Radiologie -Curs 1

 radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungime de undă extrem de

mică, în medie de 10.000 de ori mai mică decât cea a luminii.
 Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare foarte rapidă, se
lovesc de corpuri materiale, unde produc dislocări de electroni de pe
orbitele energetice ale atomilor acestor corpuri. Pentru a se menţine
echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua
locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe
un nivel energetic pe altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un plus de
energie, care constitue razelele X.
 fascicolul de raze X le poate transmite examinatorului sub formă de imagini
radiologice, produse datorită modificărilor care au loc în fascicolul de raze X
la nivelul ţesuturilor şi organelor de examinat.
 Coeficientul de absorbţie este proporţional cu numărul atomic la puterea a
patra din corpul traversat –structurile cu număr atomic mare vor atenua
mai mult fascicolul de razeX, iar din punct de vedere radiologic vor fi mai
opace exemplu segment scheletic.
Producerea radiaţiei X
 se face în tubul de raze-tubul Coolidge - un tub de sticlă în care se află un
vid foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament de wolfram
incadescenţ) sunt accelerati la diferenţe de potential de zeci de mii de
volti, se ciocnesc cu materialul anodic (are în componenţă metale greu
fuzabile ca reniu, molibden, wolfram) unde cea mai mare parte din energia
lor se pierde prin ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului
anodic, iar o parte produce radiaţie Röntgen de frânare si caracteristică.
Proprietatile radiatiei X - sunt comune cu ale radiatiilor electromagnetice,
intensitatea lor scade invers proportional cu pătratul distantei.
Proprietătile speciale constau în :
 penetrabilitate –invers proporţională cu lungimea de undă
 sunt absorbite de corpurile prin care trec, absorbţia fiind direct
proporţională cu numărul atomic la puterea 3, densitatea şi grosimea
obstacolului.
 determină fenomenul de luminiscenţa
 determină efect de fotosensibilitate (reduce emulsia de argint la argint
metalic)
 produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec
 au efecte biologice asupra ţesuturilor vii prin ionizări şi prin excitaţii care
produc alteraţii în material vie.
Efectele celulare ale radiaţii
Mecanismul de acţiune este direct şi indirect.
 - acţiunea directă este sub forma rupturii arhitecturii moleculare şi în
special la nivelul unor structuri ca genele, cromozomii sau enzime- doza
este fără importanţă.
 - acţiunea indirectă –este dată de substanţele născute din reacţiile directe.
 Natura leziunilor –A.D.N –ul este ţinta preferată a radiaţiilor –deci ţinta
princicipală este materialul genetic.
 Efectele somatice - sunt asupra individului în totalitate şi pot apare la
interval de ore până la ani.
- La nivel somatic acţionează legea (Bergonier şi Tribondeau) conform
căreia cu cât un ţesut este mai tânăr cu atât el este mai sensibil şi
vulnerabil
 Manifestarile clinice - ale leziunilor radice apar numai exceptional în
cadrul iradierii diagnostice. Ele pot fi văzute la medicii radiologi sub forma
de boala profesionala.
 - Leziunile pielii apar in formele cronice la radiologi, cel mai adesea sub
forma de radiodistrofii: teleangiectazii, tulburari de pigmentare, atrofie si
scleroza cutanata, formatiuni keratozice sau papilamatoase;
 - Leziunile oculare sunt reprezentate de o conjunctivita banala care se
vindeca fara sechele, cataracta sau keratite;
 - Tesuturile hematopoetice au o sensibilitate mare in functie de
radiosensibilitatea celulelor susa si de distributia temporospatiala a
particulelor ionizante in organism in raport cu celulele hematopoetice.
Semnele de alarma sunt modificarile de hemograma;
 Gonadele au sensibilitati diferite asupra partii endocrine (foarte
radiorezistenta) si a celei exocrine de reproducere (extrem de
radiosensibila);
 Alte tesuturi. Nu apar modificari digestive, pulmonare, osoase, renale decat
la doze mari exclus de atins in cadrul radiodiagnosticului.
 Efecte feto-embrionare sunt diferite dupa varsta produsului de
conceptie:
 - la stadiul de ou actioneaza legea tot sau nimic. Oul traieste normal sau
moare;
 - la stadiul de organogeneza in primele trei luni se produc malformatii
grave;
 - fatul mai mare de 3 luni este mult mai putin radiosensibil.
 Efecte genetice mutatii care apar indiferent de doza, dar se dubleaza
dupa 30-50 rds.
 Efecte cancerigene au o frecventa mica, dar o existenta indiscutabila.
 Efectele la nivel tisular sau ale intregului organism reprezinta suma nu
neaparat matematica a modificarilor celulare. Acumularea in timp a
tuturor acestor modificari duce in ultima instanta la moartea individului
prin alterari functionale si organice ireversibile.
PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR
 În lumea contemporană orice fiinţă vie de pe suprafaţa pământului suportă
o iradiere care nu poate fi evitată.
- 87% din această iradiere este dată de iradierea naturală.
 -13% este procentul de iradiere artificială, din care 11,5% reprezintă
iradierea medicală. Aceasta din urma se datorează în principal iradierii cu
scop diagnostic.
Evoluţia tehnologiilor de diagnostic, în special dezvoltarea imagisticii
medicale şi în mod particular a tehnicilor de explorare fără radiaţii Röntgen
(Ecografia şi Imagistica prin Rezonanţă Magnetică) nu au modificat esential
acest procent, care continuă să rămână ridicat oriunde pe suprafaţa
planetei
 Mecanismul iradierii încă foarte mari este diferit în diferite zone geografice:
 în regiunile cu slabă dezvoltare economică iradierea se datorează utilizării
în continuare a unor tehnologii învechite de emisie, control şi utilizare a
radiaţiilor.
 în ţările cu inaltă dezvoltare tehnologică, iradierea este aproape similară,
dar este excesul de investigaţie. Aceasta apare ca un corolar al sistemelor
sofisticate de sănătate publică, în care gestul medical subvenţionat împinge
la excese şi la risipă.
 Ca răspuns la situaţia semnalată mai sus singurele măsuri de protecţie
eficiente şi aplicabile sunt:
- raţionalizarea explorării radiologice în special la grupele de
populaţie cu factori de risc (copii, gravide etc.);
- modernizarea echipamentelor, cu extinderea tehnologiilor de
achiziţie şi prelucrare digitală.
 Pentru o raţionalizare corectă a explorărilor trebuie cunoscute dozele
proporţionale de radiaţii încasate de pacienţi. Acestea se pot cunoaste din
tabele şi dau uneori date surprinzătoare. Pentru orientare iată cateva cifre
comparative cu privire la dozele încasate în cadrul diferitelor metode de
radiodiagnostic folosind ca bază de comparaţie radiografia toracică de faţa
 radioscopia convenţională toracică= 50-150 radiografii
 aceeaşi cu amplificator şi lant TV = 5-15 radiografii
 tomografia plană toracică = 10-15 radiografii/fiecare secţiune
 radiografie de craniu = 1 radiografie pulmonară
 radiografie abdominală = 10 radiografii pulmonare
 urografie intravenoasă = 35 radiografii pulmonare
 irigoscopie = 77 radiografii pulmonare
 computertomografie = între 26 şi 48 radiografii pulmonare
 Tot pentru a se realiza amploarea fenomenului, iată câteva date
comparative între dozele încasate în cadrul diferitelor tehnici de
Radiodiagnostic şi iradierea naturală.
 Datele oferite echivalează în timp de iradiere naturală tehnicile urmărite:
 Radiografia toracică = 15 zile de iradiere naturala
 Radiografia abdominală = 6 luni de iradiere naturală
 Urografia intravenoasă = 18 luni de iradiere
 Irigoscopia = 3 ani de iradiere naturală
 Computertomografia = între 1 şi 2 ani
 Deşi ideea pare fantezistă, cea mai bună metodă de diagnostic radiologic a
afecţiunilor sinusurilor feţei este computertomografia. Suspiciunea de
diagnostic de adenom hipofizar obligă la examen prin Rezonanţă
Magnetică, evitandu-se iradiarea prin alte explorări radiologice mai
neperformante în situaţia data
Receptorul radiaţiei reziduale
 Receptarea informaţiei se face în mai multe moduri:
 radioscopie – radiaţia reziduală acţionează asupra unui mediu cu
proprietăţi fluorescente şi produce o imagine dinamică real time a
structurilor traversate.
radiografie – impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă
obţinută cu ajutorul ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de
argint de pe suprafaţa unui film radiografic
 Aparatura de radiodiagnostic
 Orice instalaţie radiologică se compune din două părţi:
 aparatul propriuzis
 accesorii.
Aparatul se compune din:
 -tubul radiogen
 -transformatorul de înaltă tensiune
 -transformatorul de încălzire-de joasă tensiune
 -cablurile sau troleele
 -masa de comandă
Tubul radiogen –constă dintr-un balon, construit dintr-o sticlă specială,
fabricată pentru a rezista la temperaturi deosebit de ridicate. Balonul are
două tuburi laterale situate unul în faţa celuilalt :
 - catodul –polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten ,
dispus în formă de spirală, adus la incadescenţă de un transformator de
încălzire
 - anodul –polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au
proprietatea de a transmite rapid căldura primită, facilitând în felul acesta
răcirea tubului produsă şi prin rotaţia sa (3000 ture/min).
 Transformatorul de inaltă tensiune : transformă tensiunea obişnuită de la
reţea în tensiune înaltă, cu cât tensiunea este mai mare se vor produce raze
mai dure – de aici rezultă calitatea razelor – calitate înseamnă tensiune deci
kilovoltaj iar cantitea amperaj.
 Masa de comandă: serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea
aparatului.Aceasta este înzestrată cu aparate care permit :
- măsurarea curentului de la reţea
 - măsurarea intensităţii curentului
- măsurarea timpului
- butonul de punere în funcţiune.
 Trolee-sau cabluri.
Receptorul
 radioscopia în radioscopia clasică sau analogică –imagine obţinută direct
pe ecranul ce este constituit dintr-o foaie de material celulozic sau plastic,
pe care este dispersat un material fluorescent – platinocianura de bariu,
tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu. Astăzi sunt folosiţi
compuşi de cesiu, titan, ytrium sau pământuri rare. Pentru protecţie în faţa
ecranului este o sticlă specială .
 b) radiografia simplă : se bazează pe efectul fotochimic al radiaţiilor având
avantaje: document, doză de iradiere redusă, cost relative scăzut.
 Filmul radiografic este format dintr-un suport transparent , acoperit de o
emulsie de cristale de bromură de argint suspendată în gelatină.
 Prelucrarea filmului radiologic se face în camera obscură , unde se
efectuează developarea, când imaginea latentă se transformă în imagine
vizibilă.
 Formarea imaginii radiologice - imaginea radiologică există în formă
latentă în relieful spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au
structuri neomogene, compoziţie chimică, densitate, grosime variabile,
relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie variaţii de
absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt
ce va duce la impresionarea discontinuă inegală a sistemului detector.
TEHNICI RADIOLOGICE SPECIALE
 Radioscopia televizată – transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine
aparenta pe un monitor de televiziune prin intăritorul de imagine.
 Amplificatorul de imagine - sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
- permite efectuarea fluoroscopiei la lumina zilei
 - calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată –video,
fotografic digital.
- se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti,
proceduri de radiologie intervenţională.
- imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV cablu satelit
- reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii
- a permis constrcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului..
 Tomografia plană convenţională –tubul şi caseta sunt solitare şi se
deplasează în sens invers.
 Variante radiografice
 radiografia cu raze dure- se utilizează pentru disocierea unor
opacităţi
 radiografia cu raze moi – părţi moi
 radiofotografia medicală RMF- metoda istorica se folosea
pentru depistarea TBC.
 radiografia panoramică-se foloseşte în stomatologie
 radiografia digitală.
Radiografia digital
 Radiografia digitală – asigură transformarea datelor analoge în infomaţii
digitale. Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în
radiodiagnostic sunt:
- Detectorul de scintilaţie- proprietatea unor substanţe de a emite lumină la
impactul cu radiaţiile X
- Convertorul energiei luminoase .Acest sistem transformă sistemul
analog de date (semnalul luminos) în informaţii digitale (curentul electric).
- Calculatorul, care prelucreaza imaginea digitala şi o transformă in semnal
video TV.
 Receptorii digitali sunt utilizati atat in radioscopie cât şi în radiografie.
COMPUTER TOMOGRAFIA
 Este o tehnică particulară, care utilizează ca factor fizic radiaţia X , ca
procedeu de explorare a mediului, secţiunea tomografică în plan
transversal axial, iar ca mod de redare a informaţiei , imaginea digitală.
 Principiul tomografiei computerizate se bazează pe măsurarea atenuării
unui fascicol îngust de radiaţii X, care parcurge, printr-o mişcare circulară,
un strat echivalent ca lărgime din corpul examinat, şi reconstrucţia imaginii
plecând de la proiecţiile sale diferire.
 In ansamblu o unitate C.T cuprinde
- Sistemul de achiziţie a datelor
- Sistemul de procesare
- Sistemul de vizualizare şi stocare a datelor
- Sistemul de comandă
 Sistemul de achiziţie a datelor cuprinde : tubul de radiaţii X, detectorii, o
serie de elemente electronice asociate, montate într-un cadru denumit -
GANTRY.
 C.T. spirala sau volumetrica – presupune miscarea continua a mesei si
rotirea continua a tubului in timp de pacientul avanseaza in Gantry.
Raportul dintre viteza mesei / rotaţie şi grosimea secţiunii se numeste
PITCH.
 Sistemul de procesare a datelor.
 Unitatea de masura a densitatii denumita UNITATE HOUNSFELD este
definita ca 1/ 1000 din diferenta de densitate dintre apa si aer sau 1/1000
diferenta aer si compacta osoasa.
 Grila de densitati este arbitrara, densitatea aerului este -1000 a apei 0 si
osoase + 1000.
 Vizualizarea datelor si comanda ansamblului
 Este prezentata pe monitorul din incaperea unde se afla operatorul.
 Stocarea imaginilor se face pe discul computerului, pe disc optic, CD etc.
Imaginea poate fi revăzută ulterior şi eventual înregistrată pe film radiologic
sau fotografic.
Administrarea substantelor de contrast
 Diferentierea structurilor normale de cele patologice este dificila datorita
valorii de atenuare apropiata a acestora.
 Administrarea substantelor de contrast duce la cresterea cu 40 – 60 UH a
densitatii accentuand diferentele de densitate.
 Administrarea se poate face pe diferite cai (iv, oral, endorectal, endovaginal
etc.).
Indicatiile administrarii substantelor de contrast sunt:
 precizarea vascularizaţiei masei tumorale;
 diferenţierea între o masă tumorală şi o malformaţie vasculară;
 identificarea structurilor tubului digestiv;
 diferenţierea elementelor hilului hepatic ori pulmonar;
 evaluarea tractului urinar;
 detectarea leziunilor focale (hepatice, pancreatice, cerebrale etc.)
precizarea naturii lor;
 identificarea pachetului vascular;
raporturile cu o masă tumorală.
Imagistica prin rezonanţă magnetică - I.R.M
 I.R.M - constituie o metodă non-invazivă de examinare a afecţiunilor
neuro-musculo- scheletală. Se bazează pe proprietatea (descoperită în anul
1946) că nucleele se comportă ca nişte magneţi în prezenţa unui câmp
 magnetic intens. Nucleele de hidrogen sunt animaţi de mişcarea în jurul
propriului ax –spin nuclear.
Treptele obţinerii imaginii prin I.R.M
 „Specimenul” examinat –corpul uman este supus unui câmp magnetic
exterior foarte puternic,.
 Specimenului i se aplică apoi un câmp magnetic oscilant din zona de
radiofrecvenţă a specimenului electromagnetic, adică a unei unde de
radiofrecvenţă (RF) ce determină rezonanţa nucleilor.
 Radiaţia electromagnetică (unda de RF) este apoi suprimată; nucleii
continuă să oscileze, emiţând ei însăşi ca particole cu sarcină electrică – o
undă de RF care poate fi detectată ca semnal rezonant magnetic al
nucleolilor. Recepţia semnalului este posibilă prin faptul că unda respectivă
induce un curent electric într-o bobină construită în acest scop.
 Acest semnal este transmis unui computer, care îl transformă, prin
prelucrare digitală, în semnale optice elementare (pixeli).
Echipamentul I.R.M
 Magnetul -este piesa centrală a instalaţiei I.R.M - el trebuie să producă un
câmp magnetic extern cât mai uniform.
 Bobinele de radiofrecvenţă –forma şi dispoziţia acestor bobine depind
substanţial de sistemul magnetic principal ,de regulă, au o formă de şa .
 Gradienţii de câmp magnetic –se produc prin curenţi electrici care circulă
în spire din materiale conductante, cu geometrii variate.
 Calculatorul - controlează parametri fizici aleşi de operator.
 Noţiuni elementare de semiologie în general imaginea este comparabilă cu
cea din C.T- sub unele aspecte suprioară –permite un contrast superior;
imaginile sunt uşor de recunoscut.
 Agenţii de contrast folosiţi în I.R.M.au la bază Gadoliniu –folosit în
investigarea lichidului cefalorahidian –face ca imaginea să fie mai
luminoasă.
 Pregătirea pacientului – în general nu necesită măsuri speciale; un caz
special îl reprezintă pacienţii cu claustrofobie - la care administrarea unui
calmant uşor reduce starea de anxietate. Durata unui examen este de
aproximativ 30-90 minute.
 Contraindicaţiile absolute: cipuri feromagnetice intracraniene;
peacemaker cardiac; proteze metalice valvulare; corpi stăini metalici
intraoculari.
 Contraindicaţii relative: claustrofobie ; pacienţi ventilaţi sau intubati.
SCINTIGRAFIA
 Medicina nucleară utilizează izotopii radioactivi în scop diagnnostic şi
terapeutic. Explorarea scintigrafică este cel mai vechi procedeu imagistic de
vizualizare a organelor interne.
 Principiul examinării scintigrafice constă în detectarea radiaţiei gama
emisă în urma administrării (i.v.sau orale) unui produs radiofarmaceutic cu
tropism selectiv pentru un anumit organ, proces, sau leziune. Imaginea
scintigrafică reprezintă distribuţia spaţială a radiofarmaceuticului şi variaţia
sa în timp care oferă astfel informaţii despre morfologia şi funcţia organului
investigat.
 Aplicaţiile clinice ale scintigrafiei se extind la toate specialităţile medico-
chirurgicale.
 Scintigrafia statică –oferă informatii cu caracter morfologic (poziţie, formă,
dimensiuni, prezenţa unor leziuni difuze sau în focar; distribuţia
radiofarmaceuticului în organul investigat). Explorarea este făcută la un
interval de timp de la injectarea radiofarmaceuticului.
 Scintigrafia dinamică sau secvenţială – explorare funcţională – examinarea
se face cu ajutorul camerelor de scintilaţie. Imaginile se obţin concomitent
cu injectarea radiofarmaceuticului obţinând imagini dinamice.
 Radionuclizii folosiţi; sunt în principal: techneţiu(99mTc), taliu (201Tl),
iodul(123I-132 I), galiul, (67G ), indiul (113mIn).
 Aparatura de detecţie –camera de scintilaţie –aparatura nu este un
„emiţător” ci un „detector” de radiaţii gama.
 Examinarea SPECT se efectuează cu camere de scintilaţie la care detectorul
efectuează o mişcare circulară în jurul organului de examinat, oprindu-se
timp de câteva secunde pentru achiziţionarea imaginii.
 Tomografia cu emisie de protoni (PET) - reprezintă o tehnică modernă de
obţinere de imagini funcţionale ale organelor sau sistemelor biologice.
Aduce informaţii morfofuncţionale ale creerului sau inimii în secţiuni de 4-5
mm şi cu o rezoluţie de secunde.
 Metoda permite obţinerea de imagini ale distribuţiei a radionuclizilor
emiţători de pozitroni. Cu aceşti radionuclizi se pot ”marca” radioactiv orice
compus biologic: proteine, hormoni, aminoacizi sau neurotransmiţători-
putându-se urmări diverse mecanisme biochimice. Principalele
radiofarmaceutice folosite sunt: fluor-18 şi fluoro-2-deoxi-D-glucoza (FDG).
 Pentru a urmări imaginea distribuţiei în organism –aparatele PET sunt
formate din multiple cristale de scintilaţie dispuse inelar în jurul pacientului
şi cuplate la tuburi fotomultiplicatoare - evenimentele luminoase sunt
transformate în plus electric. Aceste evenimente sunt prelucrate de
computer obţinându-se imagini tomografice ale diverselor organe.
PET – CT Principiu fizic si utilitate
 Principala limita a metodei PET consta in rezolutia mica in comparatie cu CT
si IRM, ceea ce determina imposibilitatea localizarii precise a detaliilor
anatomice si, implicit, a leziunilor in intregime sau a regiunilor metabolic
active in ansamblul unor leziuni de constitutie eterogena, necesar a fi
biopsiate, de exemplu.
 Pe de alta parte, CT este o metoda imagistica care poate pune in evidenta
detalii anatomice, structurale, cu o rezolutie foarte buna dar nu si diferente
in fiziologia tesutului respectiv, pe care PET le poate vizualiza.
 Ani de zile pentru a localiza cu precizie modificarile functionale observate
prin PET s-au propus doua variante: fuziunea imaginilor PET si CT folosind
repere anatomice pentru a achizitiona imagini din regiuni identice si dupa
realinierea seturilor de imagini obtinute prin cele doua metode, folosind
soft-uri specializate in acest sens
 In prezent, aplicatiile clinice ale PET cu 18F FDG-CT in oncologie includ:
 diagnosticul diferential intre tesutul benign si malign,
 stadializarea cancerului inainte de terapie,
 evaluarea rezultatului terapiei neoplaziilor,
 depistarea recurentelor tumorale post terapeutice in numeroase tipuri de
neoplazii, incluzand: cancerul pulmonar, gastrointestinal, mamar, limfomul
malign.
ECOGRAFIA
 Este metoda de diagnostic şi terapeutic imagistic ce utilizează ca substrat
radiaţiile ultrasonore.
 Principiul metodei - principiul de funcţionare al ecografiei este derivat din
cel al sonarului, dispozitiv utilizat pentru prima dată în primul război
mondial la detectarea submarinelor.
 Ecografia se ocupă de studiul modificărilor suferite de un fascicol de
ultrasunete care traversează medii cu proprietăţi acustice diferite. Apariţia
ecoului – ecoul apare dacă o parte din energia fascicolului incident se
întoarce la emiţător sub formă de fascicul reflectat.
 Interfaţa dintre aer cu oricare altă structură determi
nă reflexie totală a fasciculului incident cu apariţia fenomenului de
reverberaţie pentru a împedica acest fenomen se interpune gelul
ultrasonografic între tegument şi sondă. Din acest motiv nu se pot examina
organele ce conţin aer –plămân, structuri digestive (pot fi examinate prin
administrare de apă).
 Transductorul – în ecografie sursa de ultrasunete poartă numele de
transductor, aceştia sunt emiţători şi receptori de ultrasunete.
 Transductorul este construit din blocuri de cristale ceramice sintetice, care
au proprietăţi speciale şi funcţionează utilizând un fenomen fizic numit
efect piezoelectric.
 Alegerea transductorului se face în funcţie de regiunea explorată, tipul de
pacient şi organul ţintă.
 In funcţie de forma sondei, acestea pot fi :
 convexe – cel mai frecvent tip utilizat;
 liniare – utilizate mai frecvent : pediatrie, obstetrica ginecologie
intraoperator;
 radiare – utilizate in cardiologie.
Tipuri de ecografie:
 primul mod a fost modul A (Amplitudine) – se obtine un grafic cu variaţii de
amplitudine;
 modul M de miscare – pentru evaluarea miscărilor valvulare;
 modul B se asociază luminozităţii cu o scală de gri şi se obţine imagine
bidimensională
 - ultrasonografia Doppler – un sunet emis de o sursa cu o frecvenţă
constantă este receptionat de catre un receptor fix cu o frecventa mai mare
când sursa se apropie de receptor şi o frecvenţă mai mică când sursa se
îndeparteaza de acesta.
Examinarea ecografică: pentru explorarea abdominală pregătirea este
minima – pacient „a jeun” şi vizica urinară în repleţie; pentru tubul digestiv
organele se pot umple cu apă ; nicio pregatire pentru explorarea organelor
superficiale.
 Între sonda şi tegumente se interpune gelul ecografic.
 Ecografia are o serie de avantaje:
 examenul este rapid - se obtin maxim de informaţii în timp scurt;
 orientează imediat spre o altă metodă imagistică complementară;
  are sensibilitate mare de evaluare pentru organe şi afecţiuni;
 este lipsit de nocivitate;
este relativ ieftină.
SUBSTANŢE DE CONTRAST
 Structurile corpului uman care au densităţi apropiate nu pot fi diferenţiate
între ele. Pentru a putea fi vizualizate se folosesc C.T ,ecografia, sau
substanţele de contrast.
 Substanţele de contrast folosite sunt cu :
- Contrast negativ, care apar transparente (negre ) pe radiografie-aerul
- Contreast pozitiv, care apar opace (albe) pe radiografie;
-substanţe pe bază de iod solubile
-sulfatul de bariu
