CURS V

Subiectul 10
“Echilibrul particulelor încărcate şi consecinţele sale”
A. Echilibrul radiaţiei
 Conceptul de echilibru al radiaţiei (E.R.), ca şi cel de echilibru al
particulelor încărcate (E.P.Î) (vezi paragraful următor), este foarte util
în fizica radiologiei pentru că stă la baza unor relaţii importante între
mărimile dozimetrice.
- Considerăm că în volumul extins V (Fig.
7.1) este distribuită o sursă radioactivă.
-În jurul punctului de interes P delimităm
un volum imaginar v. Presupunem că V
este suficient de mare astfel încât distanţa
maximă de penetrare (d) a oricărei
radiaţii emise (exclusiv neutrinii) să fie
mai mică decât distanţa minimă de
separaţie (s) a lui v de V.
- Condiţia trebuie să fie valabilă şi pentru
radiaţia secundară produsă de radiaţia
amintită mai sus precum şi în condiţiile în
Fig. 7.1 care radiaţia respectivă este împrăştiată.
 Presupunem că emisiile radioactive din V sunt izotrope. Vom arăta
că, dacă în V sunt îndeplinite următoarele patru condiţii, atunci în
volumul v există E.R. (în limita nestohastică):
(1) Compoziţia atomică a mediului este omogenă,
(2) Densitatea mediului este omogenă,
(3) Sursa radioactivă este uniform distribuită ,
(4) Nu există câmpuri electrice şi/sau magnetice care să perturbe
traiectoriile particulelor încărcate (exceptând câmpurile orientate
aleator ale atomilor individuali).
 Să ne imaginăm acum un plan T tangent la volumul v în punctul P şi să
analizăm radiaţiile ce traversează unitatea de arie a planului T.
 În limita nestohastică, va exista o reciprocitate perfectă a radiaţiilor de
fiecare tip şi energie ce traversează planul în ambele direcţii. Aceasta
deoarece distribuţia sursei radioactive în sfera S de rază d este perfect
simetrică în raport cu planul tangent T.
 Acelaşi lucru se întâmplă pentru orice orientare a planului T în jurul
volumului v.
 Putem deci spune că:
 în limita nestohastică, pentru fiecare tip de radiaţie ce intră
în volumul v, orice energie ar avea, există o altă radiaţie
identică (cu aceeaşi energie) care părăseşte volumul v.
Această proprietate se numeşte echilibrul radiaţie (E.R.).
 Scriem ecuaţia fundamentală a dozimetriei pentru volumul v,

   Rin    Ries    Q
sub forma
   Rin  n   Ries  n   Rin  inc   Ries  inc   Q

în care “barele” semnifică valorile aşteptate (mediile).

 Condiţiile de echilibru al radiaţiei, implică:

R in n   Ries  n si R 
in inc   Ries  inc

Din expresiile de mai sus, rezultă că energia medie absorbită în

volumul v este:
  Q
(*)
Interpretarea relaţiei (*) este următoarea: în condiţii de echilibru a
radiaţiei (ER),, valoarea medie (aşteptată) a energiei absorbite
în volumul v este egală cu energia emisă în dezintegrările
radioactive ce au loc în v (excluzând neutrinii).
 Întrucât suntem în cazul nestohastic, cazul în care E.R. prezintă un
interes practic, v poate fi redus până la un volum infinitezimal dv,
în jurul lui P, spunând că E.R. există în acel punct. În acest caz,
doza absorbită va fi
d d   Q 
D 
dm dm

ceea ce înseamnă că, dacă sunt îndeplinite condiţiile de E.R., doza

absorbită în volumul infinitezimal dv este egală cu energia
eliberată în unitatea de masă prin dezintegrări radioactive în
volumul corespunzător.
 Conceptul de echilibru al radiaţiei are o mare importanţă în
medicina nucleară şi în radiobiologie, când sunt introduse în
corpul uman surse radioactive în scopuri terapeutice, pentru
diagnostic, sau în alte scopuri.
B) Echilibrul particulelor încărcate
 Echilibrul particulelor încărcate (E.P.Î) există în v dacă fiecare
particulă încărcată, de un anumit tip, cu o anumită energie,
care părăseşte volumul v, este înlocuită de o particulă identică,
cu aceeaşi energie ce intră în v.
 În condiţii de E.P.Î.,
R 
in inc   Ries  inc

Existenţa E.R. implică E.P.Î.

