cadmiu, distanta medie parcursa de un neutron termic nainte de a fi capturat este mica.
3) un ecran de plumb sau fier pentru absorbtia radiatiei emise de Cd.

n sistemele biologice, cele mai importante reactii nucleare induse de iradierea cu neutroni sunt cele cu nucleele de
hidrogen, carbon si oxigen, n urma carora sunt emise particule . De asemenea, o pondere mare o au si ciocnirile
elastice si inelastice cu nucleele H, C si O.

EFECTE CHIMICE ALE RADIAIILOR

O molecula poate sa fie afectata de radiatie sau poate sa reactioneze cu alte molecule afectate de radiatie.
Sub actiunea radiatiei, o molecula poate fi ionizata sau excitata.
Prin reactiile chimice induse de radiatii, se produc si radicali liberi, care sunt atomi, molecule sau fragmente de
molecule care au un electron cu spin necompensat. Radicalii liberi sunt extrem de nocivi deoarece sunt foarte reactivi,
avnd un timp mediu de viata foarte scurt, de ordinul 10-6 s. Aceasta caracteristica a radicalilor liberi se datoreaza
faptului ca starea moleculara n care un electron are spinul necompensat este extrem de instabila, molecula reactionnd
usor cu alte molecule pentru a compensa spinul electronului.
n interiorul celulelor majoritatea interactiilor radiatiei sunt cu moleculele de apa.

Radioliza apei
Daca radiatia cedeaza energie unei molecule de apa, molecula de apa este ionizata sau excitata:

H2O H2O + e-

(ionizare)

H2O H2O*

(excitare)

Ionizarile si excitarile se produc de-a lungul traiectoriei particulei ionizante incidente. Dupa ce sunt generate, moleculele
excitate sau ionizate au tendinta de a difuza n mediu. Procesul de difuzie este nsa relativ lent n comparatie cu alte
reactii care se pot produce la timpi extrem de scurti de la trecerea particulei ionizante.
Astfel de reactii sunt:

H2O H + OH
+

H2O + H2O H3O + OH

H3O+ este ionul de hidrogen hidratat;

OH este radicalul hidroxil.

H este radicalul hidrogen.

De asemenea, electronul extras prin ionizare se hidrateaza cu 4 molecule de apa, devenind electron hidratat (sau
electron solvatat).
Deoarece aceste reactii se produc foarte repede, n jurul traiectoriei particulei
incidente se formeaza o aglomerare de radicali liberi, electroni solvatati si alti
produsi ai reactiilor de mai sus, nainte ca acestia sa difuzeze n mediu.
n aceste conditii, radicalii liberi pot sa reactioneze ntre ei:

H + H H2

H + OH H2O
OH + OH H2O2

e solvatat + OH OH
-

e solvatat + e solvatat H2 + 2 OH

Produsii moleculari ai acestor reactii si radicalii liberi care nu au reactionat difuzeaza n mediu, unde pot reactiona cu
alte molecule.

Radicalul H nu are sarcina neta. n apa pura are un

timp de viata de 1 s.

Radicalul OH are 9 sarcini pozitive si 9 sarcini negative, deci

nu are sarcina neta. Are un electron mai putin dect este

necesar pentru a fi stabil. n apa pura OH are un timp de viata

de 1 s.
n prezenta oxigenului, efectele radiatiilor sunt mai
severe. Acest efect al oxigenului este important n radioterapie,
deoarece tumorile cu aport sanguin redus sunt mai radiorezistente.
n prezenta oxigenului se poate produce radicalul hidroperoxid HO 2 prin reactia:

O2 + H HO2
Hidroperoxizii produsi pot participa la reactii de combinare ntre radicali:

HO2 + HO2 H2O2 + O2

HO2 + H H2O2
HO2 si H2O2 sunt cei mai nocivi produsi ai radiatiilor, avnd un timp de viata lung, dar ei sunt produsi n cantitati mici.
n interiorul celulelor iradiate, radicalii liberi produsi care difuzeaza n celula pot produce leziuni n proteine, lipide,
ADN. De exemplu, radicalii liberi afecteaza gruparile proteice SH, care sunt gruparile active a numeroase enzime.

