Radiobiologie Generala

Radiobiologie generală: biologie celulară
I. RADIOBIOLOGIE GENERALĂ
1. NOŢIUNI DE BIOLOGIE CELULARĂ ŞI TISULARĂ
1.1 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI .................................................................................2

1.2 COMPARTIMENTELE CELULARE, STRUCTURA ŞI FUNCŢIILE LOR ...................................2
1.3 TIPURI DE ŢESUTURI MAMIFERE ...................................................................................5
1.4 DIVIZIUNEA CELULARĂ ŞI CICLUL CELULAR ................................................................6
1.5 CINETICA POPULAŢIILOR CELULARE ............................................................................8
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................10
Biologia celulară studiază caracterele celulei ca numitor comun al vieţuitoarelor. Celula este
cea mai mică unitate morfo-funcţională şi comportamentală a vieţii. Celulele îndeplinesc
diferite funcţii ceea ce explică marea lor diversitate.
Există diferenţe fundamentale cu privire la planul de organizare şi funcţionare între celulele
procariotelor şi cele ale eucariotelor. Dintre procariote fac parte bacteriile şi algele albastre-
verzi (numite şi cianobacterii) iar dintre eucariote fac parte plantele şi animalele. Eucariotele
pot fi unicelulare (cum sunt protozoarele) sau pluricelulere (animale metazoare sau plante
metafite) dar procariotele sunt numai unicelulare.
Celulele eucariote au un nucleu cu morfologie caracteristică, înconjurat de o membrană
nucleară iar la interior se află nucleolii. În citoplasmă sunt dispuse organitele celulare
delimitate de membrane şi un citoschelet care determină forma celulei şi stă la baza motilităţii
celulare. Celulele eucariote posedă forme evoluate de înmulţire ca meioza şi mitoza (Benga
1985). Principalele diferenţe între celulele procariote şi cele eucariote sunt redate în Tabelul
1-I.
Tabelul 1-I Celule procariote vs. eucariote
STRUCTURĂ PROCARIOTE EUCARIOTE

Membrană nucleară Nu Prezentă
Cromozomi Unic Multipli
Golgi, reticul endoplasmic Nu Prezent
Mitocondrii Nu Prezente
Ribozomi Mici Mari
Microtubuli Nu Prezenţi
Perete celular Da Nu
Numărul celulelor care alcătuiesc organismele vii variază în limite foarte largi. Un adult uman
cu greutate de 70 kg este alcătuit din aproximativ 7 x 10 13 celule grupate în ţesuturi, organe şi
sisteme care îndeplinesc funcţii specifice.
Celulele sunt clasificate în funcţie de: localizare (hepatocite), culoare (eritrocite), morfologie
1
(polimorfonucleare), funcţie (osteoclaste), populaţie (celule Paneth).
1.1 Compoziţia chimică a celulei

(a) Apa: este mediul de dispersie al materiei vii în care se desfăşoară fenomenele fizico-
chimice ale vieţii. Celulele umane sunt alcătuite în proporţie de 60-85% din apă.
Cantitatea de apă variază în funcţie activitatea şi vârsta celulei. Un adult uman de 70
de kg conţine peste 40 de kg de apă.
(b) Elementele chimice: din totalul de 60 de elemente chimice identificate la nivelul
celulei doar 20 sunt demonstrate ca fiind indispensabile pentru viaţă.
i. Mineralele sunt reprezentate de ioni: Ca2+, Mg2+, K+, Na+, Cl-, P (PO4)-,
S (HS)-, F şi oligoelemente: Co, Cu, Fe, Mn, Zn, Se, care au în general rol
catalitic al unor reacţii chimice. Sodiul şi potasiul sunt elemente importante în
mecanismele de reglare celulară. Concentraţia de Na+ este mai mare în afara
celulei, în timp ce concentraţia de K+ este mai mare în interiorul celulei. Acest
gradient este menţinut printr-un mecanism activ (pompa de ioni) care previne
explozia dar şi ratatinarea celulei.
ii. Macromoleculele sunt acizi nucleici (ADN şi ARN), aminoacizi şi proteine,
hidraţi de carbon, lipide.
Figura 1-1. Morfologia unei celule mamifere

(modificat după Nias 2000)
1.2 Compartimentele celulare, structura şi funcţiile lor

Compartimente celulare
A. CITOPLASMA este cavitatea care conţine toate organitele şi incluziunile celulare, fiind
compusă din 70% apă, ioni, oligoelemente, zaharuri, lipide şi aminoacizi. In citoplasmă se
găsesc organitele celulare care sunt necesare pentru: (a) sinteza proteinelor şi a altor produse
cu semnificaţie biologică şi (b) producţia de energie.
Organitele celulare sunt separate atât între ele cât şi de citoplasmă prin membrane celulare.
Organizarea generală a unei celule mamifere este reprezentată în Figura 1-1.
Membranele celulare
Delimitează celula de mediul înconjurător şi compartimentează celula. Membranele celulare
2
sunt metabolic active fiind bariere cu permeabilitate selectivă. Ele au structură lipoproteică şi
dimensiuni cuprinse între 8 şi 10 nm (nanometri). Sunt asimetrice, diferite la interior faţă de
exterior. Fiecare membrană este unică din punct de vedere al compoziţiei fie că este de natură
lipidică sau proteică.
Organitele celulare
Mitocondriile: se presupune că au apărut odată cu bacteriile primitive. Au formă alungită şi
neregulată. Prezintă 2 membrane: externă care reglează exportul de ATP şi internă care
conţine enzime implicate în producţia ATP. Membrana internă trimite prelungiri care
formează crestele mitocondriale. Acestea au rolul de a creşte suprafaţa membranelor pentru
generarea mai eficientă de compuşi energetici. Matricea este sediul glicolizei iar granulele
matricei depozitează calciul. Mitocondriile sunt sediul respiraţiei aerobice şi a ciclului Krebs.
Hepatocitele au aproximativ 1000 mitocondrii care sunt metabolic foarte active. Alte celule
cum sunt hematiile nu au mitocondrii. Numărul mitocondriilor este diferit, în funcţie de
activitatea metabolică a celulei.
Reticulul endoplasmic, poate fi neted sau rugos.
Neted: are suprafaţă netedă cu reţele membranare care leagă tubulii şi veziculele din
citoplasmă. Acestea sunt implicate în metabolismul glucozei (la nivel hepatic), în detoxifiere,
depozitarea calciului, producţia de hormoni steroizi, sinteza lipidelor, depozitarea
colesterolului, producţia de acid clorhidric. Funcţia principală este în special detoxifierea şi
mai puţin sinteza.
Rugos: saci şi tubuli care la exterior sunt tapetaţi de ribozomi.
Ribozomii sunt sediul sintezei de proteine. Elementele reticulului endoplasmic rugos sunt
ataşate de nucleu fiind considerate un „cărăuş” între acesta din urmă şi citoplasma pe de o
parte şi mediul extracelu1ar pe de altă parte. Funcţia principală este de sinteză a proteinelor
destinate să părăsească citosolul şi să intre în alte compartimente celulare.
Aparatul Golgi
Este situat perinuclear. Are suprafaţa netedă şi este compus din membrane care leagă vezicule
şi tubuli. Funcţional este implicat în activitatea de sortare a proteinelor, de legare a lor cu alţi
compuşi, în activitatea de export a acestora precum şi în modificarea şi transportul
moleculelor “fabricate” în reticulul endoplasmatic.
Lizozomii
Complex de organite limitate de membrane monostrat, care conţin enzime proteolitice şi acizi
foarte activi. Au un pH foarte scăzut, astfel că este foarte important să fie separaţi de
conţinutul celulei. Sunt implicaţi în distrugerea materialelor străine cum sunt bacteriile şi
virusurile. Alterarea membranei lizozomale determină eliberarea enzimelor cu rol în digestia
intracelulară care ar permite atacul proteinelor şi a acizilor nucleici în altă parte a celulei.
Distrugerea lizozomilor este unul din mecanismele prin care iradierea determină moartea
celulară.
Peroxizomii
Sunt organite celulare înconjurate de o singură membrană. Conţin enzime care utilizează
oxigenul pentru îndepărtarea hidrogenului din diferite molecule organice. În reacţiile care au
loc este generată apa oxigenată care ulterior este folosită la oxidarea altor molecule în diferite
procese de detoxifiere. Excesul de apă oxigenată este anihilat de catalază care determină
descompunerea apei oxigenate în apă şi oxigen molecular (H2O2→ Η2Ο+Ο2). Până al 40% din
3
conţinutul de proteine al peroxizomilor este reprezentate de catalază. Dacă descompunerea