 Cu alte cuvinte, E.R. este o condiţie suficientă pentru E.P.Î.
 Importanţa practică a echilibrului particulelor încărcate
(E.P.Î.) provine din faptul că, în anumite condiţii, echilibrul
particulelor încărcate se realizează, cu foarte bună
aproximaţie, chiar şi în lipsa echilibrului radiaţiei.
Echilibrul particulelor încărcate pentru radiaţiile indirect
ionizante provenite de la surse externe
• Cazul radiaţiilor indirect ionizante provenite de la surse exterioare
este ilustrat schematic în Fig.7.2.
• Volumul v trebuie să fie separat de V printr-o distanţă (s) cel puţin egală
cu distanţa maximă de penetrare (d) a oricărei particule încărcate
secundare create de fluxul de fotoni (sau de neutroni).
• Echilibrul particulelor încărcate (E.P.Î) există dacă, în plus, sunt
îndeplinite următoarele patru condiţii:
Fig. 7.2 a) compoziţia atomică a mediului este
omogenă;
b) densitatea mediului este omogenă;
c) câmp uniform de radiaţii indirect
Fotoni ionizante (adică, radiaţiile indirect ionizante
sunt neglijabil atenuate la trecerea prin
mediu);
d) nu există câmpuri electrice şi/sau
magnetice care să perturbe traiectoriile
particulelor încărcate (exceptând câmpurile
orientate aleator ale atomilor individuali);
 În Fig. 7.2, unghiul  reprezintă unghiul (faţă de direcţia iniţială a
fasciculului incident) sub care se deplasează particulele încărcate
prin mediu. Pentru simplitate, traiectoriile particulelor sunt
considerate liniare.
 Fie e1 traiectoria unei particule încărcate generate de absorbţia
totală a unei radiaţii indirect ionizante în punctul P 1 (la graniţa lui
v).
 Particula e1 traversează volumul v şi transportă în exteriorul său o
energie cinetică, să spunem 2/3 din energia sa iniţială.
 O a doua interacţiune, identică, poate apare în punctul P2,
generând e2, care intră în v cu energia 2/3 din energia iniţială şi
iese din v cu 1/3 din această energie.
 O a treia interacţiune, în P3 , generează e3 care intră în v cu 1/3 din
energia sa iniţială, pierzându-şi întreaga energie rămasă în
volumul v.
 Şi astfel, în limita nestohastică, E.P.Î. există, iar energia cinetică
totală pierdută în volumul v de către cele trei particule este egală
cu cea pe care ar fi cedat-o e1 dacă ar fi avut întregul parcurs
cuprins în v.
 Scriind expresia energiei transferate nete sub forma
  Rin  n   Ries  n  Rnr   Q
nerad.
 net
tr
şi înlocuind
   Rin  n   Ries  n   Q
găsită în condiţiile de E.P.Î., rezultă că

trnet    R nr

 În condiţiile în care orice interacţiune radiativă a unei particule

încărcate, produsă după ce aceasta părăseşte v, poate fi înlocuită
cu o interacţiune identică în volumul v, rezultă

R   R 
ies n ies n
nerad.
 Rnr

ceea ce înseamnă că volumul v este suficient de mic pentru a permite

fotonilor rezultaţi în interacţiunile radiative să scape din v.
 În final, rezultă

   trnet
şi, reducând pe v la volumul infinitezimal dv obţinem

d d trnet
  D  Kc
dm dm
• Ultima egalitate, care nu are loc decât în condiţii de echilibru
al particulelor încărcate, este extrem de importantă, mai ales
prin consecinţele sale practice (vezi mai departe!)
De ce este atât de importantă relaţia
d d trnet ?
  D  Kc
dm dm

