Zincarea termica

Masterand: Larisa Cretu

Introducere
Zincul este un element chimic care are simbolul Zn, masa atomica de 65,4 cu
numarul atomic 30. Zincul este un metal de culoare albastruie spre alb, care devine
maleabil in jurul a 100°-150 °C. De asemenea poseda proprietati amfotere, dizolvandu-se
atat in acizi cat si in solutii concentrate de hidroxizi alcalini cu formare de zincati. Se
obtine din minereuri si din compusi, fiind folosit in aliaje cu alte metale pentru protejarea
acestora impotriva oxidarii (ruginirii). In prezent el este reciclat in proportie de 30%, cu
sanse sa ajunga la 80%.<
• densitatea: 7,13 g/cm³
• punct de topire: 419°C
• punct de fierbere: 907°C
• densitatea Vickers: cca. 40-100HV
Zincul aduce o multitudine de beneficii economice si sociale pentru societate, omul
gasind o gama larga de utilizari pentru acest element natural versatil, cu aplicatii in multe
industrii.
Caracteristicile protectoare ale zincului fata de produsele feroase sunt evidente în
special în atmosfere uscate si lipsite de poluanti cum ar fi SO 2, CO2, HCl. Din acest motiv,
proiectantii si inginerii trebuie sa aleaga acoperirea cu zinc corespunzatoare fiecarei aplicatii
în parte, tinand cont de calitatea atmosferei în care va lucra produsul zincat.
Datorita rezistentei sale mari la actiunea agentilor atmosferici, precum si a
maleabilitatii sale, zincul are multe utilizari in industrie. Se foloseste in industria
metalurgica drept element de aliere; in industria chimica, drept reducator si pentru
obtinerea oxidului de zinc; in industria electrotehnica, drept catod pentru elementele
galvanice. Cele mai mari cantitati de zinc se folosesc pentru protectia anticoroziva a
produselor din otel si fonta, asigurand o buna rezistenta prin dublul sau efect protector
(fizic si chimic).
Zincul ca si plumbul, in diferite combinatii chimice si aliaje sub forma de pigmenti,
este utilizat in constructii pentru vopsire, iar sub alte forme, in industria textila, in lucrarile
tipografice, in medicina etc. Combinatile zincului cu cea mai larga utilizare industriala
sunt: oxidul de zinc, sulfatul de zinc, ferocianura de zinc, galatul de zinc, stearatul de
zinc, sulfura de zinc, tetraoxicromatul de zinc. Zincul mai are utilizari si sub forma unor
compusi organici, ca dimetil-zincul si dietil-zincul.

Zincul - Proprietati chimice

Zincul se dizolva bine în acizi si alcalii, iar încalzit la rosu descompune energic
vaporii de apa. Oxizii unor metale (Cd, Pb, Cu, Ni) sunt redusi de zinc.
Pana la temperaturi de 600 grade C dizolva hidrogenul, atat în stare solida, cat si dupa
trecerea în stare lichida. Zincul în atmosfera uscata nu se oxideaza, pastrandu-si
suprafata stralucitoare mult timp; numai la temperaturi peste 150 grade C începe sa se
formeze în mod vizibil oxidul de zinc. În oxigen perfect uscat oxidarea metalului are loc
foarte lent, chiar la 400 grade C, însa, trecut în stare lichida se oxideaza repede si se
acopera la suprafata cu o crusta de culoare cenusie. Pelicula de la suprafata baii
metalice este formata dintr-un amestec de oxid de zinc cu particule de zinc metalic
(explicandu-se în acest mod culoarea sa cenusie). S-a emis, de asemenea, ipoteza ca
aceasta crusta ar fi un suboxid de zinc, ZnO, dar nu exista dovezi convingatoare în acest
sens.
Prezenta unor fondanti, a SO, a vaporilor de HCl sau de acizi organici, în
atmosfera agregatului de elaborare accelereaza aparitia peliculei, iar amoniacul si
bioxidul de carbon au o actiune inversa.