(R):

Produsii radiolizei apei pot reactiona cu molecule organice (RH), ducnd la formarea de radicali liberi organici

RH + OH R + H2O
n prezenta oxigenului acestia pot produce radicalii liberi peroxizi (RO2):

R + O2 RO2

Peroxizii pot reactiona cu alte molecule organice, producnd radicali liberi organici:

RO2 + R' H RO2H + R'

Peroxizii persista mult timp dupa iradiere. Ei induc numeroase efecte ntrziate ale iradierii (mutatii, instabilitate
genomica, oncogeneza etc.), care se manifesta dupa mult timp de la iradiere (luni-ani).
Radicalii liberi organici pot fi produsi si prin scindarea unor molecule organice excitate de radiatie.

R-R' * R + R'

De asemenea moleculele organice excitate pot suferi o ruptura sau pot transfera energia de excitare unei alte molecule:

M1* + M2 M1 + M2*
Vorbim despre efectele directe ale radiatiilor ionizante atunci cnd ne referim la excitarile si ionizarile produse
de radiatia primara sau radiatiile secundare (fotoni, particule ncarcate sau neutroni emisi n urma interactiilor radiatiei
primare cu atomii si moleculele din substanta).
Efectele indirecte ale radiatiilor ionizante sunt excitarile si ionizarile produse de radicalii liberi care se
formeaza prin reactii radiochimice.

EFECTE BIOLOGICE ALE RADIAIILOR

Prin excitarile si ionizarile produse n urma iradierii sunt afectate macromolecule importante: ADN, ARN,
proteine, lipide, hormoni etc.
O molecula excitata poate emite radiatie electromagnetica, poate produce radicali liberi sau poate suferi
ruptura unei legaturi chimice.
Un atom ionizat poate emite radiatie X caracteristica sau electroni Auger, poate induce ruperea unei
legaturi moleculare sau poate capta un electron liber din mediu (acest ultim proces nu este nociv).
Ca urmare, n molecula de ADN se pot produce alterari la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei, rupturi
simple/multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor, formare de legaturi cu molecule proteice (cross-links).
Toate aceste modificari pot induce mutatii, erori de transcriere a codului genetic, erori de replicare a ADN-ului,
erori de diviziune celulara, producere de fragmente de cromozomi.
Structura si secventa moleculei ADN sunt conservate ntr-un mod strict pe parcursul ciclului de diviziune celulara
(ciclul celular). Modificarile moleculei de ADN afecteaza att capacitatea de proliferare ct si supravietuirea celulara.
Erorile spontane de replicare si leziunile
activeaza mecanisme enzimatice de reparare.

ADN produse

de

radiatii

sau

alti

agenti

fizico-chimici

n cazul n care procesul de reparare este dificil, apar erori de reparare, secventa ADN-ului este modificata,
producndu-se astfel mutatii genetice.
Exista trei tipuri de mutatii:
1.
2.

mutatii punctuale - este modificata o singura pereche de baze

insertii - sunt adaugate una sau mai multe perechi de baze consecutive

3.

stergeri - se pierd una sau mai multe perechi de baze consecutive

stergerile sunt mutatiile cu rolul cel mai important n raspunsul celular la iradiere. Printr-o stergere este
compromisa functia a cel putin unei proteine.
Producerea de mutatii ale anumitor gene implicate n controlul ciclului celular poate induce oncogeneza.
Legea Bergoni - Tribondeau
Un tesut este cu att mai radiosensibil cu ct este mai putin diferentiat si cu ct n el au loc mai multe mitoze.