(1) Pentru că este o egalitate între o mărime măsurabilă (D) şi una

calculabilă ( K     )en


c

(2) Este valabilă şi în condiţiile în care există pierderi radiative,

dar volumul v este suficient de mic pentru ca fotonii rezultaţi
din aceste interacţiuni să părăsească acest volum.
(3) Mai mult, dacă aceeaşi fluenţă energetică  este prezentă în două
medii A şi B, având coeficienţi de absorbţie masici diferiţi, atunci
în condiţii de echilibru al particulelor încărcate,
D A  K c  A   en /   A
 
DB  K c  B   en /   B

în care coeficienţii medii de absorbţie a energiei   en /   A, B , pot fi

calculaţi [pentru un spectru (E)] din
   en 
   E     dE
'

  en  K E   E , Z
   
     E  dE
'
    E  ,Z
'

Pentru neutronii cu fluenţa ,  '  E 

D A K A  Fn  A
 
DB K B  Fn  B

în care factorii kerma se calculează utilizând relaţii asemănătoare.

Observaţie:
În general, D A  DB , aceasta deoarece, pe de o parte, cele două medii
au compoziţii atomice diferite şi densităţi diferite, iar pe de altă
parte, radiaţiile au spectre diferite în cele două medii.
 C) Echilibrul particulelor încărcate în măsurarea expunerii
 Fig. 7.3 ilustrează (în principiu) modul de operare al unei camere de
ionizare cu cavitate.
 Expunerea medie în volumul finit de aer, v, este egală cu sarcina totală
(negativă sau pozitivă) produsă în aer de toţi electronii (e1) generaţi în v
împărţită la masa aerului m. Dacă există E.P.Î., fiecare electron (e1) care
iese din v cu o energie cinetică T este compensat de un alt electron (e2)
ce intră în v cu aceeaşi energie. Se produce aceeaşi ionizare (medie) ca şi
în cazul în care toţi electronii ar rămâne în volumul v.

Fig. 7.3 Măsurarea sarcinii totale împărţită

la masa m este echivalentă
V, m
măsurării expunerii medii în v. Se
Aer
presupune că volumul v este
suficient de mic pentru ca radiaţiile
Radiaţii X sau 
de frânare produse de electronii
secundari în v să părăsească acest
volum fără a produce la rândul lor
interacţiuni.
D) Relaţia dintre doza absorbită şi expunere
 Deoarece expunerea nu este definită decât pentru radiaţiile X şi
, o astfel de relaţie nu există decât pentru aceste radiaţii.
 În practică este utilă cunoaşterea dozei absorbite într-un punct în
aer ca rezultat al expunerii X în acel punct:
W 
Daer   K c  aer  X     33,97  X
 e  aer
 Prima egalitate din expresia de mai sus nu are loc decât în condiţii
de echilibru al particulelor încărcate (E.P.Î.).
 În absenţa E.P.Î., relaţia dintre D şi X rămâne ne-determinată.
 În SI, expunerea se măsoară în C/Kg iar doza absorbită în Gy.
 În cazul utilizării vechilor unităţi de măsură, relaţia (3.93) devine:
0,01Daer  0,01 K c  aer  2,58  10 4  33,97 X

de unde rezultă:
Daer ( rad )   K c  aer  0,876 X ( R )
Subiectul 11
“Relaţii între mărimile dozimetrice”
 Sintetizând cele mai importante rezultate obţinute în paragrafele
anterioare, obţinem relaţiile de legătură între mărimile dozimetrice
fundamentale.
A. Pentru fotoni, se definesc toate cele trei mărimi dozimetrice:
kerma ( K  K c  K r ), doza absorbită (D) şi expunerea (X). Ca urmare vom avea:

K c  33,97  X D  Kc  K  Kr D  33,97  X

Ultimele două relaţii au loc numai în condiţii de echilibru al partic. încărcate.