1
 Pentru a asigura protectie anticoroziva profilelor, confectiilor metalice,
subansamblelor, procesul de prevenire a coroziunii prin zincare este foarte important.
Zincul este cel de al 25-lea dintre cele mai comune elemente naturale ale scoartei
terestre si o inerenta parte a mediului nostru inconjurator. Zincul nu este prezent doar in
roci si sol; el este, de asemenea, prezent in aer, apa si biosfera. Zincul este un element
esential pentru toate vietuitoarele de la om pina la cele mai mici microorganisme.
Albul de zinc folosit in prezent ca pigment a fost cunoscut inca din antichitate, de
catre greci, care l-au folosit si ca medicament. Culoarea albului de zinc, in lipsa
impuritatilor de cadmiu si plumb, este alba, la incalzire trece in galben, iar la racire devine
din nou alba. Prezenta impuritatilor de sulfura de cadmiu produce nuanta galbuie, iar
sulfura de plumb, nuante gri-albastrui spre gri inchis. Datorita prezentei oxidului de zinc,
in cazul liantilor cu indice de aciditate prea ridicat rezulta ingrosari si gelifieri. Datorita
acestei acitivitati, in unele tipuri de vopsele albul de zinc se introduce cu rol de
antidepozant. Caracterul bazic al albului de zinc se dovedeste prin formarea sapunurilor
cu acizi grasi. Acest caracter se valorifica si in compozitia nitroemailurilor.

Zincul - Elemente insotitoare

Cele mai frecvente elemente în zincul industrial sunt: staniul, plumbul, fierul,
cadmiul, magneziul, cuprul, arseniul, stibiul etc.
Staniul formeaza cu zincul un eutectic usor fuzibil, care se separa la limitele
grauntilor si provoaca aparitia fisurilor la prelucrarea plastica la cald a metalului. De
aceea, zincul destinat pentru laminare nu trebuie sa contina mai mult de 0,002% Sn.
Plumbul are o influenta redusa asupra caracteristicilor mecanice, dar mareste
solubilitatea metalului în acizi. De aceea, în aliajele de zinc destinate industriei poligrafice
se introduce plumb, pana la 1%, pentru a usura dizolvarea în acizi, la obtinerea cliseelor
zincografice.
Fierul mareste duritatea, dar scade puternic plasticitatea. Zincul care contine
numai miimi de procente de fier recristalizeaza la temperatura camerei, în cazul în care
continutul de fier ajunge la 0,01%, recristalizarea se produce la temperaturi mai mari de
100 grade C. Acest element provocand întarzierea recristalizarii, contribuie la obtinerea
unor table ecruisate. La un continut de 0,2% Fe, metalul devine atat de fragil, încat
prelucrarea sa prin deformare plastica este aproape imposibila.
Cadmiul, desi formeaza cu zincul un eutectic usor fuzibil, la 266 grade C,
influenteaza în mica masura proprietatile de plasticitate, întrucat solubilitatea sa în zinc,
în stare solida, este de 2%.
Magneziul produce durificarea si fragilitatea zincului, datorita formarii de faze
intermetalice dure.
Prezenta simultana în zinc a elementelor Pb, Sn si Cd provoaca o reducere brusca
a rezistentei la coroziune.
Cea mai mare cantitate de zinc este folosita la obtinerea alamelor. De asemenea
este utilizat în diferite domenii ale tehnici, în special în industria constructoare de masini,
galvanotehnie, metalurgia aurului si plumbului.
În afara folosirii în stare metalica, zincul este întrebuintat adesea în industria
vopselelor, a cauciucului, în ceramica si în industria matasii artificiale, sub forma de oxid
si saruri ale diferitilor acizi. În ultimul timp, clorura de zinc (ZnCl ) a capatat o mare
întrebuintare la rafinarea aliajelor metalelor neferoase.

