APARATE SPECTRALE CU REŢEA DE DIFRACŢIE

1. Reţeaua de difracţie
Reţeaua de difracţie este o suprafaţă optică plană sau curbă, cu multe trăsături liniare, paralele
şi echidistante. Trăsăturile nu sunt şanţuri sau crestături ci caneluri cu un profil riguros stabilit care se
obţin cu ajutorul unei maşini speciale de canelat. Dificultăţile legate de menţinerea aceluiaşi profil
pentru toate trăsăturile, de păstrare a paralelismului şi de realizare a aceleiaşi distanţe între canelurile
paralele fac ca în lume să existe puţine ateliere optice specializate în construcţia reţelelor de difracţie. O
metodă mai simpla şi mai economică de producere a reţelelor de difracţie este duplicarea (prin diverse
procedee fotochimice) după o reţea de foarte bună calitate.
Principiul de funcţionare a reţelelor de difracţie folosite ca element dispersiv în cele mai multe
spectroscoape, spectrografe sau monocromatoare are la bază interferenţa fasciculelor luminoase
difractate de trăsăturile reţelei, care joacă rol de fante. Pentru ca reţeaua să funcţioneze corect este
necesar ca lungimea de undă a radiaţiei incidente să fie mai mică decât distanţa dinte două elemente
consecutive. Descompunând lumina după lungimea de undă λ se formează un spectru care poate fi
observat, fotografiat sau analizat fotoelectric.
O reţea de difracţie este caracterizată de constanta d = a+b dintre centrele a două caneluri
consecutive, unde a este lărgimea unei caneluri iar b este distanţa dintre două caneluri, aşa cum se
1
poate observa în figura 1. Se mai poate caracteriza reţeaua şi prin n = numărul de trăsături pe
d
unitatea de lungime. De regulă n se măsoară în trăsături/mm.

Fig.1 Mersul razelor prin reţea Fig.2 Distribuţia de intensitate

Distribuţia de intensitate obţinută la incidenţă normală cu o reţea de constantă d şi un număr

total de fante N este:

1
  πa sin θ  2 πd sin θ 
sin 2   sin  N 
I = I0 ⋅  λ 
⋅  λ 
(1)
2
 πa sin θ   πd sin θ 
  sin 2  
 λ  1 4 4  24
4 λ 44 
3
1442443

difracţie pe fantă interferenţă multiplă

unde θ este unghiul de difracţie (vezi fig.1) iar λ este lungimea de undă a radiaţiei difractate. Prima
fracţie din ec.(1) reprezintă factorul de difracţie (altfel spus distribuţia de intensitate la difracţia pe
fiecare fantă) iar a doua fracţie reprezintă factorul de interferenţă rezultat prin interferenţa multiplă a
fasciculelor difractate sub acelaşi unghi θ. Această distribuţie de intensitate este reprezentată în figura
2. Factorul de difracţie doar modulează lent factorul de interferenţă şi este reprezentat ca o
înfăşurătoare. Deoarece intensitatea scade brusc in maximele laterale de difracţie, în practică se observă
doar maximele de interferenţă situate in maximul central de difracţie.
πd sin θ
Din ec. (1) se observă că un maxim de intensitate se obţine pentru situaţia în care = kπ
λ
deoarece atunci a doua fracţie din ec.(1) are valoarea 1. De aici rezultă relaţia fundamentală a reţelei de
difracţie, care dă poziţia maximelor de intensitate pentru o anumită lungime de undă λ:

d sin θ = kλ (2)

unde k reprezintă ordinul de interferenţă sau ordinul spectrului. Se observă că k=0 implică θ = 0
(emergenţă normală) şi se obţine maxim pentru toate lungimile de undă. Astfel în ordinul 0 se obţine un
maxim central nedescompus, de aceeaşi culoare cu lumina incidentă. Pentru celelalte ordine, maximele
de culori diferite vor apărea în locuri diferite pe ecran formând o serie de perechi de spectre simetrice
faţă de maximul central.

