Sunteți pe pagina 1din 19

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………….... 4
1. Mărimi dozimetrice…………………………………………………………... 4
1.1. Sistemul roentgenologic……………………………………………………. 4
1.2. Sistemul radiobiologic……………………………………………………... 5
1.3. Doza letală………………………………………………………………….. 9
1.4. Doza fondului de radiaţii…………………………………………………… 9
1.5. Dozimetria radiaţiilor ionizante……………………………………………. 9
2. Particularităţile efectelor biologice…………………………………………... 10
3. Clasificarea efectelor biologice………………………………………………. 12
4. Fazele tipice ale evoluţiei îmbolnăvirii în urma iradierii…………………….. 13
5. Clasificarea efectelor biologice după natura lor……………………………… 14
5.1. Efecte biologice precoce…………………………………………………… 14
5.2. Efecte somatice târzii………………………………………………………. 17
5.3. Efecte genetice……………………………………………………………... 18
5.4. Efecte biologice teratogene………………………………………………… 19
Bibliografie……………………………………………………………………… 21

3
Efecte radiobiologice asupra omului
Introducere

Imediat după descoperirea radiaţiilor röentgen şi apoi a radioactivităţii, s-a sesizat


şi caracterul periculos al radiaţiilor ionizante, în cazul folosirii neraţionale. Pionierii
roentgenografiei au cunoscut “pe propria lor piele” acţiunea radiaţiilor ionizante, iar după
descoperirea radioactivităţii, primele victime au apărut în 1920, în S.U.A., în rândul
muncitorilor care aplicau vopsele luminoase pe cadranele ceasornicelor. Acestora li s-au
adăugat savanţii Marie Curie şi Iréne Joliot-Curie, renumiţi cercetători în domeniul
radioactivităţii, care au decedat după grele suferinţe, de leucemie radioindusă. Dar, cele
mai mari victime s-au înregistrat la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în urma
exploziilor celor două bombe atomice, lansate de către S.U.A., asupra Japoniei, la
Hiroşima şi Nagasaki.

1. Mărimi dozimetrice

Găsirea unui sistem de mărimi şi unităţi capabili să măsoare efectele biologice


provocate de acţiunea radiaţiilor ionizante asupra organismului uman este o problemă
foarte dificilă. Aceasta rezidă din faptul că, spre deosebire de senzaţii, diferitele efecte
radiobiologice care apar nu ajung în conştiinţa noastră, se produc cu mare întârziere în
timp, iar regenerarea celulelor iradiate se face în general lent şi foarte inegal, întregul
proces depinzând de natura ţesutului precum şi de starea fizică, psihică şi ereditară a
organismului în cauză etc.
Pe baza unor ipoteze ştiinţifice, s-au dezvoltat în timp două sisteme de mărimi si
unităţi, menite sa realizeze legături între factorul fizic activ şi efectele biologice generate:
sistemul roentgenologic şi sistemul radiobiologic.

1.1. Sistemul roentgenologic

În trecut, pentru evaluarea efectelor biologice datorate radiaţiilor electromagnetice


penetrante (X sau γ) cu energii până la 3 MeV, s-a utilizat sistemul roentgenologic, care
se bază pe măsurarea ionizării în aer. Folosirea aerului ca mediu absorbant constituie
principala deficienţă a sistemului roentgenologic, deoarece nu dă nici o indicaţie precisă
relativ la ionizarea ţesutului iradiat.
Mărimea fundamentală a sistemului este doza. În cazul expunerii la radiaţii X sau
γ, doza se referă la cantitatea de radiaţie măsurată prin ionizare, respectiv prin numărul de
perechi de ioni produşi într-o anumită masă de aer în condiţii normale.
Unitatea de măsură a acestei doze este coulombul pe kilogram (C∙kg-1) În practică
se mai utilizează temporar, ca unitate de măsură, roentgenul (R).
Roentgenul (R) reprezintă doza de expunere la radiaţii X sau γ a cărei emisie
corpusculară produce în 1,293 ∙ 10-6 kg de aer uscat, ionii purtând sarcina de 1/3 ∙ 109
coulombi pentru fiecare semn:
1 R = 2,57976 ∙ 10-4 C∙kg-1~258 μC∙kg-1

4
Valoarea 1,293 ∙ 10-6 kg se referă la masa de 1 ∙ 10-3 m3 de aer uscat în condiţii normale.
O încercare de înlăturare a deficientei sistemului roentgenologic a constat din
introducerea unei noi unităţi de măsură, denumita rep (Roentgen Equivalent Physical), o
unitate de energie absorbită masic şi nu o unitate de doza:

1 rep = 93 erg/g sau, după alţii, 1 rep = 83 erg/g.

1.2. Sistemul radiobiologic

În prezent, pentru evaluarea efectelor biologice, s-a renunţat la principiul ionizării


aerului şi s-a introdus noţiunea de doza, care desemnează cantitatea de energie a
radiaţiilor absorbită de un mediu. Aceasta noţiune este însoţită de un calificativ, ca de
exemplu: doza absorbită, echivalent de doză, echivalent de doză efectiv, echivalent de
doză efectiv angajat, echivalent de doză efectiv colectiv.
Doza absorbită (D) reprezintă energia cedată de radiaţia ionizanta unităţii de
masă a ţesutului. Altfel spus, ea exprimă raportul dintre cantitatea de energie medie dĒ
cedată de radiaţia ionizantă către cantitatea de masă dm a unei substanţe:
dE
D= [Gy]
dm
Unitatea dozei absorbite în SI este gray (simbol Gy), după numele unui savant
britanic şi ea se exprima în Joul pe kilogram:
1 Gy = 1 J∙kg-1
În practică se folosesc submultiplii grayului, cum este microgray-ul (μGy):
1 μGy = 10-6 Gy
În trecut se folosea unitatea de măsură numită rad (Radiation Absorbed Doza),
care se defineşte ca doza de 100 ergi absorbită de către un gram de substanţă iradiată, sau
doza de 1 ∙ 10-2 Jouli absorbită de 1 kg substanţa iradiată:
1 rad = 100 ergi ∙ g-1 = 10-2 J ∙ kg-1
Conversia între gray şi rad este data de relatiile:
1 Gy = 100 rad
1 rad = 0,01 Gy ~ 1cGy
Deoarece doze absorbite egale de diferite tipuri de radiaţii nu dau efecte biologice
egale, s-a introdus o noua mărime fizica numită echivalentul dozei.
Echivalentul dozei (H) se referă la doza absorbită ponderată în funcţie de
periculozitatea fiecărui tip de radiaţie, reprezentând produsul dintre doza absorbita (D) şi
factorul de calitate (Q), care ţine cont de eficacitatea radiaţiei de a produce efecte reale:
H=D∙Q∙N [Sv]
N – este un alt factor de corecţie, care în mod curent are valoarea 1.
Unitatea de măsura a echivalentului de doza în SI este sievert (simbol Sv) după
numele unui savant suedez şi ea se exprima în Joul pe kilogram:
1 Sv = 1 J ∙ kg-1
În mod curent se folosesc submultiplii sievertului, cum ar fi milisievert-ul (mSv) şi
microsievert-ul (μSv):
1 mSv = 10-3 Sv
1 μSv = 10-6 Sv