ZINCAREA
Zincarea este una din metodele de protectie anticoroziva pentru o gama larga de
intrebuintari si domenii de activitate. Cu acest tip de tehnologie pot fi zincate toate
confectiile metalice care stau in aer liber si necesita protectie pe timp indelungat – antene
de telecomunicatii, stalpi metalici exteriori, garduri, parapeti de drumuri, tubulaturi navale.
Zincarea propriu-zisa se realizeaza prin imersarea metalului in baia de zinc topit si
mentinerea lui la o temperatura constanta de 430 - 455°C. Datorita faptului ca piesele

2
sunt introduse in baie sustinute pe un dispozitiv (suport), fiind mentinute intr-o pozitie fixa
pe toata perioada zincarii, procedeul se mai numeste si zincare statica.
Cea mai importanta aplicatie este protejarea otelului impotriva coroziunii prin
zincare termica. Otelul este unul dintre materialele cele mai utilizate pe scara larga de pe
planeta, si multumita zincului, durabilitatea lui poate fi prelungita. Atat otelul cat si zincul
sunt 100% reciclabile. Combinatia de zinc - otel aduce avantaje economice semnificative
in ceea ce priveste costurile ciclului de viata.
Multi designeri opteaza pentru otelul zincat in multe aplicatii traditionale si noi, de
la constructii la automobile. Zincul, este complet reciclabil, in prezent aproximativ 70% din
zincul produs provine din minereuri si 30% din reciclare sau din zincul secundar. Nivelul
de reciclare este in crestere fiind in pas cu progresele inregistrate in productia de zinc si
tehnologiile de reciclare ale zincului.
In general pentru realizarea procesului de zincare sunt necesare urmatoarele
componente: bazin zincare, bazin decapare, bazin decapare lenta, bazin degresare si
bazin spalare.

ZINCAREA TERMICA
Zincarea termica este operatia propriu-zisa prin care metalul de baza (fonta sau
otelul) se acopera cu un strat de zinc metalic pentru ai mari rezistenta la coroziune.
Piesele de zincat se aseaza pe dispozitive in baia de zincare si constituie catodul. Zincul
2+
metalic din anozi trece in solutie sub forma de cationi de zinc Zn si migreaza catre
catod (piesa) unde se depune sub forma de zinc metalic. Anozii pot fi placi de zinc sau
bucati de zinc asezate in cosuri de titan. Solutia se agita prin barbotare de aer si se
filtreaza continuu.
Parametri: T=15-300C; Timp= 30-40 min disp; 1,5-2 ore tamburi;U=1,5-5 V; I=0,5-
1A/dmp disp, 1,5-2 A/dm2 tambur; pH=5,2-5,8.
Procesul tehnologic de zincare termica cuprinde urmatoarele operatii: pregatirea
suprafetelor inainte de zincare (degresare, spalare, decapare, spalare, fluxare, uscare),
zincarea propriu-zisa, finisarea.
Adesea termenul de zincare termica este inlocuit impropriu cu cel de galvanizare,
care se refera la procedeul de protectie electrochimica a otelului.
Pe langa aceasta metoda, mai exista si alte doua variante: Electro-galvanizarea si
Metalizarea.
Procesul de zincare termica reprezinta o difuzie treptata a zincului lichid in
structura de suprafata a otelului, formand un invelis de protectie, caracterizat prin
rezistenta mare la coroziune si la abraziune.
In prezenta umiditatii, reactia electrochimica prezenta la granita dintre fier si zinc,
datorita potentialului electrochimic pozitiv superior al fierului fata de zinc, duce la o
protectie anticoroziva, prin dizolvarea treptata a metalului de protectie.
Se stie ca stratul de zinc este compus din substraturile: eta, zeta, delta, gama,
alfa, care au duritati diferite si care sunt atacate succesiv de coroziune. Stratul eta fiind
primul, este atacat in urmatoarele ore ce au trecut dupa procesul de zincare termica.
Produsii rezultati din coroziune sunt invizibili la inceput, dar cu trecerea timpului ei devin
evidenti deoarece sunt de culoarea alba, sunt solubili si incep sa fie spalati de ploaie.

Procesul de zincare termica

Prima etapa din cadrul procesului de zincare termica este pregatirea suprafetei
pieselor. In aceasta etapa are loc pregatirea mecanica a structurii din otel in vederea
zincarii si consta in mare din:
 curatarea piesei (de bavuri, a sudurilor in cazul in care n-a fost facuta, de pamand
acolo unde este cazul, etc)
 realizarea de gauri corespunzatoare, necesare patrunderii solutiilor chimice si a
zincului topit prin toate suprafetele deschise si inchise.