1.1 Comparaţie prismă-reţea

a) O reţea de difracţie produce mai multe spectre de ordinul k=1,2,3... , spre deosebire de prismă
care produce doar un singur spectru;
b) În conformitate cu ec.(2) radiaţiile roşii sunt deviate mai mult decât cele violete, invers decât la
prismă;
c) Cea mai mare parte a radiaţiei difractate este
concentrată în ordinul zero, acolo unde lumina nu este
descompusă, şi nu în spectrele care ne interesează.
Acesta a fost motivul pentru care aparatele spectrale
au fost dotate zeci de ani numai cu prisme. Pentru
a obţine o luminozitate mare în ordinul dorit (de
regulă 1) se fac reţele numite blaze care au trăsături
asimetrice şi au un anumit unghi de strălucire (blaze). Fig.3
Cel mai intens ordin va fi acela pentru care unghiul de difracţie este egal cu unghiul de
blaze. Maximul luminozităţii se obţine la o anumita lungime de undă din acel ordin,
lungime de undă aleasă de constructor. Practic, luminozitatea aparatelor cu reţea poate
ajunge la 70% din luminozitatea aparatelor cu prismă.

2
 d) Pot fi folosite în orice domeniu spectral dacă se lucrează prin reflexie pe suprafeţe metalice
(vezi figura 3). Majoritatea reţelelor prin reflexie se bazează pe reflexia pe o suprafaţă de
aluminiu şi au două avantaje: lipsa absorbţiei şi a efectelor dispersive datorită trecerii luminii
prin sticlă.
e) O problemă specifică aparatelor cu reţea este suprapunerea spectrelor. De exemplu, în funcţie
de caracteristicile constructive, radiaţia roşie din spectrul k se poate suprapune peste radiaţia
violetă din spectrul de ordinul k+1.

2. Mărimi caracteristice ale reţelei şi ale aparatelor spectrale cu reţea

2.1 Dispersia unghiulară

Dispersia unghiulară a unei reţele arată variaţia unghiului de emergenţă cu lungimea de undă
şi este definită de relaţia:

dθ
Du = (3)
dλ

Derivând ecuaţia (2), se obţine

dθ k kn
Du = = = (3’)
dλ d cos θ cos θ

unde am folosit d = 1/n.

Din această relaţie rezultă că atât mărirea densităţii trăsăturilor cât şi mărirea ordinului spectrului
determină o creştere a dispersiei unghiulare. Pentru valori mici ale unghiului de difracţie θ cuprinse
între 0° şi 8° funcţia cos θ = 1 ş i dispersia unghiulară este constantă. Un spectru obţinut în astfel
de condiţii se numeşte spectru normal. Spectrele normale sunt caracteristice reţelelor, spre deosebire
de prismă unde dispersia este neliniară.

2.2 Puterea de rezoluţie cromatică

Puterea de rezoluţie cromatică arată cât de

bine sunt separate două radiaţii cu lungimile de undă
λ şi λ+dλ. Se defineşte (ca la prismă) ca fiind

λ
R= . (4)
dλ

Conform principiului lui Rayleigh cele două

radiaţii cu λ şi λ+dλ mai pot fi separate dacă
maximul de ordinul k al radiaţiei λ+dλ se suprapune
peste primul minim de lângă maximul k al radiaţiei
λ, ca în figura 4. Cu ajutorul ec.(1) se poate demonstra Fig.4
că puterea de rezoluţie la reţea are o formulă simplă

λ
R= = kN (4’)
dλ

3
 Puterea de rezoluţie cromatică creşte odată cu ordinul spectrului şi cu numărul, total de
trăsături N.

2.3 Dispersia liniară

Dispersia liniară se defineşte ca şi la prismă ca fiind

dx fkn
Dl = = fDu =
dλ cos θ (5)

unde f este distanţa focală a obiectivului de proiecţie. Pentru unghiuri mici, dispersia unghiulară fiind
constantă, implică o dispersie liniară constantă, ceea ce uşurează determinarea precisă a lungimilor de
undă. Acest fapt este un motiv suplimentar pentru care se preferă aparatele spectrale cu reţea.