- Dublu contrast : asociere între bariu şi aer.
 Reacţii sistemice acute neprevăzute - administrarea de substanţe de
contrast intravenos, produce reacţii diferite din partea organismului,
reacţiile pot fi minore sau dramatice, foarte rar chiar decesul 1:50000-
1:10000.
 Reacţiile minore pot fi mai frecvente 10% - odată cu introducerea
substanţelor nonionice au scăzut .
a)Reacţiile minore constau în: greţuri, gust metalic, senzaţii de căldură,
roşeaţa feţei, urticarie, erupţii cutanate, strănut, cefalee, ameţeli. Aceste
manifestări dispar după oprirea injectării şi de regulă nu necesită alt
tratament înafară de oprirea injectării timp de 20-30 secunde şi nu mai
reapar la continuarea injectării.
b)Reacţiile moderate - necesită tratament, dar nu necesită terapie
intensivă. Reacţiile pot fi de tip alergic (alergoid) sau de tip
anafilactic(anafilactoid).
 Reacţii de tip alergoid sunt: urticarie, edem facial,spasme, stridor laringian,
spasme laringiene, stridor inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate,
strănuturi repetate, lăcrimare. In cazurile mai grave apar: diaree, dureri
abdominale, vărsături, cefalee.
Tratamentul se face prin:
 -administrare de oxigen
 -administrare de adrenalină (epinefrină) 0,5% de soluţie 1mg de soluţie
1m/ml subcutanat.
 -administrare de antihistaminice : inhibitori de H1sau inhibitori de H2.
 Reacţii de tip anafilactic: -hipotensiune arterilă, tahicardie, paloare, care
de regulă se adaugă peste cele de tip alergoid.Se aplică acelaş tratament.
 c)Reacţii severe; - cuprind semnele şi simptomele şocului anafilactic. Apar
semne cardiovasculare, respiratorii, neurologice.Tratamentul este cel
specific şocului anafilactic.
 Profilaxia accidentelor severe se face în primul rând prin identificarea
pacienţilor cu risc: alergici, taraţi, cu boli cardiovasculare, diabet zaharat
şi căutarea altor investigaţii. Atunci când este posibil se vor folosi
substanţe de contrast nonionice hipoosmolare. Dacă intervenţia este
necesară, se va administra o premedicaţie ce constă din:
 prednison 50 mg (10 tablete) per os, în două prize cu 12 ore şi respectiv 2
ore înaintea administrării substanţelor de contrast,
 antihistaminice (Romergan), 1 fiolă cu o oră înaintea examinării.
Radiologia intervenţională
 Radiologia intrervenţională este o punte de legătură între diagnostic şi
terapie, combinând imaginea radiologică şi proceduri chirurgicale. Cu
incizii minime, fără necesitatea anesteziei generale, cu ghidare de U.S,
C.T, I.R.M sau radioscopie, se pot urmări catetere, tuburi de câţiva
milimetri cu ajutorul cărora se poate diagnostica,sau/şi apoi trata diverse
afecţiuni-exemplu : angiografia, montare de stenturi, drenaj biliar,
chemoembolizare tumorală, biopsie, embolizarea arterei uterine etc
 Curs 4
DIAGNOSTICUL IMAGISTIC AL BOLILOR TUBULUI DIGESTIV
 . Explorări radiologice: permit studiul morfologic şi funcţional al diferitelor
segmente ale tubului digestiv, examinarea radiologică trebuie să se
efectueze cu o cooperare strânsă între medicul radiolog şi clinician pentru a
reduce iradierea inutil.
1.Examenul radiologic fără substanţă de contrast, se face de
regulă în ortostatism pentru suspicionarea ocluziei, dacă starea pacientului
o permite.
-Aduce informaţii despre starea scheletului, opacităţile renale, hepatice,
splenice, poate evidenţia calculi biliari, calcificări renale, calcificări
ganglionare,corpuri străine.
- De asemenea prezenţa aerului subdiafragmatic-pneumoperitoneu sau
nivele hidroaerice – ocluzie.
- O importanţă deosebită o are studiul dinamicii diafragmatice, a căror
mişcare inegală sau încetinită sugerează proces patologic subdiafragmatic.
 Examenul cu substanţă de contrast
- contrast pozitiv: permite evidenţierea lumenului tubului
digestiv.
Substanţa de contrast cel mai frecvent folosită este sulfatul de bariu, este
o substanţă neutră fizic şi chimic, care nu reacţionează cu mediile cu pH
diferit din tubul digestiv,având în constituţie Ba cu număr atomic mare –
deci cu absorbţie mare pentru fascicolul de raze X.
Substanţa este insolubilă cu apa, insipidă inodoră.
Este utilizată sub formă de pulbere cu particole mici pentru a oferi o
dispersie bună în apă, se face o concentraţie între 1/5 şi 1/3 în raport de
tipul de examinare şi segmentul examinat.
În general nu sunt contraindicaţii de utilizare a sulfatului de Ba înafară de
suspicionarea unei comunicări a tubului digestiv cu cavitatea peritoneală
 sau în suspicionarea ocluziei intestinale, în acest caz se recomandă
folosirea substanţelor iodate hidrosolubile.
- contrastul negativ este realizat cu aer – poţiuni ce emit gaz , poţiunea
Tonner exemplu sau combinaţii acid citric şi bicarbonat de sodiu care cu
aciditatea gastrică degajă dioxid de carbon care destinde tubul digestiv.
- dublu contrast –substanţa opacă face dispersie mai bună pe
conturul tubului digestiv cu ajutorul gazului degajat din poţiunea
gazogenă .
 Scopul examinării este de a aduce informaţii despre
 modificări de tip funcţional :
-modul de umplere
-modificări de tonus
-modificări de kinetică
-modificări de evacuare
 tulburări de secreţie
 modificări de tip organic :
-modificări de poziţie al segmentului de tub digestiv
-modificări de dimensiune
-modificare de contur
-modificare de mucoasă
 Examinarea radiologică se face :
 radioscopic iradiantă indispensabilă putând evidenţia mai ales modificările
de tip funcţional şi morfologice
radiografia sub forma de serii ţintite sau ansamblu
 Pregătirea pentru examinare radiologică este esenţială. Pentru examinarea
stomaculului – examinarea se face până la ora 10 dimineaţa când secreţia
 gastrică este minimă , pacientul nu ingeră nici un aliment sau lichid şi se
abţine de la fumat.
 Examinarea intestinului subţire se face pe sondă enterală sau ingerarea
orală urmat de examinări repetate până la colonul ascendent Pansdorff).
 Examinarea colonului se face prin clismă baritată . Pentru examinarea
irigografică se fac clisme evacuatorii în seara şi dimineaţa premergătoare
examinării.Se efectuează examinăiri în repleţie completă (1-1,5l ) de
suspensie de sulfat de bariu cu ajutorul irigatorului, după evacuare şi dublu
contrast (Fischer).
. Explorarea C.T.
 –permite examen complet respectiv lumen, mucoasă, pereţi şi spaţiul
celulo-grăsos din jurul organului
 -permite studiul organelor parenchimatoase intraabdominale, al axelor
vasculare, al ganglionilor, spaţiul retropritoneal şi chiar peritoneul propri-zis
 -permite studiul ţesutului grăsos, al calcificărilor sau a unor mici cantităţi de
substanţă de contrast intraluminal care nu sunt detectabile radiologic
clasic,
 -utilizarea examinării cu substanţă de contrast intravenos –se pot examina
vasele mari şi emergenţa lor care irigă tubul digestiv şi anexele sale,
formaţiuni solide vasularizate intraabdominale şi diferenţierea de
formaţiuni lichidiene
 Examinarea CT aduce informaţii în:
-depistarea şi stadializareea tumorilor tubului digestiv
-monitorizarea postterapeutică a acestora
-existenţa unei patologii asociate intraabdominale
-patologia peritoneului
-patologia vasculară cu sau fără determinare digestivă
-abdomenul acut.
 Examinarea CT este compementară celei radiologiei clasice, dar se poate
folosi ca primă intenţie când este formaţiune intratumorală palpabilă, când
starea generală a bolnvului este alterată pentru un bilanţ rapid, când sunt
asocieri de patologii cunoscute pentru a evidenţia corelaţii cu patologia de
tub digestiv.
. Angiografia
 metodă invazivă complementară, necesită aparatură specială, introducerea
unei cantităţi mari de substanţă de contrast administrată i.v, nu aduce
informaţii suplimentare ca şi CT, este foarte iradiantă.
Explorări imagistice
-Ultrasonografia –
 este examen de debut în investigarea oricărei simptomatologii digestive,
interesul pentru US este de dată recentă odată cu apariţia aparaturii cu
transductor de 10 MHz.
 Clasic US este utlizată pentru aprecierea organelor parenchimatoase, sau
retroperitoneale, a căilor biliare şi vaselor mari intraabdominale.
 US poate determina consistenţa maselor intraabdominale (solid. lichid
mixt), apartenenţa de organ (dacă este posibil), extensia lor la alte organe,
existenţa adenopatiilor.
 Explorarea tubului digestiv este de dată recentă odată cu perfecţionarea
tehnică a instalaţiilor.
 US abdominală foloseşte transductor de 3,5 MHz, studiul tunicilor tubului
digestiv (seroasă, mmusculară, submucoasă,mucosă) se folosesc
transductori de 19 MHz.
Ecografia cu contrast intravenos (“Contrast enhanced ultrasonography” –
CEUS)
 Introducerea agenţilor de contrast (AC) cu administrare i.v. a fost un
progres real pentru metoda ultrasonografică.
 Aceştia sunt microbule cu conţinut aeric, înveliţi într-o membrană
stabilizantă, care au proprietatea de a creşte intensitatea ecourilor
provenite de la coloana de sânge făcând semnalul Doppler mai evident.
 Explorarea scintigrafică – utilizată doar în explorerea organelor
parenchimatoase intraabdominale şi a căilor biliare.
 - Explorarea IRM –utilizată doar pentru ficat, căi biliare, pancreas.
Explorarea radiologica cu substanta de contrast
 Explorarea esofagului, stomacului, duodenului, se fac concomitent –
examen eso-gastro-duodenal.
 Pregătirea pentru examinare radiologică este esenţială .Pentru examinarea
stomaculului – examinarea se face până la ora 10 dimineaţa când secreţia
gastrică este minimă , pacientul nu ingeră nici un aliment sau lichid şi se
abţine de la fumat.
 Examinarea intestinului subţire se face pe sondă enterală sau ingerarea
orală urmat de examinări repetate până la colonul ascendent Pansdorff).
 Examinarea colonului se face prin clismă baritată . Pentru examinarea
irigografică se fac clisme evacuatorii în seara şi dimineaţa premergătoare
examinării.Se efectuează examinăiri în repleţie completă (1-1,5l ) de
suspensie de sulfat de bariu cu ajutorul irigatorului, după evacuare şi dublu
contrast (Fischer).
 Modificările tonusului :
-Hipertonia se manifestă prin îngustarea calibrului organului afectat;
- Hipotonia conduce, dimpotrivă, la mărirea calibrului şi volumului
organului sau segmentului interesat, ca şi la alungirea acestuia, la care se
asociază evacuarea întârziată;
- Atonia reprezintă gradul extrem de diminuare a tonusului şi se
traduce prin lărgirea, mărirea de volum şi alungirea organului în cauză;
- Spasmul este starea de contracţie prelungită a unui grup de fibre
musculare circulare; el poate fi segmentar, sau local;
 Radiologic, spasmul se traduce prin lipsa de opacifiere a unei regiuni a
tubului digestiv, care întrerupe continuitatea coloanei baritate. Segmentul
situat în amonte apare uşor dilatat; el se îngustează treptat spre zona
spasmului, realizând o reducere de calibru simetrică, axială.
 Modificările peristaltismului (diskinezia)
-Hiperperistaltismul(hiperkinezia) se caracterizează prin unde adânci, care
tind să fragmenteze lumenul (aspect „disecant”), frecvente şi cu propagare
rapidă;
-Hipoperistaltismul(hipokinezia). Se traduce radiologic prin unde peristaltice
de amplitudine redusă, rare şi cu propagare lentă.
-Akinezia este absenţa totală a peristaltismului;
-Akinezia segmentară este mai frecvent consecinţa infiltraţiei parietale,
inflamatorii sau neoplazice.
 Modificările de tranzit
      Tranzitul la nivelul esofagului se efectuează rapid, într-un interval de 5-7
secunde. Conţinutul gastric se evacuează, în condiţiile unei alimentaţii
obişnuite, în 2,5 – 3 ore, iar tranzitul duodenal durează 60 – 90 de secunde.
      Coloana baritată ajunge în 3-4 ore de la ingestie în regiunea ileo-cecală,
în aproximativ 8 ore la flexura hepatică a colonului, în 12-18 ore în sigmoid.
Parcurgerea întregului tub digestiv se realizează, la majoritatea subiecţilor
normali, în 24 de ore.
    Accelerarea evacuării unor segmente ale tubului digestiv se
poate produce în stările de hipertonie şi hiperkinezie, în incontinenţele
sfincteriene create de procese fibroase sau neoplazice infiltrative, ca şi în
urma reflexelor patologice cu punct de plecare în leziuni de vecinătate.
Radiologic, se evidenţiază aspecte de hipermotilitate şi insuficienţă
sfincteriană, care produc golirea rapidă a segmentului interesat.
      Întârzierea evacuării realizează, în gradul ei extrem, staza.
   Modificările secreţiei. Hipersecreţia se traduce la nivelul stomacului prin
opacifierea mai slabă, neomogenă, a cavităţii acestuia, care face dificil sau
imposibil examenul mucoasei.
    La nivelul intestinului, hipersecreţia creează o opacifiere neomogenă şi
ştergerea reliefului. În colon, pe lângă aceste aspecte, hiperproducţia de
fibrină poate crea zone de aderenţă a bariului, care, în cursul examenului
de dublu contrast, apar sub forma unor pete opace neregulate.
Modificări elementare morfologice
  Modificări de poziţie
 Ptoza reprezintă deplasarea caudală permanentă a unui organ sau
segment al tubului digestiv, datorată alungirii ligamentelor
suspensoare.
  -  Deplasările sunt modificări de poziţie produse în direcţii diferite, fie prin
împingerea organelor sau segmentelor tubului digestiv prin procese
expansive de vecinătate, fie prin tracţiunea lor, datorată proceselor
fibroase retractile ce afectează organe înconjurătoare.
    - Torsiunile recunosc în general mecanisme complexe, în care intervin
factori intrinseci (structurali şi dinamici) şi extrinseci (condiţii spaţiale
neobişnuite).
  Modificările dimensionale constau în creşterea lungimii sau calibrului unui
segment al tubului digestiv sau dimpotrivă, prin reducerea acestora.
       La nivelul esofagului, formele obişnuite de modificări dimensionale sunt
reprezentate de brahiesofag şi de megaesofagul prin achalzie, iar la nivelul
colonului prin mega şi dolicocolon.
       La nivelul stomacului, procesele neoplazice infiltrative pot realiza
reduceri importante de volum, segmentare sau totale, ale organului.
      - Stenozele reprezintă regiuni limitate de îngustare pronunţată a
lumenului, produse de cauze organice. Pot fi axiale sau excentrice, de
contururile acestuia, de întinderea zonei de stenoză, de uniformitatea
 calibrului tubular, moniliform sau neregulat, ca şi de modificările
vecinătăţii.
   - Stenozele benigne pot fi axiale (în leziunile postcaustice ale esofagului)
sau excentrice (bilocularea ulceroasă a stomacului).
 - Stenozele maligne sunt fie axiale (în tumorile infiltrative) fie excentrice
(în tumorile vegetante).
  Modificările contururilor
      Amprentele sunt denivelări limitate (depresiuni) ale contururilor
produse de organe sau procese patologice din vecinătate.
      Neregularităţile contururilor sunt urmarea unor alterări parietale grave,
de natură intrinsecă sau extrinsecă.
      Denivelările cu retragerea circumscisă pot avea o formă rotunjită sau
ascuţită; ele produc deformarea permanentă a segmentului tubular afectat.
     Întreruperea contururilor este consecinţa proceselor tumorale
vegetante, dezvoltate pe unul din pereţii organului cavitar sau tubular.
 Rigiditatea unui contur se traduce prin apariţia unui segment liniar,
extins pe o distanţă variabilă, care nu-şi schimbă aspectul în nici un
moment al examenului; este produsă de procese infiltrative de natură
inflamatorie sau neoplazică.
       Rigiditatea benignă este consecinţa ulcerului gastric.
 Rigiditatea malignă produce frecvent scurtarea liniei de contur,
dispariţia unei angulaţii normale
 Modificările de mobilitate
 Diminuarea sau dispariţia mobilităţii este consecinţa fixării lor de
vecinătate prin procese aderenţiale extrinseci (periviscerite) sau tumorale,
intrinseci sau extrinseci.
 Mobilitatea anormală traduce prezenţa de anomalii în dezvoltarea
sistemului de fixaţie; se întâlnesc mai frecvent la nivelul duodenului şi se
însoţesc de modificarea dispoziţiei acestuia.
  Imaginile adiţionale se datorează unor cavităţi create de diferite procese
patologice.
  Ulceraţiile superficiale se traduc prin mici neregularităţi de contur, de
obicei de formă triunghiulară.
 Nişa este expresia unei pierderi de substanţă apărută în peretele unui
organ sau într-o masă proliferativă dezvoltată în lumenul acestuia.
   Proiectată de faţă, nişa se prezintă ca o pată intens opacă, datorată
surplusului de bariu pe care îl reţine, de formă rotundă sau neregulată şi de
dimensiuni variabile.
 Nişa benignă, în proiecţie marginală, prin forma relativ regulată, baza mică
de implantare la lumen şi mai ales proeminenţa din conturul organului
cavitar sau tubular pe peretele căruia se dezvoltă produce pe imaginea de
faţă o imagine lacunară, care înconjoară pata opacă a nişei, reliefând-o şi
mai evident.
  Imaginile diverticulare pot fi create de diverticuli veritabili, de relaxări
circumscrise ale pereţilor organelor tubulare sau de „pungi” parietale,
create de procese aderenţiale.
 Diverticulii adevăraţi recunosc în principiu două varietăţi morfologice: de
pulsiune, care creează opacităţi adiţionale de formă rotundă sau ovalară,
legate de lumen printr-un pedicul de obicei îngust şi de tracţiune, care au o
formă triunghiulară, uşor neregulată şi o bază largă de implantare.
 Defectele de umplere (imaginile lacunare) traduc prezenţa de procese
expansive de natură inflamatorie sau tumorală, dezvoltate în lumenul unui
organ al tubului digestiv.
  Lacunele produse de edemul inflamator sunt tranzitorii: ele dispar în urma
tratamentului.
  Lacunele create de tumorile benigne au formă rotundă sau ovalară mai
mult sau mai puţin regulată şi contururi nete, deviază pliurile mucoasei
înconjurătoare fără a le întrerupe.
 Modificările reliefului mucoasei pot afecta dimensiunile, orientarea,
regularitatea sau continuitatea pliurilor.
 Pliurile hipertrofice sunt produse de edem, infiltraţia inflamatorie sau cea
neoplazică.
 Pliurile atrofice se caracterizează printr-o lărgime mult redusă, uneori până
la dispariţia parţială din imagine; sunt urmarea proceselor inflamatorii vechi
sau unor afecţiuni cu caracter general.
Afecţiunile esofagului
  Imaginea radiologică a esofagului normal
      Examinat în stare de repleţie, esofagul apare ca o bandă opacă,
uşor sinuoasă, prezentând unele regiuni de calibru redus: joncţiunea
faringo – esofagiană („gura” esofagului), amprenta produsă de crosa aortei,
îngustarea supracardială, corespunzător hiatusului diafragmatic.
  Peristaltismul esofagian se traduce prin contracţii care, apărute în
porţiunea proximală a organului, se deplasează progresiv în direcţie caudală
sub formă de denivelări simetrice ale contururilor, până la nivelul
diafragmului.
  Porţiunea supradiafragmatică prezintă frecvent, la sfârşitul unui „tren”
peristalic, o dilataţie uşoară, etichetată curent ca ampula epifrenică;
aceasta se goleşte, după o scurtă stagnare a conţinutului, printr-o
contracţie de tip sistolic.
  Contracţiile secundare, vizibile în treimea medie a organului, care au sens
de deplasare atât caudal cât şi cranial şi contracţii (unde) terţiare, sub
formă de mici denivelări superficiale ale contururilor, în număr variabil şi cu
dispoziţie dezordonată.
    Porţiunea abdominală, subdiafragmatică a esofagului se implantează în
stomac la nivelul cardiei, formând cu mica curbură gastrică un unghi ascuţit,
unghiul lui Hiss.
Diverticulii esofagieni
 Sunt expansiuni circumscrise ale pereţilor organului, în a căror structură
intră toate straturile anatomice (în cazul diverticulilor congenitali) sau
numai mucoasa, herniată într-o zonă de rezistenţă redusă peretelui
muscular (diverticulii dobândiţi).
   Diverticulii esofagieni se împart în diverticuli de pulsiune, formaţi într-o
regiune de relaxare a musculaturii şi de prolabare a mucoasei printre fibrele
musculare sub acţiunea presiunii interne şi diverticuli de tracţiune, datoraţi
unor procese sclero-retractile de vecinătate, care antrenează peretele
esofagian.
   Radiologic, diverticulii congenitali şi diverticulii de pulsiune creează
imagini foarte asemănătoare, diferenţierea nefiind posibilă decât după
criteriul localizării.
    Diverticulul Zenker are o origine congenitală. El se dezvoltă treptat în
mărime, căpătând uneori dimensiuni gigante.
 Golirea diverticulului se face cu dificultate; el cuprinde deseori resturi
alimentare, care alterează omogenitatea opacifierii.
  Diverticulii de tracţiune realizează opacităţi adiţionale de formă mai
frecvent triunghiulară, cu baza pe lumenul esofagian, cu contururi
neregulate.
Megaesofagul
 Megaesofagul primitiv (idiopatic). Afecţiune cu caracter constituţional,
megaesofagul „idiopatic” este consecinţa achalaziei, adică a lipsei de
relaxare a regiunii juxatcardiale în momentul final de propagare a undei
peristaltice.
 Golirea esofagului se poate declanşa numai după ce presiunea conţinutului
său creează o forţă suficient de mare pentru a învinge rezistenţa orificiului
cardiei
Varicele esofagiene
 Dilataţiile varicoase ale plexurilor venoase situate în submucoasa esofagină
sunt de regulă consecinţa hipertensiunii portale; ele se produc frecvent în
 cirozele hepatice, trombozele şi compresiile venei porte, cardiopatiile cu
stază portală etc. Localizarea obişnuită este la nivelul treimii distale a
esofagului, dar în unele cazuri pot fi evidenţiate pe întregul traiect al
organului şi la nivelul fornixului gastric.
Radiologic, apar neregularităţi ale contururilor pereţilor, însoţite de imagini
transparente sinuoase sau neregulat rotunde, lacunare, dispuse în
interiorul lumenului, care dezorganizează total relieful esofagian
Corpii străini esofagieni
 Corpii străini intraesofagieni, proveniţi din alimente (oase, sâmburi mari)
sau înghiţiţi accidental (cuie, monede, proteze dentare), se fixează de obicei
la nivelul strâmtorilor fiziologice, mai ales în treimea superioară a
organului.
Cancerul esofagian
 Cancerul vegetant se manifestă radiologic prin defecte de umplere
(lacune), unice sau, mai rar, multiple, de dimensiuni variate şi formă
neregulată, cu contururi imprecise, proiectate în lumenul esofagian;
acestea sunt deseori continuate la periferie prin imagini de „semiton”.
  În proiecţie marginală, formaţiunea vegetantă produce o îngustare
excentrică a lumenului, care evoluează spre stenoză. La extremităţile
imaginii lacunare se pot pune în evidenţă pinteni opaci, care reprezintă
zone de insinuare a bariului între peretele esofagian şi baza tumorii
(„pinteni maligni”).
Cancerul infiltrant produce în fazele incipiente rigiditatea segmentară a
pereţilor, caracterizată prin dispariţia peristaltismului şi lipsa de
destindere o organului la trecerea substanţei de contrast; pliurile mucoasei
pot deveni, în regiunea respectivă, neregulate, îngroşate sau, dimpotrivă,
şterse.
Diagnosticul imagistic al afectiunilor stomacului
 Stomacul normal are forma unui cârlig şi permite individualizarea netă a
două porţiuni: verticală şi orizontală. Porţiunea verticală este situată în
hipocondrul şi flancul stâng şi este formată din polul superior (fornixul cu
 camera de aer) şi din corpul gastric; are o poziţie uşor oblică sau paralelă cu
coloana vertebrală.
 Cele două feţe ale stomacului, anterioară şi posterioară, se suprapun în
incidenţa frontală.
 Curburile stomacului se examinează în starea de repleţie completă a
organului. Mica curbură este dispusă spre coloana vertebrală. Curbura
mare cuprinde, la rândul ei, o porţiune verticală şi una orizontală.
 Relieful gastric apare sub forma unor benzi transparente, produse de
pliurile mucoasei, separate prin opacitatea bariului pătruns depresiunile
dintre pliuri; acestea sunt dispuse paralel cu axul stomacului şi curburile lui.
Grosimea lor obişnuită variază între 3 – 6mm iar contururile lor sunt nete şi
regulate.
Modificările de poziţie
   Deplasările
  Deplasarea spre dreapta este produsă mai ales splenomegalie, deplasarea
spre stânga poate fi consecinţa hepatomegaliei, tumorilor de cap al
pancreasului, tumorilor retroperitoneale şi măririi rinichiului drept.
Deplasarea cranială este întâlnită în sarcina avansată, tumorile utero-
ovariene, tumorile pancreasului.
     Ptoza gastrică constă din deplasarea caudală.
     Eventraţia (relaxarea) diafragmatică se traduce prin ascensiunea
pronunţată, permanentă, a hemidiafragmului stâng, care antrenează polul
superior gastric şi deseori flexura splenică a colonului.
Gastritele
 Se traduc în principal prin modificări funcţionale (hipersecreţie, tranzit
accelerat prin hipertonie şi hiperkinezie sau întârziat prin hipotonie).
Modificările morfologice constau din edemul pliurilor de mucoasă, care
sunt în mare măsură acoperite de depozite de mucus.
 Gastritele cronice
 Modificările morfologice privesc în cea mai mare măsură relieful gastric şi
reprezintă elementul principal al diagnosticului radiologic.
 Gastritele hipertrofice sunt caracterizate prin pierderea netităţii şi
paralelismului contururilor pliurilor, care devin sinuoase, ramificate, parţial
întrerupte.