3
  prinderea pe dispozitive speciale a pieselor in vederea zincarii termice. În această
etapă, în baia de zinc sunt introduse lingouri de zinc cu puritate foarte mare (99,8
%). Pentru purificarea zincului se foloseste Deoxidizer HDG (un produs pe bază de
amidon). Acest produs va fi utilizat şi pentru curăţarea drojdiei ce se acumulează
pe fundul băii de zincare.
Piesele din oţel tratate, sunt coborâte încet într-o baie cu zinc topit. Pentru piesele
foarte lungi, care nu încap în baie, se va aplica cufundarea dublă, pentru a acoperi
întreaga suprafaţă. Oţelul reacţionează cu zincul pentru a forma un strat de acoperire
care constă dintr-o serie de straturi de aliaj zinc-fier, cu stratul ultim acoperitor format din
zinc pur, atunci când piesele sunt extrase din baie. Perioada de imersie variază, de la
câteva minute, pentru piesele relativ uşoare din oţel, până la 30 de minute pentru piesele
structurale cele mai grele.
Baia, care conţine o căptuşeală de furnal, este instalată într-o groapă, sau la nivelul
podelei, cu platforme de acces. Baia de zincare este în mod normal încălzită din exterior,
în mod obişnuit cu arzătoare pe bază de gaz sau combustibil lichid. Acolo unde din punct
de vedere economic este convenabil, sunt utilizate încălzitoare electrice, de obicei cu
radiaţii de pe părţile laterale sau partea superioară, şi, ocazional, prin inducţie sau
rezistenţă.
Baia de zinc mai conţine de obicei şi cantităţi foarte mici de alte metale, care sunt fie
impurităţi rezultate de la zincul introdus, fie sunt adăugate ca elemente de aliere.
Acolo unde sunt utilizate căzile din oţel, este foarte important ca materialul de
fabricaţie (oţel tipic, cu conţinut scăzut de carbon, cu adaos minim de elemente reactive,
cum ar fi siliconul) să fie ales în mod corect, astfel încât să reducă efectul atacului cu
zinc, şi să fie fabricat astfel încât să reziste tensiunilor generate pe timpul încălzirii până
la temperatura de operare. Pot fi obţinute căzi din oţel cu armătura interioară care să
reziste atacului zincului, însă sunt semnificativ mai scumpe.
Un număr mic de instalaţii execută “galvanizarea la temperaturi înalte” folosind căzi cu
căptuşeală refractară, care permit băii de zinc să funcţioneze la temperaturi mai înalte, de
obicei de aprox. 530°C.
Reacţiile care au loc în cada de zincare determină emisia de fum care ia naştere în
timpul cufundării la cald, de aceea căzile de galvanizare sunt în general amplasate într-o
anexă ventilată.
In mod obişnuit, aerul extras este curăţat prin filtre cu sac, iar praful precipitat este
transportat în exterior pentru recuperarea subsţantelor valoroase. În unele cazuri, praful
precipitat este trimis pentru eliminare în locuri special destinate.
Reacţiile zincului cu oţelul, fie din piesele fabricate care sunt galvanizate, sau de la
cada însăşi, conduc la formarea în baie a aliajului zinc-fier, cunoscut ca zinc dur sau ca
zgură. Zgura poate adera la pereţii băii, însă cel mai adesea la fundul băii, de unde este
scoasă periodic cu o racletă cu cupă. Zgura în exces poate sa interfere cu galvanizarea şi
poate cauza supraîncălzirea căzii. Materialul recuperat este returnat în industria
recuperatoare de zinc, pentru recuperarea conţinutului de zinc, sau în industria chimică a
zincului, pentru producerea oxidului de zinc.
Cenuşa de zinc este formată la suprafaţa băii de zinc, datorită reacţiilor zincului cu
oxigenul din aer şi cu agenţii de flux. Materialul oxidat este îndepărtat şi este reutilizat
direct în instalaţie sau returnat în industria secundară a zincului, pentru recuperare.