2.4 Domeniul spectral liber

Din cauza suprapunerii spectrelor de diferite ordine este important de ştiut care este porţiunea
liberă, fără suprapuneri. Aceasta se calculează foarte simplu punând condiţia k (λ + dλ ) = (k + 1)λ , de
unde rezultă domeniul spectral liber:

λ
∆λ = . (6)
k kλ k(λ+dλ)

De exemplu, pentru ordinul 100 domeniul observat reprezintă numai 1% Fig.5

din lungimea de undă observată (la 5000A°, ∆λ=50A°). Cu cât ordinul
este mai mic cu atât domeniul spectral liber este mai mic. Această
observaţie este important de ţinut minte la folosirea în analiza spectrală a dispozitivelor interferenţiale
de mare putere de rezoluţie, de tip Fabry-Perot.

3. Studiul experimental al mărimilor caracteristice ale unui aparat cu reţea

3.1 Dispozitivul experimental

Dispozitivul experimental cu care se lucrează este un spectroscop, adică un aparat spectral cu

vizualizare directă a spectrului. Montajul este format din:
- Colimator (Ol) cu fanta de intrare (S). Fanta de
intrare este reglabilă ca deschidere (pentru a mări
sau micşora luminozitatea spectrului) şi ca poziţie
fata de colimator.
- Reţea de difracţie (G)
- Obiectiv de proiecţie (O2), adică o lunetă de
observaţie, dotată cu un ocular care are două fire
reticulare în cruce pentru a putea fixa cu precizie o
linie spectrală.
Cele trei componente sunt montate pe o

Fig.6
4
măsuţă cu goniometru care permite măsurarea cu precizie a unghiurilor. Deoarece luminozitatea
spectrului e mică, se foloseşte o sursă suplimentară pentru iluminarea firelor reticulare. Pentru reglarea
sursei de iluminare:
- se conectează sursa de iluminare (a3) la tensiunea U= 6 V
- se strânge şurubul de blocare (a2) pentru a fixa sursa de iluminare la lunetă, astfel încât interiorul
fantei să fie bine şi complet iluminat, fără să se modifice poziţia ocularului.

Fig 7. Luneta cu sursa de iluminare

al şurub de reglare a focalizarii
a2 şurub de fixare a sursei de iluminare
a3 Sursa de iluminare
a4 Ocular
a5 Deschidere perdru sursa de iluminare
a6 Şurub de reglare a poziţiei lunetei

Ca sursa de radiaţie pentru etalonare se foloseşte o lampă cu descărcare în vapori de heliu, care
emite o lumină roşu-portocaliu, formată din multe radiaţii monocromatice de culori diferite (de la ro ş u
pân ă la violet). ATENTIE: NU priviţi direct radiaţia emisă de lampă! Aceasta
conţine multă radiaţie din domeniul ultraviolet, care poate fi periculoasă pentru ochi. La trecerea prin
componentele optice ale montajului, care sunt făcute din sticlă, radiaţia UV este atenuată foarte mult,
astfel încât privirea spectrului dat de dispozitiv nu prezintă nici un pericol.

3.2 Modul de lucru

Fig. 8. Suportul spectrometrului

cl Măsuţa prismei
c2 Şuruburi de reglare a orizontalităţii mesei
prismei
fl Şurub de blocare a mesei prismei
f2 Şurub de blocare a cercului gradat
f3 Şurub de reglare fină a rotaţiei lunetei
f4 Şurub de fixare a lunetei (nu se vede in figură)
f5 Verniere
f6 Lupe
fi Cerc gradat

