Giuglea Laurențiu Gabriel

1 RAD - Taxa I

REFERAT – ORGANIZAREA LABORATORULUI

PROTECȚIA MUNCII

RADIAȚII X
 Radiația X

Radiația (razele) X sau radiația (razele) Röntgen sunt radiații

electromagnetice ionizante, cu lungimi de undă mici, cuprinse între 0,01 și
100 Å (ångström). Razele X formează radiația X, o formă de radiație
electromagnetică. Cele mai multe raze X au o lungime de undă cuprinsă
între 0,01 și 10 nanometri, corespunzând frecvențelor cuprinse între 30
petahertz și 30 exahertz (3 × 10 16 Hz până la 3 × 1019 Hz) și energii
cuprinse între 100 și 110 keV. Lungimile de undă cu raze X sunt mai scurte
decât cele ale razelor UV și de obicei sunt mai lungi decât cele ale
radiațiilor gamma. În multe limbi, radiația X este menționată cu termeni
care denotă radiația Röntgen, după ce omul de știință german Wilhelm
Röntgen [1], care de obicei este creditat ca descoperitor, și care l-a numit
radiația X pentru a indica un tip de radiație necunoscut.
Există două tipuri de raze X:
Razele X cu energii fotonice ridicate (mai mari de 5-10 keV, sub
lungimea de undă de 0,2-0,1 nm) se numesc raze X dure, în timp ce cele
cu energie mai mică se numesc raze X moi. Datorită capacității lor de
penetrare, razele X sunt utilizate pe scară largă pentru a imagina interiorul
obiectelor, de exemplu în radiografia medicală și securitatea aeroportului.
Termenul de raze X este folosit metonimic pentru a se referi la o imagine
radiografică produsă utilizând această metodă, în plus față de metoda în
sine. Deoarece lungimile de undă ale razelor X sunt similare cu
dimensiunile atomilor, ele sunt, de asemenea, utile pentru determinarea
structurilor de cristal prin cristalografie cu raze X. Prin contrast, razele X
moi sunt ușor absorbite în aer; lungimea atenuării a 600 de eV (~ 2 nm)
raze X în apă este mai mică de 1 micrometru.
 Proprietăți
Fotonii cu raze X transporta suficientă energie pentru a ioniza atomii
și pentru a întrerupe legăturile moleculare. Aceasta face ca acesta să fie un
tip de radiație ionizantă și, prin urmare, dăunătoare țesutului viu. O doză
foarte ridicată de radiații într-o perioadă scurtă de timp provoacă boală prin
radiații, în timp ce dozele mai mici pot da un risc crescut de cancer indus
de radiații. În imagistica medicală, acest risc crescut de cancer este, în
general, mult mai mare decât beneficiile examinării. Capacitatea ionizantă
a razelor X poate fi utilizată în tratamentul cancerului pentru a ucide
celulele maligne folosind radioterapia. De asemenea, este utilizat pentru
caracterizarea materialelor utilizând spectroscopia cu raze X.
Lungimea de atenuare a razelor X în apă arătând marginea de
absorbție a oxigenului la 540 eV, dependența de energia 3 a fotosaborbției,
precum și o nivelare la energii fotonice mai mari din cauza împrăștierii
Compton. Lungimea atenuării este de aproximativ patru ordine de mărime
mai mare pentru razele X (jumătatea dreaptă), comparativ cu razele X moi
(jumătatea stângă).
Razele X pot traversa obiecte relativ groase fără a fi mult absorbite
sau împrăștiate. Din acest motiv, razele X sunt utilizate pe scară largă
pentru a imagina interiorul obiectelor opace vizuale. Cele mai des întâlnite
aplicații sunt în radiografia medicală și în scanerele de securitate ale
aeroportului, dar tehnicile similare sunt de asemenea importante în
industrie (de exemplu, radiografia industrială și scanarea CT industrială) și
cercetarea (de exemplu CT de animale mici). Adâncimea de penetrare
variază cu câteva ordini de mărime pe spectrul de raze X. Aceasta permite
ajustarea energiei fotonice pentru aplicație astfel încât să asigure o
transmisie suficientă prin obiect și în același timp să asigure un contrast
bun în imagine.
Razele X au lungimi de undă mult mai scurte decât lumina vizibilă,
ceea ce face posibilă cercetarea structurilor mult mai mici decât se poate
vedea utilizând un microscop normal. Această proprietate este folosită în
microscopia cu raze X pentru a obține imagini de înaltă rezoluție și, de
asemenea, în cristalografia cu raze X pentru a determina pozițiile atomilor
în cristale.