Procedeul chimic
1. Degresarea - In aceasta etapa are loc curatarea pieselor de eventuale pete de
ulei sau de alte contaminari organice.
2. Spalarea dubla (apa calda, apa rece)
3. Decaparea - Prin aceasta operatie are loc indepartarea ruginii depuse pe
piesele din otel prin imersarea lor in bai ce contin solutii de decapare pe baza de HCl.
Băile de decapare sunt preparate cu HCl diluat, iar în unele cazuri sunt adăugaţi inhibitori
de decapare. Consumul mediu de acid este de aprox 20 Kg/ to de produs, însă este
afectat de calitatea oţelului introdus:

4
  rate de consum foarte scăzut (de ex. < 10 Kg/to) pot fi obţinute pentru piese
curate;
 rate de consum înalte (de până la 40 Kg/to) sunt obţinute pentru piese ruginite.
Băile de decapare funcţionează în mod obişnuit la temperaturi ambientale, deci nu este
necesară energie pentru încălzire. În cazul pretratamentului de decapare inclus,
temperatura soluţiei poate să fie de până la aprox. 40°C, situaţie în care băile trebuie să
fie încălzite. Un alt consum de energie rezultat din procesele de decapare este generat
de funcţionarea echipamentului auxiliar, cum ar fi pompele şi macaralele, deşi acest lucru
poate fi considerat neglijabil.
4. Spalarea dubla (apa rece) - Reprezinta procesul de indepartarea a solutiei de
HCl depusa pe piese, in procesul de decapare.
5. Tratarea cu fondant (fluxarea) - Consta in imersarea pieselor intr-o solutie de Zn
si sare de amoniu in scopul de a proteja piesele impotriva oxidarii pana la momentul
imersarii in Zn, dar si de a creste aderenta la suprafata pieselor a zincului topit.Scopul
fluxării este să permită zincului lichid să “ude” suprafaţa oţelului, condiţie esenţială pentru
reacţia de galvanizare. Procesul se realizează cu soluţii cu conţinut de clorură de amoniu,
pentru a favoriza şi o decapare suplimentară în timpul procesului de zincare termică. La
temperaturi de peste 2000C, clorura de amoniu se descompune în NH3 şi HCl, din care
rezultă un efect adiţional de decapare.
Fluxarea se poate realiza în două modalităţi: uscat şi umed.
În fluxarea uscată, oţelul este imersat în baia de fluxare, o soluţie apoasă de
clorură de Zn şi clorură de amoniu menţinută, de obicei, la 40-800C. Este posibilă şi
fluxarea la rece, dar se reduce potenţialul de uscare în aer după îndepărtarea produsului
din baia de fluxare.
Valoarea pH-ului băii de fluxare este de obicei menţinută la aprox. 4,5, pentru a
permite precipitarea ionilor de Fe, dar pH-ul băii poate varia în domeniul 1-5.
Concentraţia totală de sare de fluxare (suma clorurii de Zn şi a clorurii de amoniu)
şi raportul clorură de Zn/clorură de amoniu sunt amândouă foarte importante. Într-o
soluţie tipică de fluxare, clorura de amoniu reprezintă adesea 40-60 % din sarea de
fluxare totală.
Clorura de amoniu asigură o uscare rapidă şi o îndepărtare bună a oxizilor de fier
de pe suprafaţa articolelor, dar cauzează mult fum, cenuşă şi zgură în timpul procesului
de acoperire. Când pretratarea pieselor este insuficientă, atunci este necesară mai multă
clorură de amoniu.
Clorura de Zn previne oxidarea suprafeţelor pieselor de lucru. Aceasta are o
importanţă particulară când timpul de uscare este lung. Atât concentraţia optimă de
fluxare cât şi compoziţia acestuia trebuiesc reglate în funcţie de circumstanţele
particulare. Conţinutul de Fe în baia de fondant este foarte important pentru controlul
procesului, pentru economie şi protecţia mediului. O concentraţie mare în baia de fluxare
(ca rezultat al antrenării acestuia din baia de decapare) va influenţa calitatea acoperirii cu
Zn. Transferul de Fe din baia de fondant în baia cu Zn va genera zgură şi, de asemenea,
va influenţa grosimea finală a stratului de Zn.
După retragerea piesei de lucru din baia de fluxare o cantitate de apă din fluidul
fondant aderent se evaporă. Rata de evaporare depinde de temperatura băii de fluxare
şi, dacă baia este caldă, de viteza cu care se scot piesele din baie (o scoatere lentă va
genera o evaporare mare). O uscare suplimentară poate fi obţinută prin uscare
descentralizată, cu ajutorul unor echipamente speciale.
Fluxarea umedă este utilizată pentru un număr mic de piese de galvanizat, în
special cele cu cerinţe de fondare deosebite. În acest proces, agenţii de fluxare curg ca
un strat de sare topită pe suprafaţa băii de galvanizare. Piesele de oţel sunt trecute prin
stratul de fondant şi apoi intră în baia de Zn. Stratul de sare topită este îndepărtat de pe
suprafaţă cu o racletă (curăţitor) pentru a permite pieselor de oţel să fie retrase din baia
de galvanizare fără a mai intra în contact cu fondantul.