5
În trecut s-a utilizat ca unitate de măsură a dozei biologice, rem-ul (Rad
Equivalent Man):
1 rem = 10-4 j∙ kg-1 = 10-2 Sv
1 Sv = 100 rem
Pentru a avea o idee despre ceea ce înseamnă o doza de 1 μSv, se arată ca ea
corespunde cu 1/20 din doza medie primită la o radiografie pulmonară sau cu diferenţa de
doza primită de la radiaţia cosmică prin mutarea de la etajul întâi la al şaptelea. De
asemenea, ea corespunde cu 1/10 din doza primita în cursul unei calatorii cu un avion cu
reacţie pe distanta Londra-Madrid.
Factorul de calitate (Q) ponderează doza absorbita (D) în funcţie de echivalentul
de doza (H) şi tine cont de faptul că la energii egale comunicate unui organism, efectele
biologice variază după natura radiaţiilor.
Factorul de calitate în funcţie de transferul liniar de energie, în apa*)
Tabelul 1.1.
Transferul liniar de energie ( L∞) în apa <<3,5 7 23 53 175>>
[keV/μm]
Factorul de calitate, Q 1 2 5 10 20
*)
După publicaţia 26 din 1977 a CIPR
În tabelul 1.1 se dau valorile factorului de calitate pentru diferite valori ale
transferului de energie în apa, iar în fig. 1.1 se prezintă variaţia factorului de calitate în
funcţie de transferul liniar de energie în apă.

Fig. 1.1. Valorile interpolate ale lui Q în funcţie de L∞ în apa

Atunci când se cunoaşte valoarea factorului de calitate (Q), se poate calcula


echivalentul de doza (H), în funcţie de transferul liniar de energie ( L∞), cu ajutorul
relaţiei:

dD
H = ∫ Q( L∞ ) ⋅ dL ∞
0
dL ∞
Pe baza acestei relaţii se poate calcula, în punctul de interes, valoarea factorului
de calitate mediu ( Q ):


H 1 dD
Q= = ∫ Q ( L∞ ) dL ∞
D D0 dL ∞

6
În tabelul 1.2. se dau valorile factorului de calitate mediu ( Q ) care pot fi utilizate
în funcţie de diferitele tipuri de radiaţii primare, în cazul iradierii interne sau externe.

Valorile factorului de calitate mediu în funcţie de diferitele tipuri de radiaţii primare*)


Tabelul 1.2
Tipuri de radiaţii primare prin iradiere interna şi Factorul de calitate mediu,
externa Q
Radiaţii X şi gamma, electroni 1
Neutroni, protoni, particule cu sarcina unica şi masa de 10
repaus superioara unităţii de masa
Particule alfa şi particule cu sarcina multipla 20
*)
După publicaţia: “Standarde de baza de radioprotecţie” a Institutului de Fizica Atomica,
Bucureşti, 1991.

Transferul liniar de energie (TLE) (Linear Energy Transfer) este transferul de


energie pe micron de traiectorie, urmate de particulele ionizante şi se exprima în keV/μm.
El are valori variabile în funcţie de tipul radiaţiilor ionizante, fiind cu atât mai mare cu
cât numărul de ionizări pe unitate de lungime este mai mare.
Echivalentul dozei are importantă deoarece ţine cont de modul în care un anumit
tip de radiaţie ionizanta îşi distribuie energia în ţesut, influenţând prin aceasta eficacitatea
producerii de efecte biologice reale.
Se poate afirma că, în realitate, echivalentul dozei se manifestă ca un indicator al
riscului în cazul iradierii unui anumit ţesut la diferite tipuri de radiaţii.
Luând în considerare echivalentul dozei pentru fiecare organ sau ţesut important
al corpului şi înmulţindu-l cu un factor de pondere corespunzător riscului de cancer fatal
asociat cu acel organ şi făcând suma ponderată a acestor echivalenţi ai dozei, se obţine
echivalentul dozei efectiv (vezi tabelul 4).
Echivalentul dozei efectiv (HE) este un indicator general al riscului pentru
sănătate, în cazul expunerii la orice tip de radiaţie, un echivalent al dozei ponderat în
funcţie de susceptibilitatea la îmbolnăvire a diferitelor ţesuturi, fiind definit de relaţia:
H E = ∑WT H T [Sv]
T

în care HT este valoarea medie a echivalentului dozei în ţesut (T), iar WT – este un factor
de pondere denumit şi coeficient de risc, reprezentând proporţia din detrimentul total
datorat efectelor biologice stochastice (efecte somatice târzii, fără prag), la iradierea
uniforma a întregului corp. Valorile coeficienţilor de risc sunt prezentate în tabelul 1.3,
publicate de Comisia Internaţionala de Protecţie Radiobiologica (CIPR) în 1977. Pentru
fiecare din celelalte organe sau ţesuturi din organism necuprinse în tabel, cum este
ficatul, se acordă câte un coeficient egal cu 0,06. Echivalentele de doza primite de mâini,
antebraţe, picioare, glezne, piele şi cristalin nu se iau in calculul echivalentului de doza
efectiv.
Ponderile factorilor de risc*)