D B. Pentru neutroni, nu se defineşte expunerea (X), iar .

Fig. 7.4 În aceste condiţii, există o singură relaţie de legătură,
între doza absorbită şi kerma colizională:
D  Kc  K
C. Pentru particule încărcate, nu se definesc: expunerea
K X şi kerma. Singura mărime definită este doza absorbită.
Subiectul 12
“Introducere în teoria cavităţii. Relaţia Bragg - Gray”

 Teoria cavităţii porneşte de la relaţia de calcul a dozei absorbite:

Sc
D  

S c  dT 
în care  este fluenţa particulelor încărcate iar   
   dx  creprezintă
puterea de oprire masică a particulelor încărcate prin interacţiuni
colizionale.
 Dacă particulele încărcate trec prin interfaţa dintre două medii
diferite w şi g (Fig. 7.5 A), în condiţii de fluenţă constantă, atunci
putem scrie:
 dT    dT  
Dw        D g       
  dx  c ,w  T   dx  c , g  T
pentru doza absorbită în mediul w, respectiv, în mediul g.
 Presupunem o fluenţă  continuă de-a lungul suprafeţei de separaţie
(ignorând retro-împrăştierea). În aceste condiţii, rezultă:
Dw  dT /  dx  c , w W.H. Bragg (1910) şi L.H. Gray (1929,
 1936) au aplicat această ecuaţie în teoria
D g  dT /  dx  c , g lor asupra sondelor dozimetrice.
Teoria Bragg-Gray rezolvă problema
relaţiei dintre doza absorbită într-un
material de probă introdus în mediu şi
doza absorbită în mediul respectiv.
Autorii demonstrează că, în anumite
condiţii, între cele două mărimi menţionate
mai sus există o relaţie de legătură relativ
Fig. 7.5
simplă.
 Această relaţie, extrem de importantă prin consecinţele sale
practice în măsurarea dozei absorbite în diferite medii, o vom
demonstra în cele ce urmează.
 Presupunem în continuare că, între două straturi w, se găseşte un
strat subţire de mediu g (Fig. 7.5 B).
 În felul acesta g formează o aşa-numită “cavitate” subţire în mediul
w.
 Grosimea stratului g o presupunem mică în comparaţie cu
parcursul particulelor încărcate ce trec prin el astfel încât, prezenţa
sa nu perturbă câmpul de particule încărcate.
 Această condiţie, esenţială în rezolvarea problemei, a fost numită
condiţia Bragg-Gray.
 Esenţa condiţiei Bragg-Gray este următoarea: fluenţa particulelor
încărcate este constantă în mediile w şi g. Chiar şi pentru cavităţi foarte
înguste, condiţia Bragg-Gray este uneori greu de îndeplinit. Realizarea
acesteia depinde şi de proprietăţile de retro-împrăştiere ale interfeţelor w-g,
g-w şi chiar w-w. Realizarea condiţiei Bragg-Gray ar implica următoarea
situaţie: parcursul mediu al particulelor încărcate ce traversează
mediul g să nu se schimbe dacă acesta se înlocuieşte cu w.
 Pentru particule încărcate grele (primare sau secundare), care sunt
puţin retro-împrăştiate, condiţia Bragg-Gray este uşor de
îndeplinit atât timp cât g este subţire.
 Pentru electroni însă, chiar şi o cavitate mică poate perturba
semnificativ câmpul de radiaţii dacă mediile g şi w nu au numere
atomice suficient de apropiate.
 Teoria cavităţii (Bragg – Gray) poate fi aplicată atât câmpurilor de
particule încărcate ce intră în cavitate venind direct de afară cât şi
celor generate în mediul w prin interacţiuni cu radiaţiile indirect
ionizante.
 În acest din urmă caz, se presupune că particulele indirect
ionizante nu interacţionează cu mediul din cavitate (de obicei, g
este un gaz).
 În teoria Bragg-Gray, toate particulele încărcate trebuie să-şi
aibă originea în altă parte nu în g. Mai mult, particulele
încărcate ce intră în cavitate nu trebuie să se oprească acolo.
 Din cele discutate mai sus se poate enunţa a doua condiţie Bragg-
Gray: “doza absorbită în cavitate trebuie să se datoreze în
întregime particulelor încărcate ce o traversează”.
 Această condiţie este mai dificil de realizat pentru neutroni decât
pentru fotoni.
 Pentru particulele care prezintă un spectru energetic  '(T )  T  d  / dT
vom putea scrie puterile de oprire masice medii sub forma:
 dT 
Tmax

