Capitolul V I

Metode dozimetrice

V.1 Dozimetria prin ionizare

V.1.1 Dozimetre cu cameră de ionizare (principii generale)

Camerele de ionizare sunt cei mai utilizaţi detectori de radiaţii în dozimetrie. Dozimetrele cu
cameră de ionizare sunt folosite pe scară largă în:
- dozimetria clinică
- dozimetria pentru radioprotecţie, etc.
precum şi ca
- dozimetre standard (primare şi secundare) necesare etalonării şi calibrării dozimetrelor de
uz curent.
Metoda dozimetrică prin ionizare mai este denumită şi metoda ionometrică.
 Camera de ionizare: construcţie şi funcţionare
Camera de ionizare este un detector bazat pe culegerea sarcinilor electrice produse de
radiaţia direct sau indirect ionizantă la interacţiunea acesteia cu gazul de lucru. Câmpul
electric de colectare se stabileşte între doi electrozi între care se aplică o diferenţă de potenţial.
Câmpul electric trebuie să aibă o intensitate superioară valorii de saturaţie, la care sunt colectaţi
toţi ionii generaţi în volumul sensibil al camerei, dar inferioară valorii la care poate apare
multiplicarea ionilor prin ciocniri repetate (multiplicarea în avalanşă).
Camera de ionizare este umplută, de obicei, cu aer (care constituie materialul de
probă). În cazul camerelor ne-etanşe, aerul este la presiune atmosferică şi masa acestuia variază
cu temperatura şi presiunea ambiantă.
126
 Pentru camerele de ionizare etanşe, masa de aer din volumul sensibil este o constantă
constructivă; camerele etanşe pot fi introduse în fantome lichide (spre exemplu, apă). În cazul
acestora, gazul de lucru poate fi altul decât aerul (sau poate să aibă o altă presiune decât
presiunea atmosferică).
Presupunem că materialul probei este aerul, fără a reduce din generalitatea tratării.
Prin iradierea aerului din volumul sensibil V cu fluenţa de energie , se colectează o sarcină (de
un singur semn) Q. Mărimea
Q Q
Ja   (6.1)
m a  aV
va fi denumită sarcină de ionizare masică, sau, pe scurt, ionizare masică (în aer).
Aparatul asociat camerei de ionizare are rolul de a măsura Ja sau o altă mărime corelată
cu aceasta (intensitatea curentului, diferenţa de potenţial, etc.).
Un rol important în teoria şi construcţia camerei de ionizare îl joacă modul în care este
confinat gazul din volumul de măsurare (pereţii camerei).
Distingem:
- Camere de ionizare deschise (fără pereţi),
- Camere de ionizare închise (etanşe şi ne-etanşe).
Pereţii camerelor de ionizare sunt realizaţi din diferite materiale şi pot avea diferite forme
constructive.
Camerele de ionizare deschise (vezi paragraful VI.1.2) sunt folosite în condiţii de echilibru
electronic, ca standarde primare în laboratoarele metrologice naţionale.
Camerele de ionizare închise (vezi paragraful VI.1.3) pot funcţiona în condiţii de echilibru
electronic sau în condiţii Bragg-Gray.

VI.1.2 Camera de ionizare deschisă

Camera de ionizare deschisă (sau în aer liber) este utilizată ca standard primar pentru
calibrarea altor metode (relative). Ea este folosită pentru măsurarea directă a expunerii în
condiţii de echilibru electronic.

127
 Deşi nu poate fi considerată o sondă dozimetrică, datorită în primul rând dimensiunilor
ei mari, camera de ionizare deschisă ar putea fi asimilată (după clasificarea din paragraful V.3)
ca fiind echivalentă cu mediul (gazul de lucru + incinta care îl înconjoară sunt constituite din
aer).
Construcţia unei camere de ionizare deschise, cu electrozi plan-paraleli, este reprezentată
schematic în Fig. V.1.

Conductori
de gardă

Rad. X

Diafragmă
Colector

Electrometru

Fig. VI.1: Camera de ionizare deschisă (schematic).

Radiaţiile X pătrund printr-o diafragmă sau colimator din metal greu (wolfram) care le
limitează la un fascicul cuasiparalel. În centrul camerei se creează un câmp electric uniform,
între electrodul plan superior (aflat la înaltă tensiune) şi electrodul plan inferior, care este divizat
în două secţiuni:
- secţiune centrală = electrodul de colectare (colector),
- zona marginală = electrodul de gardă (G).
Întreg sistemul este plasat într-o cutie de plumb, pentru a exclude pătrunderea altor radiaţii
X din exterior (împrăştiate).
Electrodul de colectare este conectat la aparatul de măsurare a curentului (sarcinii de
ionizare), iar electrodul de gardă (G) este conectat la masă.
Printr-o serie de conductori de gardă ce înconjoară întreg volumul camerei sunt create
condiţii ca distribuţia câmpului electric să fie cât mai uniformă. Volumul sensibil al camerei
este numai cel notat cu V. Dimensiunile camerei sunt în aşa fel alese încât V să fie separat de
128
electrozi şi de conductorii de gardă de către un strat de aer cu grosimea superioară
parcursului maxim al electronilor secundari. De aici rezultă şi dimensiunile mari ale camerei.
Astfel, parcursul în aer al electronilor cu energia de 300 keV este de aprox. 0,7 m, iar al celor de
500 keV este de 1,2 m.
 Sunt asigurate astfel:
- (1) Echilibrul electronic,
- (2) Condiţiile pentru o bună definire şi cunoaştere a volumului sensibil.
(3) Densitatea aerului este calculată ţinând seama de presiunea, temperatura şi umiditatea
aerului (mediului ambiant). Pentru a putea calcula cât mai exact masa de aer de probă aceste
trei mărimi trebuie măsurate cât mai exact.
(4) Sarcina colectată se măsoară cu erori  10-3 (0,1%).
(1) Echilibrul electronic (E.P.Î)
Analizând Fig.VI.1, observăm că volumul V’ (volumul de colectare) este străbătut de
radiaţiile ce trec prin diafragmă (apertură). Volumul sensibil V se obţine prin intersecţia
volumului V’ cu volumul ocupat de fascicul. V este volumul de origine al electronilor secundari a
căror ionizare dorim să o măsurăm.
Electronii de tipul e1 au tot parcursul cuprins în V’.
Electronii de tipul e2 pot părăsi volumul V cu o anumită energie cinetică T, dar pierderea

acestor electroni este suplinită de intrarea în V a unor electroni identici e3 , cu aceeaşi energie
cinetică T. Astfel sunt îndeplinite condiţiile de echilibru electronic.
Observaţie
Nici un volum elementar din V nu este în echilibru electronic ci numai V, ca întreg.
(2) Definiţia exactă a volumului sensibil (masei ma). Calculul expunerii
Conform definiţiei expunerii,
Q Q
X    Ja , (6.2)
ma  aV

în care J a este ionizarea masică a aerului conţinut în volumul sensibil V [vezi (6.1)]. Se impune
deci determinarea exactă a masei de aer conţinută în volumul V:
ma   aV . (6.3)

129
Vom arăta, mai întâi calitativ, apoi vom demonstra cu exactitate, că volumul V poate fi
înlocuit (în calcule) printr-un volum cilindric Vc  A0  l (vezi Fig. VI.2), în care A0 este aria
diafragmei iar l este lungimea (pe orizontală) pe care o străbate fasciculul în volumul activ V. În
aceste condiţii, ma   a  A0  l .

Argumente de ordin calitativ:

Fie  0 (fotoni/m2) fluenţa pe diafragma cu aria A0 (m2). Prin diafragmă vor trece  0  A0
fotoni într-un timp dat. Ignorând atenuarea fascicolului de fotoni între apertură şi volumul activ
V (foarte mică de altfel), fluenţa  descreşte cu inversul pătratului distanţei faţă de sursă,
pe măsură ce fasciculul străbate camera. Concomitent, aria transversală A a fasciculului creşte
direct proporţional cu pătratul distanţei. Astfel,   A  const.   0  A0 pe tot parcursul
fasciculului. De aici rezultă că numărul de electroni produşi de fotonii   A ce traversează
volumul V, de lungime l (m) va fi constant şi independent de A (aria fasciculului) atât timp cât
l
fasciculul este cuasiparalel (  l ), unde  este unghiul pe care radiaţiile X îl fac cu
cos 
l
orizontala.
A0
A P’ l
P <=> A0
V

Fig. VI.2: Volumul sensibil V al unei camere de ionizare deschise este echivalent, din punct de vedere al
sarcinii electrice produse de radiaţiile X, cu volumul de aer conţinut într-un cilindru cu aria bazei A0 şi
lungime l (lungimea zonei active).

Geometric V  Vc dar, din punct de vedere al numărului de electroni produşi, putem înlocui
(în calcule) pe V cu Vc. Aceasta înseamnă de fapt că expunerea la diafragmă X(P) este egală cu
expunerea în centrul camerei X(P’):
X ( P)  X ( P' ) , (6.4)

X P  
Q

Q
ma  a A0 l
 
 X P' , (6.5)

130
în care, A0 – aria diafragmei, l – lungimea zonei active, a – densitatea aerului.
(3) Corecţii
Pentru obţinerea unor rezultate cât mai exacte (să nu uităm că dozimetria prin ionizare este o
metodă absolută iar camera de ionizare deschisă este un dozimetru standard) trebuie făcute o
serie de corecţii.
a) Corecţia asupra densităţii aerului:
 273 P  0,3783P W 
 a'   0;760  
 273  T C
0
  760 .

(6.6)

În expresia de mai sus:

 ( 0;760) = 1,2929 Kg/m3 (sau 1,292910-3 g/cm3) este densitatea aerului uscat la 00 C şi 760 torr
(1 atm.),
T – temperatura în 0C
P – presiunea atmosferică (în torr); 1torr = 1mm Hg = 133,32 Pa
Pw – presiunea parţială a vaporilor de apă din aer (pentru aer uscat, Pw = 0). La 220C
(temperatura de referinţă pentru calibrarea camerei de ionizare), Pwsat  19,827 torr şi creşte cu

temperatura cu  1,21 torr/0C. În legătură cu Pw se defineşte umiditatea relativă (de obicei în

procente)
Pw Pw
UR%  sat
  100 . (6.7)
Pw 19,827
b) Corecţia asupra atenuării fasciculului de radiaţii X în spaţiul dintre diafragmă şi zona
activă:

 
X P '  X P  e   x ,
'
(6.8)
de unde rezultă

X P  
Q
e x ,
/
(6.9)
 a A0 l
în care:  este coeficientul liniar de atenuare al radiaţiilor X în aer, iar x’ este distanţa dintre P şi
P’.

131
3) Corecţia pentru recombinarea ionică
Datorită recombinării ionice, Q’ (colectată) < Q (produsă în zona activă) (vezi paragraful
VI.1.4).
4) În final, ţinând cont de toate aceste corecţii, expunerea la diafragmă este:

X P  
Q' / f
 a A0 l
'
 
1   x' , (6.10)

în care am considerat e  x  1   x ' (o aproximaţie foarte bună deoarece  x '  1 , totdeauna),

'

iar cu f am notat eficienţa de colectare.

Demonstraţia ecuaţiei (6.10)
Fie A0 – aria diafragmei la distanţa y de sursă şi 0 – fluenţa energetică în punctul P (vezi Fig.
VI.3). În aceste condiţii, elementul de masă centrat în punctul P se poate scrie ca dm0   a A0 ds .
Electronii produşi în dm0, disipându-şi toată energia lor în aer, vor produce o sarcină electrică
   e     e 
dQ0  dm0 0  en      a A0 0  en    d s , (6.11)
  a  W a   a  W a
în care a  aer .

Fig. VI.3: Geometria camerei de ionizare deschise (în aer liber).

Considerăm un alt element de masă în volumul V, la distanţa s se sursă:

2
s
dm   a A0   d s . (6.12)
 y
Elementul de masă dm este iradiat cu fluenţa energetică (s):

132
 2 2
 y  y
 s   0   e    s  y   0   1   s  y  . (6.13)
s s
Sarcina produsă de (s ) în dm este:

   e 
dQ  dm   s   en    
  a W a

2
s   e 
2
 y
  a A0   0   1   s  y   en    d s  (6.14)
 y s   a W a
 dQ0 1   s  y .
Presupunem că toată sarcina dQ este colectată şi măsurată (neglijăm recombinările
ionice). dQ < dQ0, datorită atenuării fasciculului de radiaţii, foarte mică de altfel. Sarcina totală
generată în volumul activ V este:
s1  l
   e 
Q   a A0 0  en
 
  
a  W a
 1   s  y d s .
s1
(6.15)

Făcând substituţiile x  s  y şi x1  s1  y , rezultă:

x1  l
x1  l
 1  x 2    l 
Q  const   1  x d x  const     const  l 1    x1   
x1   2  x1   2 
(6.16)
   e    l 
  a A0 l0  en    1    x1  .
  a  W a   2 

 l
Deoarece  x1   este distanţa PP’, rezultă că Q este sarcina datorată electronilor originari din
 2
masa de aer conţinută în volumul cilindric  a A0 l , expusă fluenţei energetice 0 la diafragmă şi

corectată pentru atenuarea în spaţiul PP’.

Expunerea la diafragmă (în punctul P) este:
dQ0  a A0 0  en /  a  e / W a d s    e 
  0  en    . (6.17)
dm0  a A0 d s   a  W a
Expunerea în punctul P’ (volumul activ) este:

133
   en   e    l 
 a A0 l0     1    x1  
Q   a  W a   2 
 
m  a A0 l (6.18)
   e    l  dQ0   l 
 0  en    1    x1    1    x1  .
  a  W a   2  dm0   2 

Din ultimele două relaţii rezultă:

X P '   X P 1   x '  , (6.19)
de unde obţinem

X P  
 
X P'
 
 x P' 1  x' .  (6.20)
1  x '

Dacă se introduc şi corecţiile necesare, rezultă:

X P  
Q' / f
 a A0 l
'
 
1   x' . (6.21)

VI.1.3 Camerele de ionizare cu cavitate

Camerele de ionizare cu cavitate, dispozitive performante şi relativ ieftine, se realizează

într-o mare varietate de forme şi dimensiuni. Astăzi sunt utilizate pe scară largă:
- Camere cu cavitate de tip Thimble,
- Camere cu cavitate de tip condensator,
- Camere cu cavitate plată,
- Camere cu cavitate cu extrapolare, etc.
În Fig. VI.4 este reprezentată o cameră Thimble. Aceste camere sunt sferice sau cilindrice având
volumul gazului de lucru: 0,1 – 3 cm3. Sunt compuse din:
- perete conectat la Î.T.(200-500V),
- electrod colector conectat la electrometru,
- electrod de gardă conectat la masă,
- izolator pentru Î.T.,
- orificiu pentru realimentare cu gaz,
- orificiu pentru evacuarea gazului.

134
Electrodul de gardă colectează curentul electric de scurgere prin izolator. În acest fel, scurgerile
de curent nu vor putea ajunge pe electrodul colector şi nu vor afecta măsurătorile. Înlocuirea cu
aer uscat (sau un alt gaz) se execută la unele tipuri de camere înainte de începerea măsurătorilor
(opţional).

Electrod de
gardă

Gaz
Gaz
spre

electrometru Colector

HV
Izolator HV
Ieşire pentru
gaz

Fig. VI.4: Camera de ionizare Thimble.