7
Tabelul 1.3.
Ţesutul sau organul Factorul de risc
WT
Gonade (testicule, ovare) 0,25
Piept (sâni) 0,15
Măduva osoasă 0,12
Plămâni 0,12
Tiroida 0,03
Suprafaţa oaselor 0,03
Restul organismului 0,03
Tot corpul 1,00
*)
După publicaţia 26 din 1977 a CIPR

În tabelul 1.4 se dă un exemplu de calcul a echivalentului de doza efectiv primită


uniform de întreg organismul, în cazul iradierii mai multor ţesuturi şi organe (gonade,
plămâni, tiroida, suprafaţa oaselor şi ficat) cu diferite echivalente de doza (H), în funcţie
de factorii de pondere (Wt) corespunzători acestor ţesuturi.

Exemplu de calcul a echivalentului cu doza efectiv în cazul iradierii mai multor ţesuturi
cu diferite echivalente de doza
Tabelul 1.4.
Ţesutul Echivalentul dozei, Factorul de risc, WT Echivalentul dozei
H [mSv] efectiv, HE [mSv]
Gonade 100 * 0,25 = 25,00
Plămâni 80 * 0,12 = 9,60
Tiroida 70 * 0,03 = 2,10
Suprafaţa oase 300 * 0,03 = 9,00
Ficat 60 * 0,06 = 3,60
Total corp 49,30

Echivalentul dozei efectiv angajat (HE,50) se refera la doza acumulata de un


individ în cursul vieţii sale (evaluată la circa 50 ani pentru lucrătorii din domeniu), prin
incorporarea unică sau a mai multor izotopi, la nivelul unui organ sau ţesut dat. Această
doza, care se apreciază că se acumulează pe o perioadă de 50 de ani, se calculează cu
ajutorul relaţiei:
t 0 +50

H E ,50 = ∫H
t0
E (t ) dt

în care HE,50 este echivalentul de doza efectiv, rezultat după o incorporare timp de 50 de
ani, iar t0 – momentul începerii încorporării. În cazul în care iradierea se extinde dincolo
de 50 de ani, se operează cu noţiunea de doza relativ la întreaga viaţă a individului.
Echivalentul dozei efectiv colectiv (SE) este o măsură a detrimentului
(prejudiciului) total al sănătăţii, provocat de o sursa de radiaţii ionizante asupra unui grup
de populaţie dat. Practic, el reprezintă produsul dintre echivalentul dozei efectiv mediu

8
(HE) caracteristic grupului dat şi numărul de persoane care primesc aceasta doza între HE
şi HE + d HE, respectiv P(HE)d HE, conform relaţiei:

S E = ∫ H E P ( H E )dH E [Sv. om]
0

Unităţile echivalentului dozei efectiv colective, denumita pe scurt şi doza


colectiva, se exprima în sievert om (Sv om). De regula aceasta se calculează după gonade
şi se ponderează în funcţie de vârstă şi de sex.

1.3. Doza letală

Doza letală (DL) este doza de radiaţii ionizante data de o cantitate minimă de
substanţă radioactivă care provoacă moartea unui animal adult. Deoarece la administrarea
de doze letale se observă o variaţie de răspuns individual, în practică se lucrează cu
următoarele tipuri de doza letală:
- doza letală zero (DL0), doza care determină fenomene grave, dar nu letale în
lotul de experienţă;
- doza letală 50 (DL50), doza minimă letală care ucide 50% din indivizii iradiaţi,
respectiv unul din doi.

1.4. Doza fondului de radiaţii

Independent de voinţa sa, omul ca de altfel toate fiinţele de pe Terra sunt supuse
continuu şi în orice loc, unui fond de radiaţii ionizante. Se apreciază ca la vârsta de 60 de
ani, un om ar fi primit o doză de 0,05-0,1 Sv, doza care la înălţimi (în munţi) poate fi de
zece ori mai mare. Sursele acestor radiaţii se găsesc în scoarţa terestră şi în toate
materialele înconjurătoare, în hidrosferă (apele oceanelor, mărilor, râurilor, în apa de
băut) şi în cosmos.
În scoarţa terestră ele se datoresc unor zăcăminte de minerale ce conţin uraniu,
toriu şi actiniu în echilibru cu descendenţii lor din cele trei familii radioactive naturale,
precum şi a unor izotopi naturali ai unor elemente, cum ar fi: 40K, 87Rb, 115In, 130Te, 138La
şi alţii. Prin solubilizare, sub acţiunea agenţilor exogenici, sărurile solubile ale acestor
radioelemente trec în apele de pe suprafaţa pământului, precum şi în cele subterane, în
apa de băut şi a unor izvoare.
O contribuţie importantă la doza fondului de radiaţii o aduc radiaţiile cosmice,
care, pe lângă iradierile directe ale mediului, provoacă în atmosfera reacţii nucleare cu
azotul, generând carbon-14 şi tritiu-3, care acompaniază elementele naturale cu care se
vor afla în echilibru în regnul animal şi vegetal.
În epoca modernă, aceasta doza este adesea mărită datorită utilizării tehnicii
nucleare, a instalaţiilor de preparare şi producere a ei, a experienţelor cu aceasta tehnică
sau în urna unor accidente şi defecţiuni întâmplătoare a acestora.

1.5. Dozimetria radiaţiilor ionizante

Măsurarea dozelor individuale de radiaţii se realizează cu ajutorul unor metode


bazate pe ionizare şi metode fotografice.

9
Metodele bazate pe ionizare utilizează mici camere de ionizare de forma unui
stilou – stilodozimetrie, ce conţin doi electrozi coaxiali. La sfârşitul iradierii se măsoară
cantitatea de electricitate acumulata pe electrozi, cu ajutorul unui instrument electronic,
având scala gradata în unităţi de doza. În alte variante, stilodozimetrele conţin un fir de
cuarţ montat direct în corpul său, constituind un minielectrometru (stilodozimetru cu
citire directă) (fig. 1.2 si 1.3).