Razele X se pot obține în tuburi electronice vidate, în care electronii

emiși de un catod incandescent sunt accelerați de câmpul electric dintre
catod si anod (anticatod). Electronii cu viteză mare ciocnesc anticatodul
care emite radiații X. Electronii rapizi care ciocnesc anticatodul
interacționează cu atomii acestuia în două moduri:
Electronii, având viteză mare, trec prin învelișul de electroni al
atomilor anticatodului și se apropie de nucleu. Nucleul, fiind pozitiv, îi
deviază de la direcția lor inițială. Când electronii se îndepartează de
nucleu, ei sunt frânați de câmpul electric al nucleului; în acest proces se
emit radiații X.
La trecerea prin învelișul de electroni al atomilor anticatodului,
electronii rapizi pot ciocni electronii atomilor acestuia. În urma ciocnirii, un
electron de pe un strat interior (de exemplu de pe stratul K) poate fi
dislocat. Locul rămas vacant este ocupat de un electron aflat pe straturile
următoare (de exemplu de pe straturile L, M sau N). Rearanjarea
electronilor atomilor anticatodului este însoțită de emisia radiațiilor X.
 Proprietățile radiațiilor X
Ele prezintă următoarele proprietăți:
- în vid ele se propagă cu viteza luminii;
- impresionează plăcile fotografice;
- nu sunt deviate de câmpuri electrice și magnetice;
- produc fluorescența unor substanțe (emisie de lumină);
Exemple de substanțe fluorescente: silicat de zinc, sulfurǎ de cadmiu,
sulfurǎ de zinc, care emit lumina galben-verzuie.
- sunt invizibile, adică spre deosebire de lumină, nu
impresionează ochiul omului;
- pătrund cu ușurință prin unele substanțe opace pentru lumină,
de exemplu prin corpul omenesc, lamele metalice cu densitate mică, hârtie,
lemn, sticlă ș.a., dar sunt absorbite de metale cu densitatea mare (de
exemplu: plumb). Puterea lor de pătrundere depinde de masa atomică și
grosimea substanței prin care trec.
- ionizeazǎ gazele prin care trec. Numǎrul de ioni produși indica
intensitatea radiațiilor. Pe această proprietate se bazeazǎ funcționarea
detectoarelor de radiații.
- au acțiune fiziologicǎ, distrugând celulele organice, fiind, în
general, nocive pentru om. Pe această proprietate se bazeazǎ folosirea lor
în tratamentul tumorilor canceroase, pentru distrugerea țesuturilor bolnave.
Deoarece descoperirea lui Röntgen ca razele X pot identifica
structurile osoase, radiografiile au fost folosite pentru imagistica medicala.
Până în 2010, au fost efectuate 5 miliarde de examinări medicale la nivel
mondial. Expunerea la radiații din imagistica medicală în 2006 a
reprezentat aproximativ 50% din expunerea totală la radiațiile ionizante din
Statele Unite.
 Radiografia proiecțională este practica de a produce imagini
bidimensionale utilizând radiatia cu raze X. Oasele conțin mult calciu, care
datorită numărului său atomic relativ ridicat absoarbe razele x eficient.
Aceasta reduce cantitatea de raze X care ajung la detector în umbra
oaselor, făcându-le să fie vizibile clar pe radiograf. Plămânii și gazul prins,
de asemenea, apar în mod clar din cauza absorbției mai scăzute în
comparație cu țesutul, în timp ce diferențele dintre tipurile de țesut sunt mai
greu de văzut. Radiografiile proiecționale sunt utile în detectarea patologiei
sistemului schelet, precum și în detectarea unor procese de boală în
țesutul moale. Unele exemple notabile sunt radiografia toracică foarte
comună, care poate fi utilizată pentru a identifica bolile pulmonare cum ar fi
pneumonia, cancerul pulmonar sau edemul pulmonar și radiografia
abdominală, care poate detecta obstrucția intestinului (sau intestinului),
aerul liber (din perforațiile viscerale) și fluidul liber (în ascite). Radiografiile
pot fi, de asemenea, utilizate pentru a detecta patologia, cum ar fi pietrele
de biliară (rareori radiopatice) sau pietrele la rinichi care sunt deseori (dar
nu întotdeauna) vizibile. Radiografiile simple cu raze X sunt mai puțin utile
în imagistica țesuturilor moi, cum ar fi creierul sau mușchiul. O zonă în care
radiografiile proiecționale sunt utilizate pe scară largă este evaluarea
modului în care un implant ortopedic, cum ar fi un genunchi, șold sau
înlocuitor de umăr, este situat în corp în raport cu osul din jur. Acest lucru
poate fi evaluat în două dimensiuni de la radiografii simple sau poate fi
evaluat în trei dimensiuni dacă se folosește o tehnică numită "înregistrare
2D la 3D". Această tehnică presupune negarea erorilor de proiecție
asociate cu evaluarea poziției implantului de la radiografiile simple.
 Măsura capacității de ionizare a razelor X se numește expunere:

 Coulombul pe kilogram (C / kg) este unitatea SI a expunerii la

radiațiile ionizante și este cantitatea de radiație necesară pentru a crea
un coulomb de încărcare a fiecărei polarități într-un kilogram de materie.
 Röentgen (R) este o unitate tradițională de expunere învechită, care
reprezintă cantitatea de radiație necesară pentru a crea o unitate
electrostatică de încărcare a fiecărei polarități într-un centimetru cub de
aer uscat. 1 roentgen = 2,58 x 10-4 C / kg.

Cu toate acestea, efectul radiației ionizante asupra materiei (în

special a țesutului viu) este mai strâns legat de cantitatea de energie
depusă în ele, în loc de încărcarea generată. Această măsură a
absorbției de energie se numește doza absorbită:

 Gray (Gy), care are unități de (jouli / kilogram), este unitatea SI a

dozei absorbite și este cantitatea de radiații necesară depunerii unui
joulu de energie într-un kilogram de orice fel de materie.

 Rad este unitatea tradițională corespunzătoare (învechită), egală cu

10 millijouli de energie depusă pe kilogram. 100 rad = 1 gray Doza
echivalentă este măsura efectului biologic al radiației asupra țesutului
uman. Pentru raze X este egal cu doza absorbită.

 Omul echivalent Roentgen (rem) este unitatea tradițională de doză

echivalentă. Pentru raze X este egal cu rad, sau, cu alte cuvinte, 10
millijouli de energie depus pe kilogram. 100 rem = 1 Sv.
 Sievert (Sv) este unitatea SI a dozei echivalente și, de asemenea, de
doză eficientă. Pentru raze X, "doza echivalentă" este egală numeric cu
un Gray (Gy). 1 Sv = 1 Gy. Pentru "doza efectivă" de raze X, de obicei
nu este egală cu un gray (Gy).

In general, considerată invizibilă pentru ochiul uman, în cazuri

speciale pot fi vizibile raze X. Brandes, într-un experiment la scurt timp
după hârtia de referință din 1895 a lui Röntgen, a raportat după
adaptarea întunecată și plasându-și ochiul în apropierea unui tub de
raze X, văzând o strălucire slabă "albastru-cenușie", care părea să aibă
originea în ochiul însuși. După ce a auzit acest lucru, Röntgen și-a
revizuit cărțile și a găsit că și el văzuse efectul. Când plasa un tub cu
raze X pe partea opusă a unei uși de lemn, Röntgen observase aceeași
strălucire albastră, care părea că emana din ochiul însuși, dar credea că
observațiile sale sunt falsificate pentru că a văzut efectul numai când a
folosit un singur tip de tub. Mai târziu, el și-a dat seama că tubul care a
creat efectul a fost singurul suficient de puternic pentru a face ca
strălucirea să fie vizibilă, iar experimentul a fost ulterior repetabil.

Cunoașterea faptului că razele X sunt de fapt vizibile puțin pentru

ochiul liber adaptat la întuneric au fost în mare parte uitate astăzi; acest
lucru se datorează, probabil, dorinței de a nu se repeta ceea ce ar putea
fi văzut acum ca un experiment periculos și potențial dăunător cu radiații
ionizante. Nu se știe ce mecanism exact în ochi produce vizibilitatea: ar
putea fi datorată detectării convenționale (excitarea moleculelor de
rodopsină din retină), excitației directe a celulelor nervoase retiniene
sau detectării secundare prin intermediul, de exemplu, a inducției cu
raze X de fosforescență în globul ocular cu detectarea retiniană
convențională a luminii vizibile produse secundar.

Deși razele X sunt altfel invizibile, este posibil să se vadă ionizarea

moleculelor de aer dacă intensitatea fasciculului de raze X este suficient
de mare.