5
1. Se plasează lampa spectrală de He in cutia de protecţie (nu atingeţi sticla tubului), se montează cutia
pe stativ. Această operaţie va fi efectuată de cadrul didactic! Se conectează sursa de tensiune şi se
porneşte.
2. Se iluminează fanta cu radiaţia emisă de lampa de He, având grijă ca lampa să fie aliniată cu axa
colimatorului
3. Se pune la punct sistemul optic. Se reglează orizontalitatea colimatorului şi lunetei. Se pune luneta în
prelungirea colimatorului şi se reglează atât poziţia fantei faţă de colimator cât şi punerea la punct a
lunetei până se obţine o imagine fină şi clară a fantei.
4. Se montează reţeaua pe suportul măsuţei goniometrice perpendicular pe direcţia fasciculului de
lumina incident, deoarece vom lucra numai la incidenţă normală. ATENTIE! Nu atingeţi
suprafaţa reţelei. Apucaţi reţeaua numai de rama ei. Daca observaţi un fir de praf pe
suprafaţa reţelei nu suflaţi pentru îndepărtarea lui. 0 reţea murdară nu se mai poate curăţa fără să fie
afectată suprafaţa activă, care are mii de trăsături extrem de fine.
5. Se observa spectrul dat de spectroscop. Spectrul este format din mai multe linii fine de culori diferite
de la violet la roş u. Se vor face observaţii care sa permită compararea imaginii spectrale data de reţea cu
imaginea spectrala dată de prismă: ordinea culorilor, simetria spectrelor, numărul de spectre,
suprapunerea spectrelor de ordin superior.
6. Se verifică poziţionarea reţelei la incidenţă normală. Se citeşte pe goniometru poziţia maximului
central nedescompus şi apoi poziţiile verdelui intens din spectrele de ordinul întâi din stânga şi din
dreapta. Dacă diferenţele dintre α verde − α max .central din dreapta şi stânga sunt egale (diferenţele sunt mai
mici de 10 minute), se consideră că reţeaua este poziţionată la incidenţă normală.
7. Se măsoară poziţia unghiulară a fiecărei linii spectrale din spectrul de ordinul 1, şi apoi din spectrul de
ordinul 2 dintr-o singură parte şi se notează în tabel. Se face diferenţa dintre aceste unghiuri şi unghiul
corespunzător maximului central.
8. Cu ajutorul formulei fundamentale a reţelei (ec.(2)) se calculează lungimile de undă ale He. Ecuaţia (2)
sin θ
se poate scrie ca sin θ = nkλ de unde rezultă λ = , unde θ = α − α max .central . Se utilizează n = 600
kn
trăs/mm.
Se compară cu valorile cunoscute pentru atomul de He.
9. Se reprezintă grafic în Origin aceste unghiuri în funcţie de lungimile de undă ale spectrului heliului.
dθ
Dacă s-a măsurat corect, graficul reprezintă o dreaptă a cărei pantă este dispersia unghiulară Du = . Se
dλ
calculează dispersia unghiulară în spectrele de ordinul 1 şi 2.
10. Se opreşte alimentarea lămpii cu He. Se aşteaptă câteva minute până se răceşte lampa, se scoate din
cutia de protecţie şi se înlocuieşte cu lampa de Na. Această operaţie va fi efectuată de cadrul
didactic! Se alimentează şi se aşteptă până când lampa de Na s-a încălzit suficient astfel încât se vede
bine tot spectrul.
11. Se măsoară poziţia pe goniometru a celor două radiaţii galbene ale Na în spectrul de ordinul 2 unde
sunt mai clar separate. Cu ajutorul valorii dispersiei unghiulare deja măsurate cu lampa de He
(dispersia unghiulară este o mărime caracteristică reţelei şi nu lămpii), se calculează intervalul spectral
dintre cele radiaţii galbene ale sodiului.
12. Se măsoară cu multă atenţie, deoarece diferenţa este extrem de mică, poziţia pe goniometru a celor
două radiaţii galbene ale Na în spectrul de ordinul 1. Se calculează din nou intervalul spectral.
13. Se face media măsurătorilor de la punctele 11 şi 12.

6
Lampa cu descărcare în vapori de He

Lungimea de undă (A°) Intensitatea liniei Culoare

7065,71 70 Roşu
6678,15 100 Roşu
5875,97 1000 Galben
5015,68 100 Verde intens
4921,93 50 Verde
4713,14 40 Albastru deschis
4471,48 100 Albastru închis
4387,93 30 Violet pal