Fig. 1.2. Secţiune printr-un stilodozimetru bazat pe acumularea sarcinilor de


ionizare:
1 – izolator; 2 – peretele camerei; 3 – electrodul central; 4 – capac.

Metodele fotografice, bazate pe efectul de înnegrire a emulsiilor fotosensibile sub


acţiunea radiaţiilor, utilizează pentru măsurare fotodozimetre. Experimental, un
fotodozimetru este constituit dintr-o pelicula fotosensibila învelită în hârtie neagră şi
montata într-o casetă de plastic. După developare se determina densitatea de înnegrire a
peliculelor cu ajutorul unor fotometre sau densitometre etalonate în unităţi de doză.

Fig. 1.3. Secţiune printr-un stillodozimetru cu fir:


1 – fir de cuarţ metalizat; 2 – lentila; 3 – scala; 4 – gradaţie; 5 – izolator.

Măsurarea dozelor de radiaţii în laboratoare şi unităţi nucleare, urmărind


verificarea contaminării suprafeţelor ori a masurilor de protecţie, se efectuează periodic
sau continuu cu aparate fixe sau portabile, folosindu-se cele mai diferite metode de
înregistrare: camere de ionizare, contoare Geiger-Műller, detectoare cu scintilaţie,
dozimetrie chimice etc.

2. Particularităţile efectelor biologice

Indiferent de urmările provocate de impactul radiaţiilor ionizante cu organismul


viu, acţiunea biologică prezintă unele particularităţi şi anume:
- organismul omenesc nu este dotat cu un organ de simt care sa sesizeze prezenţa
radiaţiilor ionizante, iar efectul biologic nu este vizibil în momentul iradierii;
- efectele biologice sunt cumulative şi nu au un caracter particular care să ne
permită deosebirea de efectele apărute altfel decât prin iradiere;
- modificările şi simptomele evoluează lent după iradiere. Unele sunt imediate sau
precoce şi apar după un răgaz care variază de la câteva ore, la câteva săptămâni. Altele
sunt întârziate şi survin după mai mulţi ani (leucemia), după mai multe zeci de ani
(cancerul fatal) sau pot provoca efecte genetice.

10
În realitate, efectele biologice produse de acţiunea radiaţiilor ionizante asupra
fiinţelor, în special a omului, sunt rezultatul unei lungi serii de fenomene care se
declanşează la trecerea radiaţiilor prin organismele vii. Evenimentele iniţiale, sunt
ionizări şi excitări ale atomilor şi moleculelor din mediul de interacţiune de-a lungul
traiectoriilor particulelor ionizante. Ulterior aceste perturbări fizice antrenează reacţii
fizico-chimice, urmate de reacţii chimice, generând în final efecte biologice. Schematic
cronologia acestor evenimente este data în Fig. 2.1.

Fig. 2.1. Prezentarea schematică a fenomenelor declanşate de


radiaţiile ionizante în mediu biologic *

11
3. Clasificarea efectelor biologice

În prezent efectele nocive ale radiaţiilor ionizante asupra fiinţelor, în special a


omului, a descendenţilor săi şi asupra umanitarii în general se clasifica în două categorii:
- efecte nestochastice şi
- efecte stochastice.
Efectele nestochastice sunt efecte imediate (precoce), cu prag, reversibile şi
imperfect aditive. Fiind caracterizate de o relaţie de cauzalitate determinate între doza şi
efect, ele apar atunci când doza primita depăşeşte o anumita valoare de prag (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Dependenta efectului biologic de doza biologica


a – efecte stochastice fără prag; b – efecte nestochastice cu prag

Valoarea pragului pentru un anumit efect poate varia în jurul unei valori medii de
la un individ la altul şi în funcţie de condiţiile de iradiere. În general, efectele
nestochastice apar destul de repede în timp, fiind efecte imediate (precoce), iar vătămările
provocate de ele sunt cu atât mai mari cu cât doza este mai mare.
Având caracter reversibil, există posibilitatea regenerării unor ţesuturi, iar dozele
administrate într-un timp lung nu sunt perfect aditive. De aceea, pentru evitarea
producerii lor, are mare importanta administrarea fracţionata a dozelor de radiaţii.
Printre efectele nestochastice se număra: leziunile nemaligne ale pielii, cataracta,
hipolezia medulară care antrenează o deficienţă hematologică a vătămărilor provocate
celulelor gonadelor cu repercusiuni asupra fertilităţii.
Efectele stochastice sunt întotdeauna efecte somatice târzii, fără prag, ireversibile
şi aditive. Apariţia lor urmează o relaţie probabilistica doza-efect aparent la întâmplare,
de unde şi numele stochastic. Altfel spus, dintr-o populaţie aflata într-o zona de radiaţii,
efectele stochastice apar numai în unele cazuri individuale, aparent la întâmplare.
Printre ele se număra efectele somatice care se manifesta cu întârziere, sub forma
de afecţiuni maligne (cancer) şi efecte genetice (ereditare) ce apar la descendenţi. Practic
între momentul iradierii şi al apariţiei bolii maligne pot trece ani sau zeci de ani.
Fiind relaţii liniare, între frecvenţa de apariţie a efectelor stochastice şi dozelor
absorbite pentru radiaţiile cu transfer liniar de energie mică, rezultă ca în aceste cazuri, la
doze mici şi debite mici ale dozei, riscul pentru sănătate este proporţional cu doza
administrată. În literatura de specialitate, factorul de proporţionalitate dintre frecvenţa de
apariţie a acestor efecte şi doza absorbita a fost denumit factor de risc.