  T    dT
  dx  c , g 1
Tmax
 dT  D

0
m Sg    T    dT  g
   dx  c , g 
Tmax

  T dt
0

 dT 
Tmax

  T    dT
  dx  c ,w 1
Tmax
 dT  D

0
m Sw    T    dT  w
   dx  c , w 
Tmax

  T dt
0

în care, pentru simplificarea notaţiilor,  (T )   Tiar S c /   m S .

 Din relaţiile anterioare, rezultă:
Dw Sw
 m
 m S gw
Dg m Sg

Dacă mediul g care ocupă cavitatea este un gaz în care radiaţia

produce sarcina Q (negativă sau pozitivă) rezultă
Q W 
Dg   
m e g

dacă m a gazului se exprimă în Kg, sarcina Q în C, iar W / e se

exprimă în J/C.
 Din ultimele două relaţii, rezultă:
Q W 
Dw     m S gw
m e g

Această ultimă expresie se găseşte în literatură sub denumirea de

“ecuaţia Bragg-Gray”.
 Relaţia Bragg-Gray ne permite să calculăm doza absorbită în
mediul ce înconjoară cavitatea Bragg-Gray, pe baza sarcinii
produse în cavitatea plină cu gaz, dacă se cunosc m, W / e şi
raportul puterilor de oprire m S gw .
Observaţii
1. Ca urmare a recombinării ionice, sarcina colectată este totdeauna
mai mică decât sarcina produsă în gaz (Q < Q). De aici rezultă
necesitatea efectuării unor corecţii. Corecţiile pentru
recombinarea ionică nu sunt prea mari, însă sunt importante,
ţinând cont de faptul că dozimetria prin ionizare este o metodă
dozimetrică absolută şi, în aceste condiţii, trebuie îndepărtate
toate sursele de erori sistematice.
2. La majoritatea camerelor de ionizare, volumul activ este mai mic
decât volumul camerei. Rezultă că masa m din ecuaţia Bragg-
Gray este mai mică decât masa totală de gaz, şi trebuie ţinut cont
şi de acest fapt.
3. Teoria Bragg-Gray poate fi aplicată şi cavităţilor “umplute” cu lichid

sau solid. Însă condiţiile Bragg-Gray sunt mai dificil de îndeplinit

pentru că grosimea cavităţii “solide” trebuie să fie de 1000 de ori mai

mică decât cea a cavităţii umplute cu gaz. Astfel, 1mm de gaz este

“echivalent” cu 1m strat de substanţă solidă (dificil de realizat din

punct de vedere tehnic).

Subiectul 13
“Calculul mărimilor dozimetrice (punerea problemei; principiul
calculului dozimetric). Iradierea externă (sursa radioactivă
punctiformă)”
A. Punerea problemei; principiul calculului dozimetric
 S-a demonstrat că, pentru un fascicul monoenergetic de fotoni,
  tr    tr  (*)
 
K   
   K   
   E ,Z    E ,Z
 Debitul kermei îl mai putem scrie şi sub forma:
   tr  
K    E 
      FK
    E , Z 
 
în care FK  E  tr  este factorul kermei (  FK  SI  Gy  m 2 ). Acest factor poate fi
  
interpretat ca fiind o măsură a gradului de interacţiune a fotonilor de
energie E cu substanţa caracterizată prin coeficientul liniar de transfer al
energiei şi densitatea .
 Dacă fotonii prezintă un spectru energetic, atunci
E
 