Toate camerele cu cavitate constau dintr-o anvelopă (cămaşă) ce conţine în interior un gaz
(de obicei aer). În cavitatea umplută cu gaz se stabileşte un câmp electric pentru a colecta
sarcinile electrice produse de radiaţia incidentă. Faţă de camerele de ionizare deschise (studiate
în paragraful anterior), camerele cu cavitate, care sunt camere de ionizare închise (etanşe sau ne-
etanşe) au o serie de avantaje. Astfel:
1) Pot fi confecţionate foarte compacte, chiar şi pentru utilizarea la energii înalte, deoarece
parcursul electronilor secundari vor fi într-un material solid de 103 mai mic decât în aer (la
presiune atmosferică).
2) Pot fi utilizate în câmpuri de radiaţii multidirecţionale, spre deosebire de camerele de
ionizare deschise care necesită fascicule monodirecţionale aliniate, astfel încât să treacă
perpendicular prin diafragmă.
3) Prin aplicarea teoriei cavităţii, doza absorbită poate fi determinată în orice material din care
este confecţionat învelişul (peretele, cămaşa) cavităţii (materialul de probă).
4) Camerele cu cavitate pot fi construite într-o mare varietate de forme şi dimensiuni şi permit
măsurarea dozelor în câmpuri de particule încărcate, neutroni şi fotoni. Pentru comparaţie,

135
 camerele de ionizare deschise sunt folosite numai pentru radiaţii X cu energii sub 300 KeV
(rar până la 500 KeV) şi nu pot fi modificate pentru alte tipuri de radiaţii.
5) Camerele cu cavitate pot fi construite subţiri şi plate pentru a măsura doza de suprafaţă a unei
fantome şi variaţia dozei cu adâncimea, sau pot fi făcute foarte mici pentru a măsura doza
într-un punct fără a perturba câmpul de radiaţii.
6) Sarcina colectată poate fi măsurată în timp real, conectând camera la un electrometru, sau
poate funcţiona chiar fără cabluri de conexiune dacă este de tipul condensator.

A. Camere cu cavitate în regim de echilibru electronic

A.1 Materialul din care este construit peretele
Condiţiile în care, într-un mediu iradiat cu radiaţii indirect ionizante, există echilibru al
particulelor încărcate secundare au fost discutate în paragraful III.6.2. A rezultat, printre altele,
necesitatea ca mediul să fie omogen pe distanţe mai mari ca parcursul particulelor
secundare în materialul dat.
În cazul camerelor de ionizare, în care aerul este confinat de pereţi solizi, existenţa E.P.Î
este (în principiu) imposibilă, deoarece peretele introduce o discontinuitate în mediu. Soluţia a
fost dată de teorema lui Fano:
“Într-un mediu cu o compoziţie dată, iradiat uniform cu un flux de radiaţie primară,
fluxul radiaţiei secundare este: (1) uniform, (2) independent de densitatea mediului şi (3)
independent de variaţii ale densităţii de la un punct la altul, cu condiţia ca atât interacţiunile
radiaţiei primare cât şi cele ale radiaţiei secundare cu atomii mediului să fie independente de
densitate”
Aplicarea în practică a teoremei lui Fano (pe care o acceptăm aici fără demonstraţie), a
condus la realizarea camerelor cu cavitate cu pereţi echivalenţi aer. Echivalenţa, se referă
desigur la interacţiunea radiaţiilor ionizante (primare şi secundare) cu peretele camerei. Astfel,
(a) coeficientul mediu de absorbţie a fotonilor în peretele echivalent aer trebuie să fie
acelaşi cu cel de absorbţie în aer;
(b) puterea medie de oprire prin procese colizionale a peretelui trebuie să fie egală cu
cea a aerului, pentru electronii secundari cu energiile corespunzătoare.
Condiţiile (a) şi (b) nu pot fi, în general, satisfăcute simultan. Excepţie face situaţia când
efectul Compton este procesul dominant de interacţiune al fotonilor (cu peretele şi aerul din
136
cavitate). Dacă efectul fotoelectric este important, rezultă că dependenţa sa de Z este mult mai
puternică decât cea a puterii de oprire  ultima egalitate nu se mai realizează.
Pereţii “echivalenţi aer” sunt construiţi din materiale care au numărul atomic efectiv
acelaşi ca al aerului. (De remarcat este că densitatea peretelui poate diferi foarte mult de cea a
aerului). Prin număr atomic efectiv al unui material, cu o anumită compoziţie pluri-
elementară, se înţelege numărul atomic al unui material de substituţie cu o compoziţie
mono-elementară, la care coeficientul de absorbţie a energiei per electron să fie
aproximativ acelaşi. Dacă efectul fotoelectric este dominant, atunci

Z ef  m a1 Z1m  a2 Z 2m  ... , (6.22)

f1 Z 1 / A1 f 2 Z 2 A2
unde a1  ; a2  , etc., cu fi – proporţia atomică (ponderea) elementului
 f i Z i / Ai
i
 f i Z i / Ai
i

i. Dacă, dimpotrivă, efectul fotoelectric este neglijabil, importantă fiind producerea de perechi
electron – pozitron, atunci:

fZ i i
2

Z ef  i
. (6.23)
fZ
i
i i

A.2 Grosimea peretelui este extrem de importantă. Pentru măsurarea dozei în câmpuri de
fotoni sau neutroni în condiţii de E.P.Î. sau E.T.P.Î., peretele camerei trebuie să fie suficient de
gros pentru ca:
(a) în cavitate să nu pătrundă nici o particulă încărcată provenită din afara peretelui şi, în
acelaşi timp,
(b) să asigure cavităţii condiţiile E.P.Î. Pentru utilizarea în câmpurile de fotoni, grosimea
peretelui poate fi luată (la limită) egală cu parcursul maxim al electronilor secundari
proveniţi din interacţiunea fotonilor incidenţi cu atomii din componenţa peretelui.
Pentru măsurarea dozei în câmp de particule încărcate, volumul trebuie să fie mic, iar peretele
subţire în raport cu parcursul particulelor incidente
A.3 Măsurarea expunerii
Cu ajutorul camerei de ionizare la echilibru electronic, fie că este deschisă (vezi paragraful
VI.1.2), fie că este cu pereţi echivalenţi aer, expunerea se măsoară direct, în modul cel mai
simplu:
137
 X  Ja . (6.24)
Relaţia (6.24) stă la baza popularităţii de care se bucură expunerea printre mărimile dozimetrice.
Subliniem încă odată, că această relaţie, şi odată cu ea însuşi sensul mărimii dozimetrice
denumită expunere, sunt legate de condiţiile de E.P.Î. Reamintim că instrumentele care măsoară
expunerea se numesc, în mod tradiţional, tot dozimetre.
Majoritatea camerelor de ionizare la echilibru electronic sunt utilizate pentru
măsurarea expunerii în domeniul de energii ale fotonilor 10 keV…..3 MeV. Peste 400 de
keV, condiţiile de echilibru a particulelor încărcate cer ca pereţii să fie îngroşaţi cu
ajutorul unui capişon amovibil care aduce masa superficială la 0,5….0,8 g/cm2 (Fig. VI.5).
Capişonul este de obicei confecţionat din polimetilmetacrilat (PMMA, plexiglas, perspex, lucit,
etc.)

Fig. VI.5: Cameră de ionizare cu pereţi echivalenţi aer (schematic). (a) camera propriu-zisă;(b) capişon

În cazul măsurării relative, dozimetrul se etalonează faţă de un aparat standard primar

(etalon) sau se calibrează faţă de un standard secundar. Dacă M este indicaţia corectată a
dozimetrului care se calibrează, rezultă
X  N M , (6.25)
unde N reprezintă factorul de calibrare în expunere; corespunzător,
1 M
X   (6.26)
N X
este sensibilitatea în expunere a dozimetrului (se măsoară de obicei în C/R).
Factorul de calibrare poate depinde de energia (calitatea) radiaţiei, fapt de care
trebuie ţinut cont atunci când se calibrează un dozimetru. Astfel, pentru calibrare
(a) până la 250 keV se folosesc radiaţiile X filtrate sau radiaţia  de 59,5 keV a 241Am, iar

138
 137
(b) la energii mai mari de 250 keV se utilizează radiaţiile de 661,6 keV a Cs sau cele
ale 60Co cu energiile 1173,3 keV şi 1332, 5 keV.
A.4 Măsurarea dozei absorbite
Cu ajutorul dozimetrului cu cameră de ionizare la echilibru electronic poate fi măsurată şi doza
absorbită, deşi în condiţii Bragg – Gray măsurarea este mai directă. Astfel, doza absorbită în
aerul din cavitate (de fapt în volumul sensibil) este (vezi paragraful III.7):
W  W 
Da    X a    J a . (6.27)
 e a  e a
Considerând camera de ionizare o sondă dozimetrică (vezi paragraful V.3) şi ţinând cont de
(5.3), rezultă relaţia de calcul pentru factorul propriu al sondei:
W 
k p    N . (6.28)
 e a
În cazul în care se măsoară doza absorbită într-un mediu (altul decât aerul), trebuie
determinat factorul de recalculare al dozei. Pentru aceasta, vom ţine cont de faptul că, de obicei,
se efectuează o măsurare în câmpul de radiaţii, în locul în care (ulterior) este plasată substanţa
iradiată. În ambele situaţii vom presupune identică fluenţa de energie () a fotonilor şi, conform
relaţiilor de legătură stabilite în paragraful III.3.2, vom putea scrie relaţiile
   
Da     en  şi Dm     en  , (6.29)
  a   m
din care rezultă:
  en 
 
  m
Dm  Da . (6.30)
  en 
 
  a
Înlocuind (6.29) în (6.30) şi ţinând cont de (6.25) rezultă mai departe:
  en 
 
W    m
Dm    NM . (6.31)
 e a   en 
 
  a
Examinarea ultimelor două relaţii ne conduce la următoarele concluzii:

139
(a) Factorul de recalculare a dozei,
(  en /  ) m
kD  , (6.32)
(  en /  ) a
nu depinde decât de proprietăţile de interacţiune ale fotonilor cu mediul de interes (m) şi aerul.
(b) Variaţia cu energia a factorului de recalculare a dozei k D , conform relaţiei (6.32), este relativ
redusă, raportul celor doi coeficienţi masici de absorbţie a energiei fiind apropiat de unitate,
pentru o gamă relativ mare de materiale şi energii. Excepţie fac materialele care conţin
elemente grele şi energiile mici.
(c) Doza absorbită într-un mediu dat se poate calcula măsurând expunerea în aer în locul în care
urmează a fi amplasată substanţa iradiată, cu condiţia ca echilibrul electronic să fie satisfăcut.
Relaţia de calcul este:
  en 
 
W    m
Dm    X FX , (6.33)
 e a   en 
 
  a
în care
  en 
 
W    m
F    (6.34)
 e a   en 
 
  a
este coeficientul de conversie expunere – doză.
În Fig. VI.6 sunt reprezentate valorile coeficientului de conversie F pentru mediile de
interes în dozimetria clinică (ţesut muscular, osos şi gras), în gama de energii a fotonilor primari
10 keV  10 MeV. Se observă că, pentru apă, curba este foarte apropiată de cea pentru ţesutul
muscular. De asemenea, se poate observa că, între 0,1 MeV şi 10 MeV, variaţia lui F este puţin
pronunţată, iar sub 0,1 MeV F diferă mult de unitate, mai ales în cazul ţesutului osos, care
conţine şi elemente chimice cu număr atomic Z mai mare (calciul are Z = 20).
Peste 3 MeV, curbele sunt duse punctat, pentru a atrage atenţia că este domeniul de
utilizare al camerelor Bragg – Gray şi că, la aceste energii, coeficientul de conversie va primi
o altă definiţie.

140
 Din Fig. VI.6 rezultă că, atât timp cât F este exprimat în rad/R, valoarea sa într-o gamă
largă de energii de interes radioterapeutic (peste 200 keV) este foarte apropiată de unitate.
Această coincidenţă explică unele confuzii care s-au făcut de-a lungul timpului în definirea
mărimilor dozimetrice. Din fericire, urmările în practică ale acestor confuzii nu au fost, în
general grave. În unităţi SI, unui factor de conversie F = 1 rad/R îi corespunde F = 38,76
Gy/(C/Kg), adică aproximativ egal (numeric) cu energia medie de ionizare a aerului (33,97 eV)!

4
OS
F (rad/R)

muschi
1
ţesut
gras

10-2 10-1 1 10
Ef (MeV)

Fig.VI.6: Variaţia coeficientului de conversie F cu energia fotonilor Ef, pentru medii de interes
radioterapeutic

B Camerele cu cavitate în condiţii Bragg – Gray

Aceste condiţii (vezi paragraful III.8), expuse mai întâi calitativ de Bragg şi dezvoltate apoi
cantitativ de Gray, reprezintă un al doilea principiu de utilizare al sondelor dozimetrice în
general şi al camerelor de ionizare cu cavitate în special. Principiul şi condiţiile care decurg
din el permit utilizarea sondelor dozimetrice într-o gamă foarte extinsă de energii, fără a mai fi
necesare condiţiile de E.P.Î. Spre deosebire de camerele de ionizare care funcţionează la
echilibru electronic (care au pereţii mai groşi decât parcursul maxim al electronilor secundari
generaţi în mediul înconjurător), camerele Bragg – Gray au pereţi subţiri şi dimensiuni foarte

141
mici, astfel încât doza absorbită în materialul de probă (aerul din cavitate) se datorează în
întregime electronilor secundari generaţi în mediul înconjurător.
Să enunţăm mai întâi condiţiile B-G adaptate unei camere de ionizare cu cavitate şi să
deducem apoi implicaţiile acestor condiţii asupra construcţiei şi funcţionării camerelor B - G
iradiate cu fotoni gama de mare energie.
B.1 Condiţiile Bragg – Gray:
a) Fluenţa fotonilor primari în întreg volumul camerei să fie uniformă, ca şi fluenţa
electronilor secundari eliberaţi în acest volum.
b) Spectrul electronilor secundari eliberaţi în volumul camerei să nu fie modificat de
prezenţa cavităţii.
c) Fluenţa electronilor secundari eliberaţi în aerul din cavitate să fie neglijabilă faţă de
fluenţa electronilor secundari eliberaţi în mediul care înconjoară camera.
B.2 Implicaţiile condiţiilor B-G asupra construcţiei şi funcţionării camerelor de ionizare cu
cavitate
Analiza celor trei condiţii explică de ce:
a) Dimensiunile camerei trebuie să fie mici în raport cu parcursul electronilor secundari.
b) În determinarea dozei absorbite în materialul de interes, rolul principal îl joacă
electronii eliberaţi în mediul care înconjoară camera.
c) Camerele B-G sunt utilizate la energii ale fotonilor mai mari decât 1 MeV (de obicei,
peste 3 MeV).
B.3 Măsurarea dozei absorbite
În cazul în care se doreşte măsurarea dozei absorbite în aer, se utilizează binecunoscuta relaţie
W 
Da    J a (vezi şi relaţia 3.107). (6.35)
 e a
Pentru determinarea dozei absorbite într-un alt mediu decât aerul se utilizează “ecuaţia
Bragg – Gray” dedusă în paragraful III.8, pe care o adaptăm pentru o cameră de ionizare cu
cavitate umplută cu aer:
Q W  m
Dm    S a  Da  S am , (6.36)
ma  e a
în care,

142
 Sm
S am  (6.37)
Sa
este raportul dintre puterile de oprire colizionale masice medii (integrate pe întreg spectrul
energetic) ale electronilor secundari în mediul de interes (m) şi aerul din cavitate (a) [vezi
expresiile (3.104) şi (3.105)]. Spre deosebire de camera de ionizare la echilibru electronic, în
care doza absorbită în materialul de interes era proporţională cu raportul coeficienţilor masici de
absorbţie a energiei, în cazul camerelor B-G aceştia sunt înlocuiţi de puterile de oprire masice.
Relaţiile B-G se aplică într-un domeniu larg de energii pentru toate materialele la care
dispunem de date privind puterile de oprire colizionale. Factorul de recalculare al dozei este:
k D  S am . (6.38)