12
Dozele administrate în timp lung fiind aditive, nu are importanţă dacă doza care
produce efectul respectiv a fost administrată fracţionat sau instantaneu, respectiv într-o
secundă sau într-o luna.
Efectul biologic produs este ireversibil şi în prezent nu se cunosc metode de
reducere a probabilităţilor de apariţie a efectelor stochastice somatice datorate unor doze
deja primite.
Detrimentul sănătăţii. Conceptul de detriment al sănătăţii se refera la fenomenul
de distrugere (vătămare) integrală a unei persoane datorită efectelor biologice ale
radiaţiilor ionizante, fenomen care poate apărea după o iradiere în condiţii bine definite şi
la un anumit nivel de doza.
În cazul unui efect patologic dat (i), detrimentul (Gj) la un individ (j) este
exprimat de produsul între probabilitatea de apariţie a efectului (pi) şi factorul
corespunzător de gravitate (g):
G j = ∑ Pij ⋅ g ij
j

iar pentru un grup de persoane (P) detrimentul colectiv (G) este:


G = P ∑ Pi ⋅ G j
i

Acest concept se aplic atât asupra efectelor stochastice cât şi a celor nestochastice, în
principal fiind utilizat pentru estimarea vătămărilor datorate efectelor stochastice.
Între probabilitatea de apariţie a efectelor biologice stochastice şi echivalentul de
doza se stabileşte o relaţie liniară fără prag, aplicată la doze slabe. De aceea, detrimentul
colectiv al sănătatii este proporţional cu echivalentul de doza efectiv colectiv. Totuşi, în
mod practic, detrimentul unui grup de indivizi nu poate fi redus la o însumare a
vătămărilor individuale, fapt pentru care echivalatul de doza colectivă se ia ca un partener
printre altele.

4. Fazele tipice ale evoluţiei îmbolnăvirii în urma iradierii

În dinamica evoluţiei reacţiilor care au loc în urma iradierii, se pot distinge trei
perioade importante: perioada primară, perioada latentă şi perioada secundară.
Reacţiile în perioada primară de acţiune a radiaţiilor ionizante se datorează a
trei tipuri principale de mecanisme: mecanismul acţiunii directe, indirecte şi la distanţă.
Efectul biologic prin acţiune directă constă în transmiterea directă a energiei
particulelor încărcate sau a electronilor secundari, către atomii şi moleculele substanţelor
celulare. Produsul principal al acestei acţiuni sunt ioni şi atomi excitaţi de-a lungul
parcursului particulei în celulă. Datorită ionizării şi excitării substanţelor prin mecanism
primar se produc modificări chimice ale acestora (mecanismul acţiunii indirecte).
Deoarece organismele vii au în compoziţia lor un mare procent de apă, la om ajungând
până la 85% din greutatea corpului, multa vreme s-a considerat că acţiunea nocivă a
radiaţiilor ionizante este cauzată de produsele de descompunere a ei şi în special de apa
oxigenată, care acţionează ca agent oxidant (ipoteza acţiunii prin apa oxigenată). O
ipoteza mai verosimila considera ca rolul principal în acţiunea biologica primara il au
radicalii H, OH, şi O2H care apar la radioliza apei (ipoteza acţiunii prin radicali liberi).
Conform acestei ipoteze, radioliza apei constituie o sursă pentru acţiunea indirectă a
radiaţiei, deoarece radicalii liberi formaţi pot afecta atât cromozomii cât şi proteinele
citoplasmatice.

13
Datorită intervenţiei sistemului nervos, a glandelor endocrine şi a transportului
prin umori sau difuziune a unor substanţe rezultate în ţesuturile iradiate, efectele
biologice se pot produce nu numai în organele iradiate, ci şi în cele neiradiate
(mecanismul acţiunii la distanta sau al acţiunii secundare).
Perioada latentă care apare în organism, după perioada primara, se
caracterizează prin faptul că fenomenele sunt atât de neînsemnate încât nu pot fi
descoperite, neînregistrându-se nici un fel de tulburări. Perioada latentă variază invers
proporţional cu doza de radiaţii. De aceea, în cazul unor iradieri cu doze mortale,
perioada latentă durează de la câteva ore la 30-40 de zile, iar în doze fracţionate mici, ea
durează mai mult de un an.
Perioada secundară este dominată de formarea, în celule şi ţesuturi, de substanţe
toxice care conduc la intoxicarea organismului, determinând o serie de efecte biologice
importante (ipoteza formarii unor substanţe toxice). Reacţiile din aceasta perioadă sunt de
natură necunoscută şi, în decursul timpului, ele au fost atribuite acţiunii apei oxigenate,
peroxizilor organici şi histaminei, problema fiind însă în discuţie. Cert este faptul ca, sub
acţiunea radiaţiilor ionizante, apar molecule active, în primul rând în celulele din ţesuturi
şi în paralel în sânge şi în limfă.

5. Clasificarea efectelor biologice după natura lor

Cel mai frecvent, efectele biologice se clasifica după natura lor în:
- efecte precoce, care nu apar decât pentru doze ridicate;
- efecte somatice târzii, care se manifesta după mai mulţi ani, chiar mai mulţi zeci
de ani;
- efecte genetice, care privesc descendenţii;
- efecte teratogene, care se refera la afectarea embrionului şi a fetusului.

5.1. Efecte biologice precoce

Efectele biologice precoce survin la puţin timp după iradiere, uneori după câteva
ore sau mai puţin şi sunt efecte cu prag, fapt pentru care nu apar decât dacă doza
depăşeşte un anumit nivel. Deasupra pragului ele cresc cu doza. De aceea, pentru a evita
producerea lor, s-au elaborat reglementări care impun limitarea sub nivelul de prag al
dozelor ce le pot primi operatorii care lucrează în medii de radiaţii ionizante. Cele mai
fragile ţesuturi care suferă efecte biologice cu prag sunt: pielea, celulele formate de
sânge, măduva osoasă, intestinul şi organele sexuale sau gonade.
Efectele biologice precoce în cazul iradierilor parţiale. Acestea se referă la
piele, măduva osoasă şi organele genitale.
Pielea. Efectele radiobiologice ale pielii sunt foarte variabile şi ele depind de
doză, de localizarea anatomică, de vârstă, de pigmentaţia tegumentului etc. În general, la
doze mai mari de 10 Gy nu se observă nici o leziune gravă, dar la 25% din cazuri apare o
senzaţie de căldura. La doze între 10 şi 20 Gy apar epidermite exudative, urmate după un
timp de o latenta de trei săptămâni, de eritema secundară, apoi de epitelitaexudativă, după
3-6 luni făcându-se restaurarea fără recurs. În cazul unor iradieri foarte importante şi
profunde, se alternează vascularizaţia şi apare ulceraţia, care necesită un tratament
chirurgical.