apei oxigenate nu are loc se formează radicalii liberi care sunt compuşi foarte toxici pentru
celulă (Voiculeţ 1997).
Centriolii
Sunt structuri cilindrice, compuse din microtubuli cu organizare superioară. Un centriol este
alcătuit din nouă „mănunchiuri”. Fiecare „mănunchi” la rândul lui, este alcătuit din trei
microtubuli care sunt aranjaţi într-o configuraţie de tipul unei elice. În timpul diviziunii
celulare, centriolii servesc drept „matriţă” pentru formarea şi organizarea microtubulilor. De
asemenea formează fusul mitotic care ajută la separarea cromatinei între cele două celule
fiice.
Toate structurile enumerate mai sus se află în interiorul celulei. Pentru asigurarea
funcţionalităţii celulare există un schimb continuu între compartimentele delimitate de
membrane interne ale celulei şi exteriorul acesteia. Acest schimb se realizează prin
endocitoză şi exocitoză. O formă specială de exocitoză o reprezintă fagocitoza care permite
“înghiţirea “ unor particule foarte mari sau chiar a unei celule străine în întregime.
Citoscheletul
Cu cât o celulă este mai mare şi prezintă structuri interne mai specializate şi elaborate, cu atât
creşte nevoia de a menţine aceste structuri la locurile lor şi de a le controla mişcările. Celulele
eucariote prezintă un schelet intern denumit citoschelet care îi conferă celulei forma,
capacitatea de mişcare şi abilitatea de a-şi aranja organitele şi de a le transporta dintr-o parte a
celulei în alta. Citoscheletul este compus dintr-o reţea de proteine filamentoase care se găsesc
practic nemodificate în toate celulele eucariote (Pollard 2001).
Incluziunile celulare sunt reprezentate de:
i. Microfilamente: asigură locomoţia celulei şi transportul intracelular. Cele mai
cunoscute sunt miozina şi actina care se găsesc în ţesutul muscular. Unele sunt
specifice unui anumit ţesut: keratina pentru piele, vimetina pentru ţesutul
conjunctiv, neurofilamentele pentru ţesutul nervos.
ii. Microtubuli: contribuie la menţinerea formei celulei, ca şi la formarea unor
structuri de motilitate (cili, flageli). De asemenea iau parte la alcătuirea fusului
mitotic, pot fi rapid asamblaţi sau dezasamblaţi în funcţie de necesităţile celulei.
Colchicina blochează asamblarea lor, oprind astfel mitoza. (diviziunea celulară).
iii. Pigmenţii celulari sunt: melanină în celulele pielii, hemosiderină în celulele
hepatice, lipofuxină.
B. NUCLEUL: este centrul de comandă al celulei. Conţine unităţile ereditare, genele, care
sunt dispuse în cromozomi. Genele controlează activitatea celulară prin codificarea enzimelor
proteinelor şi a altor substanţe care sunt produse de celulă. În celula aflată în repaus
cromozomii apar ca structuri granulare cu aspect întunecat formând cromatina. Membranele
care delimitează nucleul protejează structura ADN şi aparatul său de control de diferitele
mişcări la nivelul citoscheletului precum şi de diferitele modificări chimice ce au loc în
citoplasmă. Ele permit de asemenea segregarea a doi paşi cruciali în exprimarea informaţiei
genetice: (a) transcripţia ADN– copierea informaţiei secvenţei ADN în secvenţă ARN şi (b)
translaţia ARN - utilizarea secvenţei ARN în sinteza proteinelor specifice.
Din punct de vedere chimic cromozomii sunt compuşi din acid deoxiribonucleic (ADN).
4
Nucleul este şi sediul sintezei de acid ribonucleic (ARN). Există trei tipuri de ARN:
i. ARN mesager (ARNm) - transportă informaţiile necesare pentru sinteza
proteinelor de la ADN în citoplasmă
ii. ARN ribozomal (ARNr)- migrează în citoplasmă unde devine sediul sintezei de
proteine.
iii. ARN de transfer (ARNt)- serveşte ca sistem de transport al aminoacizilor pentru
sinteza proteinelor.
Sinteza ARN are loc la nivelul nucleolilor. Nucleul este separat de citoplasmă printr-o
membrană în 2 straturi care permite circulaţia între compartimentele nucleare şi cele
citoplasmatice a fluidelor, electroliţilor, a ARN şi a altor constituenţi (Alberts 2002).
Organizarea celulară poate fi asemănată unei fabrici în care procese diferite se desfăşoară sub
acelaşi acoperiş: în condiţii normale ansamblul funcţionează armonios fiecare proces
decurgând conform planificării. Unele procese sunt mai importante si dezorganizarea acestora
poate avea consecinţe majore pentru celulă, altele dimpotrivă sunt mai puţin importante iar
eventualele dereglări pot trece chiar neobservate. Nucleul poate fi asemănat cu computerul
central al uzinei. Dereglarea funcţiilor şi mecanismelor de coordonare la acest nivel are de
obicei consecinţe grave pentru celulă şi ele pot culmina cu moartea celulei (Nias 2000).
1.3 Tipuri de ţesuturi mamifere

Din punct de vedere structural celulele sunt similare, dar din punct de vedere funcţional ele
sunt foarte diferite. Mai multe celule cu aceeaşi funcţie alcătuiesc un ţesut. Ţesuturile
mamifere pot fi sistematizate astfel:
1. Ţesuturi epiteliale: constau din celule care cresc în straturi şi acoperă organe sau
delimitează cavităţi. Pielea este constituită din celule epiteliale pavimentoase care
produc cheratină. Alte tipuri de celule epiteliale sunt: cuboide care tapetează canalele
glandelor salivare şi al tubulilor renali, celule columnare care tapetează lumenul
tractului digestiv şi au funcţii secretorii.
2. Ţesuturi conjunctive: sunt cele care asigură suportul pentru creşterea altor ţesuturi
asigurând o legătură între acestea. Unele dintre celulele conjunctive sunt specializate
în producerea diverselor substanţe intercelulare cum sunt calciul la nivelul oaselor sau
grăsimile la nivelul ţesutului adipos.
3. Ţesuturile musculare: sunt alcătuite din celule a căror citoplasmă are proprietăţi
contractile, fapt care permite efectuarea de lucru mecanic sau tensiune. Ţesutul
muscular poate fi sub control voluntar (muşchii scheletici), sau autonom (inimă,
viscere).
4. Ţesutul nervos: format din celule specializate în comunicare. Include creierul, măduva
spinării şi nervii care se găsesc peste tot în organism. Neuronul este o celulă de formă
alungită, specializată în conducerea impulsurilor. Alte tipuri de celule nervoase
îndeplinesc funcţii de suport şi se numesc celule nevrogliale.
5. Celulele sanguine: sunt produse în măduva osoasă, iar elementele diferenţiate
îndeplinesc funcţii specifice. Astfel cele din seria albă sunt responsabile de apărarea
imunologică a organismului, trombocitele au rol în coagulare, iar hematiile sunt
specializate în transportul de oxigen. Hematiile sunt celule fără nucleu (excepţie de la
regulă) citoplasma lor fiind un rezervor de hemoglobină (Travis 1989).
5
1.4 Diviziunea celulară şi ciclul celular