V.1.4 Corecţia pentru recombinarea ionică

Doza depozitată într-un gaz de către radiaţia ionizantă este proporţională cu sarcina produsă în
gaz (Q):
Q W 
D    . (6.39)
V  e g

Practic, totdeauna, sarcina colectată Q '  Q datorită recombinării ionice, proces ce

constituie o sursă de eroare imposibil de înlăturat pe cale tehnică. Eroarea (sistematică)
datorată recombinării ionice poate, şi trebuie să fie înlăturată prin calcul (corecţia pentru
recombinarea ionică).

js

Fig. VI.7: Variaţia densităţii curentului colectat în camera de ionizare iradiată cu o densitate de flux
constantă; V – diferenţa de potenţial dintre electrozi; js – densitatea curentului de saturaţie
143
Camera de ionizare se numeşte saturată dacă recombinarea ionică lipseşte. Crescând potenţialul
de colectare al ionilor, numărul recombinărilor scade şi camera se apropie asimptotic de saturaţie
(vezi Fig. VI.7).
Potenţialul nu poate fi crescut însă oricât de mult, în vederea eliminării totale a recombinării
ionice, deoarece:
a) izolatorii se pot străpunge, sau
b) poate apare multiplicarea sarcinilor electrice în gaz (camera de ionizare se transformă în
contor proporţional sau chiar în contor Geiger – Mueller!).
Oricum, nu este de dorit o ionizare suplimentară datorită noilor electroni produşi prin
multiplicare.
Dorim în acest paragraf să calculăm eficienţa de colectare,
Q'
f  . (6.40)
Q
Ţinând cont de relaţia anterioară, rezultă:
Q  Q '  Q  f  Q  Q1  f  , (6.41)
în care eficienţa de colectare este funcţie de intensitatea câmpului electric între electrozi (f =
f(V)).
Cercetarea fenomenului de recombinare a arătat că există două tipuri de recombinare
ionică:
a) iniţială (sau colonară),
b) generală (sau volumică).
Recombinarea iniţială apare chiar la locul generării ionilor, de-a lungul traiectoriei
particulei ionizante. Ea apare cu precădere în lichide sau gaze la presiune ridicată. Este
importantă în cazul particulelor cu transfer liniar de energie mare (particule , spre exemplu).
Pentru electronii din gazele cu presiunea de 1 atmosferă, efectul de recombinare iniţială este
neglijabil. În teoria Jaffe-Zanstra, recombinarea se presupune a avea loc în “coloane cilindrice de
ioni” rezultă recombinare colonară.
Recombinarea generală are loc în timpul deplasării ionilor spre electrozi; are loc în
întreg volumul gazului (volumică).

144
 Tipuri de gaze
Un electron liber, produs ca urmare a ionizării unui atom, se poate ataşa de un atom neutru,
formând un ion negativ. Acest fenomen se produce în gazele eletronegative (O2, aer, SF6, Freon
12 şi alte gaze ce conţin mici cantităţi de O2, H2O, NH3, HCl, SiF4, sau halogeni). În practică,
este dificil de obţinut gaze perfect pure (fără impurităţi electronegative). În stare pură, gaze ca
N2, CO2, H2, Ar, Ne, metan, etilenă, BF3, butan nu sunt electronegative.
În general, este mult mai uşor de saturat o cameră de ionizare ce conţine un gaz ne-
electronegativ. Aceasta datorită vitezei de “drift” a electronilor liberi în condiţii normale, de 
103cm/s per V/cm, în timp ce a unui ion negativ este de doar 1cm/s per V/cm. Astfel, electronii
liberi pot fi captaţi de anod atât de repede încât şansa lor de a se recombina cu ioni pozitivi, chiar
şi la potenţiale aplicate uzuale ( 102-103V/cm), este foarte mică. Întrucât gazul cel mai utilizat
în camera de ionizare este aerul (elecronegativ), ne vom ocupa de studiul recombinărilor în astfel
de gaze.
 Calculul eficienţei de colectare (f)
Vom considera mai întâi modelul simplificat al unei camere cu electrozi plan-paraleli şi cu o
distribuţie uniformă a câmpului electric (E) în volumul sensibil. Mai presupunem, la început,
că sarcina spaţială, dată de densităţile de sarcină  1 şi  2 (ale ionilor pozitivi şi, respectiv,
negativi) este suficient de mică pentru a nu distorsiona această distribuţie de câmp. Altfel
spus, camera lucrează foarte aproape de saturaţie.
În aceste condiţii, fie k1 şi k 2 mobilităţile ionilor pozitivi şi, respectiv, negativi. Vitezele
de deplasare ale ionilor spre electrozi sunt, în acest model, v1  k1 E = const. şi v2  k 2 E  const
(vitezele de drift sunt constante).
În Fig. VI.8 este prezentată distribuţia idealizată a densităţii de sarcină create prin
ionizare. Presupunem că distribuţia ionilor pozitivi este liniară, crescând de la valoarea 0 (la
anod) la valoarea maximă qd / k1 E (la catod). Analog, pentru ionii negativi,

 qd 
 2 ( x)  0, . (6.42)
 k2 E 

145
 Q
În expresiile de mai sus, prin densitate de sarcină se înţelege   , în care Q –
Vol .
sarcina totală (de un singur semn) creată în volumul sensibil (Vol.) al camerei, în timpul t. Pe de
Q
altă parte, q  este sarcina pe unitatea de timp şi unitatea de volum. De aici rezultă:
t  Vol .
q  t  Vol .
  q t , (6.43)
Vol .
unde t este timpul necesar ionilor să ajungă la electrozi.
d
Cum între electrozi distanţa este d, rezultă t  , cu v – viteza de deplasare a ionilor:
v
kV
v  kE  . (6.44)
d
În expresia anterioară, diferenţa de potenţial dintre electrozi am notat-o cu V.

qd 2
k1V
1 x 
qd 2
k 2V

 2 x 
x dx
d

Fig.VI.8: Diagrama distribuţiei idealizate a densităţii de sarcină electrică creată prin ionizare. Notaţiile
sunt explicate în text.

Ţinând cont de expresiile anterioare, rezultă:

qd qd qd 2
   . (6.45)
v kE kV
La o distanţă x oarecare, între electrozi,

146
 qd 2 x qd 2  x
1  x    şi  2  x   1   . (6.46)
k1V d k 2V  d 

Introducem coeficientul de recombinare (), astfel încât viteza de recombinare pe unitatea de

volum, la distanţa x este;

  qd 2 
2
x x
1  x    2  x    1   , (6.47)
e e k1 k 2V 2
d d
cu e – sarcina electrică elementară.
Densitatea de curent ionic recombinat se obţine prin integrare,
d
jR  

1  x    2  x dx 
 qd  2 2
1 
d
x  1 q2d 4
d 0  d 
  x1   dx   d   . (6.48)
0
e e k1 k 2V 2 e 6 k1 k 2V 2

Densitatea curentului de saturaţie este

js = qd. (6.49)
Din ultimele două relaţii, rezultă eficienţa de colectare:
js  jR j  1 q2d 4 1
f   1 R  1  d   2
 , (6.50)
js js e 6 k1k 2V qd

1  qd 4
f  1   2 . (6.51)
6 ek1 k 2 V
Introducând notaţia


d2 d2
  q sau   m q (6.52)
ek1 k 2 V V


în care m  depinde de proprietăţile gazului la temperaturi şi presiuni date, rezultă în
ek1 k 2

final:
1
f  1  2 . (6.53)
6
 Corecţii aduse modelului
Modelul simplificat, prezentat mai sus, supraestimează recombinarea şi densităţile de sarcină
la plăcile colectoare, deoarece s-a neglijat iniţial tocmai scăderea acestor densităţi prin
recombinare. Dacă presupunem că densităţile maxime la cei doi electrozi sunt

147
 qd 2 qd 2
f şi f  , (6.54)
K1V K 2V
păstrând ipoteza distribuţiei liniare, rezultă:
jR 1 2 2
 f  , (6.55)
js 6

cu  dat de (6.52).
Această a doua aproximaţie subestimează recombinarea deoarece distribuţia nu este
în fapt liniară. Analiza detaliată a arătat că cea mai bună aproximaţie este media geometrică
dintre cele două variante expuse, adică
1 2
f  1 f , (6.56)
6
de unde rezultă
1
f  . (6.57)
2
1
6
2
Se observă că, pentru  1 , rezultă:
6
2
f  1 (modelul simplificat). (6.58)
6
Pentru alte geometrii ale electrozilor, distanţa d se înlocuieşte cu o distanţă echivalentă,
dependentă de configuraţia geometrică a camerei.
În practică, pentru o cameră de ionizare dată, constructorul indică debitul expunerii la
care eficienţa de colectare, f, are o valoare dată (spre exemplu, 99%).

V.1.5 Funcţionarea în regim de condensator

În principiu, orice cameră de ionizare poate fi considerată un condensator, deoarece cei doi
electrozi formează un condensator cu o anumită capacitate electrică. În practică, denumirea de
camere condensator este rezervată numai acelor camere care se conectează iniţial la sursa
de polarizare, îşi încarcă astfel capacitatea C cu o sarcină Q, apoi se deconectează de la
sursă. Prin iradiere, capacitatea camerei se descarcă treptat, iar diferenţa de potenţial de la

148
borne, V, scade. Tocmai scăderea diferenţei de potenţial, de la valoarea iniţială V0, la valoarea
finală V1,
V  V0  V1 (V0  300V), (6.59)

este cea care reprezintă o măsură a expunerii camerei condensator.

V sau V1 se măsoară, fie permanent cu ajutorul unui electrometru încorporat (camere cu
citire directă), fie la anumite intervale de timp, aducând camera la un electrometru separat.
Indicaţia electrometrului se poate calibra, de exemplu, în unităţi de expunere.
Utilizare: în radioprotecţie (dozimetria individuală), unde fac parte din răspânditele (şi
celebrele!) stilodozimetre, în dozimetria clinică, etc.
Măsurarea expunerii
Scăderea diferenţei de potenţial de la bornele camerei, ca urmare a iradierii, poate fi descrisă prin
ecuaţia diferenţială
 CdV  dQ  v  q  dt , (6.60)
în care:
v – volumul sensibil al camerei,
q – sarcina creată prin ionizare în unitatea de volum şi în unitatea de timp ,
t – durata iradierii.
Neglijăm, în primă aproximaţie, scăderea eficienţei de colectare a ionilor odată cu scăderea
diferenţei de potenţial. Presupunem deci că, prin iradierea cu un debit constant X , camera
condensator se descarcă complet, diferenţa de potenţial anihilându-se după un timp de iradiere t
= T. Integrând ecuaţia (6.60),
T 0
vq dt  C  dV (6.61)
0 V0

rezultă:
vqT  CV0 . (6.62)

Pentru un timp t  (0, T ) , camera nu se descarcă complet, astfel încât:

vqt  CV0  V1 t  . (6.63)
Sarcina colectată în timpul t fiind egală cu
Q  C V0  V1  . (6.64)

149
În aceste condiţii, introducem un factor de calibrare propriu (în expunere) al camerei,
X XM
kX   , (6.65)
qt qT
în care XM reprezintă expunerea maximă pe care o poate măsura camera (la descărcare
completă).
Observaţie
Ultima egalitate este valabilă numai în ipoteza liniarităţii răspunsului.
Din (6.62) şi (6.65) rezultă
CV0
X M  kX . (6.66)
v
Din această ultimă relaţie rezultă că expunerea maximă pe care o poate măsura camera este
direct proporţională cu capacitatea camerei şi diferenţa de potenţial iniţială dintre electrozi şi
invers proporţională cu volumul camerei.

150
 VI.2 Dozimetria cu corp solid

Dozimetria cu corp solid reuneşte o mare varietate de metode dozimetrice care se bazează
pe efectele interacţiunii radiaţiilor ionizante cu diferite substanţe solide (cristaline sau amorfe).
Radiaţiile ionizante pot induce modificări măsurabile ale unor proprietăţi electrice sau optice ale
solidelor. Cele mai utilizate metode dozimetrice sunt cele care se bazează pe termoluminiscenţă
şi fotoluminiscenţă.

VI.2.1 Efectele iradierii asupra corpului solid

 Interacţiunea radiaţiilor ionizante cu corpul solid
Efectele primare ale interacţiunii radiaţiilor (direct sau indirect) ionizante cu substanţa sunt
excitarea şi ionizarea atomilor (moleculelor). Pentru cristalele solide, aceste efecte pot fi
descrise cu ajutorul modelului benzilor de energie (vezi Fig. VI.9).

Fig. VI.9: În substanţele solide cristaline, procesul de ionizare şi de populare a capcanelor de electroni
(şi de goluri) poate fi explicat pe baza modelului benzilor de energie (vezi textul).

Conform acestui model, majoritatea electronilor secundari sunt ataşaţi atomilor din reţea, fiind
reprezentaţi pe nivele aflate în benzi de energie ocupate. Electronii periferici ocupă (total sau
parţial), ultima bandă de energie corespunzătoare electronilor legaţi: banda de valenţă (B.V.).
Deasupra benzii de valenţă se află banda interzisă (B.I.), fără nivele ocupate. Banda de conducţie
151
(B.C.) corespunde electronilor care se mişcă liber în solid. Pentru a trece din B.V. în B.C.,
electronii trebuie să primească o energie cel puţin egală cu Eg. În urma acestei tranziţii el devine
electron liber.
Observaţie
Gradul de ocupare al B.V. şi lăţimea B.I. determină o serie de proprietăţi ce constituie criterii de clasificare a

corpurilor solide (din punct de vedere al proprietăţilor de conducţie a curentului electric), în: dielectrici,

semiconductori, conductori.