14
Măduva osoasă, organul cel mai sensibil la iradierea globală, conduce limfopenia,
cu atât mai repede, cu cât doza de radiaţii este mai mare.
Organele sexuale, respectiv testiculele la bărbaţi şi ovarele la femei, reacţionează
diferit la iradiere.
Testiculele care se remarcă printre cele două funcţii de producătore de hormoni şi
spermatozoizi, la iradiere, le este afectată numai cea de-a doua funcţie (producătoare de
spermatozoizi). La doze relativ mici, de 0,5 Gy, se instalează o depresiune tranzitorie şi
spontan reversibila, iar la doze de circa 2 Gy apare o azoospermie şi sterilitate temporară,
în jur de un an. Experienţele efectuate de americani pe deţinuţi voluntari au arătat ca în
cazul iradierii testiculelor cu doze de 6 Gy, sterilitatea este temporară la om. De
asemenea, supravieţuitorii dintre cei 23 pescari japonezi care au fost iradiaţi în urma
exploziei experimentale a armei termonucleare de la Bikini, în 1954, şi care se estimează
ca au primit doze de 3 - 6,6 Gy, după o sterilitate de 2-3ani, au avut copii normali (în total
45 copii).
- Ovarele, comparativ cu testiculele, au o sensibilitate mai mică faţă de radiaţiile
ionizante, aceasta fiind influenţată şi de vârstă. Astfel, pe când la o femeie tânără în jur de
25 de ani este necesară o doza de 12-15 Gy pentru a provoca o menopauză artificială, la o
femeie de peste 40 de ani este suficientă o doza de numai 7 Gy. Se menţionează ca la
femei sterilitatea este însoţită de oprirea funcţiei endocrine.
Din cercetările efectuate, precum şi din constatările asupra descendenţilor celor
iradiaţi în urma exploziilor atomice de la Hiroşima şi Nagasaki, a rezultat ca în urma unei
iradieri puternice care a provocat sterilitatea temporară, nu s-au produs urmări genetice,
prin afectarea celulelor sexuale.
Iradierea organelor profunde. La iradieri puternice, mai ales în radioterapie
sunt iradiate şi organele profunde: plămânii, inima, rinichii, tubul digestiv, ficatul,
sistemul nervos central şi creierul. Dintre acestea, deosebit de sensibile sunt plămânii,
care, după o doza de 25 Gy, se îmbolnăvesc de fibron pulmonar, iar după 6-12 luni
urmează decesul.
Rinichii şi ficatul sunt afectaţi la doze peste 30 Gy. În cazul rinichilor,
funcţionarea lor este afectată după câteva săptămâni de la iradiere, pe când vezica poate
suporta doze mult mai mari. Diversele organe ale aparatului digestiv au radiosensibilităţii
diferite. Cel mai radiosensibil este intestinul subţire, la care apar leziuni în urma
absorbţiei unor doze sub 30 Gy. Urmează stomacul care este afectat de doze în jur de 40
Gy, cel mai rezistent fiind colonul, care reacţionează numai la doze cuprinse între 50 şi
56 Gy.
Destul de radiosensibil este şi sistemul nervos, care manifestă o fragilitate a
celulelor nervoase, a vaselor sangvine şi o capacitate limitată de regenerare a ţesuturilor
nervoase. La doze peste 40 Gy administrate în patru săptămâni, apare o paraplegie, care
după doi ani se extinde. În ceea ce priveşte creierul, deşi modificări morfologice apar deja
de la doze de 10 Gy, el poate suporta doze de circa 50 Gy, timp de 5-6 săptămâni.
Efecte biologice precoce în cazul iradierilor globale. În urma unor iradieri
globale cu doze în jur de 1 Gy, care sunt fără gravitate imediată, nu se observa decât
foarte discrete modificări hematologice, în ceea ce priveşte globulele albe, dar ele se
regenerează rapid. În astfel de cazuri se aplica un tratament modest, fără a fi necesară
spitalizarea.