K    '  E  E  tr
2

 dE
E 1   
 Relaţiile (*) şi (**) pot fi generalizate în sensul următor:
 în orice punct al unui mediu în care este prezent un câmp de radiaţii, se
poate calcula o mărime dozimetrică (de exemplu K sau K ) dacă se
cunoaşte în acel loc o mărime caracteristică a câmpului de radiaţii ( 
sau ,  şi E sau  şi E); Se utilizează relaţiile de legătură dintre
mărimile dozimetrice şi mărimile radiometrice (vezi Subiectul17).
 Dacă se cunoaşte una din mărimile dozimetrice, utilizând relaţiile
de legătură dintre mărimile dozimetrice (vezi Subiectul 19) se
pot deduce, în anumite condiţii, şi celelalte două mărimi (spre
exemplu, din K rezultă X şi D).
 Diferenţa esenţială dintre mărimile dozimetrice este următoarea: expunerea
şi doza absorbită sunt mărimi măsurabile în timp ce kerma nu se poate
măsura direct datorită dificultăţilor practice de a măsura energia
transferată particulelor secundare de către radiaţiile indirect ionizante.
 Spunem despre kerma (şi debitul kermei) că sunt mărimi esenţialmente
calculabile.
B. Iradierea externă; sursa radioactivă punctiformă
 Iradierea externă are loc atunci când sursa de radiaţii este
exterioară mediului iradiat.
 Acest tip de iradiere este important în teleterapie, radiodiagnostic şi
radioprotecţie.
 Calculul mărimilor dozimetrice este, în general, o problemă
complicată.
 Calculul analitic este posibil în puţine cazuri, fiind utilizat, pe scară din
ce în mai largă, calculul numeric.
 Dintre metodele de calcul numeric se detaşează metoda Monte-Carlo, o
metodă de modelare matematică cu ajutorul numerelor întâmplătoare.
 Se simulează emisia fotonilor din sursă, interacţiunea lor cu mediul şi cu
detectorul.
 Simularea se face foton cu foton, presupunându-se că efectul global al
radiaţiilor asupra corpului iradiat (sau al detectorului) este rezultatul
însumării efectelor produse de un număr mare de fotoni.
 Există totuşi un caz simplu, destul de des întâlnit, sau la care se
recurge cu destul de bună aproximaţie: sursa radioactivă
punctiformă (dimensiunile ei sunt neglijabile faţă de distanţa până
la punctul de interes).
 Considerăm pentru început o sursă radioactivă punctiformă ideală şi
apoi vom analiza una reală.
 Într-o sursă radioactivă ideală (SRI), la fiecare dezintegrare se emite
câte un foton, toţi având aceeaşi energie E.
 Fotonii emişi de o SR ideală sunt incidenţi uniform – datorită izotropiei
dezintegrării radioactive – pe o sferă cu raza d, centrată pe sursă (Fig.
8.1).
 Suprafaţa sferei fiind, rezultă că debitul fluenţei fotonilor pe această
suprafaţă este. În aceste condiţii, debitul fluenţei energetice este:

  d  id 
4d 2
E
 În aceste condiţii, debitul fluenţei energetice este   d  E  (*)
4d 2
S = 4πd2 O sursă radioactivă este caracterizată prin:
(i) activitatea  (măsurată în SI în Bq);
d
(ii) natura radionuclidului (sau a radionuclizilor)

din componenţa sa, adică: energiile (Ei) şi
intensităţile (Ii) ale radiaţiilor emise de sursă.
Fig. 8.1: Sursa radioactivă punctiformă emite izotrop în tot spaţiul. După un interval
de timp t = t – t0, toţi fotonii emişi în momentul t0 se vor afla la distanţa d de sursă.
Observaţii:
(1) Relaţia (*) este valabilă pentru spaţiul vid şi, cu destul de bună
aproximaţie, pentru aer.
(2) În alt mediu, trebuie considerată interacţiunea fotonilor cu mediul dintre
sursă şi punctul de interes.