În timpul vieţii fetale majoritatea celulelor sunt în diviziune. Pe parcursul vieţii adulte, în
condiţii fiziologice, ţesuturile nu cresc şi nici nu diminuează, deşi multe dintre ele au populaţii
celulare care sunt în diviziune. În condiţii normale producţia de celule este în echilibru cu
pierderea acestora. Ciclul celular este divizat în faze diferite şi distincte între care cea mai
importantă este mitoza, procesul diviziunii nucleare ce culminează cu diviziunea celulară
propriu-zisă.
Mitoza este procesul de diviziune caracteristic celulelor somatice. În urma mitozei rezultă
două celule fiice cu caracteristici identice. Materialul genetic al celulei mamă este împărţit în
mod egal între celulele fiice care sunt copii fidele ale celei dintâi.
Fazele mitozei sunt:
a. Profaza: în care cromatina capătă aspect filamentos şi devine vizibilă
b. Metafaza: cromatina se dispune în platoul ecuatorial
c. Anafaza: are loc migrarea cromatinei de-a lungul fusului celular la polii opuşi ai
celulei
d. Telofaza: se produce reconstrucţia membranei nucleare şi separarea celor 2 celule fiice
fiecare cu materialul ei genetic
Meioza este procesul prin care se divid celulele germinale. Acesta este un tip special de
diviziune care reduce numărul de cromozomi din ovocite şi spermatozoizi de la un număr
diploid (2n), la unul haploid (n). Acest tip special de diviziune este necesar pentru ca numărul
de cromozomi ai zigotului (produsul unirii dintre ovocit şi spermatozoid) să fie 2n. La om
numărul de cromozomi este în mod normal de 46. Meioza reduce numărul de cromozomi ai
celulelor germinale la 23 (Travis 1987).
Ciclul celular este definit ca intervalul de timp între mijlocul mitozei unei celule şi mijlocul
mitozei următoare în ambele celule fiice rezultate din diviziune. Fazele ciclului celular sunt:
a. M (mitoza)- durată ½ oră
b. G1 (first G=gap) - durată foarte variabilă, de la câteva ore la câteva zile. Este faza în
care nu se produce nici o replicare a ADN-ului.
c. S (sinteză) - durată 5-8 ore, este cea mai constantă. Este faza în care se produce sinteza
ADN-ului.
d. G2 (second G=gap) - durată 2-3 ore. În această fază nu se produce nici o replicare a
ADN-ului şi la sfârşitul ei începe profaza (faza I a mitozei).
Deoarece celulele au nevoie de timp pentru a creşte înainte de a se divide, ciclul celular
standard este în general destul de lung, de circa 12 ore sau chiar mai mult.
Ciclul celular urmează secvenţele menţionate între două mitoze. Faza de sinteză a ADN, sau
faza S, este cel mai uşor de detectat cu metodele actuale. Aceasta se datorează faptului că
sinteza ADN se desfăşoară exclusiv în această fază, spre deosebire de sinteza altor produse
care pot avea loc şi în alte faze ale ciclului celular. Sinteza ARN şi a proteinelor continuă şi în
interfază dar este mult mai dificil de localizat „temporal” decât sinteza ADN. După mitoză
celulele pot rămâne un anumit timp în repaus, în G0, înainte de a reintra în G1 (Porth 1990).
Sistemul de control al ciclului celular se bazează pe două familii de proteine cheie. Prima este
familia protein- kinazelor dependente de cicline (CDK= cyclin-dependent protein kinases). A
doua este o familie de proteine a căror concentraţie creşte şi descreşte pe parcursul ciclului
6
celular şi sunt denumite cicline. Acestea din urmă se leagă de moleculele CDK şi le
controlează abilitatea de a fosforila proteinele ţintă corespunzătoare. Există puncte de control
(check points) înaintea fiecăruia dintre cele două evenimente principale ale ciclului celular,
sinteza ADN şi mitoza. Acestea sunt declanşate de moleculele CDK a căror activitate este
dependentă de combinaţia lor cu ciclinele. Trecerea de la G1 la S este iniţial controlată de
complexele ciclinelor D/CDK4 iar ulterior de E/CDK2. Faza S este controlată de complexul
ciclina A/CDK2, mediată de complexul ciclinei H/CDK7. În sfârşit trecerea de la G2 la
mitoză stă sub controlul complexului ciclin B/CDK1. Nivelul CDK creşte similar apei în
spatele unui baraj reprezentat de inhibitorii acestor kinaze (cyclin dependent kinase inhibitors
CDKI – p15, p16, p18, p19, p21, p27). Când nivelul CDK este maxim acestea declanşează
distrugerea CDKI şi antrenează celula în faza S. Un al doilea baraj este situat în punctul de
trecere dintre faza G2 şi M înainte ca celula să intre în mitoză (Nias 2000).
Gena supresoare p53 are un rol esenţial în controlul ciclului celular. Leziunile ADN provocate
de iradiere determină acumularea p53 care întrerupe replicarea pentru ca mecanismele de
reparaţie ale ADN să poată acţiona mai mult timp înainte de intrarea în faza S. Dacă reparaţia
se soldează cu un eşec atunci p53 poate declanşa sinuciderea celulei prin apoptoză. Multe
celule tumorale prezintă gena p53 inactivată datorită unor mutaţii şi oprirea ciclului celular în
G1 nu este posibilă. Consecinţa este continuarea replicării ADN cu leziuni şi acumularea de
mutaţii. Celulele tumorale cu mutaţii ale p53 pot fi mai radiosensibile (Coleman 1993).
Sincronizarea populaţiilor celulare
În general populaţiile de celule mamifere proliferează în mod asincron, în sensul că celulele se
găsesc în faze diferite ale ciclului celular. Studiul efectelor iradierii în diferite faze ale ciclului
celular necesită populaţii celulare care să evolueze perfect sincron. Aceasta înseamnă că
fiecare celulă aparţinând unei populaţii trebuie să treacă printr-un anumit punct al ciclului
celular concomitent cu celelalte. Acest lucru est practic imposibil de realizat in vivo şi extrem
de dificil in vitro. O populaţie celulară poate fi considerată sincronă când 90% dintre celule se
găsesc în acelaşi punct al ciclului celular.
Metode fizice de sincronizare
Selecţia mitotică este o metodă mecanică. Ea se bazează pe faptul că în culturi monostrat
celulele aflate în mitoză sunt mai puţin aderente pe suprafaţa mediului de cultură. Practic
recipientul de cultură este agitat uşor, celulele în mitoză se desprind de pe suprafaţa solidă
(agar) şi trec în faza lichidă a mediului de cultură. Suspensia de celule obţinută astfel are un
index mitotic de 90% (indicele mitotic reprezintă raportul între numărul celulelor în mitoză şi
numărul total de celule). Tehnica nu perturbă parametrii creşterii celulare şi viabilitatea
celulelor.
Selecţia volumică se bazează pe diferenţele de volum existente pe parcursul ciclului celular,
timp în care volumul celulelor se dublează. În cadrul unei populaţii celulare asincrone există o
distribuţie a volumelor celulare începând cu volumul cel mai mic, post telofază şi sfârşind cu
cel mai mare, dinaintea profazei. Cu ajutorul citometriei de flux (flow cytometry), pe baza
distribuţiei volumelor este posibilă selecţia celulelor din faze diferite cu scopul de a produce o
populaţie celulară sincronizată. Practic se realizează o suspensie de celule izolate marcată cu o
substanţă fluorescentă care se leagă de ADN. Suspensia este trecută în dreptul unui fascicul
laser care determină fluorescenţa substanţei legate de ADN. Fluorescenţa este măsurată la
nivelul fiecărei celule şi este cu atât mai mare cu cât cantitatea de ADN este mai mare.
Ulterior celulele pot fi sortate în funcţie de cantitatea de ADN care este corelată cu momentul
ciclului celular. Citometria de flux are multiple aplicaţii in radiobiologie dar cel mai des este
utilizată pentru determinarea timpului potenţial de dublare celulară Tpot.
7
Metode chimice de sincronizare

Sincronizarea cu ajutorul substanţelor chimice este posibilă pe două căi:
i. Blocarea progresiunii celulelor într-o anumită fază a ciclului celular urmată de
suspendarea blocajului pentru a permite unui „val” de celule să progreseze
concomitent în ciclul celular. De obicei blocajul se adresează sintezei ADN.
ii. Selectarea unei cohorte de celule aflate într-o anumită fază de diviziune şi
îndepărtarea celulelor care sunt în alte faze ale ciclului celular.
Pentru fiecare din aceste proceduri sunt necesare substanţe care sunt active doar în anumite
faze ale ciclului celular. Aceste substanţe se numesc fazo dependente, cele mai cunoscute sunt
alcaloizii de Vinca (Vincristina) care blochează progresiunea celulei în mitoză şi determină
moartea ei în faza S. Antimetaboliţii, cum este citozin arabinozidul, determină blocarea
celulelor la joncţiunea dintre G1/S producând astfel moartea celulelor.
1.5 Cinetica populaţiilor celulare

Organizarea tisulară este consecinţa proliferării şi diferenţierii celulelor. Proliferarea este
foarte activă în perioada embrionară a vieţii dar diminuează în intensitate pe măsură ce
individul devine adult. Din acest moment proliferarea este prezentă doar la nivelul anumitor
ţesuturi iar ritmul ei este corelat cu necesităţile fiziologice. Din punct de vedere cinetic
ţesuturile adulte se pot afla în următoarele situaţii: (a) fără proliferare, (b) cu index proliferativ
ridicat (c) cu index proliferativ redus (Tabelul 1-II).
Un parametru care oferă informaţii utile privind caracteristicile cinetice este indexul mitotic
sau indexul de proliferare (IM), care se calculează după următoarea relaţie:
Ecuaţia 1-1
unde TC este timpul total al ciclului celular.
Tabelul 1-II. Populaţii celulare şi caracteristicile lor cinetice
Fără mitoze Index mitotic scăzut Index mitotic crescut