5
 6. Uscarea si preincalzirea - Pentru a reduce timpul la imersarea in zinc a pieselor,
dar si pentru a imbunatati procesul de reactie, acestea sunt trecute printr-un cuptor
pentru a fi uscate si incalzite inainte de a intra in baia de zinc topit.

Substante chimice utilizate in procesul de zincare termica

Substanţele chimice ce vor fi utilizate în cadrul proceselor tehnologice, pentru
prepararea soluţiilor din băi vor consta in:
 pentru baia de decapare:
 acid clorhidric 35 % cu densitatea de 210 Be;
 produs chimic Rodine HDG Mix;
 pentru baia de fluxare:
 produs chimic Granodine HDG 2L, care conţine ZnCl2 şi NH4Cl (580
kg/ m3 soluţie);
 produs chimic P3 Tensopon HDG 35;
 pentru baia de zinc topit:
 lingouri de zinc de puritate 99,8 %;
 produs chimic Deoxidizer HDG;
Pe lângă cele de mai sus, sunt utilizate si alte substanţe chimice, in procesul de
epurarea al apei uzate, în instalaţia proprie de epurare (Ca(OH)2, H2SO4, FeCl3, răşini,
polielectrolit), precum şi pentru epurarea gazelor prin sistemul de ventilaţie (NaOH).
Consumul de substanţe chimice depinde de tipologia pieselor ce trebuie prelucrate
(raportul suprafaţă/greutate, starea suprafeţei, gradul de oxidare şi gresare, etc.)

Caracteristici fizice
Aliajul de zinc depus prin zincare termica, protejeaza suprafata pieselor atat prin
bariera ce se formeaza intre otel si mediu cat si prin realizarea unei protectii catodice
(zincul avand potentialul electrochimic mult mai mic decat al fierului, devine anod in timp
ce fierul devine catod). Se stie ca stratul de zinc este compus din substraturile: eta, zeta,
delta, gama, alfa, care au duritati diferite si care sunt atacate succesiv de coroziune.
Stratul eta fiind primul, este atacat in urmatoarele ore ce au trecut dupa procesul de
zincare termica. Produsii rezultati din coroziune sunt invizibili la inceput, dar cu trecerea
timpului ei devin evideti deoarece sunt de culoarea alba, sunt solubili si incep sa fie
spalati de ploaie. Coroziunea trece cu timpul la straturile urmatoare, viteza cu care sunt
atacate depinzand de o multitudine de factori cum ar fi, frecventa expunerii si durata ei,
gradul de umezeala, viteza si directia vantului, praful, soarele, gradul de poluare al
mediului in care se gaseste piesa respectiva. De exemplu se stie ca bioxidul de sulf
favorizeaza puternic corodarea zincului, motiv pentru care in lunile de iarna intensitatea
coroziunii este maxima, deoarece combustibilii folositi la incalzire degaja cantitati mari de
bioxid de sulf.
ADERENTA
Spre deosebire de majoritatea depunerilor, care au legaturi de natura mecanica
sau chimica cu otelul (cum sunt straturile de nichel, crom, staniu, alame, etc.), acoperirile
obtinute prin zincare termica au legaturi de natura metalurgica (aliere) cu substratul, ceea
ce le face foarte aderente; astfel se evita aparitia exfolierea sau fisurarea straturilor cu
ocazia manipularii in timpul transportului, depozitarii si montajului produselor.
DURITATEA
Stratul exterior de zinc (faza η) este relativ moale si absoarbe in mare parte socul
mecanic intr-un eventual impact intervenit pe parcursul manipularii. Straturile aliate de
sub acesta (fazele ζ, δ, γ) sunt insa mult mai dure, uneori chiar mai dure decat substratul
in sine. Aceste straturi de aliaj sunt de 4-6 ori mai rezistente la uzura decat zincul pur.
Rezistenta la uzura a acoperirilor de zinc este mai mare decat a vopselelor, pentru
aceeasi grosime, deci pot fi folosite cu succes la piesele supuse la uzare prin abraziune
(scari, placi de podea, conveioare, rafturi etc.).