Ionizarea unui atom datorită iradierii este reprezentată în acest model, prin trecerea unui
electron din B.V., peste B.I., în B.C. În locul său, în B.V. rămâne un nivel de energie neocupat,
numit gol, care se comportă ca un purtător de sarcină pozitivă. Astfel, electronii şi golurile
sunt purtători mobili de sarcină electrică.
Înţelegerea modificărilor proprietăţilor corpurilor solide prin iradiere necesită şi
expunerea mecanismului capturii electronilor (sau golurilor) pe nivele de energie situate în
interiorul B.I. Datorită defectelor punctuale din structura cristalină, în interiorul B.I. apar
nivele de energie noi, care pot fi ocupate de un purtător mobil de sarcină. Aceste nivele poartă
numele de capcane de electroni (sau goluri). Câmpul coulombian al defectelor atrage şi
capturează în aceste capcane electroni sau goluri provenind din B.C. şi, respectiv, din B.V.,
formând centre active care joacă un rol determinant mai ales în modificarea proprietăţilor
optice ale solidului. Din acest motiv, centrul care a captat un electron a fost denumit tradiţional
centru F (de la termenul german “Farbzentrum”- centru de culoare). Centrul care a captat un
gol se numeşte centru H (sau V). Cu alte cuvinte, este vorba de centre acceptoare sau de centre
donoare.
Centrele active create prin iradiere conduc la:
- modificări ireversibile,
- modificări reversibile ale proprietăţilor corpului solid .
Reversibilitatea are loc atunci când centrele sunt golite de purtătorii de sarcină printr-un aport
suplimentar de energie (de exemplu termică sau luminoasă), pentru a fi din nou populate prin
iradiere.
Distingem:

152
- o energie de excitare (sau activare) adusă de radiaţia ionizantă, care contribuie la popularea
capcanelor;
- o energie de declanşare (sau stimulare), sub diferite forme, care depopulează capcanele şi
eliberează energia potenţială (de legătură) înmagazinată în aceste nivele.
În funcţie de stabilitatea centrelor active, dată tocmai de energia lor potenţială (de
legătură), depopularea are loc mai uşor sau mai greu, cu un aport de energie mai mic sau mai
mare. La limită, centrele sunt:
- instabile (se depopulează la temperatura camerei), sau
- permanente (cu modificări induse reversibile sau chiar ireversibile).
Modificările proprietăţilor corpului solid induse de interacţiunea cu radiaţia ionizantă pot fi măsurabile. Din punct de vedere al
utilizării în dozimetrie, importante sunt:

a) proprietăţile electrice
b) proprietăţile optice
a) Dintre proprietăţile electrice, cea mai importantă, în dozimetria radiaţiilor ionizante, este
conductivitatea electrică. Modificarea (tranzitorie sau permanentă) a conductivităţii electrice în
semiconductori sau solide izolante se pune în evidenţă prin variaţia sau apariţia unui curent
electric la aplicarea unei diferenţe de potenţial.
b) Interacţiunea cu radiaţiile ionizante induce corpului solid modificări ale proprietăţilor de
emisie şi/sau absorbţie a luminii.
b1) Emisia luminii se face prin: incandescenţă sau luminiscenţă.
Incandescenţa este fenomenul de emisie a luminii de către un corp puternic încălzit.
Spectrul luminos este specific temperaturii corpului.
Toate celelalte procese de emisie a luminii (care au loc prin procese de excitare –
dezexcitare a atomilor şi moleculelor unui corp, pe alte căi decât încălzirea) sunt denumite
generic luminiscenţă. După natura energiei care produce excitarea, se disting: fotoluminiscenţa,
chimiluminiscenţa, electroluminiscenţa, etc.
Fotoluminiscenţa este de două tipuri:
1. fluorescenţa, procesul în care electronii, iniţial ridicaţi pe nivele excitate, se reîntorc prompt
pe nivelul fundamental, emiţându-se fotoni luminoşi.
2. fosforescenţa, la care stările excitate sunt metastabile; emisia se face cu o anumită întârziere,
dependentă de temperatură.

153
Exemple: Scintilaţia este o fluorescenţă iar termoluminiscenţa este o fosforescenţă.
b2) Absorbţia luminii este şi ea influenţată de iradiere. Apariţia centrelor de culoare poate
conduce la:
- o colorare a substanţei solide (investigată cu spectrofotometrul), sau la
- o înnegrire, descrisă prin variaţia densităţii optice (măsurabilă cu densitometrul).

VI.2.2 Metodele dozimetriei cu corp solid

Dozimetria cu corp solid este în prezent cea mai modernă ramură a dozimetriei, metodele
dozimetrice cu corp solid fiind în progres rapid. Deşi sunt metode relative, metodele dozimetriei
cu corp solid sunt din ce în ce mai mult utilizate în practică, mai ales în dozimetria clinică şi în
radioprotecţie. Se apreciază că, datorită unor avantaje incontestabile, ele vor detrona în viitorul
nu foarte îndepărtat metoda ionometrică şi pe cea fotografică.
Clasificarea metodelor dozimetriei cu corp solid (vezi şi Tabelul V.1) se poate face după mai
multe criterii. Astfel, unele metode măsoară numai doza absorbită, integrată pe un anumit
interval de timp, altele pot măsura şi debitul dozei la un moment dat. Din prima categorie fac
parte dozimetrele capabile de stocare şi măsurare (citire) repetată precum şi dozimetre la care
citirea repetată nu este posibilă, procesul de măsurare depopulând centrele active radioinduse.
Aceste criterii de clasificare de bazează în ultimă instanţă pe gradul de stabilitate al
centrelor induse prin iradiere, la care un electron (sau un gol) este captat pe nu nivel situat în
B.I. Se remarcă faptul că procesul de măsurare, care nu reprezintă altceva decât punerea în
evidenţă (cantitativă) a numărului de centre active produse prin iradiere, necesită (în
majoritatea cazurilor) un aport de energie (de declanşare) din exterior, sub forma energiei
termice sau a energiei radiaţiilor luminoase. În cazul scintilaţiei şi a variaţiei conductivităţii unor
semiconductoare, prezenţa centrelor radioinduse se manifestă spontan.
Un avantaj important al dozimetrelor cu corp solid constă în dimensiunile lor mici. Ele
pot constitui sonde dozimetrice care perturbă foarte puţin configuraţia câmpului de radiaţii, şi
pot servi la explorarea punct cu punct a acestuia în zone de variaţie rapidă. În schimb, datorită
densităţii mari, condiţiile Bragg-Gray sunt dificil de îndeplinit, sonda fiind considerabil mai
mare decât parcursul electronilor secundari în materialul de probă. Ca urmare, trebuie aplicată
teoria cavităţii sub forma ei generală.

154
 Varietatea materialelor solide folosite drept corp de probă permite, în multe cazuri,
echivalenţa cu mediul în care se măsoară doza absorbită (spre exemplu, ţesutul muscular).
Metodele dozimetrice cu corp solid sunt utilizate într-un domeniu de doze foarte larg,
de la doze mici (interesante în radioprotecţie) până la cele foarte mari (utilizate în iradierea
tehnologică).
Dintre metodele dozimetriei cu corp solid, cele mai importante sunt cele care fac apel la
fenomenul de luminiscenţă (în diferite variante).

V.2.3 Dozimetria termoluminiscentă (DTL)

 Principii
Radiotermoluminiscenţa sau, pe scurt, termoluminiscenţa (TL) este fenomenul fizic care constă
în popularea, prin iradiere cu radiaţii ionizante, a unor centre active şi depopularea lor ulterioară
prin încălzire, cu care ocazie energia acumulată în cristal este eliberată sub formă de radiaţii
luminoase.
Denumirea completă de radiotermoluminiscenţa subliniază faptul că energia de
activare este preluată de la radiaţia ionizantă, iar cea de stimulare este termică.
Termoluminiscenţa este o variantă de fosforescenţă. Materialele cu această proprietate se
numesc fosfori. Datorită faptului că centrele active sunt relativ stabile la temperatura mediului
ambiant (se conservă până la încălzirea materialului), acestea au mai fost denumite şi fosfori cu
acumulare (stocare) sau termoluminofori.
Prin încălzire, fosforii emit două tipuri de radiaţii luminoase:
– radiaţii din spectrul termic (în funcţie de temperatură) în cadrul procesului de
incandescenţă (de regulă în infraroşu), şi
– radiaţii din spectrul vizibil (şi chiar UV), datorate luminiscenţei.
Principiul fenomenului de radiotermoluminiscenţă este reprezentat schematic folosind
modelul benzilor de energie (Fig. VI.10).
Etapa I: IRADIEREA  capcanele de electroni şi goluri se populează datorită purtătorilor de
sarcină mobili eliberaţi prin ionizare (a).
Etapa II.: ÎNCĂLZIREA  depopularea capcanelor, care se poate produce, în principiu, prin
două mecanisme, ce depind de stabilitatea centrelor active formate:

155
- mecanismul 1: se depopulează capcanele de electroni, fotonii TL fiind emişi de centrele V
(b).
- mecanismul 2: capcanele de goluri sunt mai puţin stabile şi fotonii TL sunt emişi de centrele F
(c).
Observaţie
În realitate, fenomenele sunt mai complexe, cercetările fiind în curs de desfăşurare.

Fig. VI.10: Mecanismul fenomenului de termoluminiscenţă. (a) producerea centrelor active prin
iradiere, adică popularea capcanelor; (b) depopularea capcanei de electroni; (c) depopularea capcanei de
goluri;

Fie , energia capcanei de electroni, măsurată ca “adâncime” faţă de B.C. Aceasta este
energia care trebuie să fie furnizată de agentul de declanşare (termic). Cu cât  este mai mare
(capcana “mai adâncă”), cu atât ea se va depopula la o temperatură mai mare. Dacă temperatura
se ridică în timp, capcanele se vor depopula succesiv, începând cu cele mai puţin adânci şi apoi,
treptat, cu cele din ce în ce mai adânci. Fluxul luminos emis  TL , în funcţie de temperatură
(sau de timp), va prezenta o serie de maxime succesive (  mi (Tmi ) ) corespunzând depopulării

capcanelor de adâncimi crescânde (curba de strălucire) (vezi Fig. VI.11). Suprafaţa de sub curba
de strălucire,
T2

QTL    TL dT , (6.67)
T1

156
se mai numeşte şi suma luminii. În Fig. VI.11 nu este prezentată contribuţia spectrului termic.
Aceasta poate fi eliminată prin filtrare.

m1 m2 m3

TL

Tm1 Tm2 Tm3

T
Fig. VI.11: Curbă de strălucire (principial).

Vom presupune în continuare că temperatura creşte după o lege liniară:

T t, (6.68)
în care  este constanta sistemului de încălzire, de care depinde aspectul curbei de strălucire (mi
şi Tmi variază în funcţie de , dar QTL = const.).
Probabilitatea depopulării unei capcane de adâncime , la o temperatură dată T, în
unitatea de timp, este


K B T
p  se , (6.69)
în care s este un factor (cu dimensiunea unei frecvenţe), ce depinde de frecvenţa de vibraţie a
reţelei cristaline, dar mai mică, în general decât aceasta, iar kB – constanta lui Boltzmann.
Inversul probabilităţii,
  p 1 , (6.70)
este durata medie de viaţă a centrului activ.
Observaţie
Chiar şi la temperatura ambiantă, va avea loc o anumită depopulare, mai rapidă pentru centrii
de adâncime  mică. Acest fenomen se numeşte regresie.

157
 În funcţie de numărul electronilor care populează capcanele la o temperatură oarecare T,


dn
 TL   np  n se K BT . (6.71)
dt
Prin diferenţierea relaţiei (6.68), rezultă:
dT
dt  , (6.72)

iar din (6.71) obţinem:
dn
  p dt , (6.73)
n
care, prin integrare, devine
T
n 1
ln    p dT , (6.74)
n0  T0

în care n0 reprezintă populaţia capcanelor la temperatura iniţială T0. n0 este mărimea de

interes dozimetric, deoarece depinde direct de energia de activare cedată de radiaţia ionizantă în
etapa iniţială de populare (dacă se neglijează regresia la temperatura T0).
Din (6.71), ţinând seama de (6.74), rezultă:
T
1
 
 T p dT
 TL  n0 pe 0
- ecuaţia Randall - Wilkins, (6.75)

în care probabilitatea p este dată de expresia (6.69).

Ecuaţia (6.75) nu este direct utilizabilă pentru determinarea lui n0, dar arată că  Tl  n0 . Ecuaţia
Randall - Wilkins, împreună cu dezvoltările ulterioare, a servit însă la evaluarea parametrilor
curbei de strălucire: adâncimea capcanelor (), valorile temperaturilor la care au loc maximele
(Tmi), etc. precum şi a influenţei constantei de încălzire () asupra poziţiei şi amplitudinii
maximelor relative.
 Construcţia dozimetrelor termoluminiscente
Schema bloc a unei instalaţii de dozimetrie TL este prezentată în Fig. VI.12.
Ea se compune din:
- dozimetru TL,
- aparat de citire (de măsurare).

158
Fig. VI.12: Schema bloc de principiu a unui termoluminometru. 1 - dozimetru TL cu încălzitor, 2 - filtru
pentru radiaţia termică, 3 - filtru de bandă, 4 - fotomultiplicator, 5 - termocuplu, 6 - dispozitiv pentru
măsurarea (înregistrarea) temperaturii, 7 - sursă de înaltă tensiune, 8 - programator de încălzire, 9 -
amplificator şi înregistrator de curent electric, 10 - sistem de prelucrare a datelor şi de afişare a
rezultatelor, 11 - incintă etanşă la lumină.

 Dozimetrele TL
Se pot fabrica într-o multitudine de forme şi dimensiuni:
(a) forma pulverulentă; se proporţionează de către experimentator, (b) pulbere presată în forme
standard, (c) pulbere încorporată în mase plastice.
a) pulberea iradiată este aşezată de către experimentator în tăviţe care se introduc apoi în
aparatul de citire. Această formă de prezentare a dozimetrului TL prezintă ca avantaj o mare
flexibilitate în utilizare. Dezavantajul constă în numeroasele surse de erori care pot apare în
timpul utilizării.
b) producătorul livrează utilizatorului dozimetre TL în forme standard: pastile discoidale,
baghete cilindrice, paralelipipezi, sferoizi, etc.
c) pulberea este încorporată de către fabricant în teflon, PTFE (politetrafluoretilenă) sau cauciuc
siliconic, realizându-se formate standard: foi, discuri, benzi, etc.
Formatele (b) şi (c) se pretează foarte bine la realizarea dozimetrelor individuale pentru
supravegherea personalului expus profesional. Dozimetrele respective se confecţionează
159
sub formă de casete, inele, brăţări sau sunt montate într-o cartelă tip legitimaţie împreună cu
un cod de identificare a purtătorului.
Pentru o mai bună reproductibilitate şi posibilitate de folosire repetată, fosforul se
încapsulează etanş într-un mic recipient de sticlă, în vid sau în atmosferă inertă (Fig.VI.13).
Încălzirea poate fi internă (cu filament) sau externă (în curent de aer cald sau prin radiaţie).

Fig.VI.13: Dozimetre TL încapsulate în sticlă. (a) fără încălzitor; (b) şi (c) cu filament de platină,
miniaturiale; (d) cu încălzitor de grafit.

Aparatul de citire cuprinde (Fig. VI.12): (a) sistemul de încălzire şi măsurare (înregistrare)
a temperaturii, (b) sistemul de detecţie a fluxului luminos şi (c) sistemul de prelucrare a
datelor şi afişare a rezultatelor.
a) Sistemul de încălzire poate fi realizat (aşa cum am văzut) extern sau intern (încorporat
în dozimetru). Sistemul extern constă dintr-un cuptor electric, cu curent de azot încălzit
sau cu radiaţii infraroşii. Din sistem mai fac parte: sursa de alimentare electrică şi
termometrul (de obicei un termocuplu). Termometrul este cuplat la un înregistrator
sau la sistemul de prelucrare a datelor. Aparatele moderne dispun de un sistem de
programare a desfăşurării încălzirii (în etape: preîncălzire, măsurare, revenire, răcire).
Între suprafaţa emisivă a probei şi detectorul de lumină se introduce un sistem de filtre

160
 pentru rejecţia radiaţiei termice şi, eventual, selectarea unei benzi spectrale din radiaţia
termoluminiscentă.
b) Sistemul de detecţie a fluxului luminos, constă din:
- fotomultiplicator (FM) electronic,
- sursă de tensiune stabilizată pentru alimentarea FM,
- amplificator de curent.
Fotomultiplicatorul este instalat într-o incintă etanşă la lumina ambiantă şi răcit, pentru
reducerea semnalului de fond (curentului de “întuneric”). Curentul i, amplificat, reprezintă
mărimea de răspuns a sistemului dozimetric:
i   TL  n0  D , (6.76)
în care D reprezintă doza absorbită.
c) Sistemul de prelucrare şi citire a datelor este complet computerizat la instalaţiile
moderne.
 Materiale termoluminiscente şi proprietăţile lor dozimetrice
Se cunosc peste 2000 de minerale naturale cu proprietăţi de termoluminiscenţă. În dozimetrie
însă, datorită unor cerinţe specifice, se folosesc mult mai puţine.
Cerinţele, pe care trebuie să le îndeplinească materialele termoluminiscente pentru a putea fi
utilizate în dozimetria radiaţiilor ionizante, sunt:
1) Sensibilitate (eficienţă) ridicată, adică o valoare mare a raportului
ETL
TL  , (6.77)
mD
unde ETL – energia emisă sub formă luminiscentă, m – masa fosforului, D – doza absorbită în
acesta. O sensibilitate mare presupune o concentraţie ridicată a centrilor activi (n0).
2) O poziţie convenabilă a maximelor de emisie Tmi, deci o adâncime a capcanelor (  i )
convenabilă. Tmi prea coborâte înseamnă o regresie mare, iar Tmi prea ridicate pune probleme
de separare a radiaţiei de incandescenţă.
3) Un spectru de emisie TL pentru care se dispune de FM şi filtre corespunzătoare, ceea ce
conduce la o bandă situată aproximativ între 300 nm şi 500 nm.