Radiosensibilitatea tesutului creste cu temperatura, gradul de hidratare si oxigenare, precum si cu pH-ul (la pH
alcalin: pH > 7).
ADN-ul si ARN-ul sunt foarte sensibile la radiatii n special n metafaza. De asemenea, mecanismele de reparare
a leziunilor ADN-ului sunt mai putin active n mitoza.
Cele mai radiorezistente tesuturi sunt tesutul nervos si tesutul muscular.
n schimb, tesuturile caracterizate de o frecventa crescuta a mitozelor sunt cele mai radiosensibile: tesutul
epitelial, maduva hematogena si gonadele.
Daca celulele sunt mai nti expuse la o doza foarte mica de radiatii (~ 1 rad), ele devin mai putin sensibile la o
doza mare ulterioara. Acest proces se numesteraspuns radioadaptiv sau hormeza. Mecanismele moleculare ale
hormezei nca nu au fost elucidate pna n prezent.
n urma iradierii cu o doza mare, celulele radioadaptate au o viteza mai mare de reparare a leziunilor ADN-ului,
prezinta mai putine aberatii cromozomiale si mutatii, iar susceptibilitatea la stergeri si rearanjari cromozomiale este mai
mica dect la celulele netratate cu doza foarte mica de radiatii.
Studii detaliate pe populatii expuse la un fond natural de radiatii ridicat au demonstrat ca hormeza reduce
mortalitatea indusa prin mbatrnire si cancer. Este recomandata o doza minima anuala de 1 rad.
Administrarea unor doze mari ( 1 Gy) n timp scurt (cel mult cteva ore) determina alterarea imediata a
procesului de diviziune celulara la celulele mitotice (cele mai importante efecte sunt la limfocite, maduva osoasa,
celulele intestinale).
Toate efectele asupra organismului (inclusiv moartea) au o doza caracteristica de prag: exista o doza minima de
siguranta sub care efectul nu apare. Doza de prag depinde si de debitul dozei. Spunem ca aceste efecte sunt
deterministe: pentru producerea efectului trebuie ca un numar minim de celule sa fie lezate.
La doze mici ( 0,2 Gy) apar efecte stocastice, care nu au un prag al dozei si nu depind de debitul dozei, ci de
doza totala acumulata. Cele mai importante sunt inducerea cancerului (care apare cu ntrziere) si diverse efecte
genetice, care afecteaza descendentii.

Doza (Gy)

< 0,1

~1

Tipul de leziuni celulare

Efecte asupra organismului

Mutatii

Rupturi cromozomiale ireversibile

Aberatii cromozomiale

Este posibila repararea

Leziuni genetice

Stimularea proliferarii

Rata mutatiilor induse este dublul ratei

mutatiilor spontane

Efectele sunt reversibile

Intrziere mitotica
Functie celulara modificata
Inhibarea permanenta a diviziunii

Observatii /

Functie celulara modificata

Activarea si inactivarea unor gene
Apoptoza

Scaderea imunitatii
Greturi, astenie
Unele functii pot fi refacute
Una sau cteva diviziuni
Sterilitate
Nici o diviziune

4 - 10

Reducerea sintezei ADN-ului

Aplazie

Moarte n interfaza (prin necroza)

Afectiuni oculare, gastro-

intestinale, pulmonare
500

Moarte instantanee

Coagularea proteinelor

Tipuri de iradiere a organismelor

Iradierea poate fi externa, atunci cnd sursa de radiatii se afla n exteriorul organismului, sau interna, atunci
cnd sursa de radiatii este n interiorul organismului.
Surse interne de radiatii sunt diverse radioelemente introduse n organism prin contaminare, pe cale digestiva,
respiratorie sau cutanata, sau radioelemente utilizate n scop diagnostic sau terapeutic.
Exista de asemenea iradiere interna naturala, determinata de prezenta n organism a unor nuclee radioactive
naturale, cum ar fi 40K.
Efectele iradierii interne depind de:
- timpul de njumatatire prin dezintegrare, T1/2 = ln 2/;
- timpul de njumatatire prin eliminare din organism, Tb = ln 2/b;
unde

= constanta ratei de dezintegrare a nucleelor radioactive;

b = constanta ratei de eliminare biologica a nucleelor radioactive.