Ulcerul gastric
  Se caracterizează prin pierderi de substanţă parietale, care pot afecta
mucoasa, submucoasa, musculatura proprie şi seroasa, soldându-se în
unele cazuri cu penetrarea organelor vecine.
  Semnul radiologic direct, de certitudine al ulcerului gastric este reprezentat
de nişa ulceroasă; în majoritatea cazurilor se asociază şi semne indirecte, de
ordin funcţional şi morfologic
 Nişa situată pe una din curburile stomacului apare radiologic ca o opacitate
adiţională, care proemină în mod caracteristic din conturul curburii
respective; imaginea este persistentă, observându-se în tot timpul
examenului şi nu îşi modifică forma prin compresie.
  Sediul obişnuit este reprezentat de mica curbură (în special de porţiunea
verticală a acesteia), apoi de curburile antrului, mai rar de curbura mare.
Forma nişei poate fi variată, în funcţie de localizare şi vechime:
triunghiulară, rotundă, ovalară, aplatizată; baza de implantare la lumenul
gastric este uneori îngustă („nişa pediculată”), alteori, dimpotrivă, largă.
Dimensiunile pot fi cuprinse între 2-3 mm (la limita vizibilităţii radiologice)
şi câţiva centimetri. Conturul este în marea majoritate a cazurilor net şi
regulat.
 La nivelul feţelor stomacului, nişa apare, la examenul în strat subţire sau cu
compresie, ca o pată opacă, rotundă, omogenă, înconjurată de o zonă
transparentă datorată edemului perilezional.
 Semnele radiologice indirecte de ordin funcţional  sunt reprezentate de
triada hipersecreţie, hipertonie, hiperperistaltism.
Tumorile gastrice
 Tumori benigne de tip epitelial (polipi, adenoame), conjunctiv (fibroame),
muscular neted (leiomieoame), nervos (neurinoame, schwanoame), adipos
(lipoame) sau vascular (angioame, endotelioame).
 Radiologic, tumorile benigne gastrice produc imagini lacunare, care
indiferent de forma şi mărimea lor, sunt întotdeauna net conturate; ele pot
fi unice sau multiple.
 Tumorile maligne ale stomacului sunt mai frecvent adenocarcinoame;
celelalte varietăţi histologice sunt reprezentate de sarcoame, limfoame,
excepţional de tumori cu alte structuri.
Anatomopatologic, cancerele gastrice produc trei tipuri fundamentale
de leziuni, frecvent asociate: proliferative, infiltrative şi ulcerative.
 Forma proliferativă (vegetantă), dezvoltată pe una din feţe sau curburi,
produce o masă tumorală de dimensiuni variabile, care proemină în
lumenul gastric şi realizează o imagine lacunară.
 Tumorile vegetante mari, localizate la nivelul curburilor produc defecte de
umplere marginale întinse, cu contururi neregulate şi şterse prelungite spre
lumenul gastric cu imagini de semiton.
 La nivelul feţelor, cancerul vegetant produce imagini lacunare unice, de
formă neregulată, cu contururi şterse, cu semitonuri marginale.
 Tumorile vegetante de dimensiuni mari ocupă o mare parte din lumenul
gastric, realizând stenoze, de obicei excentrice.
 Forma infiltrativă se caracterizează radiologic prin rigiditatea pereţilor,
tradusă prin lipsa de supleţe în cursul umplerii şi manevrelor de mobilizare,
prin absenţa peristaltismului şi deformarea, prin retracţie a regiunii
afectate.
 Schirul gastric este forma infiltrativă care interesează cea mai mare parte a
stomacului sau totalitatea acestuia („linia plastică” malignă). Dimensiunile
organului se reduc considerabil iar calibrul devine tubular.
 Leziunile ulcerative se datorează necrozei formaţiunilor vegetante sau
zonelor infiltrate ale pereţilor. Datorită acestui fapt, ulceraţia malignă apare
de regulă retrasă din conturul gastric.
 Nişa încastrată este o nişă de dimensiuni mici.
 Nişa în lacună apare într-o masă vegetantă necrozată, producând, atunci
când se proiectează de faţă, o imagine opacă de formă neregulată.
 Nişa în menisc se produce într-o formaţiune proliferativă care afectează o
curbură, împreună cu versantele adiacente ale feţelor.
Stomacul operat
 Examenul radiologic al stomacului operat permite identificarea tipului de
intervenţie practicat (în principal modul de realizare a anastomozei gastro-
intestinale) şi evidenţierea complicaţiilor postoperatorii.
 Rezecţia gastrică subtotală este urmată de restabilirea tranzitului prin
anastomoză gastro-duodenală termino-terminală (procedeul Péan – Billroth
I) sau prin anastomoză gastro – jejunală termino – laterală, efectuată pe
întreaga tranşă gastrică (procedeul Reichel – Polya) sau pe o porţiune a
acesteia (procedeul Hoffmeister – Finsterer).
Metodele utilizate pentru explorarea ficatului, pancreasului, splinei şi
regiunii învecinate se împart în:
 Metode principale
 Metode complementare
 Metode cu scop terapeutic
Metode principale
 Radiografia abdominală simplă
 Ecografia
 Scintigrafia
 Colangiocolecistografia:
 per os;
 intravenoasă;
Computertomografia (CT).
 Metode complementare
 Angiografia
 Imagistica prin rezonanţă magnetică (IRM)
 Duodenografia hipotonă
 Colangiografia directă
 endoscopică retrogradă
 percutană transhepatică
 Metode cu scop terapeutic
 Drenajul percutan al colecţiilor fluide
 hepatice
 (peri)pancreatice
 Drenajul biliar extern
 Protezările biliare
Procedurile intervenţionale arteriale
Metode de investigaţie a ficatului şi semiologia leziunilor elementare
 Radiografia abdominală
- Se efectuează cu bolnavul în decubit dorsal şi se completează la
nevoie cu radiografii în decubit lateral, preferabil drept.
 - Hepatomegalia: nu se poate aprecia decât aproximativ.
 - Calcificările intrahepatice pot fi evidenţiate pe rgr. abdominală
simplă.
- Prezenţa de gaz este complet anormală în interiorul parenchimului
hepatic.
 Radioscopia
- localizarea colecţiilor gazoase sau calcificărilor; în asociere cu
examenul baritat
- în căutarea căilor de abord pentru puncţii diagnostice şi terapeutice
- pentru monitorizarea plasării cateterelor biliare sau arteriale.
 Examenul baritat
 Varicele esofagiene la bolnavii cu hipertensiune portală. Ele reprezintă
o cale de shunt dinspre port către sistemul cav inferior.
 Ulceraţii şi eroziuni apar la bolnavii cu hipertensiune portală.
 Ultrasonografia+CEUS+ELASTOGRAFIE
        Este cu atât mai eficientă ca metodă de diagnostic cu cât două
ţesuturi contigue sunt mai net diferite ca şi consistenţă.
       Leziunile focalizate sunt reprezentate de zone limitate cu reflectivitate
modificată faţă de parenchimul înconjurător.
        Leziunile difuze sunt mai puţin uşor de pus în evidenţă din cauza
imposibilităţii de a găsi un ţesut de comparaţie. Randamentul general de
diagnostic nu depăşeşte 50%.
 Scintigrafia
       Este o metodă cu un scor bun în diagnosticul prezenţei leziunilor
focalizate. Este de asemenea de valoare în aprecierea volumului şi
configuraţiei hepatice.
 Computertomografia
       Tehnica de examinare ce constă în esenţă în explorarea cu secţiuni
contigue, groase de 0,8-1 cm a întregului parenchim la început fără contrast
 şi în funcţie de datele obţinute în continuare cu contrast administrat cât
mai rapid. În acest fel se realizează obiectivul principal de a creşte diferenţa
de densitate dintre parenchinul normal şi leziunile înlocuitoare de spaţiu.
Metode de investigaţie şi semiologia elementară a afecţiunilor căilor
biliare
 Radiografia abdominală
       Este justificată în căutarea calcificărilor biliare. Ecografia este metoda
care restrânge indicaţiile de utilizare nu numai ale radiografiei simple, dar
chiar şi a colecistografiei în ansamblu.
 Colecistografia orala- Constă în administrarea unui produs iodat resorbabil
prin mucoasa intestinală. Secvenţa unui examen colecistografic complet
implică minim două incidenţe şi administrarea unui prânz colecistografic.
 Colangiocolecistografia intravenoasă- Este considerată anacronică.
Colangiografia percutană transhepatică
       Este o metodă agresivă care însă a devenit mult mai sigură prin
utilizarea acului elastic, nontraumatic, Chiba.
       Tehnica constă în reperarea vaselor biliare intrahepatice prin
fluoroscopie, aspirarea unei cantităţi de bilă şi injectarea sub control
fluoroscopic de contrast iodat hidrosolubil. Se obţine o opacifiere omogenă
a întregului arbore biliar.
Coledocopancreatografia endoscopică retrogradă (ERCP)
       Reprezintă metoda de reperare şi cateterizare endoscopică a papilei
Vater şi injectarea directă de substanţă de contrast pentru vizualizarea
căilor biliare.
Colangiografia peroperatorie
       Colangiografia intraoperatorie este metoda de explorare a unor căi
biliare în vederea precizării existenţei de eventuali calculi.
 Colangiografia postoperatorie pe tub Kher este metoda de elecţie pentru
căutarea litiazelor restante sau a obstrucţiilor biliare acute postoperatorii
precoci
Ecografia
 Este metoda de elecţie pentru studiul neinvaziv al căilor biliare.
Computertomografia
 Este superpozabilă ca randament ecografiei. Randamentul metodei este tot
97% pentru precizarea sediului obstrucţiei şi 94% pentru precizarea cauzei.
Metodele radioizotopice
 Produşii permit o vizualizare convenabilă atât a paranechiului hepatic cât şi
a eliminării biliare.
Angiografia
 Constă în explorarea circulaţiei arteriale şi venoase.
Proceduri intervenţionale cu scop bioptic
 Fragmentele de ţesut biliar se pot obţine prin oricare dintre metodele de
abord instrumental direct a lumenului biliar: tuburile de drenaj biliar
extern, tuburile Kher, endoscopic transpapilar sau chiar transvenos.
Explorarea radio – imagistică a pancreasului
Radiografia abdominală simplă
 Poartă o cantitate mică de informaţii.
 În pancreatita cronică se pot vizualiza calcificări.
Duodenografia hipotonă
 A fost înlocuită în timp de alte metode mai specifice. Constă în
administrarea de Sulfat de bariu pe sonda duodenală după o prealabilă
administrare parenterală sau locală de Buscopan sau Glucagon, produse
care paralizează peristaltica.
Ecografia
 Este metoda de bază în gestul diagnostic de primă intenţie. Se obţine o
delimitare bună a pancreasului în 60 – 85% din cazuri.
Medicina nucleară
 Nu se mai foloseşte din cauza slabei vizualizări a parenchimului
Computertomografia
 Constituie metoda de bază de diagnostic a afecţiunilor pancreatice.
Pancreasul se vede bine în special la bolnavii mai graşi.
 Cancerele de pancreas beneficiază în mod diferit de diagnosticul
computertomografiei. Infiltraţia neoplazică, precum şi adenopatiile
regionale sau la distanţă sunt unul dintre beneficiile examenului
computertomografic. Metastazele hepatice, cel mai sigur argument de
cancer pancreatic, se pun în evidenţă chiar de la începuturile diseminării
sub formă de leziuni mici multiple.
 În rupturile traumatice de pancreas soluţiile de continuitate ale organului
se pot completa cu colecţii fluide peripancreatice.
Colangiopancreatografia endoscopică
retrogradă
 Se cateterizează endoscopic papila şi se injectează o cantitate minimă de
contrast sub control fluoroscopic pentru a preîntâmpina refluarea de
substanţe de contrast în parenchim, cauza de pancreatită acută.
Colangiografia percutană transhepatică
 Este indicată în diagnosticul obstrucţiilor biliare distale.
Angiografia
 Este o metodă care şi-a pierdut mult din interes.
Imagistica prin rezonanţă magnetică
  Este superpozabilă ca randament diagnostic computertomografiei cu şi
fără contrast.
Metode imagistice interventionale gastrointestinale
 Gastrostomia şi enterostomia percutană este indicată în stenozele
complete ale tractului gastro-intestinal superior sau la bolnavii psihici.
 Dilatarea cu balonaş realizata cu ajutorul unor catetere conduse de ghidaje
metalice este utilizata in stricturile enterice, esofagiene, pilorice, colice, a
stenozelor chirurgicale.
 În tumorile maligne esofagiene sau în recidivele pe anastomoză după
gastrectomie totală sau parţială, dilatarea cu balonaş nu oferă o paleaţie
durabilă. În aceste cazuri se utilizează proteze metalice autoexpandabile
sau stenturi din Nitinol.