15
La doze cuprinse între 1 şi 2 Gy, deşi semnele fizice încă lipsesc, se observă o
scădere a globulelor albe şi a plachetelor, iar numărul globulelor roşii este modest. În
acest caz sunt necesare transfuzii şi tratament antibiotic. Din contra, la doze de peste
2Gy, se observă o evoluţie stereotipa a bolii, cu afectarea celulelor formatoare de sânge şi
scăderea corespunzătoare a numărului maxim de elemente reprezentative din sânge.
Evoluţia îmbolnăvirii se face urmând cele patru faze tipice: După o perioadă de debut
care durează trei zile, însoţită de simptome discrete, urmează de perioada latentă, practic
silenţioasă, care durează peste trei săptămâni. În continuare, se instalează perioada de
stare (perioada critica), căreia i se asociază semne generale cum sunt oboseală intensă,
tulburări digestive, hemoragii şi infecţii, formula sangvina fiind foarte modificata. În
acest moment, viaţa bolnavului este în pericol. Abia după circa trei luni, el intră în
coalescenţă. În acest caz, spitalizarea este indispensabilă într-un centru specializat, cu
locuri sterilizate, repaus absolut şi eliminarea posibilităţilor de infectare. În cadrul
tratamentului se recomanda grefe de măduva osoasă. La doze mai mari, grefa cu măduva
osoasă poate fi singura şansă, iar la doza peste 12 Gy, de iradiere instantanee, orice
tratament terapeutic nu este eficace.
Efecte biologice precoce în cazul iradierilor accidentale. În ultimele decenii s-
au înmulţit numărul iradierilor accidentale. Principal, ele pot fi clasificate în iradieri
implicând una sau mai multe persoane, ori a unor grupuri mari de persoane.
Iradieri accidentale implicând una sau mai multe persoane. Până în anul 1965 au
fost înregistrate 12 astfel de accidente critice în lume, în care persoane au fost expuse
global în cursul unor cercetări sau operaţii chimice, dintre care au rezultat 9 decese.
De asemenea, se cunosc 24 accidente cu surse gamografice, dintre care 15
accidente cu 192Ir şi 9 accidente cu 60Co, din care au rezultat 17 morţi şi 38 grav iradiaţi.
În ultimii 40 de ani au avut loc 115 cazuri de iradieri locale, care au făcut 156 victime.
Principalele cauze se datoresc: instalaţiilor de radiaţii X pentru analiza cristalografica
(69), surselor de gamografice cu 192Ir (34), 60Co (25), imitatori β-activi (11), acceleratori
de particule (8) şi diverse surse (8). Iradierile interne sunt mai rare şi mai greu de
cunoscut. În Franţa sunt cunoscute numai o zecime din decese: 7 sunt imputabile
activităţii medicale.
Iradieri accidentale a unor grupuri mari de persoane. Iradierile simultane
asupra unui număr ridicat de persoane au fost înregistrate în urma unor experienţe cu
arme termonucleare sau a unor defecţiuni survenite în funcţionarea unor centrale
atomoelectrice.
Explozia experimentala a armei termonucleare de la Bikini, de la 1 martie 1954, a
provocat printre altele şi iradierea puternica, prin căderi de pulberi radioactive, a
locuitorilor de pe Insula Marschall precum şi a 23 de pescari marinari de pe vasul japonez
“Fukuriu Maru”.
Recent prin defectarea centralei atomoelectrice de la Cernobal (Ucraina) din
aprilie 1986, au fost iradiate 22 persoane cu doze peste 8 Gy, 22 persoane cu doze între 4
şi 8 Gy, 53 persoane cu doze între 2 şi 4 Gy şi 203 persoane cu doze peste 1 Gy, fiind
înregistrate 31 decese.

16
Fig. 5.1. Centrala atomoelectrică de la Cernobal (Ucraina)

5.2. Efecte somatice târzii

Efectele somatice târzii, în general, sunt fără prag. Ele pot fi necancerigene
(cataracte, tulburări ale creşterii, scăderea longevităţii şi a unor reacţii imunologice), însă
principalul efect întârziat este cancerul, care apare după câţiva ani sau zeci de ani de la
iradiere. Principalele efecte somatice târzii necancerigene se caracterizează prin
următoarele:
Cataractele sunt boli care provoacă opacifierea cristalinului. Radiaţiile ionizante
generează cataracte la doze superioare la 10 Gy de radiaţii X. Ele sunt efecte cu prag,
care la bărbaţi este foarte ridicat şi apare între 1 şi 10 ani de la iradiere. În cazul
neutronilor rapizi, pragul este mult mai jos ≈0,8 Gy, respectiv ≈8 Sv.
Tulburări de creştere. Constatările efectuate pe supravieţuitorii de la Hiroşima şi
Nagasaki au evidenţiat ca, prin expunere la doze de 1 Gy, au loc tulburări de creştere şi
anume: un deficit în greutate, o scădere a taliei şi a circumferinţei capului.
Longevitatea. De asemenea, studiile de supravieţuitori de la Hiroşima şi
Nagasaki, precum şi pe animale în laborator, au arătat ca la doze ridicate (≈4 Gy) de
radiaţii, se scurtează durata medie de viaţă, indiferent dacă iradierea a produs leucemie
sau cancer.
Reacţiile imunologice. La iradierea cu doze de 1 Gy scad reacţiile imunologice şi
organismele devin vulnerabile la infecţii.
Pielea deşi nu este radiosensibilă, se manifesta ca un organ critic, având un prag
de toleranta de ≈2mGy/zi. Prin iradierea mâinilor cu doze superioare (5 mGy/zi) apar
leziuni cutanate cronice, sau uscate şi atrofice, care fisurează, dând ulceraţii grave.
Cancerele, principalele efecte întârziate, se caracterizează prin faptul că nu au
prag şi se produc mai ales cu doze slabe de radiaţii. Frecventa lor este influenţată de o
serie de factori, printre care se număra: doza de radiaţie, natura radiaţiilor, sexul, vârsta şi
natura ţesuturilor iradiate.
Dintre toţi factorii, doza de radiaţii este cel mai important, iar dintre radiaţii,
particulele α şi neutronii sunt cele mai periculoase. Radiosensibilitatea organismelor este

17
diferita în funcţie de sex: ea este mai importantă la femei decât la bărbaţi, în special
pentru sâni şi tiroida şi are un efect invers pentru măduva osoasă şi pulmon. Totodată,
efectele diferă cu vârsta, copiii tineri, adolescenţii şi persoanele în vârsta fiind mai
radiosensibile decât adulţii. Timpii de latenta sunt foarte variabili şi depind în mod
esenţial de natura ţesutului iradiat. Ei sunt cuprinşi între 4 şi 20 de ani de la iradiere
pentru leucemie , de 10 ani pentru tumori, 22-25 de ani pentru sâni etc. Cancerul cutanat
apare la doze de circa 15 Gy radiaţii electromagnetice, între 25 şi 40 de ani. Cancerul
osos apare la doze >8Gy, iar leucemia la doze >1 Sv. Cancerul sânului apare la doze de
0,20 Gy (la iradieri radiologice), iar cancerul tiroidei la 0,1 Gy la copii între 13 şi 14 ani.