B. Sursa radioactivă punctiformă reală

 În acest caz, la dezintegrarea unui radionuclid sunt emişi (în
general) n fotoni cu energiile Ei (i = 1, 2,…,n), fiecare cu
intensitatea Ii. n

 Se defineşte emisia gama, Y  y , cu y   E i I i - factorul de

emisie .
i 1

 Expresia (*) devine:

 n  
  d     Ei I i 
 i  1  4 d 2
Constanta debitului kermei în aer
 Ne referim din nou la o sursă radioactivă punctiformă ideală.
Debitul kermei în aer, într-un punct de interes situat la distanţa
d de o astfel de sursă este:

  1  tr  
K  d  id    d  id  tr     E 2  E 2 (*)
   4  d d
unde E este constanta debitului kermei în aer.
Ca unităţi de măsură rezultă:

m2  J sau, din (*) =>  E   m 2

 Gy
 
E SI 
s  Bq
Kg
ultima dintre acestea fiind recomandată de ICRU (33, 1980).
 Această unitate reprezintă debitul kermei (în Gy/s), produs în aer, la
distanţa de 1m de sursa care emite fotoni monoenergetici şi care are
activitatea egală cu 1Bq (1 dezintegrare/s).
 Factorul kermei şi constanta debitului kermei se găsesc tabelate pentru
diferiţi radionuclizi (vezi Anexa 6 din Cursul de Dozimetria Rad. Ioniz.)
Ansambluri de surse punctiforme
 Dacă în punctul P acţionează mai multe câmpuri de radiaţii, pentru
calculul debitului kermei în punctul respectiv se utilizează principiul
suprapunerii câmpurilor de radiaţii:

i  i
KP   2

i di

Astfel, pentru trei surse radioactive punctiforme (Fig. 8.2), debitul kermei în
punctul P este:
1  1 2  2 3  3
KP  2  2  2

S2 d1 d2 d3

d2
Fig. 8.2: Ansamblu de trei surse punctiforme
S3
S1

d1 d3
P
Cazuri particulare
A) Pentru surse radioactive de aceeaşi natură (1  2  3  ), aflate
la aceeaşi distanţă ( d 1  d 2  d 3  d ), rezultă:

  2  3
K P   1
d2

B) Surse punctiforme aflate pe un inel subţire

Această situaţie este prezentată în Fig. 8.3a, debitul kermei într-un
punct pe axul inelului fiind, t
K P  
Fig. 8.3
d2
Dacă P este în centrul inelului,
atunci t
KP  
r2

Λt = activitatea totală a surselor

a b punctiforme aflate pe inel
C) Pătură sferică infinit de subţire
 În acest caz (vezi Fig. 8.3b), conform principiului suprapunerii
câmpurilor de radiaţii, debitul kermei în punctul C este:

K C   2t
R
Influenţa mediului care conţine sursa
 Sunt posibile două situaţii:
(1) Între sursă şi punctul de interes se află un mediu atenuator de
grosime g (Fig. 8.4a).
Ca urmare, o parte din radiaţii sunt scoase din fascicul şi nu mai ajung în
punctul de interes. Debitul fluenţei, respectiv debitul kermei, se
calculează după formulele:

  g 
P  e K P  2 e   g
4d 2
d
în care μ = coeficientul liniar de atenuare a fotonilor în substanţă
 Fig. 8.4

a b

 În punctul de interes P pot ajunge şi fotoni care pleacă din sursă în

alte direcţii, dar care prin împrăştiere Compton pot fi deviaţi spre
punctul P.
 Acest efect este evaluat prin factorul de acumulare B (“buildup”, în
limba engleză). În aceste condiţii,

K ' P  2 B  e   g
d
Cum B  1, rezultă K ' P  K P (totdeauna).
(2) Dacă atenuatorul umple întreg spaţiul dintre sursă şi punctul de
interes (Fig. 8.4b), atunci 
K P  2 B  e   d
d