CURS 5
DIAGNOSTICUL IMAGISTIC AL APARATULUI URINAR
Aparatul reno-urinar
Metode de examinare
- Radiografia renală simplă
- Urografia intravenoasă (pielografia descendentă)
- Pielografia ascendentă sau retrogradă
- Arteriografia renală selectivă după tehnica Seldinger
- Cistografia
- Ultrasonografia abdomino-pelvină, efectuată transabdominal,
transperineal sau intrarectal/intravaginal
- Computer- tomografia abdomino-pelvină
- Imagistica prin rezonanţă magnetică şi angio- IRM
Metode de diagnostic imagistic:
1.RADIOGRAFIA RENALA SIMPLA
 Pe o radiografie renala simpla, trebuie analizate urmatoarele elemente:
 Schelet - ultimele coaste, coloana vertebrala lombara, bazinul, psoas,
margini regulate, simetrice
 Rinichi - forma, pozitie, marime
 Ficat, Splina - margini inferioare
 Gaz intestinal - distributie, daca exista nivele hidro-aerice
 Opacitati calcare – proiectate/nu- pe aria reno-uretero-vezicala
 Radiografia renală simplă –dă relaţii despre umbrele renale, evidenţiază
calculii urinari radio-opaci, dă informaţii despre schelet
(malformaţii,tuberculoză, metastaze ce pot fi în legătură cu afecţiunile
renale).
Urografia intravenoasa
(U.I.V) cu 1 ml soluţie iodată /kg. corp, ionice sau nonionice - pentru
prevenirea reacţiilor alergice. Se face după pregătire de cel puţin 3 zile de
regim de reducerea meteorismului abdominal. Este o explorare funcţională
(nefrograma) şi morfologică (pielograma) şi a dinamicii căilor excretorii ,
inclusiv a vezicii urinare-cistografie postmicţionale
 Urografia minutată executarea de secvenţe U.I.V la fiecare minut pentru a
urmări apariţia nefrogramei şi pielogramei – folosită în examinarea stenozei
renale - metodă istorică.
 Urografia în perfuzie – adminstare în perfuzie 8-10 minute a substanţei de
contrast - utilă la bolnavii cu funcţie renală deficitară.
 Pielografia rezidă din injectarea substanţei de contrast cu ajutorul unei
sonde introduse până în bazinet sau ureterul proximal. Se foloseşte cănd
U.I.V nu evidenţiază rinichii. În caz de nefrostomă se poate realiză
pielografia descendentă. La cazurile de hidronefroză se poate practica
pielografia prin puncţia translombară, când este imposibilă cateterizarea
ureterului.
Cistografia
 se poate obţine fie la sfârşitul U.I.V sau retrograd prin introducerea unei
sonde transuretrale putând administra substanţă de contrast sau aer +
substanţă de contrast. După umperea vezicii se face radiografie în cursul
micţionării –probă dinamică astfel se studiază colul şi uretra posterioară,
eventualul reflux vezico-ureteral
 Cistopoligrafia introducerea progresivă de substanţă de contrast şi
radiografie a vezicii urinare pe acelaş film Rx., aceasta studiază supleţea
pereţilor vezicii urinare.
 Uretrografia se face în continuarea U.I.V sau retrograd prin instilarea
substanţei de contrast în meatul urinar - radiografia se face în timpul
instilării.

Exporări angiografice
arteriografia, ilio-cavografia şi flebografia spermatică stângă. Pentru vezica
urinară se practică arteriografia hipogastrică
Scintigrafia
 realizează nefrograma izotopică cu identificarea unor zone afixatoare sau
hiperfixatoare.
 Computertomografa
 Indicaţii: TOATA PATOLOGIA RENALA identifică cu mare acurateţe
procesele expansive ale rinichilor şi spaţiul retroperitoneal.
 traumatisme- diagnosticul pozitiv şi stadializarea tumorilor
 controlul post-nefrectomie in cancer
 ghidarea punctiilor/drenajelor percutane
 controlul rezultatelor embolizarii renale
CT spiral - detecţia calculilor- studiul vaselor renale (in HTA, etc.)
Ecografia indicaţii
 - diferenţierea maselor solide de cele chistice
 - diagnosticul tumorilor benigne si maligne
 - identificarea dilataţiei sistemului pielo-calicial
 - studiul a.renale si ramurilor - US Doppler color
 - monitorizarea rinichiului transplantat
 - ghidarea punctiei percutane diagnostice/terap.
Vezica urinară
-diagnostic in tumori, diverticuli, litiaza
 Prostată – adenom,abcese,chisturi,cancer
 NB.Examinarea US a pelvisului este optimala prin
metoda endosonografica
Imagistica prin rezonanţa magnetică
 neiradiantă are indicaţii limitate în explorarea aparatului reno-urinar (aduce
informaţii similare C.T).
 Are randament superior în aprecierea leziunilor vasculare şi a patologiei
regiunii pelvine - poate realiza secţiuni în orice plan.
 Există variante ce obţin imagini similare U.I.V fără substanţă de contrast.
 Este posibil ca în perspectivă spectroscopia I.R.M să aducă informaţii cu
specificitate ridicată în diagnosticul etiologic al tumorilor prostatei.
Anatomie imagistică
 Rinichii au poziţie retroperitoneală .
 Poziţia normală a rinichilor este între planul superior T12 şi planul inferior
L3.
 Dimensiunea rinichilor este de 8-12 cm în axul lung şi 3-4 cm transversal, pe
Rg. axul longitudinal este cuprins între echivalentul a 2 vertebre şi jumătate
şi 3 vertebre şi jumătate.
 Conturul extern este convex şi intern concav în regiunea hilului.
 Parenchimul renal este omogen la adult, la copil neomogenă pentru că se
evidenţiază piramidele renale. Opacefierea la substanţa de contrast este
egală, omogenă la U.I.V–nefrograma, în CT se evidenţiază diferenţiera
medulară corticală.
Căile excretorii – sistemul pielo-caliceal ( cupe caliceale, tije, bazinet)
ureterul, vezica urinară
Semiologie radiologică
 1. tulburări funcţionale :
› asimetria de secreţie – apare în cadrul sindromului obstructiv şi în
cazuri de stenoză a arterei renale.
› întărzierea secreţiei opace de o parte.
› rinichiul „mut” – pentru a obţine acest diagnostic se fac secvenţe
U.I.V până la 24 ore sau UIV în perfuzie. Se va căuta cauza: sindrom
obstructiv, distrucţia parenchimului renal (tuberculoză, pionefroză,
tumori, etc), arterial sau venos.
› hipertonia şi hipotonia căilor urinare se traduc prin modificări ale
calibrului şi golirii lor.
2.modificări morfologice
 de poziţie: apar în ptoze, ectopii renale procese tumorale de vecinătate,
devieri ureterale, compresii vezicale.
 de volum :
› rinichi „mare” are cauze multiple: hipertrofia compensatorie,
sindrom tumoral, nefropatie acută, rinichi obstructiv, etc
› rinichi „mic” poate fi
› unilateral - după pielonefrita parenchimul este atrofic, iar cavităţile
ratatinate, congenital, vascular.
 › bilateral, cu calicii dilatate cu mecanism obstructiv cu atrofie renală
consecutivă, cu calicii mici, atrofie de natură medicală pielionefrită
ascendentă, glomerulopatie etc.
› dilatări ale căilor excretorii
vezica mică – tuberculoză, radică
 de contur:
- ancoşe şi incizuri, sunt depresiuni prin anomalii ale parenchimului
datorate lodulaţiei fetale, hipoplaziei segmentare, pielonefritei.
- depresiuni se produc prin atrofia circumscrisă a parenchimului
renal - cicatrici inflamatorii sau posttraumatic.
- boselurile sunt imgini hiperconvexe limitate ce apar în cadrul
normalului – rinichi dromader sau în sindromul tumoral.
- rigiditatea căilor excretorii tubulare în procesele inflamatorii şi
tumorale
 de formă: apar în raport cu malpoziţiile, malformaţiile, şi în procesele
expansive.
 imaginile adiţionale sunt întâlnite în căile excretorii;
-congenitale: chist paracaliceal, rinichiul în burete, diverticuli, şi
-imagini din necrozele papilare, caverne, formaţii chistice deschise în
căile urinare (chist hidatic, chist seros) fistule.
-ureteral:imagini diverticulare, eroziuni, fistule.
- vezicale : diverticuli, fistule.
- uretrale : ureterocel, fistule
 opacitaţi calcare şi calcifierile ţin de calculi radioopaci, nefrocalcinoză,
calcificări ale leziunilor tuberculoase sau parazitare, calcificări prostatice.
 imagini lacunare apar în:
- nefrogame: tumori , leziuni distructive
 - căi excretorii: calculi transparenţi, cheaguri, tumori, chisturi.
 imagini de stenoză; caliceală, bazinetală, ureterală. Amputaţia este o
formă extremă a stenozei.
Sindroame urinare
 sindromul obstructiv este format din:
› întârziere de secreţie
› dilatarea cavităţilor
› întârzierea golirii lor
› atrofia parenchimului renal.
Diagnosticul radiologic urmăreşte evidenţierea modificărilor de
obstrucţie şi determinarea cauzei obstrucţiei.
Modificările aparatului excretor superior realizează hidronefroza a cărui
grad şi aspect este determinat de nivelul obstrucţiei, gradul ei şi vechimea
sindromului.
 Funcţional, apar întârzieri de secreţie sau chiar abolirea ei - rinichi mut,
explorarea trebuie continuată cu pielografie.
 Dilataţiile moderate apar la nivelul caliciilor care se dilată în bule, apoi se
transmit la nivelul caliciilor mari şi bazinet care pot atinge dimensiuni
monstroase.
Etiologie
 1. congenitale
- disfuncţii de joncţiune pielo-caliceală
- stenoze ureterale
- ureter retrocav
2. câştigate:
- litiaza
 - Stenoze postinflamatorii
- stenoze posttraumatice
- tumori renale
- tumori ureterale
- compresiuni extrinseci
- tumori vezicale
- răsunet tardiv al obstrucţiei inferioare
 Când obstacolul este inferior determină uretero-hidronefroză cu dilatarea
uneori enormă a ureterului şi alungirea lui.
 Se folosesc metode imagistice în funcţie de natura obstacolului. Ecografia
este de primă intenţie completată de alte investigaţii radiologice în funcţie
de natura obstacolului.
 Când obstacolul este subvezical, la uretero-hidronefroză se adaugă şi
modificările vezicii (vezică de luptă), cu celule şi coloane şi cu predispoziţie
la formarea de diverticuli.
 Refluxul vezico - ureteral: creşte presiunea în căile excretorii superioare şi
propagă infecţia pe cale ascendentă şi are drept cauză un deficit al
joncţiunii uretero-vezicale. Se studiază prin cistografie retrogradă (reflux
pasiv) şi cistografie micţională (reflux activ).
 Sindromul tumoral renal: apare în procesele expansive benigne sau
maligne şi cuprinde:
 Deformări ale contururilor renale, când formaţiunea este periferică;
compresii pe ureter când au sediul la polul inferior renal.
 Modificări de poziţie a rinichilor
 Modificări ale sistemului pielo-caliceal:
 amprente pe calicii sau pe bazinet-în semiton
 alungiri şi subţieri ale caliciilor
  dezorientări ale caliciilor,deplasarea bazinetului
 Amputaţii caliceale prin compresie sau invazie tumorală
 Aplatizări ale caliciilor sau bazinetului cu semiton sau compresii moderate
 Dilataţii prin compresii adiacente
 Imagini lacunare la nefrograma urografică, arterială şi izotopică în cazul
tumorilor parenchimatoase; imagini lacunare la pielografie urografică sau
ascendentă în cazul tumorilor bazinetale.
 Arie transonică sau cu ecouri la ecografie , în raport cu consistenţa tumorii
 Sindromul vascular asociat.
Malformaţii congenitale renale
1.De număr
› Agenezie renală bilaterală este incompatibilă cu viaţa.
› Rinichi unic congenital – se constată un rinchi mărit ecografic şi
urografic, dacă există orificiu ureteral în vezică este ureter orb.
Diagnosticul de certitudine îl pune arteriografia.
› Rinichiul dublu este format dintr-o masă parenchimatoasă dublă, cu două
sisteme pielo-caliceale (pielon dublu), fără separaţie organică. Ureterul
poate fi dublu sau bifid.
› Rinichiul dedublat prezintă două mase parenchimatoase cu două sisteme
pielo-caliceale şi două uretere – ureter dublu
2.De mărime :
Rinichi hipoplazic – mic congenital , este mut U.I.V , la pielografie, sistemul
pielo-caliceal modificat cu calicile puţin excavate, parenchimul este redus
Rinichi hiperplazic – pentru a fi diagnosticat trebuie ca cel contralateral să
fie normal sau tot hiperplazic , altfel este mărit compensator, configuraţia
este armonioasă
 Prin simfiză – unirea celor doi rinichi duce la apariţia rinichiului în
„potcoavă”, „sigmoid”. Datorită rotaţiei incomplete a rinichilor simfizaţi ,
 bazinetele rămân anteriore iar caliciile privesc anterior spre rahis.Ureterele
pornesc în afară şi blochează scurgerea urinii cu dilataţii pielo-caliceale
uneori.
3.De poziţie:
Malrotaţia – în evoluţia sa se produce rotaţia rinichiului şi poate rămâne
bazinetul posterior iar caliciile anterior
Ectopia-sediul anormal fie joasă frecventă – lombar inferior, pelvin, sau
înaltă mai rară (pulmonar). La arteriografie se pune în evidenţă pedicolul
vascular de origine . Variante de ectopie încrucişată este obişnuit asociat cu
simfiza renală, rinichiul ectopic este sudat cu cel normal.
4. De structură:

 Rinichiul polichistic – este bilateral, chisturile neavând legătură cu sistemul

pielo-caliceal se evidenţiază indirect prin efectul de compresiune şi
dezorientare. Rinichii sunt măriţi, suprafaţa este boselată , frecvent este un
grad de hidronefroză şi chiar litiază. Ecografia şi scintigrafia furnizează date
revelatoare
Malformaţii congenitale pielo-caliceale
1.pielon multiplu – bazinet multiplu cu uretere care au traiect dublu pănă în
vezică sau care se uneşte înainte de a ajunge în vezică, pielgrafic trebuie ştiut că
bazinetul ureterului superior orificiul sub celui superior. Frecvent unul dintre
uretere se deschide ectopic – în vagin, uretră posterioară.
2.ureterul „orb” – ureterul supranumerar nu ajunge în rinichi ,de regulă apare în
agenezia renală.
3.megaureterul congenital este bilateral, nu se pune în evidenţă obstacolul.
Malformaţii vezicale
 -duplicitate vezicală – completă sau incompletă.
 -extrofie vezicală se asociază cu absenţa peretelui abdominal anterior şi
cu malformaţii de simfiză pubiană
Malformaţii uretrale
 - duplicaţia poate fi parţială sau totală
- hipo sau epispadiasul trebuiesc căutate şi alte malformaţii
- valve uretrale – sunt cauză de obstrucţie la copil
Valva uretrala posterioara
Litiaza urinară
 Examenul radiologic urmăreşte evidenţierea calculului, răsunetul asupra
funcţiei căilor urinare superioare, stabilirea cauzei favorizante.
 Absorbţia faţă de Rx. depinde de compoziţia chimică, fiind –
radiotransparenţi calculii de cistină, acid uric, xantină, radioopaci -
carbonaţi, fosfaţi, oxalaţi, trifosfaţi de calciu.
 Ecografia decelează calculii indiferent de structura lor chimică.
 CT metoda imagistica care deceleza cel mai bine calculii reno- uretero-
vezicali
Calculii duri nu se mulează pe cavităţi; cei mai puţin duri pot da calculi
coraliformi, prin mulare pe cavităţile pielo-caliceale
 Calculii radiotransparenţi se evidenţiază prin metode cu substanţe de
contrast. Dar şi unii şi ceilalţi trebuie investigaţi urografic, pentru stabilirea
sediului şi efectului asupra funcţiei secretorii şi excretorii.
 Ei pot fi blocaţi – în bazinet, ureter, col vezical, uretra posterioară. Gradul
sindromului obstructiv determinat de litiază este determinat pe U.I.V:
absenţa sau diminuarea secreţiei cu întârzierea opacefierii.
 În caz de rinichi secretor, apar diferite grade de hidronefroză.
 U.I.V şi examenele retrograde pot descoperi cauzele locale ale unei litiaze
ce crează stază şi infecţie : stenoză pielo-caliceală, vas aberant, stenoză
ureterală, joasă - cu eventual ureterocel, anomalii ale calculului vezical –
maladia colului, hipertrofia prostatei, sau ale uretrei - stricturi câştigate sau
congenitale, etc.