161
4) Posibilitatea de revenire, adică de readucere (prin tratament termic) a fosforului la starea
iniţială, după efectuarea măsurării. Caracteristicile dozimetrice nu trebuie să se modifice
după un număr rezonabil de utilizări.
5) Proprietăţi dozimetrice convenabile:
- independenţa de energie,
- echivalenţa cu ţesutul sau cu aerul ,
- liniaritatea răspunsului cu doza absorbită,
- independenţa de debit,
- reproductibilitatea,
- insensibilitatea la diferite mărimi de influenţă, etc.
6) Domeniu cât mai extins al dozelor măsurabile cu incertitudine redusă.
7) Proprietăţi convenabile de stocare şi manipulare, preparare simplă şi reproductibilă.
8) Cost redus.
Nu toate aceste cerinţe sunt simultan realizate într-un grad înalt. Se cunosc totuşi câteva
materiale termoluminiscente (fosfori) care reprezintă un compromis satisfăcător.
 Clasificare:
I. fosfori cu număr atomic efectiv (Zef ) mic (echivalenţi cu ţesutul moale). Din această
categorie de fosfori, cel mai utilizat este fluorura de litiu (LiF).
II. fosfori cu Zef mare (echivalenţi cu ţesutul osos). Cei mai utilizaţi sunt: fluorura de calciu
(CaF2) şi, mai recent, CaSO4.
Proprietăţile dozimetrice ale fosforilor cu acumulare depind în foarte mare măsură de o serie de
elemente prezente sub formă de urme, ce joacă rol de activatori sau inhibitori.
Activatorii: magneziul (în principal), manganul, titanul, unele pământuri rare, etc. Activatorii se
găsesc de multe ori în stare naturală în fosfori.
 Fluorura de litiu (LiF)
Este un fosfor foarte utilizat în prezent, deşi nu are proprietăţi ideale. Se crede că va fi înlocuită
pe viitor. În dozimetrie se foloseşte LiF (Mg) (fluorură de litiu activată cu magneziu).
Fluorura de litiu este o pulbere albă, microcristalină, stabilă în aer, insolubilă,
inertă şi netoxică.
Dozimetrele cu LiF se prezintă sub formă pulverulentă, presată sau încorporată în masa
plastică.
162
 Proprietăţile dozimetrice ale LiF (ca şi a altor fosfori) sunt puternic influenţate de
programul termic care trebuie să fie riguros controlat şi reproductibil (vezi Fig. VI.14).

Fig. VI.14: Un program termic pentru dozimetrul LiF. 1) preîncălzire; 2) citire; 3) revenire;
4) răcire.

1) Prin preîncălzire sunt eliminate din curba de strălucire maximele corespunzătoare unor
temperaturi mai joase de 1300C.
2) A doua etapă presupune înregistrarea (citirea) radiaţiilor TL emise de LiF, în prealabil
iradiat.
3) Prin încălzire la 3000C, LiF îşi recapătă proprietăţile dozimetrice iniţiale (înainte de
utilizare).
4) Ultima etapă este răcirea, după care dozimetrul poate fi din nou utilizat.
 Alte materiale termoluminiscente sunt: sticla alumino-fosfatică, boratul de litiu, oxidul de
beriliu, oxidul de aluminiu, silicatul de Mg, fluorura de Mg, şi chiar unii polimeri organici.
 Aplicaţii ale dozimetriei TL
Sistemele de dozimetrie TL (dozimetru + termoluminometru asociat) se clasifică în 3 grupe,
după destinaţia lor:
I. Sisteme pentru utilizarea în cercetare;
II. Sisteme pentru dozimetria de rutină (în special clinică);
III. Sisteme pentru dozimetria în radioprotecţie (individuală şi de masă).

163
Principalele aplicaţii rămân însă în domeniul dozimetriei clinice unde se folosesc fosfori cât mai
echivalenţi cu ţesutul (în special LiF) precum şi în dozimetria individuală în scop de
radioprotecţie.
 Alte aplicaţii: datarea obiectelor de interes arheologic; studiul influenţei iradierii asupra unor
polimeri, etc.
Important!
Termoluminiscenţa este o metodă esenţialmente relativă  operaţia de calibrare a aparatelor
dozimetrice TL este obligatorie. Calibrarea se face prin comparaţia cu alte metode, considerate
absolute (spre exemplu: metoda ionometrică, metoda calorimetrică, etc.). Calibrarea trebuie
efectuată periodic.

VI.2.4 Radiofotoluminiscenţa
 Principii
Radiofotoluminiscenţa (RFL) este fenomenul fizic prin care un corp solid, iradiat în prealabil,
prezintă efectul de fotoluminiscenţă, manifestat prin aceea că substanţa, stimulată cu lumină
ultra-violetă, re-emite lumină cu lungime de undă mai mare.
Comparativ cu radiotermolumiscenţa, radiofotoluminiscenţa prezintă similitudini, dar şi
deosebiri.
Asemănări: în ambele cazuri energia de activare este furnizată de radiaţiile ionizante.
Deosebiri: (a) energia de stimulare este furnizată în cazul RFL de radiaţii ultraviolete (UV);
(b) centrele active, excitate în UV, re-emit prompt o lumină vizibilă (oranj-roşiatică). Spre
deosebire de RTL, în condiţii normale de măsurare, aceste centre nu se depopulează. În aceste
condiţii, putem afirma că fenomenul de radiofotolumisnicenţă stă la baza unei metode
dozimetrice prin care centrele nu se anihilează în procesul de măsurare. Acest fapt permite
citirea repetată, de ori câte ori dorim, a unui dozimetru.
În esenţă, RFL este o fluorescenţă. Mecanismul RFL, în cadrul modelului benzilor de
energie, este prezentat în Fig. VI.15. Prin ionizarea provocată de iradiere, electronii eliberaţi din
BV ajung în BC; de aici ei sunt captaţi de capcanele create de prezenţa activatorilor, dând
naştere unor centre fotolumiscente şi, într-o etapă ulterioară, radiofotoluminiscente. Făcând
pentru moment abstracţie de fenomenul de regresie, centrele RFL sunt stimulate prin iradiere în
UV şi re-emit in vizibil fără a se depopula.
164
 Fig. VI.15: Mecanismul fenomenului de radiofotoluminiscenţă.

La stimularea cu radiaţii ultraviolete, materialele re-emit, pe de o parte, o radiaţie de

fluorescenţă tot în UV (peste care se adaugă componenta împrăştiată a radiaţiilor de stimulare),
iar pe de altă parte radiaţie luminoasă. Prin filtrare, se extrage numai radiaţia de fluorescenţă in
vizibil , care reprezintă în esenţă mărimea de răspuns a dozimetrului:
 RFL   RFL  UV  D , (6.78)

în care: UV – fluxul radiaţiilor ultraviolete, D – doza absorbită, iar RFL – o constantă de aparat

care, în fond, reprezintă eficienţa sa.

Cu toată existenţa filtrelor, o anumită radiaţie de fluorescenţă, care nu este generată prin
iradiere, este totuşi detectată simultan cu RFL, dând naştere unui semnal de fond PD. Prin
măsurarea acestei componente, sistemul dozimetric înregistrează o doză iniţială, denumită şi
predoză,
 PD
PD  , (6.79)
 RFL  UV
care trebuie scăzută din mărimea măsurată pentru a obţine doza absorbită reală.
Dozimetria prin RFL are o particularitate importantă: variaţia în timp a semnalului util RFL,
după iradierea cu radiaţii ionizante. Măsurările repetate asupra aceluiaşi dozimetru (principial
posibile în cazul acestei metode) nu dau totuşi acelaşi rezultat. Aceasta deoarece există o cinetică
a semnalului RFL. Imediat după iradiere, are loc o creştere a semnalului, denumită şi acumulare,

165
iar ulterior o descreştere numită regresie. Cinetica semnalului RFL este foarte complexă. Ea
depinde de mai mulţi factori dintre care, cei mai importanţi sunt:
- temperatura de stocare,
- concentraţia activatorului,
- compoziţia materialului de bază,
- transportul liniar de energie (TLE) al radiaţiei ionizante.
Nu există o teorie satisfăcătoare a acestei cinetici, dar se cunoaşte faptul că ea se datorează
proceselor de transfer al electronilor din capcane în centrele FL, din acestea în centrele RFL, şi
de aici, fie înapoi, fie în BV (vezi Fig. VI.15). Pentru limitarea variaţiei semnalului RFL (şi deci
reducerea incertitudinii de măsurare) au fost găsite metode experimentale.
 Construcţia dozimetrelor RFL şi a aparaturii asociate
Materialele radiofotoluminiscente (RFL) utilizate în dozimetrie prezintă o varietate mult mai
mică decât cele radiotermoluminiscente (RTL); Materialele RFL sunt practic variante ale
aceluiaşi material: sticla fosfatică dopată cu argint. Ele diferă în funcţie de procentul de
activator (Ag) şi de unele elemente de adaos.
Primele sticle folosite au fost cele cu Zef mare, produse în SUA, care se caracterizau
printr-o predoză ridicată şi o foarte pronunţată dependenţă a răspunsului de energie. Ulterior
sticlele au fost mult îmbunătăţite.
 Cerinţe:
- predoză redusă (erori sistematice de măsură mici),
- sensibilitate (eficienţă) RFL cât mai mare,
- dependenţă redusă de energie,
- stabilitate bună la agenţii mediului ambiant, în timpul iradierii şi stocării,
- cinetică favorabilă, caracterizată printr-o creştere rapidă şi o regresie lentă (sau nulă!).
 Dozimetrele RFL se prezintă sub forma unor cuburi, paralelipipede sau baghete cilindrice
din sticlă (de obicei încapsulate).
 Aparatul asociat de măsurare (fluorimetrul) cuprinde (Fig. VI.16):
a) generatorul de radiaţii UV de stimulare,
b) dispozitiv de fixare a dozimetrului,
c) dispozitiv de măsurare a mărimii de răspuns.

166
Fig. VI.16: Schema bloc de principiu a unui dozimetru RFL cu fluorimetru. 1 - sursă UV; 2 - filtru UV,
3 - sticlă dozimetrică, 4 - filtru in vizibil (> 500…600nm), 5 - fotomultiplicator electronic (FM), 6 - sursă
de alimentare cu înaltă tensiune, 7 – amplificator, 8 - instrument indicator.

a) Ca generator de UV se foloseşte de obicei o lampă cu vapori de mercur sub

presiune împreună cu filtrul corespunzător ( = 365 nm).
b) Sistemul de fixare a sticlei dozimetrice trebuie să fie etanş la lumină şi praf (sau alte
impurităţi). Radiaţia RFL este preluată, de obicei, la 900 faţă de direcţia de incidenţă a
radiaţiei UV. Aceasta pentru a reduce radiaţia UV împrăştiată.
c) Dispozitivul de măsurare constă dintr-un fotomultiplicator, un amplificator de curent şi
un instrument de măsură a intensităţii curentului electric.
 Dozimetria prin RFL este o metodă relativă. Calibrarea faţă de o metodă absolută (de
obicei metoda ionometrică) este obligatorie.
 Procedura de măsurare după expunerea la radiaţii ionizante cuprinde următoarele etape:
1) spălarea sticlei dozimetrice (pentru reducerea predozei),
2) tratamentul termic (spre exemplu, încălzirea timp de 15 min. la o temperatură de 1500 C)
pentru îmbunătăţirea cineticii.
3) tratament termic de revenire (1/2 h la 4000 C)
 Proprietăţi dozimetrice. Dozimetria prin RFL se caracterizează prin:
a) Domeniu de măsurare extins (0,1 mGy 1K Gy) cu unele probleme la ambele limite ale
domeniului.
167
b) Independenţa răspunsului de debitul dozei, dar există o puternică dependenţă de energie
(cu maxim la 40 KeV). Reducerea acestei dependenţe se face prin:
- reducerea lui Zef (prin reducerea concentraţiei de Ag) cu efecte nedorite asupra cineticii;
- utilizarea filtrelor (din mai multe materiale), ceea ce introduce o dependenţă nedorită a
răspunsului de direcţia radiaţiilor incidente.
- în prezent, ca şi în cazul dozimetriei fotografice, DRFL furnizează şi informaţii asupra
calităţii radiaţiei măsurate.
 Aplicaţii ale DRFL
Dozimetrele radiofotoluminiscente sunt folosite ca:
- sonde de echilibru electronic (când se măsoară expunerea),
- sonde Bragg-Gray (când se măsoară doza absorbită).
Principalul domeniu de aplicaţie este dozimetria individuală. Domeniul larg de măsurare (până
la valori mari ale dozei absorbite) permite folosirea dozimetrelor RFL şi în cazul
supraexpunerilor accidentale, când alte tipuri (ionizare, film) devin inutilizabile din cauza
saturaţiei. Datorită timpului lung de integrare (cel puţin un an) ele sunt folosite pentru
supravegherea mediului ambiant în jurul instalaţiilor energetice nucleare.
Dozimetrele RFL mai pot fi utilizate în: radiobiologie, radioterapie (fantome sau “in
vivo”), controlul dozimetric al cosmonauţilor. Dozimetria RFL, alături de DTL, tinde să
concureze supremaţia metodelor fotografice şi prin ionizare.

168
 VI.3 Dozimetria fotografică

VI.3.1 Generalităţi
Filmul fotografic a fost primul detector de radiaţii. Descoperirea radiaţiilor X (Roentgen,
1895) şi a radioactivităţii (Becquerel, 1896) sunt strâns legate de detecţia cu ajutorul emulsiei
fotosensibile. Toate radiaţiile ionizante impresionează filmul fotografic! Acesta poate fi
folosit pentru:
a) a obţine o imagine a fluenţei în câmpul de radiaţii;
b) măsurarea dozei absorbite (dozimetru fotografic).
Deşi punerea sa la punct a necesitat un efort intens de cercetare, utilizarea metodei
fotografice presupunând o serie de aspecte cantitative complexe, dozimetria fotografică este
astăzi o metodă de uz curent (în special în dozimetria individuală).
Metoda dozimetriei fotografice a rămas însă o metodă esenţial relativă, care necesită
calibrarea faţă de o altă metodă, cel mai frecvent cea bazată pe ionizare, pentru a furniza
rezultate cantitative.
 Domeniul de utilizare: în special la doze mici (de la 10-4 Gy până la zeci de Gy). Cu
îmbunătăţiri poate fi folosită şi la doze mai mari (până la 1 KGy).
Important!
Dozimetrul fotografic este integrator în timp. El “memorează” doza absorbită pe un
întreg interval de timp (până la prelucrarea sa) şi nu poate furniza informaţii referitoare la debitul
dozei (cel mult un debit mediu) şi nici la doza în timp real. În acest sens se aseamănă cu
dozimetrele chimice, deosebindu-se de dozimetrele prin ionizare, care furnizează debitul şi doza
în timp real.
Există un sortiment bogat de filme fotografice, utilizarea lor fiind variată. Lăsând la
o parte filmele sensibile la lumina vizibilă, există aplicaţii numeroase ale filmelor special
concepute pentru radiaţiile electromagnetice penetrante (spre exemplu, radiografia medicală şi
industrială, autoradiografia, etc.) şi detectarea urmelor particulelor direct ionizante (ceea ce
permite stabilirea fluenţei, naturii şi energiei particulelor).

