OBSERVAREA EFECTULUI ZEEMAN NORMAL LA Cd

CU AJUTORUL INTERFEROMETRULUI FABRY-PEROT

1. Efectul Zeeman

Influenţa câmpului magnetic asupra luminii a fost investigată de Faraday chiar şi după
descoperirea efectului Faraday care consta în rotirea planului de polarizare al luminii în câmp
magnetic. Faraday dorea „să lumineze liniile de forţă magnetice şi să magnetizeze lumina”. El a
încercat în zadar să observe influenţa câmpului magnetic asupra liniilor spectrale în 1862. Abia în
1896, P. Zeeman, utilizând câmpuri mult mai intense şi spectrometre mai performante, a reuşit acest
lucru pentru linia galbenă a sodiului. El nu a reuşit să observe despicarea liniei spectrale ci doar lărgirea
ei atunci când lampa de sodiu era plasată între polii unui electromagnet şi a pus în evidenţă starea de
polarizare diferită la marginile liniei spectrale. El a presupus astfel că raza se desparte în trei
componente. Dacă ar fi avut un spectroscop mai performant ar fi observat mai mult decât trei linii
spectrale. Descompunerea unei linii spectrale în trei în câmp magnetic este valabilă pentru unele
elemente chimice şi se numeşte efectul Zeeman normal. Mult mai frecvent se observă însă
descompunerea în mai multe componente iar acest fenomen se numeşte efectul Zeeman anomal doar
din motive istorice, el fiind la fel de „normal” ca şi celălalt.
Fenomenul a fost explicat cantitativ de Lorentz, pe baza teoriei electronice în 1895, înainte de
observarea lui experimentală de către Zeeman.
Efectul Zeeman normal constă din despicarea liniei spectrale în trei linii polarizate liniar
dacă observarea se face perpendicular pe direcţia câmpului magnetic în care se găseşte atomul
emiţător sau în două linii polarizate circular dacă observarea se face în lungul câmpului magnetic.
In primul mod de observare (transversal pe direcţia câmpului magnetic), polarizarea este liniară
r
pentru linia centrală, nedeplasată (notată cu π) iar E este paralel cu câmpul magnetic. Pentru razele
laterale (notate cu σ), polarizarea este perpendiculară pe câmpul magnetic.
În al doilea mod de observare, longitudinal, linia centrală dispare tocmai pentru că vibraţia
electronului se face paralel cu câmpul magnetic şi nu va emite radiaţie în acea direcţie. Linia deplasată
spre roşu este polarizată circular dreapta iar cea deplasată spre violet este polarizată circular stânga.

Fig.1
a) observare longitudinală

b) observare transversală
σ π σ
ω0-Ω ω0 ω0+Ω

1.1 Explicaţia efectului Zeeman normal

În teoria clasică a electromagnetismului, electronul în mişcarea sa orbitală în jurul nucleului

este asimilat cu un mic curent circular. Intensitatea acestui curent este:

1
 Q e eω
I = = = (1)
t T 2π

unde ω este viteza unghiulară de rotaţie a electronului.

Momentul magnetic creat de un curent circular se exprimă ca produsul dintre intensitatea
curentului şi suprafaţa determinată de acest curent.
eω eω ⋅ r 2 e
µ = I ⋅S = ⋅π ⋅ r 2 = = ⋅ m0 ω ⋅ r 2 (2)
2π 2 2 m0

Deoarece momentul cinetic orbital L corespunzător mişcării electronului pe orbita circulară este:

L = m0 vr = m0ωr ⋅ r = m0ω ⋅ r 2 , (3)

rezultă că momentul magnetic se poate exprima ca

e
µ = L (4)
2m 0

r
L

r
µ
Fig.2

Electronul având o sarcină electrică negativă, momentul magnetic orbital este antiparalel cu
momentul orbital (aşa cum se poate vedea din figura 2) şi atunci relaţia (4) se scrie sub forma:

r e r
µ = − L (5)
2m0

Operatorul moment magnetic în mecanica cuantică va fi :

r e rˆ
µˆ = − L (6)
2m 0

Deoarece în mecanica cuantică momentul cinetic este cuantificat, putem deduce că mărimea
vectorului moment magnetic orbital poate lua valorile:

r e r eh
µ=µ = L = l (l + 1) (7)
2m0 2m0

2
 eh
Mărimea µ B = se numeşte magnetonul Bohr-Procopiu şi are valoarea µ B = 9, 27 ⋅ 10 − 24 Am 2 în SI
2m0
µeV
(sau µ B = 57.8 în unităţile derivate care vor fi folosite în această lucrare de laborator). În mecanica
T
cuantică, magnetonul Bohr - Procopiu este unitatea naturală pentru momentele magnetice, aşa cum h
reprezintă o unitate naturală pentru momentele cinetice. Prin urmare, mărimea momentului magnetic
orbital este cuantificată, putând lua numai anumite valori determinate de numărul cuantic l. De
asemenea, proiecţia momentului magnetic orbital pe o axă, de exemplu Oz poate lua valorile:
e
µz = − Lz (8)
2m 0