6
AVANTAJELE ZINCĂRII TERMICE
1. Zincarea termică este folosită de peste 150 de ani, bazele teoretice fiind puse
de chimistul PJ Malouin la 1742, timp în care nu au fost aduse modificări importante ale
tehnologiei, fapt a permis să fie efectuate în condiţii tehnice stabile, numeroase observaţii
şi cercetări cu privire la calitatea şi durata de viaţă a stratului de zinc depus pe oţel. Este
cel mai vechi procedeu de protecţie anticorozivă.
2. Asigură cel mai lung ciclu de viaţă pentru o protecţie anticoroziv aplicată la oţel,
comparativ cu restul procedeelor. Stratul protector ce rezultă după zincarea termică,
rezistă 70 de ani în mediu rural şi între 20-30 de ani în mediu urban, în raport cu gradul
de poluare.
3. Viteză de corodare redusă. În contact cu aerul, stratul protector de zinc este
corodat cu o viteză de 0,1-7 m/an în funcţie de agresivitatea mediului, în timp ce oţelul
neprotejat poate sa ajungă la o viteza de corodare de cca 1,5 -200 m/an. Durata de viaţă
a unui strat de zinc este între 40 si 100 de ani. În contact cu atmosfera nepoluantă, la o
umiditate de cca. 70%, zincul se corodează cu o viteză redusă
4. Reliabilitatea (Fidelitatea), conform ISO 1461, reprezintă probabilitatea ca un
dispozitiv sau proces să funcţioneze corect pe o perioadă de timp specificată şi în condiţii
prestabilite (altfel spus: ceea ce funcţionează în laborator să fie valabil şi în lumea reală).
Calitatea cerinţelor şi a procedurilor luate în considerare la evaluarea reliabilităţii în
domeniul zincării termice, sunt cuprinse în standardele: EN ISO 1461 şi EN ISO 14713.

Exemplu:
Utilizând metodele statistice, se poate estima reliabilitatea factorilor ce
influenţează stratul de acoperire în raport cu factorii ce afectează calitatea stratului.
În cazul stratulului de vopsea, aceşti factori sunt:
-starea iniţială a suprafeţei oţelului (rugină, contaminări diverse);
-prepararea suprafeţei (echipamentul de sablare, experienţa vopsitorului,
accesul, design-ul);
-condiţiile meteo (umed, uscat, punct de rouă);
-mijloacele folosite (echipamentul, experienţa operatorului, calitatea
vopselei şi a amestecului);
-întărirea vopselei depinde de umiditate, temperatură şi timp;
-manipularea (gradul de uscare a stratului de vopsea, mijloacele şi
metodele folosite, conservarea);
În cazul zincării termice, stratul obţinut poate fi influenţat de: pre-tratamentul
chimic, de reacţiile metalurgice dintre oţel şi zinc în procesul de zincare, dar într-o măsură
mai mică de operatorul uman.
Din cele de mai sus rezultă că reliabilitatea stratului de protecţie rezultat din
procesul de zincare, este superioară celei ce corespunde vopsirii, aceasta din urmă
depinzând de mult mai mulţi factori subiectivi.
5. Dependabilitatea, este proprietatea unui sistem de a integra atribute cum ar fi
reliabilitatea, disponibilitatea, siguranţa, securitatea, capacitatea de supravieţuire şi
mentenabilitatea.
Uşoara inspectare şi dependabilitatea sunt însuşiri importante ale stratului de zinc depus
în procesul de zincare termică.
6. Predictibilitatea, durabilitatea stratului de zinc depus în procesul de zincare
termică, este determinată de gradul de coroziune al Zn în mediul specific, cât şi de
grosimea stratului. În general procesul de corodare al Zn are loc uniform, astfel că stratul
depus prin zincare termică este predictibil în mai toate cazurile în care se respectă
tehnologia.
7. Cerinţe reduse privind mentenanţa / Costuri reduse pe termen lung - Chiar dacă
serviciul de zincare presupune costuri mai mari iniţial, pe termen lung acest sistem de
protecţie este mai avantajoas comparativ cu alte procedee, deoarece stratul de zinc
depus are o viaţă lungă, iar costurile necesare cu întreţinerea (mentenanţa) sunt reduse.