169
 Observaţie
O particularitate importantă a detectorului fotografic este aceea că el permite nu numai
măsurarea unor mărimi dozimetrice (fluenţă, expunere, doză) dar şi a distribuţiei acestora în
spaţiu, cu o rezoluţie greu de concurat de alte metode dozimetrice.
 Avantajele dozimetriei fotografice:
- sensibilitate mare ( poate fi utilizată la doze mici),
- dimensiuni variabile ale sonde dozimetrice (incluzând dimensiuni foarte mici),
- funcţionarea ca dozimetru integrator şi păstrarea permanentă a înregistrării timp îndelungat,
- masă redusă,
- rezoluţie spaţială excelentă,
- independenţă de debit,
- poate furniza (în anumite condiţii) şi informaţii referitoare la spectrul energetic al
radiaţiilor detectate.
 Dezavantaje:
- dependenţa răspunsului de energia radiaţiilor,
- este o metodă relativă şi necesită repetate calibrări,
- sensibilitate la o serie de mărimi de influenţă (spre exemplu: procedura de developare,
temperatură, umiditate, timpul de stocare între expunere şi developare – care poate provoca
regresia imaginii latente),
- necesitatea unei stricte standardizări a procedurilor de lucru,
- consumul de materiale (filme, substanţe de developare, etc.),
- nu dă informaţii decât după un anumit timp de la iradiere.

V.3.2 Procesul fotografic

Filmul fotosensibil alcătuit din: emulsie fotografică - depusă pe una sau ambele feţe ale unui
suport transparent.
 Emulsia
- constă din: microcristale de halogenură de Ag (în principal AgBr, cu un conţinut redus de
iodură şi clorură) denumite granule sau grăunţi, dispersate în gelatină.
Dimensiunea granulelor este variabilă, între fracţiuni de m şi câteva m (0,1 m 10 m).

170
Granulele mici şi medii  rezoluţie mare, dar sensibilitate mică (sunt “lente”). Granule mari 
rezoluţie mai slabă, dar mai rapide.
 Gelatina: de bună calitate, preparată din oase şi piei de animale. Compoziţia exactă a
emulsiilor fotosensibile este complexă, incomplet explicată fizico-chimic şi constituie secret de
fabricaţie.
 Suportul filmului: din acetat de celuloză sau poliester, grosimea (0,10,2mm).
 Stratul de emulsie are grosimea  (1030) m şi este acoperit la suprafaţă cu încă un
strat foarte subţire (0,5 m) de gelatină (cu rol protector).
 Interacţiunea radiaţiilor electromagnetice penetrante cu emulsia fotografică
- se face prin intermediul electronilor secundari eliberaţi în emulsie ca urmare a efectului
Compton şi, la energii mari, producerii de perechi e   e  . Electronii secundari acţionează
asupra reţelei cristaline a halogenurii de Ag, compusă din ioni Ag+ şi Br-. În urma acestor procese
rezultă imaginea latentă.
 Imaginea latentă:
starea şi distribuţia unor granule care, prin apariţia pe suprafaţa şi în interiorul lor a unor atomi
de Ag elementar, pot fi reduse mai rapid prin acţiunea revelatorului la granule de Ag metalic,
acestea din urmă alcătuind în final imaginea vizibilă. Imaginea latentă nu este vizibilă. Ea devine
vizibilă după developare.

VI.3.3 Developarea imaginii latente

Prin developare se înţelege procesul de transformare a imaginii latente în imagine vizibilă.
Procesul de developare cuprinde mai multe faze:
I. revelarea: în contact cu soluţia de revelator (ce joacă rol de donator de electroni, sau
reducător), un număr mare de ioni de Ag se neutralizează, trecând în stare atomică, până când
întreaga granulă se reduce la Ag metalic. Dacă durata şi reactivitatea (potenţialul redox)
revelatorului sunt mult mărite, rezultă că şi alte molecule de AgBr pot fi reduse, ceea ce poate
duce la voalarea filmului. Revelarea poate fi chimică (argintul redus provine din emulsie) sau
fizică - sensibilitate mărită - (argintul redus provine din soluţie de revelator). Revelarea mai
poate fi de suprafaţă sau internă (acţionează şi asupra centrilor de sensibilitate din interiorul

171
granulei). Combinarea tipurilor de emulsie cu tipurile de revelare lărgeşte mult domeniul de doze
măsurabile.
II. Spălarea intermediară + stoparea într-o soluţie de acid acetic (coborârea ph-ului opreşte
revelarea şi neutralizează urmele alcaline de revelator).
III. Fixarea într-o soluţie acidă (în care principalul component este tiosulfatul de sodiu = agentul
fixator). Agentul fixator formează săruri complexe cu ionii de Ag care nu au suferit revelare,
săruri solubile în apă.
IV. Spălarea finală în care sunt îndepărtate ultimele urme de săruri solubile de Ag şi de fixator.
V. Uscarea în curent de aer cald (la temperaturi <50 0C).

V.3.4. Caracteristicile dozimetrului fotografic

În orice aplicaţie cantitativă a metodei fotografice (şi în primul în cea dozimetrică), mărimea
care serveşte ca măsură a răspunsului emulsiei fotosensibile la acţiunea radiaţiei ionizante
(cantitate, calitate) este gradul de înnegrire. Înnegrirea se datorează depozitului de Ag de pe
filmul expus la radiaţii. Înnegrirea filmului este descrisă de mărimea fizică numită densitate
optică de înnegrire, D , (pe scurt densitate). Definiţia cantitativă a densităţii se bazează pe
proprietatea filmului de a transmite parţial energia radiantă din spectrul vizibil. Fie R 0 fluxul

luminos incident pe film şi R T fluxul luminos transmis de film. Raportul

R T
 (6.80)
R 0
se numeşte transmitanţă, iar inversul său,
1 R 0
O  , (6.81)
 R T
este denumit opacitate.
Prin definiţie, densitatea optică de înnegrire este:
D  log 10 O  log 10 R 0 / R T . (6.82)
Densitatea optică este dată de granulele developate, opace, mai exact de aria şi densitatea
acestora pe unitatea de suprafaţă. Această dependenţă se exprimă, cu aproximaţie, prin relaţia lui
Nutting:
D  k an , (6.83)
172
în care k este o constantă ( 1,12), a - aria medie a proiecţiei în planul filmului a unei granule
developate, iar n - numărul de granule developate pe unitatea de arie (cm2).
O relaţie aproximativă pentru n este:
n  N 1  e  a  , (6.84)
unde N reprezintă numărul iniţial de granule existente în emulsie, iar  - fluenţa fotonilor
incidenţi pe emulsie. Relaţia (6.84) a fost scrisă în ipoteza că o singură interacţiune a unui foton
incident este suficientă pentru ca o granulă să devină developabilă (ipoteză nevalabilă pentru
lumină).
Din expresiile (6.83) şi (6.84) rezultă
D  k a N 1  e  a   , (6.85)
care pentru fluenţe reduse devine:
D  k a 2 N . (6.86)
Din relaţia (6.86) rezultă că:
- D  cu fluenţa (la valori mici ale acesteia),
- D  a2,
- D  cu grosimea emulsiei (prin N, care depinde de acest parametru).
După cum se ştie, pentru o energie dată, fluenţa energetică este proporţională cu fluenţa
particulelor, iar expunerea este proporţională cu fluenţa energetică:     X. În aceste condiţii,
rezultă că densitatea optică de înnegrire este proporţională cu expunerea ( D  X).
Măsurând densitatea optică cu densitometrul, se poate determina expunerea.
Variaţia densităţii optice în funcţie de expunerea X este de primă importanţă în
dozimetria fotografică. Reprezentarea grafică a acestei variaţii poartă numele de curbă
sensitometrică (vezi Fig. VI.17).
Sensibilitatea în expunere este tocmai raportul
D
 sX  . (6.87)
X
Studiul relaţiilor cantitative între densitatea optică şi expunere poartă numele de sensitometrie şi
stă la baza dozimetriei fotografice.

4
173
3
D

1
 Fig. VI.17: Curba sensitometrică la scară liniară.

În dozimetria radiaţiilor X şi  se obişnuieşte reprezentarea curbei sensitometrice la scară

semi-logaritmică, având ca abscisă logaritmul expunerii sau, mai frecvent, logaritmul expunerii
relative, normată la o valoare convenabil aleasă. Această reprezentare a curbei sensitometrice se
numeşte curbă caracteristică. (vezi Fig. VI.18).

C
D

E
Dm
DV

B
A

log Xrel

Fig. VI.18: Curba caracteristică

Se disting următoarele domenii şi valori caracteristice:

 Densitatea de voal ( D v ) - valoarea minimă a densităţii pentru filmul ne-expus. Densitatea
optică nu poate fi redusă sub această valoare (care depinde de tipul emulsiei, condiţiile de
stocare şi developare, etc). Densitatea peste voal se numeşte densitate netă:
D '  D - Dv . (6.88)

 Zona de neliniaritate inferioară (A - B) (sau “piciorul” curbei caracteristice),

174
 Zona de cuasi-liniaritate ( B - C),
 Zona de neliniaritate superioară, de saturaţie (sau “umărul” curbei caracteristice) (C - D),
 Densitatea maximă ( D m ) care pentru emulsiile moderne, este foarte ridicată şi nu se atinge
practic niciodată. Se defineşte densitatea normată,
D  Dv
Dn  , (6.89)
Dm  Dv

astfel încât curba caracteristică să aibă densitatea maximă D n  1 .

 Zona de solarizare (D-E), la care densitatea optică începe să scadă cu creşterea expunerii. În
această zonă, neutilizată în dozimetria fotografică, se obţine o inversiune a imaginii.

100

50
sX/sX (1MeV)

20

10

1
0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1
Ef (MeV)
Fig. VI.20: Sensibilitatea relativă a unui dozimetru fotografic în funcţie de energia fotonilor
incidenţi. Normarea s-a efectuat la 1 MeV.

Analiza efectuată până în prezent s-a limitat la ipoteza, enunţată mai sus, a unei energii
fixe a fotonilor. În cazul în care energia fotonilor este variabilă, sensibilitatea definită de relaţia
(6.87) suferă o variaţie puternică, variaţie care constituie răspunsul cu energia al sondei
dozimetrice (de o importanţă majoră în aplicaţii). Variaţia sensibilităţii cu energia este
determinată de variaţia coeficienţilor de interacţiune ai fotonilor cu bromura de Ag. Datorită
efectului fotoelectric, a cărui secţiune eficace este mare la energii mici, sensibilitatea este foarte

175
mare la energii mici ale fotonilor incidenţi (vezi Fig. VI.19). Să nu uităm că şi Ag şi Br sunt
elemente cu Z relativ mare [Z(Br) = 35, Z(Ag) = 47].
50
1
20
10
sX/sX (1MeV)

2
0,5

0,1
1 3
0,5

0,2
0,1
0,01 0,02 0,05 0,1 0,2 0,5 1
Ef (MeV)
Fig. VI.20: Influenţa filtrelor compensatoare asupra sensibilităţii relative a unui fotodozimetru. 1 –
fără filtre compensatoare; 2 – cu filtru de 0,5 mm Cu; 3 – cu filtru complex din şase elemente.

În aplicaţiile practice, raportul  SX /  SX 1MeV  trebuie redus. Excepţie face situaţia în care
tocmai această variaţie cu energia a sensibilităţii este folosită pentru a obţine informaţii
referitoare la compoziţia spectrală a radiaţiei incidente (calitatea radiaţiilor). Aplatizarea curbei
de variaţie a sensibilităţii cu energia se poate face prin folosirea filtrelor compensatoare. Acestea
pot fi dintr-un singur material (de exemplu: cupru) sau dintr-o combinaţie de materiale
suprapuse, cel mai complex fiind realizat din 6 elemente: cupru, bismut, aur, tantal, erbiu şi
gadoliniu (Fig. VI.20). Rezultatul poate fi considerat excelent dar are dezavantajul (pe lângă cele
ale complexităţii şi costului) că sensibilitatea devine puternic dependentă de unghiul de incidenţă
al radiaţiei, efect uşor de explicat prin variaţia grosimii efective străbătute de fotoni în filtre.
VI.3.5 Aplicaţii ale dozimetriei fotografice
Dozimetria fotografică este utilizată pe scară largă în domeniul controlului dozimetric
individual, în scop de radioprotecţie. Un alt domeniu important de utilizare al metodei
fotografice este acela al determinării distribuţiilor de doze în fantome, în vederea planificării
radioterapeutice.

176
 VI.4 Dozimetria chimică

VI.4.1 Principiile dozimetriei chimice

Dozimetria chimică se bazează pe efectele chimice ale interacţiunii radiaţiilor ionizante cu substanţa. Prin

efecte chimice înţelegem modificarea unor proprietăţi chimice ale substanţei ca urmare a faptului că

radiaţiile ionizante pot induce în substanţă anumite reacţii chimice din care rezultă specii chimice noi.

În principiu, orice sistem în care, sub acţiunea radiaţiilor, au loc efecte chimice
măsurabile, poate fi folosit ca indicator al dozei absorbite. Dacă sunt satisfăcute anumite
criterii, sistemul respectiv poate fi considerat dozimetru chimic.
Au fost studiate şi dezvoltate un număr foarte mare de sisteme de dozimetrie chimică (în
stare lichidă, solidă sau gazoasă). Dozimetrele chimice cu soluţie apoasă sunt cele mai
utilizate.
Principala mărime constantă de material este randamentul radiochimic G(x) . Deoarece
randamentul radiochimic este (încă) insuficient cunoscut, dozimetrele chimice efectuează, în
general, măsurări relative. Există o singură excepţie: dozimetrul feros-feric (Fricke), care este
totodată şi cel mai utilizat dozimetru chimic. Pentru acest dozimetru s-a stabilit valoarea
factorului G(x) şi s-au standardizat condiţiile de măsurare. Rezultă că dozimetrul Fricke este
absolut, celelalte dozimetre chimice fiind etalonate în raport cu el. În viitor, este posibil ca şi alte
dozimetre chimice să devină absolute.
Dozimetrele chimice se caracterizează printr-o sensibilitate redusă. Din acest motiv ele
pot fi utilizate numai în domeniul dozelor medii şi mari.
 Mecanismul acţiunii chimice a radiaţiilor ionizante:
i) crearea moleculelor excitate şi a ionilor (specii radiolitice primare);
ii) apariţia radicalilor liberi (specii radiolitice tranzitorii);
iii) apariţia unor molecule noi (specii radiolitice finale), în urma unor reacţii chimice (de
rearanjare, disociere, adiţie, recombinare, transfer, etc.) iniţiate de radicalii liberi (foarte reactivi).
 Avantajele dozimetriei chimice:
- varietate şi flexibilitate,

177
- slaba dependenţă de calitatea radiaţiei (cu excepţia energiilor foarte joase),
- limitele deosebit de înalte ale dozelor şi debitelor dozei la care poate fi utilizată,
- slaba dependenţă de temperatură şi de alte condiţii de mediu,
- similaritatea (în compoziţie) a sistemelor apoase cu ţesutul biologic,
- existenţa aparaturii adecvate de analiză într-un laborator cu dotare medie.
 Dezavantaje:
- sensibilitate redusă (metoda este inutilizabilă la doze mici, de exemplu în radioprotecţie),
- variaţia rezultatelor cu prezenţa anumitor impurităţi (sub formă de urme),
- variaţia rezultatelor cu durata scursă între preparare şi iradiere sau iradiere şi analiză,
- nu este o metodă în timp real (rezultatul se cunoaşte la un anumit timp după încetarea
iradierii),
- metoda este aplicabilă numai în cadrul (sau în cooperare cu) laboratorul de chimie
analitică.