e
adică: µz = − mh = − mµ B (9)
2m0

unde m ia (2l + 1) valori. Deci, diferitele orientări în spaţiu ale vectorului moment magnetic orbital sunt
cuantificate de numărul m, care se numeşte număr cuantic magnetic orbital. r
O stare staţionară a atomului este caracterizată printr-un moment cinetic orbital L şi printr-un
r
moment cinetic de spin S , determinate de suma momentelor cinetice corespunzătoare ale electronilor
r r r r r
săi. În afară de L şi S este important şi J = L + S , momentul cinetic total al stării respective. Un nivel
energetic atomic sau altfel spus un termen spectral atomic se notează în general cu 2 S +1 L J . Astfel,
simbolul 1 D2 înseamnă nivelul cu L= 2, S= 0 şi J= 2, simbolul 1 P1 înseamnă nivelul cu L= 1, S= 0 şi
J= 1, iar simbolul 1S0 înseamnă L=0, S= 0 şi J= 0. Observăm că pentru stările cu S=0, momentul
r r
cinetic total J este egal cu momentul cinetic orbital L .
Să presupunem că plasăm un atom r într-o stare cu S=0 (numită de singlet) într-un câmp
magnetic exterior uniform, de inducţie B . Datorită momentului său magnetic orbital,
r electronul în
mişcarea sa orbitală se comportă ca un dipol magnetic, care în interacţiunea sa cu B are o energie
potenţială:
r r
U B = U mag = − µ ⋅ B = − µ B cos θ (10)

Energia totală a electronului dintr-un atom, situat într-un câmp magnetic exterior uniform va fi:

1 Z 2e 4m 0
E = En + U = − ⋅ − µ B cos θ
n2 8 ε 02 h 2
mag

µ z = µ cos θ = −mµ B (11)

1 Z 2e 4m 0
E = − ⋅ + mµ ⋅B
n2 8 ε 02 h 2
B

Din relaţia de mai sus se pot determina nivelele energetice

r posibile ale electronului atomului într-o
stare cu S=0 în câmp magnetic uniform de inducţie B . Deoarece pentru un număr cuantic dat l

3
corespund (2l + 1) valori posibile ale numărului cuantic m, rezultă că într-un câmp magnetic exterior,
fiecare nivel de energie al electronului dintr-un atom izolat se va despica în 2l+1 subnivele.
Distanţa dintre nivelele energetice apărute prin despicarea în câmp magnetic exterior are
valoare constantă.

eh eh
∆E = µ B B = B= B (12)
2m 0 4πm0

Prin urmare, aşa cum se poate observa în figurile 3 şi 4, la introducerea atomului în starea de
En − Em
singlet în câmp magnetic exterior, pe lângă linia de frecvenţă υ 0 = , care era prezentă în
h
absenţa câmpului magnetic şi corespundea tranziţiei de pe nivelul En pe nivelul Em, mai apar două linii
spectrale egal deplasate faţă de υ 0 , astfel încât cele 3 frecvenţe vor fi:
eB eB
υ −1 = υ 0 − ; υ 0 ; υ −1 = υ 0 − (13)
4πm0 4πm0

Fig.3 Fig.4

Prin urmare, efectul Zeeman normal apare pentru tranziţiile între stări cu S = 0. Pentru
celelalte tranziţii, între stări cu S ≠ 0, apare efectul Zeeman anomal. Un exemplu de efect Zeeman
normal îl prezintă linia roşie a cadmiului cu lungimea de undă λ=643.8 nm care corespunde tranziţiei
1
D2 →1 P1 reprezentată mai sus în figura 4.

2. Observarea experimentală a efectului Zeeman

2.1 Montajul experimental

Pentru a separa razele despicate în câmp magnetic este nevoie de un aparat spectral de mare
rezoluţie deoarece separarea celor două linii laterale la Cd este de numai ∆λ= 0,02 nm la o inducţie a

4
 r
câmpului magnetic de B de 1T. Pentru separarea razelor se foloseşte în experiment un etalon Fabry-
Perot care constă dintr-o lamă de sticlă plan paralelă cu aluminiu depus pe ambele feţe. O rază care
intră în etalon înclinată faţă de axul optic principal suferă reflexii multiple pe ambele feţe ale
etalonului, deoarece, datorită aluminizării, razele emergente au intensitate slabă.
Razele care ies pot interfera
constructiv dacă este îndeplinită condiţia:

δ = 2nd cos rk = 2d n 2 − sin α k = kλ (14)

unde d este grosimea lamei, n indicele de

refracţie, rk unghiul de refracţie iar αk este
unghiul de incidenţă corespunzător maximului
de ordin k. Etalonul având o grosime de câţiva
milimetri, ordinul de interferenţă al razelor
care ies este de ordinul zecilor de mii. Dacă
razele emergente sunt focalizate cu o lentilă,
se observă în planul focal al acesteia o serie de
cercuri concentrice. Raza cercurilor este

rk = fα k (15) Fig.5 Mersul razelor prin etalonul Fabry-Perot

O modificare δλ în lungimea de undă corespunde la o diferenţă δα ceea ce conduce la o modificare a

razei cercurilor de interferenţă cu δr =fδα. Astfel o linie spectrală de dublet produce o structură de
dublet (fiecare inel de interferenţă este dublat ) iar o linie spectrală de triplet produce o structură de
triplet în care fiecare inel este triplat.
Montajul experimental conţine aşa cum se poate observa în figura 6:
- o sursă de înaltă tensiune
- o lampă de Cd (a)
- filtru roşu pentru lampă (g)
- un electromagnet între polii căruia (b,c) se introduce lampa
- lentile (d,f)
- etalon Fabry-Perot (e)
- ocular de observare (h) cu două linii gradate în cruce
- cameră video legată la un calculator
- o sondă Hall pentru măsurarea câmpului magnetic
- un filtru de polarizare
- o lamă sfert de undă.

2.2 Modul de lucru

1. Se măsoară câmpul magnetic între polii electromagnetului cu ajutorul sondei Hall. ATENŢIE! Ne
asigurăm că piesele electromagnetului sunt bine distanţate şi fixate în momentul în care se dă
drumul la curent prin electromagnet. Se face un tabel în care se pun B (inducţia magnetică) citit de
sondă şi I ( intensitatea curentului electric) afişată pe sursa de alimentare. I ia valori de la 0 la 9A. Se
face graficul B=f(I) în Origin.
2. Se aşează lampa pentru observarea transversală (perpendicular pe liniile de câmp magnetic).
3. Punerea la punct a imaginii: în figura 6 sunt indicate poziţiile pe suportul gradat orizontal pe care
sunt poziţionate elementele montajului. Se mişcă lentila (f) până când se observă franjele date de
5
etalonul Fabry-Perot intense, clare şi bine definite. Pentru ca franjele să fie uniform iluminate se
ajustează lentila (d). Pentru ca centrul franjelor să fie în mijlocul liniilor gradate se mişcă uşor etalonul
Fabry-Perot (e).

Fig.6 Montaj pentru observare transversală a efectului Zeeman

4. Se vor observa franjele de interferenţă în absenţa câmpului magnetic, I=0 în electromagnet.

5. Se creşte intensitatea curentului electric până la I = 3A, până apare o despicare clară a franjelor în
trei componente. Se pune filtrul de polarizare (polarizor) între lentila (d) şi etalonul (e). Aşa cum se
poate observa din figura 7, în anumite poziţii ale filtrului fie dispar componentele laterale σ, fie dispare
componenta centrală π. Se roteşte filtrul şi se notează poziţiile în care dispar componentele laterale,
respectiv componenta centrală.

Fig.7 Observare transversală: a) fără filtrul de polarizare; b) filtrul la 0°; c) filtrul la 90°

6. Se aşează lampa pentru observarea longitudinală (în lungul liniilor de câmp magnetic). Se repetă
punctele 4,5 fără filtrul de polarizare. Acum apare o despicare în 2 componente ca în figura 8.
7. Se pune filtrul de polarizare. Se roteşte polarizorul şi se observă dacă există vreo variaţie a franjelor.

6
9. Se dă drumul la captura video şi se observă franjele şi despicarea lor, progresiv pentru intensităţi din
ce în ce mai mari ale curentului electric (până la 9 A), ceea ce corespunde la câmpuri magnetice din ce
în ce mai mari. Se înregistrează figurile obţinute pentru 3,4,5,6,7,8,9 A.
10. Din imaginile obţinute, se măsoară poziţia picurilor după ce imaginea înregistrată s-a trecut în
grade. În tabela Zeeman se trec unghiurile şi câmpul magnetic iar programul va calcula automat
variaţia de energie ∆E din relaţia 12. Se reprezintă grafic, în Origin, ∆E în funcţie B, inducţia câmpului
magnetic măsurată la punctul 1. Din pantă se scoate valoarea magnetonului Bohr µ B şi se compară cu
cea teoretică.

Fig.8 Observare longitudinală: a) fără lama sfert de undă; b) cu lama sfert de undă pentru a face să dispară pe rând
franjele de lumină polarizate circular