Tuberculoza urinară
Clasificarea T.B.C radiologic corelată cu modificările anatomo-patologice
împarte tuberculoza renală în patru stadii.
 Stadiul I – tuberculoză miliară a rinichiului; nu are corespondent
radiologic.
 Stadiul II – în parenchimul renal apar modificări delimitate în formă de
tuberculoză productivă nodoasă sau mici caverne ale corticalei sau
medulare, fără comunicare cu sistemul pielo- caliceal.
U.I.V şi pielografic - nu sunt modificări.

 Angiografia- oferă primele informaţii radiologice: în zona corticală apar

rarefieri ale arterelor arcuate, îngustări de calibru şi chiar rupturi vasculare.
În timpul parenchimatos al angiografiei apar arii lacunare circumscrise şi
contur hiperemic.
 Stadiul III – corespunde formei fibro-ulceroase şi cavernoase a tuberculozei
urinare cu interesarea sistemului pielo- caliceal.
U.I.V şi pielografic apar leziuni la un calice izolat sau la un grup
de calicii.
Leziunea incipientă ce poate fi constatată radiografic este
eroziunea sau ulceraţie peripapilară şi ulceraţii fine ale vârfului papilei -
„mâncat de molii”. Prin confluarea eroziunilor apare o pseudo cavernă de
origine calcică care se adâncete treptat prin escavare în parenchim, putând
ajunge până lângă capsulă.
Paralel cu imaginile de adiţie apar şi imagini de strictură la tija
caliciilor.
 Angiografia completează inventarul leziunilor cu cele parenchimatoase,
care nu se văd la U.I.V. Se constată rarefieri parenchimatoase, modificări de
calibru, rupturi vasculare şi dezorientări produse de caverne.
 În ariile de parenchim modificat apar imagini lacunare corespunzătoare
leziunilor cavitare sau fibroase. Frecvent apar amputări ale polilor renali.
 Stadiul IV: leziunile distructive ale parenchimului la care se asociază cele
pielo-caliceale sunt întinse. Apare pielonefroza tuberculoasă, rinichiul
atrofic sau mastic.
 Frecvent, rinichiul bolnav este mut urografic.
 Imaginile pielografice arată distrucţii întinse ale parenchimului care
comunică cu cavităţile excretoare astfel că pseudocavernele pielo- caliceale
se confundă cu cele parenchimatoase: este imaginea de pionefroză
tuberculoasă.
 Rinichiul atrofic tuberculos este lipsit practic de parenchim şi este de fapt o
pungă de cazeum. Calcificarea cazeumului face să apară rinichiul mastic,
uşor de recunoscut pe radiografia renală simplă.
 Angiografia completează inventarul leziunilor, apar modificări la nivelul
tuturor categoriilor de artere – arcuate, interlobare şi segmentare. În faza
parenchimatoasă se văd imagini lacunare întinse. În fazele avansate –
rinichiul atrofic, mastic, artera renală este obstruată.
 La scintigrafie, leziunile distructive ale parenchimului dau imagini lacunare.
 Modificările bazinetale debutează prin atonie, ca apoi să apară rigiditatea
parietală şi stenoza. Efectul este de dilatarea caliciilor aferente. Contururile
bazinetului prezintă ulceraţii şi împreună cu imaginile caliceale ulcerate,
dilatate şi excavaţii realizează imaginea de pionefroză tuberculoasă.
 Modificările ureterale încep frecvent cu stenoze în porţiunea prevezicală ,
ceea ce crează o dilataţie în amonte. În această fază caliciile dilatate,
bazinetul stenozat şi ureterul dilatat dau o triadă clasică. Ulterior, apar
stricturi etajate, moniliforme. Ureterul se scurtează ce trage de trigonul
vezical.
 Modificările vezicale – apar de timpuriu prin fenomene de cistită. La
început se poate sesiza o rigiditate parietală în vecinătatea orificiului
ureteral care elimină urina bacilară, apoi o reducere treptată a detrusorului
şi apariţia vezicii mici tuberculoase. Ea va crea un obstacol în calea fluxului
urinar de partea netuberculoasă, determinând o uretero-hidronefroză. Se
fac operaţii vezicale, prin plastii cu intestin (cistoplastii).
Infecţii renale nespecifice

 pielonefrita (interstiţială) are un mecanism infectios, sunt cazuri ce

coexistă cu refluxul vezico- ureteral) şi se poate manifesta uni - sau
bilateral. Semnele obişnuite sunt: rinichi mic cu incizuri pe contur ce ating
câte un calice, reducerea indicelui cortico-renal, atrofie papilară cu
aplatizarea fundurilor caliciilor, cavităţi.
 Pionefroza determină contururi neregulate ale cavităţilor caliceale ce
denotă distrucţia parenchimului, cu cavităţi ce topesc masa renală, rinichiul
ajungând în final o pungă de puroi.
abcesul renal şi flegmonul perinefritic realizează sindromul pseudotumoral
renal
 chistul seros este un proces ocupant unic, obişnuit la polul renal inferior. În
afara semnelor pielo-caliceale se poate observa şi devierea ureterului
superior. Arteriografia arată o zonă total avasculară, cu refluare în „gheară”
a vaselor şi imaginea lacunară rotundă pe nefrogramă. Scintgrafia arată o
zonă afixatoare de forma şi dimensiunile chistului: Ecografic
 chistul hidatic renal înainte de calcificare are semnele chistului renal
simplu. După calcificare poate fi reperat şi pe radiografia renală simplă, sub
forma unui cerc opac continuu sau discontinuu, foarte caracteristic.
Tumorile aparatului urinar
 tumorile parenchimatoase renale maligne se manifesă prin sindromul
tumoral , inclusiv eroziuni şi amputaţii, semne ce apar numai la un rinichi.
 La arteriografie apare o structură arteriolară haotică şi de tip venos precoce
 la scintigrafie se vede o arie hiper- sau a fixatoare;
la ecografie îi corespunde o imagine cu ecostructura solidă neomogenă
datorită zonelor de hemoragie sau
 C.T are indicaţie atăt în evluare preoperatorie cât şi în urmărirea
postoperatorie.
 La adult cele mai frecvente tumori maligne sunt adenocarcinomul (tumora
Grawitz) şi sarcomul, la copil este nefroblastomul (tumora Wilms).
Tumorile benigne sunt - angiomiolipomul, adenomul, oncocitomul
 tumorile bazinetale – produc imagini lacunare la urografie sau pielografie.
Uneori este dificil de făcut diagnosticul diferenţial cu calculii
radiotransparenţi, cheagurile de sânge, ş.a. frecvent se asociază cu semnele
de tumoră parenchimatoasă.
 tumorile ureteriale – se manifestă radiografic prin imagini lacunare şi se
asociază frecvent cu tumori bazinetale şi vezicale.
 Tumorile vezicale: sunt frecvente. Cele benigne sunt pediculate şi nu
infiltrează peretele, producând imagini lacunare cu lizereu opac. Uneori
sediul tumorii este într-un diverticol.
 Tumorile maligne pot fi vegetante, infiltrante, sau ulcerante.
 Tumorile vegetante, produc imagini lacunare cu bază largă de implantare şi
întreruperea conturului vezical.
Examenul imagistic al prostate
 Metode imagistice folosite sunt:
 ecografia , endosonografia rectală,
 C.T
IRM

Adenomul periuretral şi cancerul prostatic

 Afectează imaginea morfologică şi funcţia colului vezical precum şi a uretrei
posterioare.
 Adenomul măreşte uneori considerabil volumul prostatic, crează obstacol
în calea de evacuare a urinei, stază vezicală, favorizează infecţia, uretero-
hidronefroză şi litiaza uretero - renală, precum şi diverticuloza vezicală cu
litiază vezicală.
 La cistografie se constată o amprentă biconcavă, ce ridică trigonul. În timpul
micţiunii, colul se deschide defectuos, şi în vezică rămâne un reziduu
variabil. Uretra prezintă îngustări şi scolioze.
 La urografie putem constata grade diferite de hidronefroză, asociate cu
grade diferite de insuficienţă de secreţie, modificările ureterului terminal în
undiţă sunt tipice pentru hipertrofia de prostată.
 Tumorile au acelaş semn, dar cu imagini de rigiditate a deformării bazei
vezicii, cu aplatizarea şi semitonuri la umplerea vezicii urinare. Prinderea
ostiumului uretral de o parte sau alta crează modificări ale arborelui pielo-
caliceal.
CANCERUL DE PROSTATA
Diagnostic radio-imagistic
 UIV - amprenta vezicala cu contur neregulat, ureteroamprenta asimetrica-
 CT - utila in diagnosticul nodulilor de mari dimensiuni in organele
adiacente si pentru decelarea extensiei in organele adiacente si pentru
evidentierea metastazelor

CURS 4
Diagnosticul imagistic al patologiei osteo-articulare

I .explorări radiologice
- Radiografia „standard”
- Tomografia plană
- Arteriografia
- Tomografia computerizată
 - Fistulografia
- Artrografia
II.explorări imagistice neradiologice
- Scintigrafia osoasă
- Explorarea I.R.M
- Explorarea ultrasonografică

1. examinarea radiologică
2. Trebuie făcută în aşa fel încât să se evidenţieze atât structurile moi
înconjurătoare cât şi să fie reliefate cât mai net detaliile structurale ale
osului.
3. Trebuie făcută în cel puţin două incidenţe perpendiculare - pentru că
examenul radiologic este reprezentarea unei structuri tridimensionale
trebuie făcută reconstrucţia în cele trei dimensiuni a leziunii.
4. Trebuie să cuprindă cel puţin o articulaţie a osului examinat - astfel se
pot stabili modificări de poziţie îi ax ale osului.
Trebuie făcut în regiunile simetrice- examinări bilaterale
 Tomografia plană – pentru leziunile mici este abandonată prin apariţia C.T.
 Arteriografia – este iradiantă, este înlocuită de C.T.
 Tomografia computerizată - este o examinare complementară în
investigaţia osteo-articulară – permite evidenţierea unor detalii de
structură ale osului, a studiului rapoartelor anatomice a regiunii explorate şi
evidenţiază extensia de vecinătate a procesului patologic, putânde-se
efectua şi reconstrucţii. Ea permite efectuarea unor manevre
intervenţionale (puncţii) atât în scop diagnostic cât şi terapeutic.
 Fistulografia – constă în introducerea unui produs de contrast printr-un
orificiu preformat comunicând cu o cavitate patologică apărută în leziune.
Permite evidenţierea precisă a traiectului fistulos cu toate caracterele lor în
scopul rezolvării chirurgicale a acestuia.
 Artrografia – permite studiul detaliat al spaţiului articular, a suprafeţelor
articulare, a mijloacelor de sustentaţie (burelete, meniscuri, etc) şi a
 capsulei articulare. Examinarea se face folosind substanţe de contrast
pozitive (radioopace) sau negative (aer) care sunt introduse intraarticular -
este metodă invazivă şi este înlocuită de alte metode imagistice.
2.explorări neradiologice:
 Scintigrafia osoasă: - este deosebit de fiabilă în diagnosticul incipient al
tumorilor maligne, dar mai ales în bilanţul lezional al metastazelor osoase.
Este utilă şi în diagnosticul distrofiilor osoase. Metoda este repetabilă şi mai
puţin iradiantă decât alte examene radiologice.
 Explorarea I.R.M
este neiradiantă, permite evidenţierea tuturor structurilor anatomice,
studiul atât secţional în mai multe planuri, atât în reconstrucţia 2-D şi 3-D a
regiunilor investigate.

-Explorarea ultrasonografică
 este fiabilă în studiul părţilor moi şi a articulaţiilor.
Anatomie radiologică normal
 Ţesutul osos este un ţesut conjunctiv dur, alcătuit dintr-o matrice proteică,
săruri minerale şi celule. 70% din greutatea osului este dată de
impregnarea în săruri de calciu a matricei proteice.
 Celulele ţesutului osos sunt reprezentate de :
• osteoblaste - celule care au funcţie în proliferarea osoasă
• osteocite – se formează prin maturarea osteoblastelor încastarate în
matricea osoasă şi au rol de susţinere şi metabolic.
• osteoclaste – celulele responsabile de remanierea osoasă.
Tesutul osos poate prezenta două tipuri de os:
 ţesut osos compact – care radiologic se prezintă ca o opacitate în bandă cu
contururi bine precizate, regulate, de aceeaşi intensitate pe toată aria de
proiecţie şi omogenă.
 ţesut osos spongios - format dintr-o reţea de lamele osoase cu dispoziţie
tridemensională, aparent anarhică, care delimitează între ele areole
conţinând ţesut moale medular.
 Periostul este o structură conjunctivă care înconjoară osul, densitatea lui îl
face invizibil în mod normal la osul adult, poate fi decelat în condiţii
normale la copil. În acest caz este decelată o opacitate liniară fină, regulată,
care dublează conturul osului la nivelul diafizei.
 După dimensiune oasele se clasifică în:
-oase lungi
-oase scurte
-oase plate
 La un os lung se descriu două epifize şi o diafiză, legătura dintre ele
realizându-se prin metafiză.
 La periferie este o zonă de ţesut osos compact care la diafiză se numeşte
compactă şi se subţiază la nivelul epifizei se numeşte corticală.
 Între cele două compacte se află canalul medular.
 Oasele plate sunt alcătuite din două straturi de ţesut compact între ele se
delimitează os spongios.
 Oasele scurte sunt învelite de un strat subţire de ţesut compact, în interior
având ţesut spongios.
 Aspectul oaselor diferă la adult de cel al copilului, ţinând de procesul de
geneză şi dezvoltare pe care îl parcurg până la vârsta de adult.
 Oasele se formează din nuclee de osificare primară şi secundară.
 la oasele lungi - nucleele de osificare primară apar în perioada intrauterină,
la naştere oasele sunt alcătuite din ţesut osos brut care se remaniază până
la 2 ani când oasele au formă tubulară cu extremităţile rotunjite.
 apofizele şi epifizele osoase - se dezvoltă din nuclei secundari care apar
după naştere. Singurul nucleu care este prezent la naştere este epifizar
 inferior al femurului numit nucleul Béclard. Ei apar treptat până la 12 ani,
apoi se sudează cu diafiza pe măsură ce copilul creşte.
 oasele scurte - se formează din nuclei de osificare – dintre aceştia sunt
prezenţi la naştere – nucleii astragalului, calcaneului, uneori cuboidul.
 oasele late, care se dezvoltă prin osificare de membrană, se osifică definitiv
din punctele de osificare formate în membrana conjunctivă care evoluiază
radiar.
 creşterea în lungime a osului lung se face pe seama cartilajului de creştere,
situat între viitoarea epifiză şi diafiză. Radiologic apare ca o bandă
transparentă care se întinde pe toată lăţimea osului, cu o grosime de 2-3
mm, cu contururi uşor neregulate, dar bine precizate.
Semiologie radiologică
 Modificările patologice ţin de :
 - 1. modificările texturii osoase
 - 2. modificările formei osului
1. textura osoasă
 a) densitatea : încărcătura cu calciu a osului poate fi apreciată radiografic,
pierderea peste 30% devine vizibilă radiografic.
 diminuarea densităţii poate fi :
- difuză - osteomalacie – tramă protetică normală, mineralizare
scăzută - osteoporoză; rarefiere a traveelor osoase care au o încărcătură
minerală normală. - localizată - fiind
în legătură cu o leziune precizată- inflamaţii, tumori, fracturi, fiind
osteoporoza cu demineralizări.
 creşterea densităţii este datorată creşterii trabeculizării şi a încărcăturii
minerale, care poate fi:
 – difuză – în afecţiuni sanguine, metastaze
- localizată – ca proces reactiv în vecinătatea unui proces
neoplazic.
 b) structura
 procesul distructiv-osteolitic reprezentat de lacună, în care lipseşte
structura osoasă, deci şi componenta minerală; se descriu
- dimensiunile
- sediul - epifizar, metafizar, diafizar, raportul cu cartilajul de creştere
sau articulare, central sau periferic - cu sau ruperea corticalei
- forma – rotundă, ovalară, anfractuasă, policiclică
- contururile – dense, şterse, neregulate
- omogenitatea; clară, septată, calcificată în perete, cu sechestru –
fragment osos detaşat de osul din jur, izolat vascular, cu densitate osoasă
de regulă pătată
- starea ţesuturilor din jur- normală, densificată, rarefiată
- starea corticalei osoase vecie- suflată, îngustată, întreruptă.
 procesul constructiv poate interesa spongioasa şi /sau corticala şi/sau
periostul.
Osteoscleroza este o plajă cu travee dense şi conţinut mineral crescut.
Apoziţia periostală – neoosteogeneza subperiostală, în contact cu o
leziune inflamatorie, tumorală.
2. forma osului afectează lungimea, grosimea, raportul cortico - medular,
deformarea localizată în funcţie de cauza care le-a generat.
Fracturile
 1. Radiografia trebuie să precizeze focarul de fractură şi starea osului
fracturat;
- traiectul fracturii- transversal, oblic, spiroid, complex
- deplasarea- angularea, încălecarea, rotaţia, translaţia
- suprafaţa fragmentelor- netedă, dinţată
 Direcţia liniei de fractură se apreciează în raport cu axul longitudinal al
oaselor:
- fracturile transversale - produse prin mecanism direct, au traiect
perpendicular pe axul longitudinal al osului; linia de fractură poate fi
dinţată sau regulată;
- fracturile oblice - produse prin flexiune,
- fracturile spiroidale - produse prin torsiune, reprezentând o variantă de
fractură oblică;
- fracturile longitudinale - extrem de rare.
2. Variante
 fracturi prin tasare - apar pe oasele spongioase (tipic pentru vertebre)
 fracturi parcelare - interesează epifizele, apofizele şi marginea oasoasă din
vecinătatea articulaţiilor.
 fracturi intraarticulare – genunchi, cot, temporo- mandibular.
 fractura pe os patologic.
3.Traiectul de fractură
 este o linie transparentă pentru oasele tubulare şi plate şi o linie opacă
pentru oasele spongioase, când mecanismul este prin tasare
4.Fracturile la copil
 Fracturile în lemn verde, apar în diafize - traiectul de fractură se opreşte
subperiostal la nivelul unei corticale şi pliază corticala opusă.
 Decolările epifizare pot fi pure, cu alunecarea blocului epifizar în raport cu
metafiza şi apare când decolarea se însoţeşte de un traiect de fractură în
metafiză, aceste decolări pot afecta creşterea normală a osului.
 Fracturile obstetricale, produse în timpul naşterii interesează clavicula,
humerusul sau femurul.
5 . Controlul radiologic
 se poate face imediat după reducere şi imobilizare ca şi pe parcursul
consolidării.
 Evoluţia normală a formării calusului parcurge mai multe etape
demineralizarea capetelor osoase, cu o creştere aparentă a distanţei dintre
oase ; apare apoi o schiţă de calus palid cu mică zonă de calcifiere în jurul
focarelor, ulterior imaginea este tot mai densă cu dispariţia traiectului de
fractură şi în final apariţia trabeculizaţiei şi modelarea calusului. Calusurile
la copil se remodelează în cursul ceşterii.
 Când reducerea nu este corectă apare calusul vicios, care produce
deformări şi scurtări ale membrelor. Calusul poate fi defectuos dacă are
vicii structurale- geode, striuri.
6.Pseudartrozele
 survin după imobilizări incorecte, dacă fragmentele au rămas
îndepărtate, vârfurile capătă aspect ascuţit, nu iau contact între ele şi
apare pseudartroza flotantă.
 Mai este pseudartroza hipervasculară care poate fi apeciată prin lărgirea
interliniului de fractură,lă rgirea şi condensarea suprafeţelor şi închiderea
canalului medular.