VI.4.2. Metodele dozimetriei chimice

Abordarea cantitativă a dozimetriei chimice se bazează pe mărimea denumită randament
radiochimic, G(x). Prin definiţie,

G x  
cantitatea medie dintr - un produs de reactie radioindus
, (6.90)
energia medie cedata (de radiatie) pentru a - l produce
adică:
n x 
Gx   . (6.91)

Dacă n(x) se exprimă în moli iar  în Jouli, atunci:

Gx SI 
mol
. (6.92)
J
În practică se lucrează (de obicei), cu o altă mărime derivată din randamentul radiochimic. Este
vorba de factorul G. Prin definiţie, factorul G, reprezintă numărul de specii chimice
elementare (radicali, molecule etc.) nou produse ca efect al iradierii, pentru o energie
absorbită în proba iradiată egală cu 100 eV.
Orice dozimetru chimic trebuie să îndeplinească o cerinţă fundamentală: invarianţa lui G în
limite cât mai largi ale condiţiilor de utilizare a dozimetriei chimice.
178
 În cele ce urmează vom utiliza următoarele notaţii:

G P – randamentul pentru produşii intermediari (sau randamentul primar), şi

G(P) – randamentul pentru produşii finali.
Dacă un produs P apare în urma mai multor reacţii, la care participă produşii intermediari P 1, P2,
P3,… există, în mod evident, relaţia:
GP   GP1  GP2  GP3  ... . (6.93)

Se foloseşte uneori şi randamentul radiochimic de descompunere a unei specii prin radioliză,

notat cu G(-A), pentru o moleculă oarecare A.
Factorul G variază în limite foarte largi. G poate lua valori subunitare, dar poate lua şi valori
foarte mari, până la câteva mii. Realizarea unor valori mari (peste 20 … 30) presupune reacţii
în lanţ, care după cum s-a constatat, nu sunt favorabile dozimetriei (din cauza instabilităţii şi
nereproductibilităţii lor). După stabilizarea cu reactivi corespunzători (alcool etilic, rezorcinol,
etc.), G scade sub 30.
Fie n, numărul moleculelor (radicalilor) produşi prin absorbţia energiei    100 eV . În

aceste condiţii, rezultă:

n  molec.  n  molec. 
G    k c  , (6.94)
   100 eV     100 erg 

unde kc este un factor de conversie. Concentraţia molară a produsului radiochimic este:

 n 
C   , (6.95)
V N A m

în care  reprezintă numărul de moli ai noului produs, V, m şi  fiind volumul, masa şi,
respectiv, densitatea substanţei care alcătuieşte proba iradiată (NA – numărul lui Avogadro).
Din relaţiile (6.94) şi (6.95), ţinând seama de unităţi, rezultă doza absorbită în proba iradiată:
 C
D  9,64  10 6 . (6.96)
m  G
Expresia de mai sus, foarte simplă de altfel, stă la baza dozimetriei chimice. Exprimând
concentraţia molară în mol/l şi densitatea în gcm-3, doza absorbită rezultă în Gy.
 Exerciţiu

179
 Utilizând relaţiile de transformare adecvate, demonstraţi relaţia (6.96)!
Relaţia (6.96) ne permite evaluarea sensibilităţii dozimetriei chimice, dată de raportul
C
   G  10 7 . (6.97)
D
Spre exemplu, într-o probă cu densitatea  = 1g/cm3 şi randamentul pentru produşii finali G(P) =
10, iradiată până la absorbţia dozei de 1 Gy (100 rad), concentraţia produsului P este (de numai)
C  10-6 mol/litru. Valoarea foarte mică a concentraţiei molare este o dovadă a dificultăţilor
de ordin experimental pe care le întâmpină utilizatorul în măsurarea dozei absorbite prin
metoda dozimetriei chimice.
Mărimea măsurabilă (concentraţia molară C) se determină prin metodele chimiei
analitice. Ştiind C se calculează doza absorbită D. Metodele chimiei analitice sunt: titrarea,
conductimetria, polarografia, rezonanţa electronică de spin, spectrofotometria (cea mai folosită,
se măsoară variaţia densităţii optice a probei de studiat).

VI.4.3. Sisteme dozimetrice cu soluţie apoasă

La baza acestor sisteme stau fenomenele de descompunere a apei sub acţiunea radiaţiilor
ionizante (radioliza apei). Acestea sunt fenomene complexe ce includ un număr mare de reacţii
şi de produşi instabili. Deşi intens studiat, mecanismul radiolizei apei nu este (încă) pe deplin
înţeles. Radioliza apei – implică trei etape succesive:
I. Etapa fizică – prin interacţiunea cu radiaţia ionizantă au loc excitări şi ionizări primare
ale moleculelor de apă,
II. Etapa fizico-chimică, în care începe redistribuirea energiei moleculelor excitate şi
ionizate către cele din imediata apropiere,
III. Etapa chimică - speciile formate anterior difuzează şi reacţionează (între ele sau cu
celelalte molecule de apă).
Prima etapă este simbolizată prin reacţia
h
2H 2 O  H 2 O *  H 2 O   e  , (6.98)
în care: h desemnează energia radiaţiilor X sau gama, H2O* - moleculă de apă în stare excitată,
H2O+ - cation molecular, e- - electron secundar cu energie mare.

180
În următoarea etapă, au loc multiple reacţii cu formare de specii tranzitorii: radicali liberi, ioni
radicalici şi e- solvataţi (sau hidrataţi).
În ultima etapă, o parte din radicalii formaţi se recombină,
H  H  H 2 ,
OH  OH  H 2 O2 , (6.99)

OH  H  H 2 O ,
dar o parte rămân încă în stare metastabilă, putând apare şi radicalii noi (spre exemplu: HO2 –
radical hiperoxidic). În final apar reducători ( H şi eaq

), radicali oxidanţi ( OH ) şi produşi

moleculari: H2 şi H2O2 (apă oxigenată).

Dacă în locul apei pure sunt iradiate soluţii apoase, produşii tranzitorii reactivi
reacţionează cu substanţa dizolvată. Desfăşurarea reacţiilor este puternic influenţată de ph-ul
soluţiei şi de prezenţa oxigenului dizolvat.
Cel mai important sistem dozimetric în soluţie apoasă (singurul considerat absolut) este dozimetrul feros –

feric (Fricke) propus de H. Fricke (încă din1927 !)

Principiul său de funcţionare constă în oxidarea radiolitică a ionului Fe2+ (feros) în ion Fe3+
(feric), în soluţie acidă şi în prezenţa oxigenului. Determinarea după iradiere a concentraţiei
ionului feric permite calcularea dozei absorbite în substanţa de probă.
Compoziţia chimică a soluţiei Fricke standard este:
10-3 M FeSO4, sau Fe(NH4)2(SO4)2 şi 0,8 N H2SO4
plus un adaos de 10-3 M NaCl pentru desensibilizarea sistemului la prezenţa impurităţilor
organice. Soluţia trebuie să fie saturată cu aer (adică să conţină cca. 0,25 mM de O2).
Observaţie
Notaţia M din formulele de mai sus reprezintă M = mol/litru.
Schema simplificată a reacţiilor chimice care au loc într-un dozimetru feros – feric este:
Fe 2  OH  Fe 3  OH  ,
H  O2  HO2 , (6.100)

Fe 2  HO2  H   Fe 3  H 2 O2 ,

Fe 2  H 2 O2  Fe 3  OH  OH  .

181
Ca urmare a acestor reacţii, fiecare radical hidroxil OH oxidează un ion feros, fiecare radical
hidroperoxidic HO2 contribuie la oxidarea a trei ioni feroşi şi fiecare moleculă de apă oxigenată
H2O2 a încă doi ioni. În aceste condiţii, rezultă:
 
G Fe 3  GOH  3GH  2GH 2O2 . (6.101)

Pentru radiaţiile  de energii medii şi mari (spre exemplu, radiaţiile  ale 60

Co) randamentele
primare sunt:
GOH = 2,92, GH = 3,7, GH 2O2  0,78 . (6.102)

Valorile de mai sus sunt valabile în soluţie de 0,8 N H2SO4, în prezenţa oxigenului.
În final, pentru randamentul chimic al ionului feric, rezultă următoarea valoare:
GFe 3   15,6 0,5 . (6.103)
Concentraţia ionilor ferici se măsoară de obicei cu spectrofotometrul. Pentru calculul
dozei absorbite în materialul (soluţia) de probă se foloseşte relaţia (6.96).
Alt sistem dozimetric cu soluţie apoasă este dozimetrul ceric – ceros. Funcţionarea
acestuia se bazează pe reacţii de reducere (şi nu de oxidare, ca la sistemul feric-feros).
Soluţia: sulfat ceric (50%) + sulfat ceros (50%) în 0,8 N acid sulfuric.
În prezenţa produşilor de radioliză ai apei, are loc trecerea ionului ceric în ion ceros:
h
Ce 4  Ce 3 ,
(6.104)
 
G  Ce 4  2,3  0,1.

 Alte soluţii apoase:

soluţie de acid oxalic, soluţie de benzen şi chiar apă (cu condiţia folosirii de catalizatori, cum ar
fi KI).

VI.4.4. Alte sisteme de dozimetrie chimică

1. Sisteme bazate pe hidrocarburi halogenate: în principal cele clorurate (ex: cloroformul,
tetracloretilena, clorbenzenul, etc.). În toate aceste sisteme, produsul final este acidul
clorhidric (HCl).
2. Sisteme în fază gazoasă: cel mai cunoscut este oxidul nitros (N2O). Prin radioliză rezultă N,
O, NO, NO2 şi H2O3.

182
3. Sisteme în fază solidă: cei mai utilizaţi sunt polimerii (materiale plastice) care, sub acţiunea
radiaţiilor ionizante, îşi modifică unele proprietăţi fizice (proprietăţile de absorbţie a luminii,
spre exemplu).
Observaţie
Polimerii pot fi utilizaţi şi în soluţie. Efectul măsurabil constă în schimbarea vâscozităţii soluţiei.

183
 VI.5 Dozimetria calorimetrică

VI.5.1 Principii şi metode

Dozimetria calorimetrică este, ca şi cea prin ionizare, o metodă de măsurare veche (de la începutul secolului).

 Particularităţi:
- este o metodă complexă (utilizată numai în laboratoarele de specialitate); se bazează pe
efectul energetic cel mai direct al interacţiunii radiaţiilor ionizante cu substanţa:
transformarea energiei absorbite în mediul iradiat în căldură (energie internă a
mediului);
- este o metodă absolută; foloseşte etalonarea, dar cu metode absolut independente (de
obicei electrice).
Principiul dozimetriei calorimetrice pare simplu (la prima vedere). Energia absorbită de substanţa iradiată

se transformă, în ultimă analiză, în energie internă a acesteia şi se regăseşte fie în ridicarea temperaturii

corpului de probă iradiat, fie în schimbarea stării sale de agregare (prin topire sau vaporizare).

În aplicaţiile concrete, trebuie ţinut cont şi de alte fenomene care apar ca urmare a acţiunii radiaţiilor ionizante:

a) reacţii chimice endoterme,

b) modificarea reţelei cristaline a corpului de probă iradiat ,
c) pierderi de căldură (transferul de căldură către mediului ambiant).
 Sensibilitatea metodei
- este foarte mică. Astfel, 50 de cGy absorbiţi conduc la o modificare a temperaturii substanţei
iradiate cu T = 10-4 0C. Altfel spus, efectul termic este foarte slab. Ca urmare, metoda poate fi
folosită doar în domeniul dozelor medii şi mari.
 Clasificări
A. Din punctul de vedere al modului de interacţiune al fasciculului incident de radiaţii
ionizante, sunt:
a) calorimetre cu absorbţie totală (măsoară fluenţa fasciculului);
b) calorimetre dozimetrice (măsoară doza absorbită); fasciculul incident este parţial absorbit.
c) calorimetre radiometrice (măsoară caracteristicile sursei de radiaţii: activitate, timpi de
înjumătăţire, energii de dezintegrare, etc.); sursa se introduce în interiorul calorimetrului;
184
d) calorimetre utilizate în interiorul reactorului nuclear.
Practic, calorimetrele de tip c) şi d) nu se încadrează în obiectul cursului nostru.
B. Din punctul de vedere al metodei calorimetrice folosite, sunt:
1. calorimetre adiabatice,
2. calorimetre cvasi-adiabatice,
3. calorimetre izoterme,
4. calorimetre staţionare.
 Construcţia calorimetrului

Indiferent de metoda calorimetrică ce stă la baza funcţionării sale, un calorimetru este alcătuit din
trei părţi principale (Fig. VI.21):

1) corpul de probă iradiat, denumit şi absorbant sau corp activ termic (CAT);
2) învelişul exterior sau cămaşa; pentru interiorul calorimetrului ea reprezintă mediul ambiant;
3) mediul izolant termic; separă corpul de probă iradiat de învelişul exterior.

3 2
1

Fig. VI.21: Părţile principale ale unui calorimetru. 1 – corpul activ termic (CAT, sau absorbant);

2 – cămaşă; 3 – mediul izolant termic.

Corpul de probă iradiat, se presupune că are o conductibilitate termică ridicată. Din acest motiv,

temperatura trebuie să fie uniformă în volumul său.

185
 Mediul izolant termic are o capacitate calorică foarte mică, astfel încât, chiar dacă există un transfer termic de

căldură între corpul activ termic şi cămaşă, căldura nu se stochează în spaţiul dintre ele.

Observaţie

În cămaşă există, în cazul calorimetrelor dozimetrice, o discontinuitate sub formă de fereastră,

prin care fasciculul pătrunde şi iradiază absorbantul.
 Avantajele metodei:
- metodă eminamente absolută (poate fi etalonată independent),
- domeniu larg de doze măsurabile (mijlocii, mari),
- precizie destul de bună,
- flexibilitate în aplicaţii (ca urmare a numărului mare de variante).
- Dezavantaje:
- complexitate (necesită aparatură de laborator de înaltă precizie),
- sensibilitate redusă (inaplicabilitate la doze mici),
- necesitatea unor corecţii privind aportul sau pierderea de energie pe alte căi decât cele de
bază.

VI.5.2 Metodele calorimetriei

Principala problemă pe care trebuie să o rezolve o metodă calorimetrică este aceea a controlului
eventualului transfer de căldură dintre corpul activ termic şi mediul ambiant (cămaşa), prin
izolantul termic (niciodată perfect).
 Calorimetrul izoterm
O metodă de control, aparent cea mai simplă, este menţinerea absorbantului (corpului activ
termic) şi a cămăşii la temperaturi constante şi egale între ele (metoda izotermă):
T  Tc  const. (6.105)
în care:
T – temperatura corpului activ termic (CAT),
Tc – temperatura cămăşii.
Relaţia (6.105) stă la baza principiului funcţionare a calorimetrului izoterm.