Perioada de njumatatire efectiva (Tef) n organism este data de relatia:

De exemplu, timpul de njumatatire al unei surse de plutoniu este de de 390000 ani, iar timpul biologic de
njumatatire este de cca. 100 ani n tesutul osos. Rezulta ca timpul efectiv de njumatatire al plutoniului n organism este
de cca. 100 ani.
De asemenea, sursele de radiu si strontiu au timpi efectivi de njumatatire foarte mari n organism, de cca. 10 3 10 ani.
4

Iradierea totala a organismului este data de contributia sumata a iradierii interne si externe a organismului.
n cazul n care este iradiat ntregul organism, iradierea este globala.
Doza maxima admisibila (DMA) reprezinta doza efectiva de radiatii pe care o poate primi un om ntr-un an fara
a suferi o leziune observabila (fara a se tine cont de efectele genetice ale iradierii).
DMA este stabilita anual de CIPR (Comisia Internationala pentru Protectia mpotriva Radiatiilor).
DMA este determinata de sensibilitatea maxima a tesuturilor.
DMA este de cca. 5 mSv/an, fiind determinata de radiosensibilitatea gonadelor si a maduvei hematogene.
esutul tiroidian si tesutul osos admit o doza biologica maxima de 30 mSv/an fara a suferi o leziune observabila.
Doza efectiva corespunzatoare fondului natural de radiatii este de cca. 1,5 mSv/an, iar cea corespunzatoare
fondului artificial de radiatii este de cca. 0,3 mSv/an.
ntr-o radiografie abdominala doza efectiva administrata este de 6,2 mSv, iar ntr-o radiografie pulmonara de 0,3
mSv.

O doza efectiva de 6 Sv induce moartea ntr-o luna de la iradiere.

Protectia fizica fata de efectele iradierii externe se realizeaza prin cresterea distantei fata de sursa, prin
reducerea timpului de expunere si prin ecranare.
Pentru ecranarea radiatiilor electromagnetice X, , UV dure se folosesc materiale cu Z mare (ecrane de plumb
sau fier).
Pentru radiatia - (electroni) se folosesc materiale cu Z mic (materiale plastice: polistiren, sau metale usoare:
aluminiu). Trebuie evitate materialele cu Z mare (n care electronii produc radiatii electromagnetice ionizante prin emisie
radiativa). Pentru surse puternice se utilizeaza ecrane n dublu strat: primul din material cu Z mic (suficient de gros), iar
al doilea de plumb sau fier pentru absorbtia radiatiei electromagnetice emise de electroni.
Pentru radiatia + (pozitroni) se folosesc materiale cu Z mare, care absorb si radiatia de anihilare (radiatie ).
Pentru radiatiile de particule ncarcate se folosesc materiale cu densitate mare, care au putere mare de oprire
datorita densitatii mari de ionizari produse.
Pentru radiatiile de neutroni se folosesc ecrane n triplu strat: apa/apa grea/parafina/grafit (1); cadmiu (2); Pb/Fe
(3).
Radiatiile sunt absorbite n ecrane foarte usoare si subtiri, datorita puterii foarte mari de ionizare a
particulelor . mbracamintea ofera o protectie foarte buna contra radiatiilor .
Protectia chimica fata de efectele iradierii externe sau interne se realizeaza prin administrarea, nainte de
iradiere, a unor substante chimice radioprotectoare, care maresc radiorezistenta organismului:
micsoreaza continutul n apa, mai ales n organele radiosensibile;
micsoreaza temperatura organismului, diminueaza metabolismul;
diminueaza cantitatea de oxigen intra- si extracelular;
inhiba/fixeaza radicalii liberi;
mpiedica alte organe sa amplifice efectele.
Substantele radioprotectoare sunt fie hidrosolubile fie liposolubile.
Cele hidrosolubile sunt compusi cu sulf (M-SH), de exemplu cisteamina HS-CH2-CH2-NH2, care neutralizeaza
radicalii liberi prin reactiile:

M-SH + R RH + MS

MS + MS MS-SM
Cele liposolubile sunt derivati ai pirogalolului si naftolului care diminueaza concentratia oxigenului intra- si
extracelular, mpiedicnd formarea peroxizilor lipidici.
Vitaminele, hormonii, histamina si serotonina sunt substante radioprotectoare.