7. Complicaţiile fracturilor
 se studiază pe radiografie :
 osteită - osteomielită(după fracturile deschise)
 osteonecroze aseptice (mai ales după fractura de col femural)
 tulburări de creştere (după decolări epifizare)
 sindrom Sűdeck- Leriche - osteoporoza algică posttraumatică.
Osteite –osteomielite
 Osteomielita
infecţie pe cale hematogenă cu piogeni – în special stafilococul auriu,
are predilecţie pentru regiunile metafizare ale oaselor lungi, dar orice os
poate fi interesat.
 – la început se observă o întârziere a semnelor radiologice faţă de cele
clinice, în această fază se face explorare scintigrafică. După două săptămâni
de la debut, pe radiografie se observă o demineralizare în focar, urmată de
o osteoporoză pătată şi mici lacune, în paralel cu apoziţii periostale.
 După trei săptămâni, lacunele se înmulţesc, confluiază şi izolează sechestre,
care are o opacitate crescută faţă de ţesutul osos afectat. Paralel, reacţiile
periostale se accentuiază şi se extind la întraga diafiză.
 Procesul distructiv se poate extinde la toată diafiza, cartilajul de creştere
este respectat, fără a fi afectat, la sugar poate depăşi limita cartilajului de
creştere şi să afecteze epifiza, asociind artrita purulentă. Se observă
decolări epifizare, luxaţii ale şoldului.
 Coafectarea cartilajului de creştere afectează ulterior creşterea. Atingerea
vertebrală, uneori la un grup vertebral (2), produce gibozitatea.
 Abcesele osoase fistulizează şi sunt întreţinute de sechestre. Sub tratament,
sechestrele se elimină, osul începe un proces reparator care-l îngroaşă,
plombează lacunele, frecvent canalul medular se astupă, arhitectura osoasă
este profund remaniată. Remanenţa unor focare active cronicizează boala,
fiecare nou puseu includ aici modificări structurale.
Osteomelita cronică
 netratată , forma acută trece treptat în cronic, caracterizat prin creşterea
distrucţiei osoase, cu izolare de sechestre şi amplificarea apoziţiei
periostale ( aspect de „sicriu”). În fazele de linişte se constată aspecte
mixte distructive şi reparatorii.
Osteomielita cronică de la început
 osteoperiostita albuminoasă – procesul inflamator este subperiostal şi
fuzează în părţile moi fără a afecta propriu-zis osul, are evoluţie torpidă.
 abcesul Brodie sau abcesul central are sediul metafizar- obişnuit apare ca o
lacună rotundă cu contur mai dens , conţinând sechestre.; este observat la
adolescent.
Osteita sifilitică

 Sifilisul congenital produce osteocondrita cartilajului de creştere; contur

şters al linei condro-calcare cu îngroşarea liniei de calcificare provizorie şi
dinţături spre epifiză; sub linia de osificare ţesutul de granulaţie sifilitic
produce o linie transparentă caracteristică;
 pot apare imagini lacunare, periferice, mai ales la marginea internă a
metafizei tibiale superioare; totuşi se constată periostita oaselor lungi, ca o
linie fină ce dublează conturul osos, mai rar cu aspect stratificat. La oasele
 tubulare scurte se poate descoperi spina ventoza – falangă cu aspect suflat
în porţiunea mijlocie, cu rarefacţie centrală.
 Sifilisul congenital tardiv are semne comune cu sifilisul terţiar; hiprostoză
corticală, în special a tibiei- deformare în „iatagan” şi goma sifilitică, vizibilă
mai ales la oasele plate- frontal, palatin, mandibulă cu lacune ştanţate,
înconjurate de osteoscleroză.
 Sifilisul terţiar dobândit afectează craniul şi oasele lungi. Se observă o
hiperostoză cortico-subperiostală şi endostală, mai ales la tibia – în iatagan
şi leziunile craniene ca în sifilisul tardiv şi gibozităţi prin atingere vertebrală.
Osteita tuberculoasă
 Evoluiază cu osteo-artrită – apare la un os sub formele: ulceroasă-la oasele
plate; de cavernă- oasele scurte, metafizele oaselor lungi; osteită periferică
hiperostozantă cu suflarea oaselor mici ale mâinii şi piciorului- spina
ventoza şi cu prezenţa unui sechestru osos central şi o îngroşare periostică.
Prin afectarea articulaţiilor vecine produc osteo-artrita.
Osteita din unele boli infecţioase
 intrauterine; rubeola şi maladia incluziilor citomegalice prezintă mici benzi
mai dense în regiunea metafizo- diafizară - aceste imagini dispar în câteva
sâptâmâni.
 osteitele micotice- histoplasmoza, blastomicoza şi prin contiguitate –
actinomicoza - se asociază frecvent semne osoase distructive şi constructive
de la nivelul diferitelor oase, uneori cu artrite.
Tumorile osoase

 Tumorile ososase pot fi benigne sau maligne primare sau secundare.