186
 Corpul activ termic (CAT)
- absoarbe energie de la fasciculul incident de radiaţii ionizante. Pentru ca temperatura CAT să
rămână constantă [vezi relaţia (6.105)], trebuie ca energia absorbită să se transforme în
căldură latentă, adică să conducă la o transformare de fază. Din acest motiv, calorimetrele
izoterme au corpul activ termic (CAT) realizat din două faze ale aceleaşi substanţe (solid-
lichid, lichid-gaz), în echilibru termodinamic, temperatura CAT fiind cea a punctului de topire
sau de fierbere.
 Cămaşa constă dintr-un termostat cu o baie din aceleaşi două faze ale aceleaşi substanţe.
 Exemple de calorimetre izoterme:
- calorimetrul cu gheaţă – apă,
- calorimetrul cu azot lichid la fierbere,
- calorimetrul cu heliu lichid la fierbere.
Prin aportul de căldură latentă, transformarea de fază are ca rezultat creşterea proporţiei
uneia din faze (lichidă sau gazoasă). Volumul corpului activ termic se modifică. Această
modificare se determină prin măsurare, calculându-se apoi cantitatea de energie absorbită.
În cazul celorlalte metode calorimetrice, corpul activ termic este lăsat să se încălzească.
Rezultă un transfer termic de căldură către cămaşă, conform relaţiei:

 k  aT  Tc  ,
dQ
(6.106)
dt
unde:
Q – căldura pierdută de corpul activ termic prin izolantul termic (imperfect),
a – aria corpului activ termic,
k – coeficientul de transmisie a căldurii (în J/m2 sK).
Relaţia (6.106) exprimă legea de răcire a lui Newton, în care coeficientul k depinde de tipul
procesului de transfer a căldurii: convecţie, conducţie sau radiaţie.
Cu excepţia calorimetrelor izoterme, temperatura corpului activ termic variază după legea
dQ  mc(dT ) , (6.107)
în care:
m – masa corpul activ termic (CAT),

187
c – căldura masică a CAT.
Înlocuind (6.106) în (6.107), rezultă:
dT
 k
a
T  Tc  . (6.108)
dt mc
Vom nota:
a
K k , (6.109)
mc
coeficientul total de transfer al căldurii (sau modul de pierdere al căldurii)
În aceste condiţii, (6.108) devine:

  K T  Tc  .
dT
(6.110)
dt
Presupunem acum că, pe lângă pierderile de căldură, are loc şi un aport de energie,
dE
P , (6.111)
dt
fie sub forma debitului de energie radiantă, fie sub forma puterii electrice de etalonare.
Efectuarea bilanţului energetic conduce la ecuaţia fundamentală a calorimetriei:

  K T  Tc  ,
dT P
(6.112)
dt C
în care C = mc este capacitatea calorică a corpului activ termic (CAT). Rearanjată în funcţie de
variabila de interes, (6.112) devine:

 KC T  Tc 
dT
PC (6.113)
dt
Integrând această ecuaţie, obţinem:


T  T0 e  Kt  Tc 1  e  Kt  P
KC
 
1  e  Kt , (6.114)

în care T0 este temperatura corpului activ termic la t = 0.

 Demonstraţia ecuaţiei (6.114)
Pentru a găsi soluţia ecuaţiei (6.112), ecuaţie de gradul I, neomogenă,

 K T  Tc   ,
dT P
(6.112’)
dt C
rezolvăm mai întâi ecuaţia omogenă

188
  K T  Tc   0 .
dT
(6.115)
dt
Separând variabilele, obţinem:
dT
  K dt , (6.116)
T  Tc
de unde rezultă

ln T  Tc    K t  c' .
dT
T T c
  K  dt  (6.117)

în care c’ este o constanta de integrare care se găseşte din condiţiile iniţiale (la t = 0, T = T0),
adică
c'  ln T0  Tc  . (6.118)
Înlocuind (6.118) în (6.117), rezultă
ln T  Tc    Kt  ln T0  Tc  , (6.119)
adică
 T  Tc  T  Tc
ln     K t   e K t , (6.120)
 T0  Tc  T0  Tc

de unde obţinem
T  Tc  T0  Tc e  K t . (6.121)
Soluţia ecuaţiei omogene este
T  Tc  T0  Tc  e  K t (6.122)
iar soluţia ecuaţiei neomogene va fi de forma
T  Tc  T0  Tc e  K t  F t  . (6.123)
Pentru a găsi funcţia F(t) înlocuim soluţia (6.123) în (6.112’) şi obţinem:
dF P
 KF  . (6.124)
dt C
Rezolvăm ecuaţia (6.124):
dF  P  dF
 K  F      K dt ,
dt  CK 
F
P
CK

189
 dF  P 
 P
  K  dt  ln  F 

   Kt  c' ' .
CK 
F
CK
 P 
La t = 0, F = F0 şi ln  F0    c' ' , deci
 CK 
P
F
CK   K t  F  P   F  P e  K t .
ln  0 
P CK  CK 
F0 
CK
În particular, pentru F0 = 0, rezultă:

F
P
CK
 
1  e K t . (6.125)

Înlocuind (6.125) în (6.123), după rearanjarea termenilor, obţinem soluţia finală (6.114).

Dintre mărimile care apar în ecuaţiile (6.112) - (6.114) se măsoară, în principiu,

temperaturile (T, T0, Tc) şi timpul (t), iar K (sau k), c (sau C), se măsoară independent sau se
calculează (sau se determină în calorimetrul dat prin etalonare electrică). Scopul final constă în
determinarea aportului de energie

dE
P . (6.126)
dt
Ecuaţiile (6.112) - (6.114) descriu, în general, toate metodele calorimetrice (cu excepţia celei
izoterme).
 Metoda adiabatică
- presupune controlul variaţiei temperaturii cămăşii (Tc) astfel încât să crească
simultan cu T (temperatura CAT), păstrându-se tot timpul egalitatea:
T  Tc (dar variabile). (6.127)
În aceste condiţii, (6.112) devine:
dT
PC . (6.128)
dt
Relaţia (6.128) exprimă o creştere liniară a temperaturii CAT. Puterea absorbită se
determină din panta dreptei T(t).

190
 De unde provine denumirea de “adiabatică” ? Din faptul că T = Tc (variabile), ceea ce
înseamnă că transferul de căldură dintre corpul activ termic şi cămaşă este eliminat.

În practică pot apare însă pierderi de căldură a corpului activ termic (sistemul este
imperfect). De aceea se preferă utilizarea metodei la doze mari.
 Metoda cuasi-adiabatică
- este o variantă a metodei adiabatice, dezvoltată tocmai pentru a controla pierderile
reziduale de căldură; se admite existenţa unei relativ mici diferenţe de temperatură între
cămaşă şi corpul activ termic. Temperatura cămăşii (Tc) este menţinută constantă prin
termostatare.
O altă variantă, mai complexă, a metodei cuasi-adiabatice este aceea în care T-Tc 
constant iar T variază simultan cu Tc (metoda cuasi-adiabatică aservită).
 Metoda staţionară (a fluxului de căldură, sau încă, a cămăşii izoterme)
- presupune Tc = constant (prin termostatare), iar T0  Tc. Prin iradiere corpul activ
termic se încălzeşte, T creşte, putând depăşi Tc până se atinge o stare staţionară, de echilibru,
în care puterea primită o egalează pe cea pierdută către cămaşă (vezi Fig. VI.22)

Tf
T

Tc

T0
t
Fig. VI.22: Variaţia temperaturii absorbantului în metoda staţionară.

Temperatura CAT creşte exponenţial până atinge Tf (temperatura stării staţionare).

Pentru timpi lungi de iradiere (t  ), ecuaţia (6.114) devine:
P
T f  Tc  , (6.129)
KC
de unde
P
T f  Tc  , (6.130)
KC
191
şi
P  KC T f  Tc  . (6.131)

Există variante ale metodei adiabatice (metoda cinetică şi metoda ciclică). De

asemenea, există calorimetre cu mai multe corpuri (calorimetre diferenţiale).

VI. 5.3 Măsurarea şi controlul temperaturii; etalonarea electrică

 Măsurarea temperaturii
-se face de regulă pe cale electrică. Se pot folosi trei categorii de traductori: termocuple, termometre cu rezistenţă
metalică, termistori.

a) Termocuplul se bazează pe efectul termoelectric (Seebek, 1821). Efectul constă în generarea

unei tensiuni electromotoare într-un circuit format din două conductoare din metale (sau aliaje)
diferite, dacă între cele două joncţiuni dintre conductoare există o diferenţă de temperatură.
 Controlul temperaturii
- se poate face tot pe cale electrică folosind efectul termoelectric invers (Peltier, 1834). Dacă
termocuplul nu este folosit ca generator, ci dimpotrivă, este alimentat la borne de o sursă de
t.e.m, joncţiunea celor două metale diferite absoarbe (sau degajă) căldură (în funcţie de sensul
curentului).
b) Termometrul cu rezistenţă (metalică) este un traductor pasiv care constă dintr-un rezistor
montat în corpul a cărui temperatură se măsoară. Rezistenţa variabilă R(t) se măsoară printr-o
schemă în puncte.
c) Termistorul are următoarele caracteristici:
- este un traductor rezistiv de temperatură;
- este compus dintr-o combinaţie de oxizi metalici (oxizi de mangan, nichel, cobalt, etc.);
- are un coeficient de temperatură negativ (- 410-2 K) (de aproximativ 10 ori mai mare
decât cel al termometrului cu rezistenţă metalică);
- sensibilitate ridicată; larg folosit în calorimetrie;
- are totuşi un dezavantaj: neliniaritatea pronunţată a curbei R(t) (vezi Fig. VI.23).
Se disting două tipuri de control şi comandă a temperaturii:
1. control static – menţinerea temperaturii cămăşii constantă; utilizat în: metoda cuasi-adiabatică şi metoda staţionară;

2. control dinamic – aservirea temperaturii cămăşii la cea a corpului activ termic; utilizat în
metoda adiabatică şi metoda cuasi-adiabatică aservită.
192
 6
10
4
10
Termistor
2
10

(cm)
1
-2
10
-4
10
10
-6 Pt
-100 0 100 200 300 400 500
T(C)

Fig. VI.23: Variaţia cu temperatura a rezistivităţii termometrului cu rezistenţă de platină în

comparaţie cu cea a termistorului.

Controlul static se poate realiza:

a) ca în metoda izotermă, punând cămaşa în contact cu o baie de gheaţă şi apă, care
alcătuieşte un al treilea înveliş (mantaua). Temperatura cămăşii este astfel termostatată la
00C (Tc = 00C). Pentru alte temperaturi se pot găsi alte amestecuri bifazice.
b) printr-un sistem electric (metodă mai flexibilă). Cămaşa este prevăzută cu termometru,
sistem de încălzire-răcire şi reacţie negativă de stabilizare.
Sunt utilizate:
i) termometrele cu termocupluri; t.e.m. poate, prin amplificare, să comande un dispozitiv
cu efect Peltier care să readucă temperatura unei joncţiuni la egalitate cu temperatura
celeilalte joncţiuni (menţinută la o temperatură constantă, de referinţă).
ii) termostatele prevăzute cu termistor în punte şi cu rezistor de încălzire prin efect
Joul; stabilizarea are loc la o temperatură Tc mai mare decât temperatura mediului
ambiant. Tensiunea de dezechilibru a punţii, amplificată, comandă un releu care închide
circuitul rezistorului de încălzire (Fig. VI.24), ori de câte ori Tc coboară sub temperatura
dorită (reglată prin reostatul de referinţă din punte). Se pot obţine stabilităţi de
temperatură de ordinul 10-3 …10-4 0C.
 Controlul dinamic
Pentru controlul dinamic se poate adapta o schemă similară cu cea din Fig. VI.24. Există însă o
deosebire importantă: în punte se conectează doi termistori, unul în corpul activ termic şi unul
193
în cămaşă. Puntea se dezechilibrează ori de câte ori corpul activ termic se încălzeşte prin
iradiere, şi T  Tc. Rezistorul de încălzire aduce din nou puntea la echilibru.

Fig.VI.24: Schema de principiu a unui sistem static de control a temperaturii cămăşii. R – reostat de
referinţă pentru alegerea temperaturii stabilizate, RT – rezistor de încălzire, D – detector de dezechilibru,
A – amplificator, Rl – releu, Rt – rezistenţa termistorului.

 Etalonarea electrică
Deşi calorimetrele permit măsurare absolută a mărimilor dozimetrice, aceasta nu înseamnă
absenţa operaţiunii de etalonare (calibrare). Pentru etalonare se pot folosi: calculul şi/sau
metodele electrice.
Calculul se bazează pe ecuaţiile (6.110), (6.112), (6.128) sau (6.131) şi presupune
cunoaşterea exactă a unor constante de instrument: K, C, etc.
Etalonarea electrică este o metodă complet independentă. Substituind în aceleaşi
ecuaţii o putere P cunoscută, constantele menţionate mai sus pot fi eliminate prin sistemul de
ecuaţii astfel format. Din acest motiv, calorimetrele dozimetrice sunt, în general, prevăzute cu
un sistem de încălzire rezistivă pentru absorbant. Se recomandă ca etalonarea să se efectueze
în condiţii similare cu iradierea, din punct de vedere al energiei, puterii, variaţiei de temperatură,
etc.

VI. 5.4. Aplicaţii ale calorimetriei în dozimetrie

a) Calorimetrele cu absorbţie totală (calorimetrele de fascicul) sunt folosite pentru măsurarea
fluenţei energetice. Absorbantul este metalic, astfel încât:
- posedă o conductibilitate termică ridicată,
194
 - are coeficient de absorbţie mare,
- are o bună stabilitate la iradiere (fără reacţii chimice radioinduse).
Pentru energii mari ale radiaţiilor X şi , absorbantul se realizează din blocuri de plumb
sau wolfram. La energii mici, absorbţia se face în foiţe de aur. În absorbant (corpul activ termic)
se introduce un termometru (de obicei termistor), precum şi o rezistenţă de încălzire şi etalonare
electrică (vezi şi Fig. VI.25)

Fig. V.25: Calorimetru cu absorbţie totală. 1) absorbant din Pb, 2) cămaşă termostatată, 3) spaţiu
vidat, 4) baie de ulei, 5) fereastră de cupru, 6) fascicul de radiaţii , 7) termistor, 8) rezistor de încălzire.
Calorimetrul din Fig.VI.25 are cămaşa termostatată cu ajutorul unei băi izoterme de apă
(sau ulei); El este destinat măsurării prin metoda staţionară sau adiabatică. Izolaţia termică între
corpul activ termic şi cămaşă este asigurată de un spaţiu vidat, în care corpul activ termic este
suspendat prin fire subţiri de material plastic.
b) Calorimetrele pentru măsurarea dozei sunt instalaţii mai complexe şi mai
pretenţioase. Aceasta deoarece ele sunt sonde dozimetrice în sensul descris în paragraful V.3.
Dimensiunile lor trebuie să fie reduse, pentru a nu perturba câmpul de radiaţii. În plus, corpul
activ termic trebuie învelit într-un strat de material cu grosimea aproximativ egală cu parcursul
electronilor secundari, rol jucat, de obicei, de cămaşă. În aceste condiţii, calorimetrele trebuie să
fie omogene, adică să aibă absorbantul (corpul activ termic) şi cămaşa din acelaşi material. În al
treilea rând, interesează doza absorbită într-un anumit material, cel mai adesea într-un material
echivalent ţesut (în vederea etalonării camerelor de ionizare în unităţi de doză pentru dozimetria
clinică), sau în apă (pentru etalonarea dozimetrelor chimice în soluţii apoase). În ambele cazuri
există posibilitatea unor reacţii chimice endoterme competitive care reprezintă surse de eroare ce

195
trebuie corectate. Pentru evitarea acestei dificultăţi, sau folosit ca materiale pentru calorimetrele
omogene carbonul (grafitul) şi, uneori, aluminiul, ca materiale cu Z mic, fără a fi însă propriu-zis
echivalente ţesutului muscular.
Un calorimetru omogen pentru măsurarea dozei şi etalonarea camerelor de ionizare, în
special pentru dozimetria clinică, a fost elaborat în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru
Energie Atomică (A.I.E.A). El este realizat practic în întregime dintr-un material echivalent
ţesut, compus din polietilenă cu amestec de grafit, material conductor electric. De mici
dimensiuni, calorimetrul permite atingerea unei precizii  1%, prin metoda adiabatică aservită.

196