Fig 5.2. Hiroşima şi Nagasaki

5.3. Efecte genetice

Alături de alţi agenţi fizico-chimici (substanţe chimice, radiaţiile


electromagnetice, căldura etc.) care pot provoca efecte mutagene se află şi radiaţiile
ionizante.
Dacă la doze slabe nu s-au înregistrat astfel de efecte la om, în schimb printre
copiii supravieţuitorilor de la Hiroşima şi Nagasaki, iradiaţi cu doze puternice, s-au
înregistrat cazuri de anomalii genetice semnificative.
Pe plan uman, singurele informaţii de care dispunem sunt descendenţii iradiaţilor
de la Hiroşima şi Nagasaki şi ai pescarilor de la Bikini, dar în ambele cazuri, dozele nu
sunt cunoscute cu precizie. În cazul supravieţuitorilor de la Hiroşima şi Nagasaki, deşi au
prezentat forme cancerigene pentru doze ridicate (>1 Gy), nu s-au înregistrat efecte
genetice. De asemenea, în cazul celor 23 marinari pescari de la Bikini, iradiati de caderile
radioactive, cu excepţia unuia care a decedat, după o sterilitate de doi ani, ceilalţi au avut
copii normali (45 copii), la care nu au fost observate efecte genetice aparente la prima
generaţie.
În modul de evaluare a efectelor genetice se întâmplă unele dificultăţi datorate
următorilor factori: caracterul particular al efectelor genetice; necesitatea extrapolării
rezultatelor obţinute experimental pe animale, la om; şi de asemenea, extrapolarea
rezultatelor obţinute experimental cu doze forte, la doze slabe.

18
Din investigările pe animale, s-a stabilit ca frecvenţa anomaliilor genetice se
observa la doze >1 Gy. La om, anomaliile (de ex. structura cromozomilor) reprezintă un
risc de 1-10 pe milion de naşteri vii, pe centiGy, iar mutaţiile genetice apar, la iradierea
celor doi părinţi, cu o frecventa de 5-65 pe milion de naşteri vii, pe centiGy. După prima
generaţie şi la echilibru (după 5 generaţii), frecvenţa lor este de 40-200 pe milion de
naşteri vii pe centiGy, pe generaţie. Mutaţiile sunt legate de sexe, în sensul ca ele se
transmit prin femei. În prima generaţie, numărul de afecţiuni adăugat este <1,3 pe milion
de naşteri vii pe centiGy.
Particularităţile mutaţiilor genice. În funcţie de sex, riscul pentru femeie este
mai puţin important, ca pentru bărbat. După vârsta, la femei sunt două perioade critice:
principala este perioada reproducerii, de la pubertate la menopauza. A doua este până în
luna a şaptea a vieţii fetale. La bărbat, perioada periculoasă se afla între 20 şi 40 ani,
perioada în care se fac majoritatea fecundărilor.
Ipoteza prejudiciului genetic dat de iradierile slabe. În mod normal, o
populaţie se află în echilibru genetic. Apariţia de noi mutanţi este compensată de
eliminarea mutanţilor existenţi prin decese precoce, sau prin fecundări mai puţine, uneori
chiar nule. În cazul unor iradieri suplimentare, acest echilibru se rupe, iar fiecărei
generaţii i se vor adaugă descendenţilor, mutaţiile produse la toate generaţiile anterioare
(mutaţi suplimentari). Ca urmare, se vor produce o creştere a mutaţiilor letale şi a celor
dominante, precum şi o acumulare a mutaţiilor primite.

5.4. Efecte biologice teratogene

Efectele teratogene sunt anomalii şi malformaţii provocate de acţiunea unor agenţi


fizici, chimici şi infecţioşi, sau a radiaţiilor ionizante asupra embrionului şi ţesuturilor pe
timpul creşterii.
Sensibilitatea lor la radiaţii variază după stadiul dezvoltării embrionului, dar
pragul de acţiune este foarte net mai jos decât după naştere. Efectele teratogene sunt
ireversibile, iar radiaţiile ionizante produc aceleaşi efecte ca şi alţi agenţi teratogeni. Sub
acţiunea radiaţiilor ionizante, în funcţie de stadiul de dezvoltare a embrionului şi a
ţesuturilor, se deosebesc următoarele:
- În stadiul de preimplantare, iradierea determină fie distrugerea oului, fie moartea
uneia sau a mai multor celule. Aceasta perioada adesea trece neobservată de femeie.
Doza letală 50 este de 0,5-0,6 Gy.
- În stadiul de organogeneza, când femeia are consecinţe de întârziere şi bănuială
ca ar fi însărcinata, o doza de 0,1 Gy poate antrena malformaţii. Aceasta este perioada
critică, deoarece radiosensibilitatea este maximă.
- În stadiul fetal, frecvenţa şi gravitatea malformaţiilor se diminuează. În schimb,
iradierea poate avea o acţiune cancerigenă, care se manifestă la copii tineri. Dozele egale
sau inferioare la 0,25 Gy sunt considerate ca fără efect.
Cele mai importante consecinţe legate de efectele teratogene sunt:
- malformaţiile, ca de exemplu cele microcefalie, care pot fi însoţite de întârzierea
mentală;
- întârzierea creşterii, care are loc la doze puternice (>1 Gy), printre care se
remarcă deficitul ponderal, scăderea taliei şi a circumferinţei capului şi o întârziere a
osificării;

19
- cancerul, care apare la iradieri în uter cu doze de 0,02 Gy;
-mortalitatea intrauterină şi neonatală creşte. În cazul supravieţuitorilor de la
Hiroşima şi Nagasaki, ea a fost cu 40% mai mare decât cea normală;
- efecte genetice nu s-au observat nici printre descendenţii celor iradiaţi în uter cu
ocazia exploziilor nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki.
Pe baza acestor observaţii, se impune luarea unor precauţii în cazul femeilor
însărcinate, care sunt expuse profesional la doze de radiaţii ionizante şi excluderea lor de
la orice fel de examen radiologic.

20
Bibliografie

1. Marcu, GH., - Elemente radioactive. Poluarea mediului şi riscurile iradierii,


Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
2. Ciplea L.I., Ciplea Al., - Poluarea mediului ambiant, Editura Tehnică,
Bucureşti, 1978.
3. Gaspar E., Şerban D., - Elemente de radioprotecţie, Editura Tehnica, Bucureşti.
4. Cartas V., - Curs de fizică nucleară, “Universitatea Dunărea de Jos”, 2004.

21