 I. Tumorile benigne sunt proliferări cu ţesut adult.
Tumori osteoformatoare
 Osteomul – apare la adult şi se dezvoltă aproape în exclusivitata în oasele
craniului, frecvent intrasinusal, având o structură densă de tipul compactei
sau spongioasei, este bine delimitat, creşte lent, dar prin dezvoltare poate
determina compresiuni.
 Osteomul osteoid apare la persoane tinere şi are sediul pe oasele lungi, în
corticala diafizară. Pe radiografie observăm o mică lacună de câţiva
milimetri, înconjurată de hiperostoză periferică importantă dată de scleroză
 osoasă şi de calcificare, când se dezvoltă în spongioasa unei epifize,
dimensiunile sunt mari, iar reacţia perifocală este fără importanţă.
Osteoblastomul benign
 este o tumoră mai voluminoasă 5-6 cm cu sediul mai frecvent la arcurile
vertebrale şi la oasele tubulare de la mâini, cu caractere structurale
asemănătoare cu ale osteomului osteoid de unde şi numele de osteom
osteoid gigant.
Tumori cartilaginoase
 Exostoza osteogenică – osteocondromul este un proces exofitic pediculat
sau sesil cu producţie de os adult dependentă de cartilajul de creştere,
unică sau generalizată. Prin creştere produce deformări localizate,
compresii şi poate degenera şi malign. Evoluţia lui încetează odată cu
creşterea. Există cazuri de exostoză multiplă cu dezvoltare la metafize.
 Condroamele – formaţiuni cartilaginoase , bine circumscrise, care se
dezvoltă frecvent la nivelul oaselor mici ale mâinii şi ale piciorului sub formă
de encondrom sau eccondrom (condrom periosric). Când se dezvoltă în
cadrul unei distrofii, ele sunt multiple şi de dimensiuni variate – condroame
unilaterale – Ollivier.
 Condroblastomul benign - tumoră epifizară cu aspect lacunar policiclic,
transparent, cu mici opacităţi în interior şi înconjurat de un lizereu opac,
suflă periostul dar nu îl rupe.
Tumori conjunctive
 Fibromul neostenogenic- apare la tineri sub formă de imagini transparente
cu sediu metafizar, ovalare, cu axul vertical, uneori cu contur policiclic cu
mici cloazoane în interior. Spre exterior este delimitat de corticala suflată,
iar spre interior de o condensare osoasă, treptat evoluiază spre diafiză şi
apoi dispare.
 Fibromul desmoblastic al osului – determină o lacună în metafiză sau
epifiză, sau aspect policiclic când se dezvoltă pe un os plat.
 Fibromul condromizat – are originea în ţesutul conjunctiv şi produce
cartilaj. Imaginea radiologică este de lacună rotundă sau ovalară, cu contur
policiclic, conturată de un lizereu dens, intriorul fiind cloazonat şi cu
calcificări punctiforme.
Tumori vasculare
 Hemangiomul – are sediul la corpul vertebral şi oasele craniului. Corpul
vertebral este uşor aplatzat, cu stuctură remaniată, aspect tigrat sau reţea,
prin rarefiere şi îngroşare trabeculară. La oasele plate au aspect de rozetă.
 Tumorile glomice – în falange, produc lacune şi suflare unilaterală a
contururilor falangei.
Tumora cu mieloplaxe
 sediul este epifizar, aproape de cartilajul de creştere. Osul este suflat cu
corticala subţiată, conturul este policiclic, iar aria lacunară este
compartimentată de septuri dând aspect de „ bule de săpun”. Cloazonarea
ţine de agresivitatea tumorii şi de frecvenţa puseelor evolutive.
 Chistul osos – catalogat distrofie şi are mare frecvenţă la copil. Se dezvoltă
în metafiza oaselor lungi sau la nivelul oricărui os – calcaneu, oase plate.
 Este bine conturat de o reacţie condensantă foarte fină spre osul spongios,
suflă corticala, iar spre canalul medular este limitat de un contur dens sub
formă de „păhărel de ou”.
 Nu depăşeşte cartilajul de creştere, este descoperit întâmplător prin
producerea de fractură.
II. Tumorile maligne
 Sarcomul osteogenic – afectează oasele lungi în regiunea metafizară-
frecvent lângă genunchi şi are trei forme:
 - Osteolitică începe prin lacună centrală rău delimitată care topeşte
trabeculaţia, se extinde spre corticală pe care o rupe, ridică periostul
producând imaginea de „pinteni periostali” patognomonici de malignitate şi
invadează părţile moi.
 Condensantă – în forma centrală determină o condensare în plajă cu
contururi nedefinite; în forma periferică rupe corticala şi poate produce
spiculi perpendiculari pe corticală - forma radiară , la copii sub 15 ani se
descrie osteosarcomul sclerozant multicentric, metafizele oaselor lungi, au
plaje de condensare bilaterală şi simetrice, invadând osul, distruge corticala
şi invadează părţile moi.
 Condrosarcomul este mai frecvent la pelvis şi la oasele lungi. Produce
imagini lacunare policiclice, cu sau fără septări, ce rup corticala. În aria clară
apar calcificări. Poate rezulta prin transformarea malignă a unui condrom
sau osteocndrom, ambele cu potenţial malign.
 Fibrosarcomul – în forma centrală produce lacună ce se extinde rapid ,
conţinând uneori un pseudosechestru ; în foma periferică se manifestă ca o
îngroşare în manşon, circumferenţial osului,şi prin invazia părţilor moi.
 Cordomul este o tumoră litică ce atinge dimensini mari. Se dezvoltă pe
sincondrom sfeno-occipital şi la sacro-coccis.
 Reticulosarcomul
 – tumori ce provin din elementele reticulo- endoteliale ale măduvei.
 Sarcomul Ewing – apare până la vârsta de 35 de ani – localizează la
diafiză sau metafiza oaselor lungi sau clavicula, ca şi la oasele plate-
coaste, bazin, omoplat. Realizează două forme : litic pur fără apoziţie
periostală, mixt; diafiza este decalcificată neregulat cu canalul
medular lărgit şi apoziţie periostală sugestiv în „foi de bulb de
ceapă”.
 Sarcomul ParKer şi Jackson – asemănător cu precedentul fără reacţie
periostală .
 Plasmocitomul(mielomul multiplu) se naşte din proliferarea celulelor
plasmocitare care produc şi proteine Bence-Jones, dau aspect caracteristic
perfect rotund sau ovalar, ştanţat, fără condensare osoasă în jur, erodează
corticala dinspre canalul medular, iar când ajunge la periferie nu suflă osul
tubular. Aglomerarea lacunelor dă aspectul de „tablă ciuruită” . vertebrele
afectate se tasează. Plasmocitomul solitar o leziune unică. Mielomatoza
decalcefiantă difuză –dă aspect şters scheletului, geodele fiind foarte mici şi
juxtapuse, nu se pot identifica radiologic.
 Leucozele –
-1. acute – canalul medular este lărgit ,oasele lungi prezintă apoziţii
periostale fine în lungul diafizei cu spaţiu clor spre corticală, uneori se
însoţeşte de condensare difuză a osului.
-2. cronice – apare o osteoporoză difuză la nivelul craniului, coastelor,
vertebrelor, bazinului, tibiilor.
 Boala Hodgkin – determină la os aspecte
- Osteolitice - centripete prin invazie din afară, prin contactul cu
ganglionii limfogranulomatoşi.
- centrifug - imagini intraosoase.
- Osteoplastice- insule de condensare, fără afectarea corticalei.
- Mixte –cele mai frecvente
 III. Metastazele osoase
 osteolitice sub formă de lacună bine delimitată, lipseşte reacţia osoasă sub
formă de condensare în jur, osul nu este suflat, nu apare reacţie periostală.
 osteoplastică- fie sub formă de pete sau plaje de condensare, cu aspect
„vătos” sau o condensare difuză de tipul „oaselor de marmură”- în
metastazele cancerului prostatic.
Radiodiagnosticul distrofiilor osoase
Osteopatiile metabolice:
Osteoporoza generalizată are cauze multiple:
- poate fi primitivă – senilă, juvenilă, idiopatică;
- secundară - endocrinopatii, maladii digestive, renale, carenţiale,
hemopatii;
Se caracterizează prin rarefacţia trabecularizaţiei, subţierea
traveelor, scăderea mineralizării pe unitatea de volum osos. Vertebrele
sunt demineralizate, cu aspect pătat şi textură nealterată; apar
deformări biconcave şi ulterior deformare cuneiformă (cifoză) şi
formarea de osteofite. Oasele lungi au corticala subţiată, fără a suferi
deformări. Craniul are aspect poros. Bazinul are transparenţă normală.
 Osteomalacia adultului- este determinată de demineralizarea matricei
proteice, care rămâne normală – apare după gastrectomii,steatoree
cronică. Scheletul are transparenţă crescută cu aspect de „sticlă” în special
la bazin şi rahis. Apar linii de pseudofractură ce au sediul tipic la ramurile
ischiopubiene, col femural, coaste, care prin vindecare capătă linii de
condensare pe contururi. Oasele suferă deformări; cele lungi se încurbează,
corpii vertebrali devin biconcavi, ulterior cuneiformi, apare cifoza coloanei
dorsale şi bazinul se transformă în „cupă” de carte de joc. Fracturile
incomplete pot întregi tabloul radiologic.
 Rahitismul este osteomalacia copilului prin carenţă de vitamină D. Semnele
radiologice constau în întârzierea apariţiei calcificării nuceilor de creştere,
pecum şi leziuni tipice la nivelul cartilajului de creştere al oaselor lungi.
Atingerea iniţială este vizibilă la extremitatea distală a radiusului şi
cubitusului ; spaţiu diafizo- epifizar este crescut, linia de osificare este
lărgită şi concavă, cu aspect franjurat, în timp ce la periferie periostul
continuă neoformaţia osoasă. Nuceii de creştere sunt în întârziere. Întregul
schelet este decalcifiat, corticala este subţiată, oasele craniene sunt
 papiracee, fontanelele întărzie să se închidă. Oasele lungi ale copilului ce
merge se încurbează,pot apare fracturi „ în lemn verde”, coloana devine
cifotică sau scoliotică, bazinul se deformează, coxa vara, toracele se
deformează în „ carenă” toracele în „clopot”, coastele prezintă mătănii.
După tratament linia de calcificare şi spaţiul clar metafizo- epifizar se
calcifică trptat. Oasele lungi, încurbate se remodelează treptat prin
îngroşarea corticalei diafizare pe partea concavă.
 Hipervitaminoza D; dă transparenţă osoasă crescută, condensare
metafizară, calcificare ligamentară şi capsulară, nefrocalcinoză.
 Scorbutul ; avitaminoză C întălnit între 6-12 luni; osteoporoză difuza,
corticala subţiată, epifize transparente înconjurate de o linie densă,
densificarea liniei de osificare subcondrală cu o bandă transparentă
metafizară, dezvoltarea de pinteni metafizari, fracturi metafizare,
hematoame subperiostale.
 Hipervitaminoza A la copii ,hiperostoză corticală prin apoziţie periostală,
defect de modelare a metafizelor, accentuarea maturării scheletului.
II. Osteopatiile endocrine
 Hipofizare;
• Hiperpituitarismul ;- produce gigantismul la subiecţii în creştere şi
acromegalia la adulţi. Şaua turcească sub efectul hipertrofiei
glandulare, se măreşte. La craniu se produce o îngroşare a calotei,
hipertrofia protuberanţei occipitale, hipertrofia sinusurilor frontale şi
proieminenţa arcadelor sprâncenoase, prognatism şi deschidere a
unghiului mandibular. Osele membrelor se îngroaşă, vertebrele cresc
antero-posterior şi produc osteofite.
• Hipopituitarismul, înaintea vârstei pubertăţii, determină nanismul
hipofizar; diafize subţiri cu încetinirea creşterii; persistenţa
cartilajelor de creştere până la vârsta adultă înaintată; întârzierea
creşterii bazei craniului, cu şa turcească mică; platispondilie.
 Tiroidiene;
 Hipotiroidie ; la copii produce încetinirea creşterii şi maturării scheletului,
întârzierea creşterii şi maturării scheletului, întârzierea osificării nucleilor de
creştere , iar cei prezenţi sunt mici şi fragmentaţi. Craniul neural şi facial
este densificat , fontanelele întârzie să se închidă, saua este balonizată,
 dentiţia întârzie. Se păstrează aspectul ovalar al corpurilor vertebrali si se
produce cifoză. Scheletul suferă o densificare osoasă.
 Hipertiroidia – determină o accelerare a vârstei osoase şi staturale, inclusiv
închiderea prematură a suturilor craniene – craniostenoză
 Suprarenaliene ; hipercorticismul – boala Cushing postterapeutic – produce
o osteoporoză a rahisului, a pelvisului şi a craniului. Se poate complica cu
osteonecroza aseptică a capului femural bilateral sau cu fracturi urmate de
calusuri exuberante.
 Paratiroidiene : hipertiroidismul produce osteita fibrochistică (maladia
Recklinghausen) cu un tablou radiologic complex, pe radiografia scheletului
întâlnim osteomalacie şi osteoporoză generalizată, mai evidentă alveolar.
La falange se produc ancoşe subperiostale şi rezorbţii ale falangelor.
Structura osoasă are aspect cu :- lacune rotunde sau ovalare, unele de
dimensiuni foarte mari, suflă osul, uneori cu septuri interioare, localizate la
craniu şi la diafizele oaselor lungi; - fracturi şi deformaţii osoase centrate pe
imaginile lacunare, deformări ale coloanei vertebrale; - manifestaţiile
exraosoase; litiază sau nefrocalcinoză, condrocalcinoză, calcificări
musculare.
 Gonadice ;
 Hipergonadismul determină maturarea prematură a oaselor şi oprirea
creşterii; în hipogonadism, cartilajele de creştere rămân active, oasele se
lungesc şi rămân subţiri.
 Sindromul Albright; se manifestă la fetiţe prin întârzierea maturaţiei
sexuale, pete cutanate şi displazie osoasă fibroasă, cu distribuţie
segmentară, sub formă de pseudotumori şi rezorbţie perifocală.
 Sindromul Turner: apare la fetiţele pubere. La schelet determină o
disarmonie a metacarpienelor IV şi V, care sunt scurte, şi excrescenţe
metafizare pe partea internă a platoului tibial în formă de cârlig.
 III. Osteopatia din hemopatii ;
 Anemia Cooley talasemia – rarefacţia osoasă poate fi de tip granular sau de
aspect sticlos. La tăblia externă a calotei craniene îngroşate apar spiculi
perpendiculari, cu aspect de „perie” – apoziţii periostale radiare. Reacţiile
periostozante ale craniului visceral – facies mongoloid produc obstrucţii ale
sinusurilor maxilare. Coastele pot fi suflate, cu corticale subţiri, oasele
tubulare de la mâini şi picioare sunt îngroşate, metafizele deformate .
 Drepanocitcza ;- au semne de hiperplazie eritroblastică şi sechelele
infarctelor osoase.
 Anemie hemolitică microsferocitară – Minkowski- Chauffard – prezintă
craniu în „turn” şi îngroşarea bolţii craniene cu imagini de spiculi osoşi –
„păr de perie”.
 La anemiile câştigate de tip Biermer- are osteoporoză difuză a craniului şi
vertebrelor, cu lacune.
 IV Osteopatii toxice- se produc prin intoxicaţii cronice cu metale – Pb,Bi
etc. sau fluor, fosfor, de cauză profesională sau medicamentoasă. Toate
sunt de tip condesant , benzi metafizare subcondrale şi inele radioopace în
jurul nucleilor epifizari.
Radioiagnosticul displaziilor osoase
 I Osteocondrodispaziile- sunt maladii osoase constituţionale de dezvoltare
şi de creştere a osului şi cartilajului.
 Defect de creştere a oaselor membrelor şi/sau a vertebrelor. Sunt o serie
de osteocondroplazii incompatibile cu viaţa, mai imortante fiind:
• Nanismul tanatofor – prezintă radiografic craniu cu boltă mărită şi
masiv facial mic; oasele lungi sunt scurtate; lăţite şi incurbate; corpii
verebrali aplatizaţi cu spaţii intervertebrale lărgite; aripile iliace mici.
 Acondrogeneza – corpii vertebrali lombari şi sacraţi nu sunt calcificaţi;
absenţa calcificării oaselor pubiene şi ischiatice; torace în „butoi”, oasele
lungi sunt scurtate, încurbate şi prezintă pinteni metafizari; astragalul şi
calcaneul nu sunt calcificate. Alte ostecondrodisplazii sunt incompatibile cu
viaţa.
 Acondroplazia ; aspectul clinic este de nanism micromielic. Oasele lungi
sunt scurte şi grosolane, metafizele lor sunt evazate, epifizele puţin
dezvoltate, mâna cu aspect de trident, cartilajul distal de creştere al
femurului are formă de accent circumflex. Craniul este voluminos, cu bose
frontale şi parietale bombate, nas în „şa” – prin îngustarea bazei cranului cu
gaura occipitală mică. Trunchiul este destul de lung, rahisul este deformat
cu scurtarea pediculilor vertebrali şi are hiperlordoză cu orizontalizarea
sacrului; aripi iliace păstrate. Acondroplazia poate fi descoperită precoce.
• Discondrosteoza – se manifestă mai târziu, în a doua copilărie.
Prezintă gambe şi antebraţe scurte, cu îngroşarea radiusului, lărgirea
 epifizei radiale în „tampon de vagon”, luxaţie posterioară a capului
radial, înfundarea carpului între epifizele radiusului şi cubitsului.
• Displazia cleido- craniană – absenţa totală sau parţială a unei
clavicule, cu tulburări de dezvoltare ischio-pubiană şi a coloanei
vertebrale, bombarea foselor frontale şi persistenţa fontanelelor,
uneori absenţa dentiţiei definitive sau anomalii dentare- de erupţie,
de număr. Uneori, epifize accesorii la metacarpiene şi falnge.
• Boala lui Morquio este o displazie spondilo- epifizară cu
etiopatogenie cunoscută- mucopolizaharidoză IV care produce
nanism disarmonios, cap diform, gât şi tsrunchi scurte, stern
proieminent.Caracteristă este vertebra tip Morquio care este turtită
şi prelungită anterior. Epifizele oaselor lungi sunt hipoplazicedar fără
afectarea cartilajului de creştere, metafile lăţite şi diafizele scurte.
 Boala Hurler ( gargoilismul)- este mucopolizaridoza I, produce nanism cu
fizionomie grotescă mandibulă scurtă, condilii mandibulari concavi –
gargoulism. Se caracterizează radiologic prin şa turcică largă, platispondilie
cu vertebră Hurler ( plată, cu partea anterioară atrofică) şi pumn
caracteristic: epifizele radiusului şi cubitusului în cleşte, oasele carpiene
hipotrofice, metacarpienele conice.
Dezvoltarea anarhică a ţesutului conjuctiv sau fibros
• Displazia hemimielică – o proliferare a ţesutului condro- osos la
nivelul membrului inferior.
• Maladia exostozelor multiple- apare în a doua copilărie şi se
manifestă prin apariţia exostozelor osteogenice (acoperite de
cartilaj ) departe de cot şi aproape de genunchi, cu aspect sesil sau
pediculat, prezente uneori la oasele lungi.
• Encondromatoza – dezvoltarea de multiple encondroame sub formă de
imagini lacunare multiple diafizare,bine delimitate . epifizele sunt
fragmentate. Oasele suferă o crştere peste normal.
• Displazia fibroasă – dezvoltare în grosimea osului de mase de ţesut
conjunctiv, în interiorul cărora se dezvoltă ţesut osos la nivelul oicărui tip
de os. Predomină unilateral, acesta suflă osul, produc scleroză perilezională
şi travee osoase în interior în regiunea metafizo- epifizară. La nivelul
craniului pot apare şi aspecte condensate unilaterale (hemihipertrofe
facială) sau bilateral – simetrică. O formă particulară este displazia izolată la
 nivelul mandibulei. Evoluţia încetează odată cu creşterea. Mai rar este
descoperit la adult.
) Anomalii ale densităţii, structurii corticale sau modelaj
 Osteogeneza imperfectă congenitală- displazie periostală, cu fracturi
vizibile la naştere, unele deja cu calus. Craniul este voluminos, ochii
proieminenţi, menton proieminent. Aspectul radiologic este caracteristic:
oase subţiri, corticală subţire, spongioasa cu aspect de sticlă mată, oasele
lungi cu aspect de „ bambus” din cauza numeroaselor fracturi şi calusuri,
punctele epifizare sunt însă normale; calota craniană are aspect de „coajă
de ou” cu suturi largi, grilajul costal este plastic şi reduce din capacitatea
respiratorie, vertebrele sunt biconcave. Obişnuit , boala este mortală
imediat după naştere, copilul rămâne pitic ce se mobilizează greu, dacă
rămâne culcat calota se turteşte.
 Osteogeneza imperfectă tardivă – boala lui Lobstein, este familială şi
ereditară, prezintă fragilitate osoasă, sclerotice albastre şi surditate tardivă.
 Aspectul este caracteristic de „oameni de sticlă”. Copilul este normal la
naştere dar odată cu mersul încep să apară fracturi la cele mai mici
traumatisme. Oasele lungi sunt gracile, corticală subţire nemineralizată,
epifizele sunt normale. Se văd striuri orizontale care reprezintă calusuri şi
fracturi recurente. Coastele sunt subţiri, rahisul prezintă platispondilie,
bazinul este „ în cupă” de carte de joc. Odată cu creşterea, leziunile se
stabilizează persistă scerele albastre şi progresează surditatea.
 Osteopetroza - boala „oaselor de sticlă” boală ereditară se manifestă mai
devreme sau mai târziu, cu tulburări de rezorbţie osoasă. Osul este foarte
dens, fără structută, canalele medulare se obstruiază trptat, coastele sunt
opace, corpii vertebrali au aspect de „ sandwich”, baza craniului se îngroaşă
se închid orificiile, incusiv găurile optice, orbitele se îngroaşă, rezistenţa
este redusă.
 Osteodisplazia metafizară – cap voluminos, îngroşare metafizară ,
diafize subţiri, corticală îngroşată.
 Displazia diafizară – diafize lărgite „în fus”, baza craniului şi osul
frontal sunt condensate.
 Hiperostoza corticală infantilă – Caffey – la sugarii sub 3-5 luni cu
condensări la nivelul diafizelor oaselor lungi cu aspect de dedublare
 corticală ( mandibulă , claviculă, cubitus) după care dispare şi se
remodelează.
II. Alte displazii osoase
Boala Paget – se caracterizează prin reconstrucţia completă a ţesutului
osos; apare după 50 ani, afectează numai câteva oase sau chiar unul
singur: bazin, vertebre, tibii, craniu. Modificările de structură constau
din remaniere a osului la nivelul spongioasei şi compactei; îngroşare
corticală prin apoziţii periostale şi endostale neregulate.Trabeculaţia
este fibrilară, mai rară şi cu trvee mai groase, nerespectând arhitectura
obişnuită a osului. Uneori se observă aspect pseudochistic, dar mai ales
aspect „sămoşat” al osului caracteristică. Craniul are aspect condensat
„vătos”. Bazinul mimează metastazele, dar se însoţeşte cu protuzie
acetabulară. Vertebrele au aspect de „cadru”fiind mai voluminoase.
Tibia este încurbată anterior şi cu fisuri pe corticala crestei anterioare
 Hiperostoza frontală internă – apare la femei, după 40 ani, tăblia intrnă are
aspect boselat şi diploia este îngroşată.
 Osteoartropatia hipertrofică pneumică- la bărbaţi peste 40 ani cu afecţiuni
intratoracice, ca sindrom paraneoplazic. Se manifestă prin degete
hipocratice, iar radiologic prin manşoan osos peridiafizar gros de până la
0,5 cm cu contururi neregulate, subţiindu-se spre epifize. Localizarea - în
jurul falangelor metacarpienelor, metatarsienelor, oaselor antebraţului şi
gambei.
Radiodiagnosticul osteonecrozelor aseptice
 Substratul fiziopatologic al necrozelor aseptice îl constituie stopul vascular.
Agenţii etiopatogenici sunt varibili:
 microtraumatisme repetate
 embolii
 depresurizări brutale
 endocrinici – hipercorticism
 iatrogeni – tratament prelungit cu cortizon
 Vârsta de apariţie este prima decadă de vârstă la copil, la adult neexistând
o perioadă predilectă. Modificările radiologice elementare sunt:
 spaţiu articular este întotdeauna păstrat, el apărând fals lărgit prin
deformarea nucleului epifizar la copil
 nucleul epifizar suferă fracturi intratraveale şi prăbuşiri ale corticalei
epifizare
 colul osului se scurtează şi se lăţeşte, în interiorul lui putând apare geode şi
chiar mici sechestre
 prin vindecare poate apare osteoscleroza şi artroza.
Osteocondritele adultului
 osteocondrita disecantă – la nivelul epifizelor capului femural, condilul
femural, platoul tibial, în condiţii de traumatism urmat de întreruperea
irigaţiei osului.
 Osteocondrozele oaselor mici de la mână şi picior sunt rezultatul ischemiei
prin microtraumtism repetat- boala chesonierilor, osul are opacitate
crescută, se deformează, se fragmentează şi se poate rezorbi.
Osteonecrozele copilului
 Necroza aseptică a capului femural – boala Calvé- Leg- Perthes. – la 6-12
ani, afectează băieţii şi se soldează cu deformarea capului femural prin
turtire.
Apofizita tibială anterioară – boala Osgood- Schlatter fragmentarea
apofizei anterioare tibiale
 Necroza aseptică de corp vertebral - boala Scheuermann-afectarea este în
regiunea toraco- lombară, cu hernii intraspongioase tasare anterioară şi
cifoză consecutivă.
CURS 5
Patologie articulara
Din punct de vedere al funcţionalităţii, al formaţiunilor de legătură şi
a modului de dezvoltare distingem:
 articulaţiile fibroase (sinartrozele);
 articulaţiile cartilaginoase;
 articulaţiile sinoviale (diartrozele);
Sinartrozele
 sunt articulatii fixe, imobile. Dupa tipul de tesut care se interpune între
oasele articulatiei , se clasifica în :
 a. Sindesmoze - articulatii în care între cele doua oase exista tesut fibros
(de exemplu suturile craniene ).
b. Sincondroze articulatii în care între cele doua oase exista tesut
cartilaginos (de exemplu simfiza pubiana ).
 c. Sinostoze articulatii care se formeaza prin osificarea la adult a
sindesmozelor si sincondrozelor.
Articulaţiile sinoviale
- diartrozele – cele mai numeroase din structura corpului uman, sunt
articulaţii complexe care permit mişcări multiple şi variate.
 Diartrozele sunt articulatii cu grad variabil de mobilitate. Se clasifica în:
artrodii (articulatii mobile) si amfiartroze (articulatii semimobile) - de
exemplu între vertebere, între oasele tarsometatarsiene si la nivelul
simfizelor.
 Artrodiile se mai numesc si articulatii sinoviale si sunt alcatuite din
urmatoarele elemente:
 Cartilaj articular format din tesut cartilaginos hialin, cu rol de amortizare a
presiunii exercitate de greutatea corpului si de protectie a suprafetelor
articulare.
 Capsula articulara leaga capetele oaselor ca un mason. Contine tesut fibros
si este captusita de membrana sinoviala (membrana seroasa, bogat
vascularizata si inervata).
 Suprafete articulare sferice (capul humersului si femurului), concave
(cavitatea glenoida a scapulei), în forma de mosor (trohleea humerusului).
 Ligamentele articulare formatiuni fibroase, întaresc articulatia.
 Cavitatea articulara spatiul virtual dintre capetele oaselor unei articulatii si
capsula articulara, care mentin în contact suprafetele articulare.
 Lichidul sinovial lubrifiant (diminueaza frecarea si favorizeaza alunecarea).
Semiologie articulară
. Interliniul articular:
 Lărgirea presupune lichid intraarticular la articulaţiile fixe şi rezorbţie
osoasă la semimobile.
 Îngustarea- se face pe seama cartilajului articular
 Dispariţia – cele două epifize vin în contact, interliniul articular fiind încă
trasat sau dispărut , sau anchiloză
II. Epifizele : lama osoasă subcondrală poate fi
 subţiată parţial sau total, ori chiar să se lase descoperit ţesutul spongios
subiacent
 denivelată prin eroziuni
 îngroşată parţial sau global
 III. Axul articular care suferă abateri de la normal, fiind modificări
consecutive modificărilor articulare şi periarticulare.
I. Interliniul articular:
 Lărgirea ; presupune lichid intraarticular la articulaţiile fixe şi rezorbţie
osoasă la semimobile.
 Îngustarea- se face pe seama cartilajului articular
 Dispariţia – cele două epifize vin în contact, interliniul articular fiind încă
trasat sau dispărut , sau anchiloză.
II. Epifizele: lama osoasă subcondrală poate fi;
 subţiată parţial sau total, ori chiar să se lase descoperit ţesutul spongios
subiacent
 denivelată prin eroziuni
 îngroşată parţial sau global
III. Axul articular care suferă abateri de la normal, fiind
modificări consecutive modificărilor articulare şi periarticulare.
Afecţiuni articulare congenitale
-Luxaţia congenitală de şold poate fi teratologică – asociată cu alte
malformaţii sau displazie congenitală.
-Pe radiografia de faţă se delimitează linii şi puncte anatomice,
măsurarea unor unghiuri.
- Se constată hipoplazia plafonului acetabular, deplasarea capului
femural în sus şi lateral, hipoplazia nucleului femural. Luxaţia poate fi un
sau bilaterală.
Luxaţiile multiple congenitale; şolduri, genunchi, coate se asociază şi cu
alte anomalii osteo-articulare.
Redorile articulare congenitale- cea mai obişnuită, „ piciorul strâmb
congenital”.
Radiodiagnosticul luxaţiilor
Radiodiagnosticul stabileşte:
1. tipul de luxaţie
 luxaţie propriu- zisă ; pierderea totală a contactului celor două oase,
 subluxaţie – păstrarea unui punct de contact între oase,
 luxaţii simultane - păstrarea contactului a două oase faţă de al treilea- ex.
luxaţia de cot .
2. starea epifizelor- fracturi, deslipiri epifizare.
 3. factorii favorizanţi anatomici se vor căuta în luxaţiile recidivante.
Radiodiagnosticul afecţiunilor infecţioase
 Osteoartrita T.B.C imaginile incipiente constau în îngustarea interliniului
articular, neregularitatea capetelor osoase, ancoşe pericondrale,
demineralizarea şi leziuni distructive osoase subcondrale. Prin evoluţie
capetele osoase sunt denudate de cartilaj, vin în contact unul cu altul,
procesul eroziv continuă cu distrucţii osoase importante, dacă intervine
sterilizarea se instalează o anchiloză completă sau parţială, în raport cu
întinderea leziunilor ulcerative.
Localizări cele mai frecvente ale osteoartritei T.B.C sunt:
 Rahis (Morb Pott); particular este modificarea de poziţie – prin distrucţia
hemicorpurilor vertebrale apare cifoza angulară.
 osteoartrita şoldului
 osteo-artrita genunchiului
 pot fi situate şi la pumn, sacro-iliac, cot etc
 Modificarile radiologice:
 2-5 luni de la debut
 Osteoporoza corpilor vertebrali
 Osteoliza marginala -> distrugerea corpilor vertebrali
 Unirea in bloc a celor 2 corpi vertebrali
 Cifoza unghiulara a coloanei vertebrale
 Abces rece = opacitate fuziforma paravertebrala bilaterala,
intensitate medie, structura omogena initial. Se poate extinde la
tesututile vecine sau la suprafata. Tardiv calcifica.
 Vindecarea = unirea in bloc a corpilor vertebrali afectati
IRM:
 Diagnosticul precoce
 Corpi vertebrali: hiposemnal T1, hipersemnal T2
 Disc intervertebral: hipersemnal neomogen T2
 Disparitia liniei de hiposemnal a platoului vertebral = stergerea
limitei disc-vertebra
 Abces paravertebral, cu decolarea ligamentului longitudinal anterior
 Uneori abces epidural
 Osteoartrita stafilococică – produce puroi în articulaţie cu demineralizarea
epifizelor, pensare articulară, distrucţia rapidă a capetelor, osoase urmate
 de subluxaţii. După vindecare, distrucţiile articulare pot duce la anchiloză cu
deformare articulară.
Artropatiile inflamatorii
 Poliartrita reumatoidă – semnele de debut apar la articulaţiile
interfalangiene proximale, intercarpo- falangiene şi pumn. Se constată
tumefiere de părţi moi articulare, demineralizare epifizară cu distrugerea
cartilajului, eroziuni de suprafaţă ale corticalei care apar la stiloida cubitală,
capetele metacarpiene şi epifizele falangiene; mici lacune punctate, mai
frecvent pe scafoid, pensări articulare. În fazele avansate, se ajunge la
anchiloza carpului, mâna este dezaxată faţă de antebraţ, mâinile sunt
dezaxate faţă de metacarpiene.
 Spondilita anchilopoietică - afectează frecvent bărbaţii 5/1, de 20-40 ani ,
debutează la articulaţia sacro-iliacă şi apoi coloana vertebrală.
La articulaţia sacro-iliacă sunt 3 stadii;
 ştergerea interliniului şi falsa lărgire a lui;
 osteoscleroza subcondrală cu benzi de condensare osoasă;
 anchiloza sacro-iliacă.
La coloana vertebrală;
 sindesmofitele sunt linii fine ce dedublează marginea externă a discului
intervertebral ca apoi să devină punţi osoaase între cele două corpuri
vertebrale dă aspect de băţ de bambus;
 de profil corpurile vertebrale suferă o aliniere a conturului anterior;
 spondilodiscita apar eroziuni în partea anterioară a unui disc şi se termină
cu bloc parţial, celelalte discuri suferă atrofii, calcificări şi deformări;
 articulaţiile interapofizare posterioare cu osificare capsulo-ligamentară şi
condensare a suprafeţelor articulare urmat de anchiloză, sumaţia imaginilor
de anchiloză a articulaţiilor posterioare dau aspctul de „ colonrte
posterioare”;
 osificările ligamentare dau aspect de „şină de linie ferată”. In evoluţie
caracteristic este aspectul de „bambus”, cifoză cu rigiditatea coloanei.;
 Artropatiile metabolice
 Guta – poliartrită cronică ce apare la picioare şi/sau mâini, genunchi,
caracteristic este tophul gutos- depozit de acid uric, lacună pe os şi
opacitate în părţile moi.
Artropatiile trofice
 Tabesul se manifestă prin îndepărtarea rotulei de femur şi pensarea
spaţiului tibio- femural, osteocondroză subcondrală, osteofitoză marginală,
osteocondromatoză. Vertebrele sunt lărgite, spaţiile pensate, platourile
uzate, osteofite mici.
Artrozele
 Sunt procese degenerative cu uzuri ale cartilajului articular prin
microtraumatisme, tulburări statice, malnutriţie locală.
 Caracteristica; îngustarea spaţiului articular, osteofitoză marginală şi geode
subcondrale.
Artroza rahidiană, spondilozele; pensarea discurilor, osteofitoză
marginală „cioc de papagal’ condensări ale platourilor, luxaţii
posterioare ale nucleului pulpos. Localizarea frecventa este lombar,
cervical.
 artroza şoldului cu formele
 Incapsulată- osteofite ce înconjoară capul femural, pe sprânceana cotilului
şi sub cotil.
 Subluxantă - înafara osteofitozei externe apare şi intern cu dublarea
fundului cotilului, capul femural are tendinţa de a fi expulzat.
 artroza genunchiului – osteofitoza rotuliană, pensarea spaţiului articular,
osteofite marginale femurale şi ale spinei tibiale.
Periartritele
 Scapulo humerală este cea mai frecventă- apar calcificări periarticulare,
spaţiul se micşorează, apar geode supero - extern în capul humeral şi tardiv
osteofitoza inferioară a capsulei. Se mai poate descrie la cot, şold,
genunchi.
Tumorile articulare
Pot fi: sinovioame, lipoame, xantoame, hemangioame, tumori
maligne articulare, hamartoame.
DIAGNOSTIC IMAGISTIC ÎN SPECIALITĂŢI MEDICO-CHIRURGICALE
 Diagnosticul imagistic în neurologie ; craniu/rachis
 Radiografia simplă
 C.T- evidenţiază elementele anatomice şi imagini patologice – tumori,
hematoame, fără a folosi substanţe de contrast.
 I.R.M
 Examinare Doppler transcranian / extracranian- pentru studiul
vascularizaţiei intra/extracraniană
 Angiografia carotidiană, vertebrală - se practică mai ales prin puncţie
directă la nivelul gâtului, a arterei carotide comune cu injectare de
substanţă triiodată, preferabil nonionică.
 Mielografia- se injectează în canalul spinal cervical substanţă de contrast
care migrează în lungul întregului canal.
Anatomie radiologică normală craniană
 se poate studia pe radiografia de profil :
 bolta craniană are la periferie diploia cu tăblia internă şi externă între care
este ţesut spongios, între oasele boltii sunt imagini fine opace – suturile
între oasele: fronto-parietală,parieto- occipitală.
 baza craniului are trei etaje cel anterior cu plafoanele orbitare, mijlociu
dominat de şaua turcică, etajul posterior cu imaginile stâncilor temporalului
cu orificiul canalului auditiv extern şi intern. O porţiune importantă o
constituie regiunea celulelor mastoidiene pneumatizate.
 masivul facial – mandibulă, articulaţia temporo-mandibulară, piramida
nazală
 cavităţile orbitare, fosele nazale, sinusurile frontale, maxilare, mandibulele.
Malformatiile craniului:
 Macrocefalia şi microcefalia – examenul radiologic standard nu aduce
informaţii suplimentare faţă de clinică, se poate face C.T.
 Craniostenoza prematură, clinic şi radiologic – dismorfism cranio-facial.
Tumorile craniene:
 Examenul începe cu radiografia standard ce poate evidenţia semne
indirecte disjuncţia suturilor, impresiuni digitale pe calotă deformaţii ale
şeii turceşti, eroziuni ale dorsumului selar,etc.
 Prin angiografie se evidenţiază modificările vaselor produse de tumoră,
sugerând topografia şi dimensiunile tumorii. Vascularizaţia anormală
intratumorală poate fi dependentă de artera carotidă internă sau artera
vertebrală şi uneori sugestivă pentru un tip de tumoră – exemplu
meningiomul are o hipevascularizaţie moderată, în timp ce glioblastomul
are o vascularizaţie anarhică.
 Encefalografia gazoasă păstrează o serie de indicaţii în special în tumorile
ventriculare şi ale fosei posteriare, sistemul ventricular şi cisternele suferă
deplasări şi deformaţii.
 Scintigrafia pune în evidenţă tueorile hiperfixatoare sau afixatoare, cu
precizarea topografiei şi dimensiunile lor.
C.T şi R.M.N – se indică în diagnosticul tumorilor neurogene
Traumatismele
 Fracturile craniene, hematoamele epi sau subdurale, hemoragiile cerebrale
prin contuzii – se decelează prin radiografii de ansamblu şi incidenţe
speciale. Angiografia este necesară pentru depistarea hematoamelor şi a
efectelor hemoragiei asupra encefalului. Pentru inventarierea rapidă a
leziunilor se preferă C.T. Aspectul fracturii poate fi liniar, înfundări mari sau
fracturi de bază de craniu.
Accidentele hemoragice meningiale
Pot fi cauzate de anevrisme, angioame, sau tromboze şi trebuie
explorate complet prin angiografie/C.T.
Hidrocefalie precoce
Se urmăreşte prin ecografie; lărgirea suturilor, amprente
discale pe calotă, turtirea şi atrofia dorsumului selar. Prin C.T se pun în
evidenţă ventriculii cerebrali mariti