Fără regenerare Regenerare redusă Regenerare accentuată
Neuroni Ficat Epiderm

Organe de simţ Tiroidă Epiteliu intestinal
Suprarenală Endoteliu vascular Măduva osoasă
Ţesut conjunctiv Gonade
Sistemele celulare regenerative sunt cele la nivelul cărora există proliferare celulară. Acestea
sunt clasificate astfel:
(A) Compartimentate- cu organizare ierarhică (tip H)
Populaţiile celulare care sunt răspunzătoare de regenerarea ţesuturilor şi respectiv de funcţia
acestora sunt diferite. Celulele care asigură funcţia tisulară sunt diferenţiate nefiind capabile
de diviziune. Compartimentul proliferativ asigură “aprovizionarea” cu celule a
compartimentului funcţional pe măsură ce acesta din urmă suferă pierderi. Ţesuturi
compartimentate sunt: epiteliul cutanat şi mucoasele, epiteliul intestinal, măduva osoasă etc.
8
Aceste ţesuturi sunt cele care dezvoltă reacţiile acute la iradiere, reacţii care sunt tranzitorii şi
în general limitate la perioada de tratament. Nu influenţează în mod decisiv raportul
terapeutic, ci numai în măsura în care determină întreruperea radioterapiei.
(B) Necompartimentate- flexibile (tipF)
Sunt în general ţesuturi cu cinetică lentă şi index mitotic scăzut. Aceste ţesuturi nu au celule
stem propriu zise, regenerarea lor fiind asigurată de anumite categorii de celule funcţionale
care au o capacitate proliferativă limitată ca răspuns la anumiţi stimuli. Ţesuturi cu organizare
flexibilă sunt ficatul, tiroida, ţesutul conjunctiv, ţesutul renal, parenchimul pulmonar.
La nivelul acestor ţesuturi apar reacţiile tardive ale iradierii (sechelele). Acestea sunt
complicaţiile care alterează raportul terapeutic şi influenţează în mod decisiv rezultatele
radioterapiei.
Tot din punct de vedere cinetic populaţiile celulare pot fi:
(A) Populaţii echilibrate
Sunt populaţii celulare în care producţia de celule este egală cu pierderea celulară (exemplu:
sistemele epiteliale simple). În general ţesuturile normale aflate sub control homeostatic se
comportă în acest fel.
(B) Populaţii celulare cu creştere necontrolată
Sunt populaţii celulare unde producţia de celule este mai mare decât pierderea celulară. Nu
există nici o corelaţie între producţia de celule şi necesităţile fiziologice deoarece nici o
tumoare nu îndeplineşte un rol funcţional. O astfel de populaţie o reprezintă celulele tumorale.
Spre deosebire de celulele care alcătuiesc ţesuturile normale, celulele tumorale sunt
heterogene cu privire la multe caracteristici: formă, dimensiune, comportament biologic.
Caracteristicile celulelor tumorale care determină răspunsul lor la iradiere sunt:
i. Capacitatea proliferativă
ii. Capacitatea clonogenică
iii. Starea de oxigenare
Pe baza acestor caracteristici populaţia celulară a unei tumori poate fi stratificată în opt
categorii.
În categoria 1 sunt celulele care proliferează, sunt clonogenice şi bine oxigenate. Categoria 2
este reprezentată de celule proliferative, oxigenate dar lipsite de capacitate clonogenică, adică
nu se pot divide indefinit. Categoriile 3 şi 4 sunt de obicei slab reprezentate deoarece foarte
rar celulele hipoxice proliferează şi încă mai rar pot fi clonogenice. Categoriile 5 şi 6 conţin
celule neproliferative, neclonogenice, bine oxigenate sau anoxice. Aceste celule sunt prezente
în centrul necrotic al tumorilor şi uneori reprezintă porţiuni însemnate din tumoră. Categoriile
7 şi 8 sunt celule neproliferative dar totuşi clonogenice, unele anoxice. Sunt celulele aflate în
faza G0 a ciclului celular (Nias 2000).
REZUMAT
Celula este cea mai mică unitate morfo-funcţională a vieţii. Există 2 tipuri de celule:
procariote, caracteristice organismelor primitive, bacterii şi alege albastre-verzi şi eucariote,
caracteristice plantelor şi animalelor. Celulele sunt organizate în ţesuturi şi organe.
9
Celulele mamifere sunt structuri complexe care conţin organite celulare şi nucleul care este
centrul de comandă al celulei fiind astfel elementul cel mai important. Nucleul conţine
unităţile de ereditate- genele care sunt dispuse în cromozomi. Genele controlează activitatea
celulară prin codificarea proteinelor enzimelor şi a altor substanţe care sunt produse de celulă.
Diviziunea celulară: Mitoza diviziune caracteristică celulelor somatice. În urma mitozei
rezultă două celule fiice cu caracteristici identice: Meioza: procesul prin care se divid celulele
germinale; este un tip special de diviziune care reduce numărul de cromozomi din ovocite şi
spermatozoizi de la un număr diploid (2n), la unul haploid (n).
Regenerarea populaţiilor celulare: (a) sisteme neregenerative (ex. neuronii), (b) sisteme
regenerative care sunt de 2 tipuri: ierarhizate şi flexibile.
Din punct de vedere cinetic: există populaţii echilibrate unde producţia de celule este egală
cu pierderile, şi populaţii tumorale unde producţia de celule depăşeşte pierderile.
Bibliografie
1. Alberts, B., Johnson, A., Lewis, J., Raff, M., Roberts, K., Walter, P., Molecular Biology of the
Cell, Fourth Edition, Garland Publishing, Inc., New-York & London, 2002.
2. Benga, G., Biologie celulară şi moleculară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985, 26-45.
3. Coleman, N. C., Beneficial liaisons: radiobiology meets cellular and molecular biology
(review article), Radiother. Oncol., 1993, 28, 1-16.
4. Nias, W. A. H., Cells and tissues, in: An introduction to radiobiology (second edition), John
Willey & Sons New-York, 2000, 1-11.
5. Pollard, T. D., Genomics, the cytoskeleton and motility, Nature, 2001, 409, 842-843.
6. Porth- Matson, Carol., Curtis, R. L., Patho-physiology, concepts of altered health states, Third
edition, Mattson- Porth, C., Editor, J. B. Lippincott, Philadelphia, 1990, 4-15.
7. Travis, La Torre, Elisabeth., Review of cell biology, in: Primer of medical Radiobiology, 2-nd
edition, Year Book Medical Publishers inc, Chicago, London, Boca-Raton, 1989, 2-25.
8. Voiculeţ, N., Puiu, Liliana, Biologia moleculară a celulei, Editura ALL, Bucureşti 1997.
10
Radiobiologie generală: Fizica şi absorbţia radiaţiilor ionizante
2. FIZICA ŞI ABSORBŢIA RADIAŢIILOR IONIZANTE
2.1 STRUCTURA ATOMICĂ ...............................................................................................11

2.2 TIPURI DE RADIAŢII IONIZANTE ..................................................................................11
2.2.1 Radiaţiile electromagnetice ..............................................................................11
2.2.2 Radiaţiile corpusculare ....................................................................................13
2.3 ABSORBŢIA RADIAŢIILOR X .......................................................................................14
2.4 ABSORBŢIA NEUTRONILOR ........................................................................................17
2.5 UNITĂŢI DE MĂSURĂ A RADIAŢIILOR .........................................................................18
BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................20
2.1 Structura atomică

Un atom constă dintr-un nucleu dens înconjurat de un înveliş electronic. Nucleul conţine două
particule fundamentale: protonii şi neutronii (care se mai numesc nucleoni). Masa nucleonilor
unui nucleu se numeşte masă atomică. Numărul de masă al unui element este notat cu litera
„A”. Numărul atomic, notat cu litera „Z”, este egal cu numărul de protoni din nucleu.
Se consideră că electronii se găsesc în regiuni numite învelişuri electronice dispuse în jurul
nucleului. Acestea au denumiri asociate cu numărul de electroni: K (n=1), L (n=2), M (n= 3),
N (n=4) etc. Fiecare înveliş electronic poate să aibă maximum 2n2 electroni. Electronii mai
apropiaţi de nucleu sunt mai puternic legaţi decât cei mai superficiali. Cantitatea de energie
necesară pentru eliberarea unui electron dintr-un anumit înveliş electronic se numeşte energie
de legătură. Proprietăţile chimice ale atomului sunt determinate de numărul de electroni de pe
ultimul strat (electronul/electronii de valenţă).
Izotopii sunt atomi cu acelaşi număr atomic dar cu masă diferită. Izobarii sunt atomi cu
aceeaşi masă atomică dar cu număr atomic diferit. Izotonii sunt atomi cu acelaşi număr de
neutroni dar cu număr atomic diferit. Izomerii sunt atomi cu aceeaşi masă atomică, acelaşi
număr atomic acelaşi număr de neutroni şi electroni, dar cu nivele de energie nucleară
diferită.
2.2 Tipuri de radiaţii ionizante

Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri: electromagnetice şi corpusculare.
Din punct de vedere al naturii electrice a particulei radiaţiile pot fi direct sau indirect
ionizante. Astfel fotonii şi neutronii sunt radiaţii indirect ionizante în timp ce protonii şi
electronii sunt radiaţii direct ionizante. Aceasta înseamnă că particulele individuale au
suficientă energie pentru a perturba structura atomică a mediului iradiat la nivelul căruia
determină modificări biologice.
2.2.1 Radiaţiile electromagnetice

Cele mai utilizate radiaţii electromagnetice în experimentele pe sisteme biologice şi în
medicină sunt radiaţiile X şi γ (gama). Aceste două tipuri de radiaţie sunt asemănătoare ca
proprietăţi, dar au origine diferită: radiaţiile X sunt de natură extranucleară în timp ce
radiaţiile γ sunt de origine nucleară. Practic, radiaţiile X se produc cu ajutorul unor instalaţii
electrice care accelerează electronii la un nivel înalt de energie, aceştia fiind apoi stopaţi de o
ţintă din material dens (tungsten sau aur). Radiaţiile X de mare energie sunt produse cu
11
acceleratori lineari. O parte din energia cinetică a electronilor este transformată în radiaţii X.
Radiaţiile gama sunt emise de nuclei radioactivi în cursul procesului de dezintegrare. Ele
reprezintă deci surplusul de energie al unor nuclei instabili în tendinţa lor de a ajunge la o
structură energetică stabilă.
Radiaţiile X şi γ
Proprietăţile radiaţiilor ionizante pot fi considerate sub două aspecte: aspectul de undă
electomagnetică şi cel corpuscular.
Aspectul de undă explică fenomenele legate de propagarea acestor radiaţii, de reflexia şi
difracţia lor şi de fenomenele de interferenţă mai ales în domeniul de frecvenţă a luminii.
Radiaţiile X pot fi reprezentate ca o dublă vibraţie (unde duble) cu un câmp electric şi unul
magnetic care sunt perpendiculare unul pe celălalt de-a lungul direcţiei de propagare (Figura
2-1).
Viteza de propagare în vid este egală cu
cea a luminii, c= 3 x 10 8 m/sec.
Distanţa între două vârfuri maxime de
amplitudine este lungimea de undă
notată cu λ. Numărul de unde care trec
printr-un punct fix pe secundă constituie
Figura 2-1.Câmpul electric E şi câmpul magnetic H frecvenţa notată cu ν. Viteza de
au aceeaşi fază fiind perpendiculare unul pe celălalt propagare a undei este produsul dintre
şi pe direcţia de propagare (modificat după Dutreix frecvenţă şi lungimea de undă şi are
1973). valoarea λν = c. O comparaţie sugestivă
este cu un om care merge: lungimea de
undă este lungimea pasului, numărul de paşi pe minut reprezintă frecvenţa. Viteza de
deplasare a drumeţului este produsul dintre numărul de paşi şi frecvenţa lor.
Ca şi radiaţiile X, undele radio, radar, radiaţia infraroşie şi lumina au aceeaşi viteză c, dar
lungimile lor de undă sunt diferite şi în consecinţă diferă şi frecvenţa. Radiaţiile X şi γ se află
la extremitatea lungimilor de undă scurtă a spectrului electromagnetic (λ= 10 −8 m).
Radiaţiile X pot fi privite şi ca un flux de fotoni sau „pachete” de energie. Acesta este
aspectul corpuscular. Cantitatea de energie dintr-un asemenea pachet este dată de relaţia
E= hν, unde h este constanta lui Planck (6,626 x 10 –34 Js) iar ν este frecvenţa. Asimilând
acest cuantum energetic unui corpuscul, Einstein a introdus noţiunea de foton. Acesta nu are
existenţă în repaus, masa lui este de natură exclusiv cinetică, fără suport material. Fotonului îi
este asociată o masă exclusiv dinamică care este dată de relaţia:
mc2 = hν, sau Ecuaţia 2-1
Principiul echivalenţei dualismului undă-corpuscul al radiaţiei X este că fiecărei particule de

masă m îi poate fi asociată o undă a cărei lungime este calculată cu relaţia:
Ecuaţia 2-2
12
Dacă o radiaţie are o lungime de undă mare are o frecvenţă mică şi deci energia per foton este
mică. Invers, dacă lungimea de undă este mică, frecventa este mare şi energia per foton mare.
Există o relaţie numerică simplă între energia „E” a fotonilor (în kiloelectroni volţi) şi
lungimea de undă (în angstromi): λ Å= 12,4/E (keV). Astfel unei radiaţii X cu lungimea de
undă de 0,1 Å, îi corespund fotoni cu o energie de 124 keV.
Conceptul corpuscular este foarte important în radiobiologie. Fotonii interacţionează cu
materia vie, energia lor fiind depozitată în pachete individuale mari de energie, suficiente
pentru a rupe legături chimice şi a iniţia un lanţ de evenimente care culminează cu moartea
celulară. Diferenţa fundamentală între radiaţiile neionizante şi cele ionizante este mărimea
pachetelor individuale de energie şi nu cantitatea totală de energie eliberată la nivelul unui
sistem biologic. Un exemplu ilustrativ este următorul: o doză corporală totală de iradiere de 4
Gy este letală deşi reprezintă absorbţia unei energii echivalente de 67 de calorii. La nivelul
unei persoane cu o greutate de 70 de kg absorbţia de energie echivalentă cu creşterea
temperaturii corporale cu 0,002o C, energie care este absorbită dacă se bea o ceaşcă de cafea.
Dacă această energie se exprimă în lucru mecanic ea corespunde efortului depus pentru a
ridica o persoană la cca. 35 cm de la sol (Hall 2000).
Energia sub formă calorică sau mecanică este absorbită uniform şi fără fluctuaţii fiind astfel
necesare cantităţi mult mai mari de energie pentru a produce leziuni în sistemele vii.
Radiaţiile X depun energia în pachete individuale concentrate, factorul determinant fiind
mărimea acestor pachete. Sunt considerate ca fiind ionizante şi deci cu efecte biologice,
radiaţiile având fotoni cu energie mai mare de 124 eV, care corespunde unei lungimi de undă
de 10–6 cm.
2.2.2 Radiaţiile corpusculare

Sunt reprezentate de electroni, protoni, particule α, neutroni, mezoni π -negativi şi ioni grei
încărcaţi. Unele dintre aceste radiaţii sunt utilizate în radioterapie, altele au un interes
potenţial in radiodiagnostic, în prezent insuficient exploatat.
Electronii
Sunt particule mici cu încărcătură negativă, care pot fi acceleraţi la viteze apropiate de cea a
luminii cu ajutorul acceleratoarelor lineare sau a betatroanelor. Dintre radiaţiile corpusculare
fascicolele de electroni sunt cele mai utilizate în radioterapie.
Protonii
Sunt particule încărcate pozitiv, cu masă mare de cca. 2000 de ori mai mare decât a
electronilor. Datorită acestui fapt accelerarea lor este dificilă şi necesită echipament complex
şi costisitor. Sunt folosiţi în tratamentul cancerului doar în câteva centre specializate. În natură
protonii reprezintă sursa unei părţi importante a radiaţiei naturale de provenienţă solară.
Straturile atmosferei ca şi magnetismul pământului ne protejează prin devierea acestor
particule. În cursul misiunilor spaţiale radiaţiile cu protoni reprezintă o ameninţare serioasă la
adresa cosmonauţilor.
Particulele α
Sunt reprezentate de nuclei ai atomilor de heliu, constând în 2 protoni strâns legaţi de 2
neutroni. Au o încărcătură pozitivă datorită căreia pot fi acceleraţi în mod similar cu protonii.
Particulele α sunt emise în cursul dezintegrării unor radionuclizi naturali cum sunt uraniul şi
radiumul. Constituie sursa majoră a fondului natural de iradiere a populaţiei generale.
13
Radonul este un gaz radioactiv care rezultă din dezintegrarea α a radiumului şi poate constitui
prin inhalare o sursă de iradiere a epiteliului pulmonar.
Neutronii
Au o masă asemănătoare cu a protonilor dar nu au sarcină electrică, motiv pentru care nu pot
fi acceleraţi în câmp electric. Sunt obţinuţi atunci când o particulă încărcată cum ar fi un
deuteron este accelerată la o viteză suficientă pentru a putea să traverseze un material specific.
Un deuteron este un nucleu de deuteriu care are într-un proton şi un neutron strâns legaţi.
Neutronii mai sunt emişi ca un subprodus al fisiunii unor atomi grei. Neutronii sunt prezenţi
în cantităţi mari în reactoarele nucleare fiind emişi de unii radionuclizi artificiali. Constituie o
parte semnificativă a radiaţiei spaţiale la care sunt expuşi echipajul şi pasagerii în timpul
zborurilor la mare altitudine.
Particulele grele încărcate
Sunt reprezentate de nuclei ai unor elemente precum carbonul, neonul, argonul. Aceşti nuclei
sunt încărcaţi pozitiv deoarece au pierdut toţi electronii orbilali. Pentru a fi utili în radioterapie
trebuie acceleraţi la energii de ordinul milioanelor de volţi, lucru care poate fi realizat în
puţine instituţii la nivel mondial. În SUA nu mai există nici o astfel de instituţie operaţională.
În Europa şi Japonia aceste particule sunt utilizate pe scară limitată. Particule încărcate la
nivele foarte mari de energie sunt întâlnite în spaţiul cosmic şi reprezintă un pericol serios
pentru cosmonauţii angajaţi în călătorii spaţiale de lungă durată (Phillips 1997).
2.3 Absorbţia radiaţiilor X