7
În cazul altor procedee de protecţie costurile cu mentenaţa sunt mult mai mari, mai ales
în situaţia în care structurile se găsesc la distanţe mari faţă de furnizorul de servicii.
8. Durabilitatea stratului, este superioară altor sisteme de protejare, deoarece
stratul de Zn depus printr-un procedeu metalurgic, asigură o rezistenţă mecanică mare în
transport, montaj, depozitare şi service.
9. Protecţia automată a zonelor deteriorate (de dimensiuni mici) Suprafaţa zincată
furnizează o protecţie catodică (de sacrificiu a Zn, prin realizarea unui cuplu electrochimic
între Zn şi Fe) zonelor de dimensiuni mici care au fost deteriorate din diverse motive.
Această protecţie suplimentară nu mai face necesară intervenţia ulterioară a omului
pentru corecţii.
10. Protecţia totală. Toate părţile componente ale unui reper, inclusiv cele ascunse
pot fi protejate cu multă uşurinţă şi uniform spre deosebire de alte procedee.
11. Inspectarea uşoară. Calitatea suprafeţelor zincate poate fi verificată uşor cu
ochiul liber în timp ce grosimea stratului poate fi măsurată prin procedee nedistructive.
12. Asigură un montaj rapit. Piesele zincate pot intra direct în procesul de montare
fără să mai necesite corecţii sau inspecţii sub spectul suprafeţelor. După montare
structura poate fi utilizată imediat spre deosebire de alte situaţii în care după asamblarea
componentelor, mai sunt necesare corecţii ale suprafeţelor (cazul vopsirii).
13. Întregul proces de protecţie durează doar câteva minute, spre deosebire de
vopsirea în trei straturi care poate să dureze şi 2-3 zile.
14.Nu necesită o pregătire prealabilă a suprafeţelor ca în cazul altor procedee.
15. Stratul de zinc nu este inflamabil în caz de incendiu, ca la vopsire.
16. Există un singur standard SR EN ISO 1461:2009 - Acoperiri prin zincare
termică ale fierului şi oţelului specificaţii şi metode de testare.
17. Nu conţine solvenţi (substanţe volatile) daunători sănătăţii ca în cazul
vopsirii sau revopsirii libere.
18. Costul manoperei reprezintă 30% din total costuri, comparativ cu vopsirea care
ajunge la 60% din total costuri protecţie (dacă se include si pregătirea suprafeţei).
19. Zincarea termică reprezintă principala sursă de recirculare a zincului (cca
27%), prin reciclarea oţelului zincat dar şi prin recuperarea Zn din deşerile rezultate din
procesul de zincare (drojdia de zinc, cenuşa de zinc şi zgura de la fluxare). 20.
Rezistenţa la vibraţii
Zincarea termică faţă de alte protecţii cum ar fi vopsirea sau zincarea
electrochimică, are o mare rezistentă la vibraţii, fapt confirmat de studiile făcute de
compania 3M. Şi din acest motiv este recomandată în sectorul auto, în industrie, şi în
construcţii.
21. Zincarea termică este mai economică comparativ cu alte tehnologii, în special
faţă de vopsire.
22. Produsele zincate termic sunt reciclabile. Oţelul zincat poate fi reciclat în
cuptoare electrice (EAF), unde zincul ce se volatilizează este colectat.
23. Protecţia prin zincare termică, afectează mai puţin mediul, comparativ cu
vopsirea.

8
 BIBLIOGRAFIE

Ernest Grünwald, Liana Muresan, Horatiu Vermesan, George Vermesan, Ana Culic , TRATAT
DE GALVANOTEHNICA , Editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2005.

Zincarea termică - Vasile Enache , Editura ETNOUS, 2009.

Revista de Coroziune şi Protecţia Anticorozivă