Herniile discale
Pe radiografia simplă se observă pensări ale spaţiilor intervertebrale.
Mielografia arată îngustările canalului rahidian
Spina bifida
 Reprezintă un defect de sutură a lamelor apofizei spinoase la nivel lombar
sau sacrat. Este însoţit de meningomielocel.
Diagnosicul imagistic în O.R.L
 Otita medie acută, este asimptomatică radiologic la începutul evoluţiei.
Infecţia rămâne localizată la casa timpanului sau otice, sau difuzează la
mastoidă, labirint sau meninge.În această formă, atingerea mastoidiană
este cea care conferă tabloul radiologic, marcând participarea sistemului
pneumatic la inflamaţia otico-antrală. Radiografic, celulele din vecinătatea
conductului auditiv extern sunt opacefiate, celelalte celule fiind doar
voalate sau chiar normale - atunci când mastoida a fost anterior sănătoasă
 şi o totală opacefiere în unghiul lui Citelli, când inflamaţia evoluiază pe o
mastoidită veche osteita mastoidiană se manifestă prin lipsa pereţilor
celulari.
 Otita medie cronică, se rezumă la inflamaţia mucoasei şi/sau la un proces
osteitic. Afară de eburnarea osoasă mastoidiană, se pot constata osteolize
parţiale sau totale a osicioarelor urechii medii şi eroziuni vizibile pe
tomografii.
 Oteita cronică colesteatomatoasă - colesteatomul este un fel de chist
epidermoid ce distruge la periferie structurile osoase întâlnite. Radiografic
se manifestă ca o lacună rotundă cu densificare la periferie, cu distrucţia
osului din jur.
Traumatismele urechii
 Fracturile temporale se evidenţiază radiografic, se fac incidenţe diverse
ghidate de simptomatologie. Microfracturile cohleare şi vestibulare
necesită tomografii speciale. Pentru evidenţierea luxaţiilor şi fracturilor
oscioarelor urechii medii sunt necesare tomografii speciale sau C.T.
 Tumorile benigne
 Neurinomul de acustic este o tumoră benignă cu punct de plecare teaca lui
Schwann a ramului vestibular a perchii a VIII-a .modifecările radiologice ţin
de sediul său : interiorul conductului auditiv intern (C.A.I), călare pe C.A.I. şi
unghiul ponto-cerebelos sau la exteriorul C.A.I..Examenul radiologic se face
în mai multe incidenţe comparativ . se constată lărgirea C.A.I cu subţierea
contururilor sale. Examenul C.T este de preferat .
 Tumora glomică timpano- jugulară- prezinto simptomatologie otalgică
pură sau este asociat cu un sindrom de gaură ruptă posterioară perechii IX-
XII.Radiografic se constată lărgirea golfului jugular şi extensia ulterioară la
recesul hipotalamic. Radiografia de bază de craniu evidenţiază lărgirea şi
distrugerea marginilor găurii rupte posterioare.
 Alte tumori ale unghiului ponto- cerebelos.
 Neurinomul de trigemen (V ) produce o pierdere de substanţă
osoasă la nivelul fosei ganglionului lui Gasser.
 Neurinomul de facial (VII) produce o lacună deasupra găurii stilo-
mastoidiene sau pe prima porţiune a canalului lui Fallope.
Meningiomul distruge vârful şi marginea superioară a stâncii
Tumorile maligne
 Tumorile maligne – epitelioamele urechii externe beneficiază de examen
radiologic în cazul tumorilor invazive de conduct. Epitelioamele urechii
medii produc leziuni distructive, cu contururi neregulate, diagnosticul
diferenţial este dificil de făcut cu supuraţiile cronice.
Patologie rino-sinusală
 Semeiologie radiologică - pe radiografii se urmăresc :
anomalii de formă şi volum ;
 At rofii ale mucoasei foselor nazale, cornetului, septului;
 Op acităţi ale părţilor moi ;
 îngroşări în lungul pereţilor osoşi ,
 îngroşări localizate sau difuze,
 hipertrofii de cornete,
 polipi în fosele nazale sau sinusul maxilar,
 formaţiuni pseudochistice,
 opacităţi parţiale sau totale ale sinusurilor,
 imagini mixte hidro-aerice.
modificări ale scheletului;
 deformări ,
 îngroşări sau îngustări,
 decalcificări sau distrucţii ,
condensări.
Infamaţiile :
 Sinuzita acută – poate fi examinată radiologic în faza catarală sau
supurată.În faza catarală nu sunt modificări radiologice. În faza de secreţie
seroasă sau purulentă apare un voal ce se intensifică, opacitatea devenind
densă. La sinusurile frontale şi maxilare radiografiile în ortostatism pot
evidenţia nivele hidro-aerice. Structurile osoase învecinate pot suferi
eroziuni şi demineralizări.
 Sinuzita cronică - dă imagine de îngroşare în chenar a conturului sinusal cu
reducerea ariei de transparenţă ; în special la sinusurile maxilare se
constată imagini polipoide datorate procesului inflamator cronicizat. La
sinusurile maxilare se pot dezvolta chisturi mucoase rezultate după retenţia
secreţiei glandelor mucoasei după obstrucţia inflamatoare a canalelor
glandulare.
Fracturile
 Fracturile sinusurilor – pentru evidenţierea traiectului de fractură este
necesar a se practica incidenţe adaptate fiecărei regiuni. Semnele indirecte
sunt date de colecţii hematice, revărsatul sinusal sanguin determină un
voal, o opacitate sau nivel hidro- aeric.
 Fracturile nasului interesează atât oasele proprii cât şi septul. Evidenţierea
lor se face pe radiografiile de profil.
Corpii străini
Când sunt radioopaci se pot evidenţia la nivelul foselor nazale,
sinusurilor maxilare (dinţi după extracţii) sau oricare sinus
posttraumatic, se însoţesc de supuraţii sinusale.
Tumorile
 Fosele nazale – sunt sediul tumorilor benigne – papiloame, adenoame,
osteoame, şi maligne în spacial epitelioame. Radiografic tumorile produc
opacefieri în locul transparenţelor normale şi pot fi diferenţiate numai pe
baza distrucţiei osoase de vecinătate.
 Tumorile sinusurilor :
Tumorile benigne – în special osteomul şi mucocelul
Osteomul este o formaţiune osoasă cu structură histologică de tip
adult ce se întâlneşte mai mult în sinusul frontal, celulele etmoidale şi
sinusul maxilar. Radiografic apare ca o stuctură densă, fiind de tip
cortical sau trabecular.
 Mucocelul – colecţie muco-epitelială organizată cu aspect de chist ce
erodează pereţii osoşi cu care vine în contact, având ca sediu sinusul
frontal, celulele etmoide şi sinusul maxilar.
 Tumorile maligne – ele se dezvoltă cu punct de plecare mucoasa sinusală,
se manifestă radiologic prin opacefierea sinusului, distrucţia pereţilor osoşi
şi extensia la stucturile anatomice din jur.
 Tumorile cavumului – benigne (lipoame, adenoame) care produc opacităţi
mamelonate înaintea arcului anterior al atlasului, maligne (epiteliomul şi
sarcomul) produc leziuni distructive ce şterg orificiile de la baza craniului.
C. Patologia laringelui
Tumorile hipofarigo- laringelui
 Tumorile benigne produc opacităţi suprapuse structurilor normale .
 Tumorle maligne produc vegetaţii, infiltraţii şi ulceraţii a părţilor moi.
Examenul radiologic urmăreşte:
 completarea examenului laringoscopic, în special pentru urmărirea
extensiei inferioare,
 precizarea topografiei şi extensiei tumorii,
 cointeresarea osteo- cartilaginoasă,
 gradul stenozei.
Diagnosticul imagistic în oftalmologie
Metode imagistice:
 Radiografia craniană,
 Ultrasonografia
 C.T
I.R.M.
Fracturile
 Traiectele de fractură sunt evidenţiate prin radiografii, unele traiecte de
fractură ale orbitei sau bazei craniului difuzează la canalul optic şi fanta
sfenoidă.
Tumorile
 Produc leziuni ale pereţilor orbitari, canalului optic sau fantei sfenoidale cu
punct de plecare orbita sau fiind penetrante din endocraniu sau sinusurile
feţei.
Patologia globului ocular:
 Informaţii semnificative se obţin ultrasonografic asupra componentelor
globului ocular.
 Radiografia îşi păstrează importanţa în depistarea corpurilor străine.
Patologia căilor lacriale
 Se studiază folosind o substanţă de contrast iodată hidrosolubilă ; C.T dă
informaţii anatomo- funcţionale.
Diagnostic imagistic în obstetrică- ginecologie
Metode imagistice:
 radiografia simplă pune în evidenţă calcificările aparatului genital -
fibroame calcificate, leziuni T.B.C, chisturi calcificate, etc.
 ultrasonografia transabdominală, intravaginal, doppler;
 histerosalpingografia H.S.G - determină conturul organelor genitale interne
cu ajutorul substanţei de contrast.
 I.R.M
 mamografia
 galactografia injectarea de substanţă de contrast în canalele galactofore.
 imagistică intervenţională ecoghidată a sterilităţii.
Tumorile uterine:
 Polipii uterini dau lacune sesile sau pediculate,
 Fibromiomul - cu dezvoltare submucoasă dau imagini lacunare la H.S.G. în
dezvoltarea subseroasă se obţin informaţii U.S. La H.S.G trompele încojoară
exteriorul unui fibrom, iar după 24 de ore (proba Cotte) lipiodolul pătruns
în peritoneu mulează tumora.
 Histerosalpingografie, imagine lacunară la nivelul uterului, fibroleiomiom.
 Cancerele - la H.S.G apar imagini lacunare de dimensiuni variabile,
neregulate, mergand până la amputarea unei părţi din cavitatea uterină.
Informaţii complementare sunt date de C.T. şi I.R.M.
Tumorile ovariene
 Pe radiografia abdominală simplă pun în evidenţă prezenţa calcificărilor
ovariene, formaţiuni dentare din chisturile dermoide. Ecografia a înlocuit
explorările invazive.
Diagnosticul sterilităţii prin H.S.G
 Lipsa permeabilităţii căilor genitale feminine, de cauze multiple (anomalii,
inflamaţii şi sechele ale acestora, tumori) se caracterizează prin H.S.G.
Permeabilitatea trompelor este atestată de revărsarea substanţei de
contrast după 24 de ore în peritoneu (proba Cotte).
Radiodiagnosticul în obstetrică
 Ecografia permite urmărirea evoluţiei sarcinii – sarcina unică, multiplă,
prezentaţie, poziţie, inserarea placentei, morfologia fetală cu diagnosticul
antenatal al malformaţiilor, cu indicaţia de întrerupere a sarcinii la
malformaţiile neviabile.
Patologia netumorală a glandei mamare
 Maladia fibro-chistică- proliferarea benignă a stromei sânului se manifestă
prin opacităţi rotunde sau lobulate .
 Mastita - imagini ce merg de la o creştere difuză a opacităţii până la
imaginea unui abces.
Patologia tumorală benigna
 Semne directe: - opacitate neregulată, stelată în ţesuturile vecinate cu
prelungiri în ţesuturile vecine; opacitate rotundă sau ovară cu contururi
 neregulate fără prelungiri; pseudochist; opacitate difuză a întregii glande cu
îngroşare cutanată şi subcutanată .
 Semne indirecte – îngroşarea tegumentului, retracţiile pielii, ombilicarea
mamelonului; calcificările extrem de fine, pulverulente sau sub formă de
bastonaşe în opacitate.
Tumorile intracanaliculare benigne sau maligne se evidenţiază prin
galactografie se traduc prin lacună, dilataţii canaliculare şi stop a
substanţei de contrast.