Mecanismele de absorbţie ale radiaţiilor ionizante sunt de interes deosebit deoarece:
(a) Absorbţia la nivelul ţesuturilor are ca şi consecinţă efecte biologice.
(b) Pe fenomenul de absorbţie se bazează detecţia şi măsurarea acestor radiaţii.
(c) Gradul de absorbţie şi mecanismul de producere a acesteia stau la baza măsurilor de
ecranare şi radioprotecţie.
Absorbţia energiei radiaţiilor ionizante în materiale biologice determină fenomene de excitare
şi ionizare (Glenn 2003, Khan 1994).
Excitarea este un proces care presupune adăugarea de energie la o moleculă sau atom. Din
punct de vedere energetic acesta ajunge dintr-o stare stabilă la una instabilă. Surplusul de
energie poate fi absorbit de nucleu sau de un electron orbital. Excitarea unui electron se
produce în cazul transferului unei cantităţi mici
de energie. Electronul poate fi doar dizlocat la
nivelul unui orbital de energie mai mare (Figura
2-2). Un sistem atomic excitat nu îşi poate
conseva energia şi tinde să revină la nivelul
energetic iniţial prin emiterea unui foton
(≡ radiaţie electromagnetică, radiaţie X), sau
transferă energia altor atomi şi/sau molecule.
Dacă radiaţia incidentă are suficientă energie
pentru a disloca unul sau mai mulţi electroni de la
nivelul unui atom sau molecule procesul se
numeşte ionizare iar radiaţiile se numesc
Figura 2-2 Excitarea unui atom ionizante. Dislocarea unui electron lasă atomul cu
o încărcătură pozitivă netă. Fiecare ionizare
14
produce o pereche alcătuită dintr-un electron liber şi restul atomului încărcat pozitiv (Figura
2-3).
Principala diferenţă între radiaţiile neionizante şi cele ionizante este energia particulei
incidente. Caracteristica principală a radiaţiilor ionizante este capacitatea lor de a elibera
localizat cantităţi mari de energie. Energia disipată cu ocazia unui eveniment ionizant este
aproximativ 33 eV, mai mult decât suficientă pentru ruperea unei legături chimice puternice
(energia de legătură intre 2 atomi de carbon C=C, este de 4,9 eV).
Interacţiunea radiaţiilor electromagnetice cu

materia nu are un domeniu finit. Ecuaţia după
care se produce atenuarea (adică scăderea în
intesitate) a radiaţiei este:  I= I0e -µt, unde: µ
este coeficientul linear de atenuare, t=
grosimea materialului absorbant, I=
intensitatea fascicolului, I0= intensitatea iniţială
a fascicolului. Stratul de semiabsorbţie (SSA
sau HVL- half value layer), este grosimea
dintr-un material specific care reduce
intensitatea fascicolului iniţial cu 50%. Se
Figura 2-3. Ionizarea unui atom calculează după relaţia: SSA= ln2/µ..
Radiaţiile electromagnetice sunt indirect
ionizante. Leziunile chimice şi biologice nu sunt determinate de însăşi cuantele de energie.
Acestea sunt absorbite la nivelul mediului pe care îl traversează, cedează energie şi determină
formarea unor produşi înalt reactivi (radicali liberi). Radicalii liberi la rîndul lor determină
leziuni ale moleculelor de ADN şi ale altor molecule cu importanţă deosebită în economia
celulei.
Procesele prin care fotonii X sau γ sunt absorbiţi diferă în funcţie de nivelul lor de energie şi
de compoziţia chimică a materialului absorbant. La nivelul de energie a cobaltului 60 şi al
fotonilor furnizaţi de acceleratorii lineari folosiţi în radioterapie, predomină efectul Compton.
Efectul Compton
În acest proces fotonul incident interacţionează cu un electron de pe ultimul strat electronic, a
cărui energie de legătură este neglijabilă comparativ cu cea a fotonului. O parte din energia
fotonului este transferată electronului sub formă de energie cinetică. Fotonul cu energia sa
remanentă îşi continuă drumul pe o traiectorie
deviată. În cursul acestui proces în locul
fotonului incident avem un electron rapid şi
un foton deviat care la rândul său poate lua
parte la alte interacţiuni similare (Figura 2-4).
Fotonul poate să piardă o cantitate variabilă de
energie (între 0- 80%). Practic, este produs un
număr mare de electroni rapizi care la rândul
lor ionizează alţi atomi ai mediului iradiat, rup
legături chimice cu importanţă vitală şi
Figura 2-4. Absorbţia unui foton X prin iniţiază lanţul de evenimente care determină
fenomenul Compton. efectele biologice.
15
Efectul fotoelectric
Fotonul incident interacţionează cu un electron din straturile K, L, M, ai atomilor din
materialul iradiat. Fotonul cedează întreaga energie electronului; o parte din energie este
folosită pentru ruperea energiei de legătură şi eliberarea electronului de pe orbită, cealaltă
parte este cedată electronului sub formă de energie cinetică (Figura 2-5). Energia cinetică
(EC) a electronului expulzat este dată de relaţia: EC= hν - EL. Unde hν este energia fotonului
incident iar EL este energia de legătură a electronului orbital.
Locul rămas liber după ejecţia electronului este ocupat de un alt electron de pe un strat
superficial al aceluiaşi atom fie de un electron liber din afara atomului. Mişcarea electronului
de pe un înveliş pe altul determină o schimbare a nivelului energetic. Această schimbare
energetică este compensată de emisia unui foton de radiaţie electromagnetică „caracteristică”,
cu o energie joasă, de cca. 0,5 kV, care are consecinţe biologice neglijabile.
Efectul Compton şi efectul fotoelectric sunt

mecanismele principale de atenuare a radiaţiilor în
practica radiodiagnosticului şi a radioterapiei.
Proporţia în care aceste mecanisme intervin este
dependentă de energia radiaţiei. În cazul efectului
Compton coeficienţii masici de absorbţie sunt mai
puţin dependenţi de numărul atomic al
materialului absorbant. Pentru efectul fotoelectric
coeficienţii masici de absorbţie sunt proporţionali
Figura 2-5. Absorbţia unui foton X sau γ cu numărul atomic la cub (Z3).
prin fenomenul fotoelectric.
În cazul energiilor mari (de ordinul megavolţilor)
utilizate în radioterapie predomină efectul
Compton, astfel că absorbţia la nivelul osului care conţine elemente cu Z mare este practic
egală cu cea de la nivelul ţesuturilor moi. La nivelul de energie al radiaţiilor X utilizate în
radiodiagnostic, predomină efectul fotoelectric. Absorbţia la nivelul osului este intensă ceea
ce determină imaginea bună a acestor structuri pe radiografii.
Producerea de perechi
Constă în interacţiunea unui foton cu nucleul. Fotonul dispare complet, energia este
transformată în masă, respectiv un pozitron şi un electron. Pozitronul întâlneşte un electron
deviat iar masa lor combinată este convertită în energie. Iau astfel naştere 2 fotoni a căror
direcţie este perpendiculară una pe cealaltă.
Producerea de perechi apare dacă energia
fotonului incident este mai mare de 1,022 MeV.
Procesul devine dominant pentru energii peste
10 MeV, dar el există şi pentru energii cuprinse
între 1,022 şi 10 MeV unde procesul Compton
este dominant.
Probabilitatea de producere creşte cu numărul
atomic. (Figura 2-6).
Figura 2-6. Producerea de perechi Fotodezintegrarea

Are loc la energii ale fotonilor peste 15 MeV.
16
Toată radiaţia este absorbită în nucleu care devine instabil şi temporar radioactiv. Pentru a
reveni la stabilitate nucleul emite un neutron. Reacţia poate continua în lanţ. Acest tip de
reacţie poate face ca unele accesorii ale acceleratoarelor (filtre egalizatoare, filtrele pană) să
devină temporar radioactive în special dacă sunt confecţionate din cupru. Tabelul, prezintă în
rezumat modalitatea de absorbţie a radiaţiilor în funcţie de energia lor.
Tabelul 2-I. Modalitate de absorbţie vs. energia fotonilor
ENERGIE ABSORBŢIE
< 50 keV Predomină efectul fotoelectric
60- 90 keV Efect fotoelectric şi efect Compton
200 keV- 2 MeV Efect Compton
5- 10 MeV Efect Compton, moderat producere de perechi
50- 100 MeV Producere de perechi
Deşi diferenţele între modalităţile după care se produce absorbţia radiaţiei au importanţă în
radiologie, consecinţele pentru radiobiologie sunt minime.
2.4 Absorbţia neutronilor

Puterea de penetrare a neutronilor se datorează lipsei lor de sarcină electrică. Sunt particule
indirect ionizante absorbite prin ciocniri elastice sau inelastice.
Spre deosebire de fotonii X şi γ, care interacţionează cu electronii orbitali, neutronii rapizi
interacţionează cu nucleii atomilor din materialul absorbant, transferând o parte din energia
lor acestora. Altă parte din energie este conservată de neutronul incident care se deplasează pe
o traiectorie modificată.
La nivelul ţesuturilor moi interacţiunea cea mai frecventă are loc cu nucleii de hidrogen
(protoni). Aceasta se produce din două motive: primul, aceste particule au masă
asemănătoare, al doilea, pentru că nucleii de hidrogen se găsesc la acest nivel în cantitate
mare. Coliziunea dintre un neutron şi nucleul de hidrogen determină formarea unui proton de
recul şi a unui neutron deviat. Protonii de recul sunt cei care iniţiază ionizări şi excitări.
Neutronii pot interacţiona şi cu nucleii atomilor de carbon şi determină producerea a trei
particule α, sau cu un nucleu de oxigen şi produce 4 particule α. Deşi particulele alfa
reprezintă o mică parte din doza absorbită ele sunt importante din punct de vedere biologic
deoarece sunt dens ionizante şi au un efect biologic considerabil.
Neutroni vs. fotoni
Radiaţiile X şi gama sunt indirect ionizante şi determină formarea unor electroni secundari
rapizi. Neutronii sunt şi ei indirect ionizanţi însă principala lor interacţiune este cu nucleii
formând protoni de recul şi particule α.
Electronii puşi în mişcare de absorbţia radiaţiilor X sunt uşori şi cu încărcătură negativă, în
timp ce particulele puse în mişcare de neutroni sunt grele şi cu încărcătură pozitivă. Un proton
este de 2000 de ori mai mare decât un electron. Ionizarea determinată de aceste particule este
mult mai densă decât cea a electronilor. Pe măsură ce densitatea de ionizare creşte, creşte şi
probabilitatea unor interacţiuni directe între particulele incidente şi molecule ţintă (posibil
ADN) (Hall 2000).
17
2.5 Unităţi de măsură a radiaţiilor

Măsurarea radiaţiilor ionizante se face în funcţie de scopul măsurării. Astfel uneori
interesează activitatea unei surse radioactive naturale sau artificiale, alteori interesează
efectele iradierii.
În mod fundamental o anumită cantitate de material radioactiv are un anumit număr de
dezintegrări în unitatea de timp. Multe elemente radioactive au mai multe modalităţi de
dezintegrare şi în consecinţă efectele acestora sunt diferite. În aceste situaţii se ia în
considerare o medie e dezintegrărilor (Stanton 1992).
Activitatea reprezintă numărul de dezintegrări pe unitatea de timp şi se măsoară după
sistemul internaţional în Bequereli (Bq) sau în Curie (Ci) după sistemul cgs (centimetru-gram-
secundă). Un Bequerel este cantitatea de radioactivitate care produce o dezintegrare pe
unitatea de timp. Un Curie este egal cu 3,7x 1010 Bq. Conversia utilizată în medicina nucleară
este 1mCi = 37 MBq.
Expunerea este sarcina eliberată pe unitatea de masă. Este o cantitate folosită doar pentru
radiaţii X de energie medie (câteva sute de keV) şi este definită doar pentru aer. Expunerea se
referă la sarcina electrică produsă în aer. Unitatea de măsură este roentgenul (R) care este egal
cu 2,58 x 10 –4 coulombi/kilogram.
Doza absorbită exprimă interacţiunea între radiaţie şi mediul iradiat (ţesut) şi reprezintă
cantitatea de energie absorbită pe unitatea de masă. În sistemul internaţional se măsoară în
Gray (Gy) iar 1 Gy este egal cu un Joule/kilogram. În sistemul cgs 1 rad = 100 erg/g: rad-ul
reprezintă doza absorbită datorată radiaţiei nucleare care transferă o energie de 100 erg masei
de 1 g, 1 rad = 100 erg/ gram. Deci 1 rad= 1 cGy.
Debitul dozei absorbite: d = D/t, adică doza absorbită raportată la timpul de iradiere. [d] =
Gy/s, [d] = Gy/h; [d] = rad/s, [d] = rad/h. Doza absorbită poate fi calculată pentru orice tip de
radiaţie ionizantă dacă sunt cunoscute distribuţia energetică şi coeficientul de absorbţie a
energiei (care depinde de valoarea energiei).
Absorbţia radiaţiei direct ionizante este caracterizată prin energia specifică cedată de
perechile de ioni produşi prin ionizare directă şi se măsoară în „rad” iar absorbţia radiaţiei
indirect ionizante este caracterizată prin mărimea numită kerma (Kinetic Energy Released in
Material). Aceasta reprezintă suma energiilor cinetice ale tuturor particulelor ionizante
eliberate prin intermediul radiaţiilor indirect ionizante, per 1 g material iradiat. Prin definiţie
K = dEtransf/dm, unde dEtransf este energia transferată de radiaţia indirect ionizantă particulelor
puse în mişcare. [K]CGS = erg/g, [K]SI = J/kg. Kerma devine egală cu doza absorbită ([K] =
Gy) la profunzimea la care se realizează „echilibrul electronic” adică la acea profunzime unde
numărul de electroni stopaţi în mediu egalează pe cel al electronilor puşi în mişcare de
radiaţia incidentă. Altfel spus kerma descrie energia eliberată şi transferată sub formă de
energie cinetică electronilor secundari, iar doza absorbită descrie energia depozitată în
momentul în care electronii ajung la un echilibru.
Debitul kermei: k = K/t, adică kerma raportată la timpul de iradiere. [k]= Gy/s, [k]= Gy/h;
[k]= rad/s, [k] = rad/h.
Spre deosebire de doza absorbită, kerma se referă la o substanţă specifică (ţesut).
D<E> = dEtransf + gd<E>, unde
gd<E> reprezintă fracţiunea transformată în RX de frânare.
Spre deosebire de energia specifică cedată (caracteristică radiaţiilor direct ionizante) şi kerma
18
(caracteristică radiaţiilor indirect ionizante) care sunt mărimi stohastice (fluctuează aleator în
timp), doza absorbită (D) este o mărime nestohastică.
Doza echivalentă (echivalentul dozei) [H] : exprimă efectul biologic al radiaţiei asupra unui
ţesut şi depinde de EBR (eficacitatea biologică relativă, pentru definiţie vezi cap. 3 secţiunea
3.4) a radiaţiei respective. În sistemul internaţional (SI) se măsoară în Sievert. [H]SI = J/kg,
[H] = Sv (Sievert), cu unitatea tolerată rem (roentgen equivqlent man). 1 Sv = 100 rem.
Echivalentul de doză este o unitate dozimetrică specifică radioprotecţiei, fiind un factor de
corecţie aplicat dozei absorbite cu scopul de a indica efectele radiaţiilor asupra organismului
iradiat.
În practică se mai utilizează încă unităţi „tradiţionale” care nu aparţin SI. In Tabelul 2-II, se
dau factorii de conversie pentru aceste unităţi.
Tabelul 2-II. Unităţi de măsură în radiologie
Mărime Unitate SI Alte unităţi Unitate Factor de

SI tradiţională conversie
Expunere C kg -1 Roentgen (R) 1 C kg-1 ~ 3876
R
Doza absorbită Gray (Gy) J kg -1 Rad (rad) 1 Gy = 100 rad
Activitate Becquerel (Bq) s –1 Curie (Ci) 1 Bq ~2,7x10 –11
Ci
Echivalentul Sievert (Sv) J kg -1 Rem (rem) 1 Sv= 100 rem
dozei
(Modificat după Nias 2000).
REZUMAT
Radiaţiile ionizante pot fi de natură electromagnetică sau corpusculară. Din punct de vedere
al mecanismului de producere a efectului biologic sunt direct sau indirect ionizante. În
radioterapia clinică cele mai utilizate sunt radiaţiile X şi gama care sunt de natură
electromagnetică şi indirect ionizante.
Absorbţia energiei radiaţiilor la nivelul ţesuturilor determină fenomene de excitare şi
ionizare. Procesele prin care energia fotonilor X şi gama este absorbită variază în funcţie de
energia lor. Pentru domeniul de energie al radiaţiilor X şi gama de mare energie utilizate în
radioterapie predomină efectul Compton.
Neutronii, spre deosebire de fotonii X şi γ, care interacţionează cu electronii orbitali,
interacţionează cu nucleii atomilor din materialul absorbant, transferând o parte din energia
lor acestora. Densitatea de ionizare a neutronilor este mai mare.
19
Bibliografie
1. Dutreix, J., Desgers, A., Bok, B., Chevalier, C., Physique et Biophysique: Bases de
L’utilisation medicale et biologique des radiations, Masson et Cie. Editeurs, Paris, 1973.
2. Glenn, E., The Physics Hypertextbook: Modern Physics, http:
//hypertextbook.com/physics/modern/, 2003.
3. Hall, E, J., The physics and chemistry of radiation absorbtion, in: Radiobiology for the
Radiologist, Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 5-17.
4. Hall, E. J., Cox, J. D., Physical and Biologic Basis Of Radiation Therapy, in:, MOSS’
Radiation Oncology, Rationale, Technique, Rsults, James D. Cox (Editor) Mosby, 1994, 3-67.
5. Khan, F.,The Physics of Radiation Therapy, second edition, Williams & Wilkins,
Baltimore,1994.
6. N A T O Handbook on the Medical Aspects of NBC Defensive Operations AMedP-6(B): Part
I - Nuclear , Chapter 2: Conventional and Nuclear Weapons - Energy Production and Atomic
Physics, http://www.vnh.org/MedAspNBCDef/1ch2.htm, 2001.
7. Nias, W., A., H., Ionizing radiations in: An introduction to radiobiology (second edition), John
Willey & Sons New-York, 200, 47-62.
8. Phillips, M. H., Griffin, T. W., Physics of high-linear energy transfer (LET) particles and
protons, in: Principles and practice of radiation oncology, Perez C. A, and Brady L. W,
editors. Philadelphia, PA, Lippincott-Raven Publishers, 1997.
9. Stanton. R., Stinson. D., An Introduction to Radiation Oncology Physics, Medical Physics
Publishing, Madison, Wisconsin, 1992.
20
Radiobiologie generală: Interacţiuni de bază ale radiaţiei cu materia vie
3. INTERACŢIUNI DE BAZĂ ALE RADIAŢIEI

CU MATERIA VIE
3.1 ACŢIUNEA DIRECTĂ VS. INDIRECTĂ ...........................................................................22

3.2 RADIOCHIMIE ............................................................................................................22
3.3 TRANSFERUL LINEAR DE ENERGIE ..............................................................................24
3.4 EFICACITATEA BIOLOGICĂ RELATIVĂ ........................................................................25
3.5 ŢINTELE CELULARE ALE IRADIERII .............................................................................26
BIBLIOGRAFIE ...........................................................................................................28
Efectele biologice ale iradierii reprezintă „eforturile” sistemelor vii de a compensa

modificările induse de absorbţia de energie radiantă. Radiobiologia este studiul secvenţialităţii
evenimentelor, precum şi a leziunilor consecutive absorbţiei de energie.
Pentru o bună înţelegere a proceselor care survin în urma interacţiunii radiaţiei cu materia vie
sunt utile următoarele generalizări:
1. Interacţiunea radiaţiilor indirect ionizante cu materia este aleatoare: ea poate sau nu să
aibă loc. Dacă interacţiunea are loc apariţia leziunilor nu este obligatorie.
2. Depozitarea iniţială de energie are loc foarte rapid la aproximativ 10 –17 sec.
3. La nivel celular acţiunea radiaţiei nu este selectivă, energia fiind depozitată în mod
aleatoriu. Nici o structură celulară nu este „aleasă” de iradiere.
4. Modificările vizibile la nivel celular, tisular sau al unor organe, determinate de iradiere
nu sunt specifice şi pot fi determinate şi de alţi agenţi fizici (ex. căldură).
5. Modificările biologice apar după o perioadă de latenţă a cărei durată este dependentă
de doza de iradiere, fiind foarte variabilă, de la săptămâni la ani.
21
3.1 Acţiunea directă vs.

indirectă
Ionizările şi excitările produse de
absorbţia radiaţiilor ionizante, pot să
apară la nivelul unor molecule
biologice cu importanţă critică în
economia celulei (ex. ADN) numite
ţinte, sau la nivelul mediului în care
sunt suspendate organitele celulare
(ex. apa). În funcţie de locul şi de
mecanismul de producere al acţiunii
lor, radiaţiile pot fi direct şi respectiv
indirect ionizante (Figura 3-1).
Acţiunea directă apare când energia
iradiantă este depozitată direct la
nivelul unei ţinte critice, determinând
excitarea şi ionizarea acesteia. Deşi
acest tip de interacţiune poate să apară
în cazul oricărui tip de radiaţii
Figura 3-1. Acţiunea directă şi indirectă a iradierii probabilitatea lui de producere este
asupra ADN (modificat după Travis 1987) mai mare pentru radiaţiile cu TLE
(transfer linear de energie) crescut,
cum sunt particulele grele şi neutronii.
În fapt, pentru acest tip de radiaţii efectele directe sunt mecanismul dominant de producere al
leziunilor. (Aspectele legate de TLE, vor fi discutate intr-un capitol următor).
În cazul acţiunii indirecte, moleculele ţintă sunt lezate de produşi reactivi intermediari produşi
în altă parte în celulă. Deoarece 60-95% din conţinutul celular este reprezentat de apă,
acţiunea indirectă se datorează radicalilor liberi rezultaţi prin ionizarea apei.
Consecinţa ambelor mecanisme descrise anterior este lezarea moleculei de ADN şi a
membranelor celulare. Leziunile produse prin mecanism direct pot fi cu greu influenţate de
factori ca: radiosensibilizatori, radioprotectori sau factori fizici cum sunt timpul şi debitul
dozei. Leziunile produse prin mecanism indirect pot fi influenţate prin manipularea acestor
factori. Se estimează că 2/3 din leziunile produse de fotoni sau electroni sunt indirecte
(Ghilezan 1983).
3.2 Radiochimie
În mod schematic celula poate fi asimilată unei soluţii apoase şi de aceea probabilitatea de
radioliză a apei cu formarea consecutivă de radicali liberi este foarte mare.
Pentru ca produşii de radioliză ai apei să poată iniţia un efect biologic este nevoie ca ei să
poată difuza la distanţe suficient de mari şi să dispună de proprietăţile chimice care să le
permită o interacţiune rapidă cu moleculele biologice. Asemenea produşi se numesc radicali
liberi. Radicalii liberi sunt simbolizaţi printr-un punct adăugat formulei lor chimice (ex. OH•
sau Η•). Ei conţin un electron liber impar pe orbitalul exterior ceea ce îi face chimic reactivi.
Stabilitatea chimică a unei molecule sau a unui atom este dată de un număr par de electroni, a
căror mişcări de spin sunt pereche (pentru fiecare electron cu spinul în sensul acelor de
ceasornic există unul cu spinul de sens opus). Radicalii liberi având un număr impar de
22
electroni, nu au nici mişcarea de spin pereche fapt care le conferă un grad înalt de reactivitate.
Absorbţia radiaţiei de către o moleculă de apă, determină apariţia unei perechi de ioni: HOH+,
HOH -), după următoarea reacţie
hν → H2O → [H2O]+ + e-
Electronul liber (e-), este capturat de o altă moleculă de apă şi formează al doilea ion:
e- + H2O → [H2O]-
Cei doi ioni astfel produşi sunt instabili şi disociază rapid iar în prezenţa moleculelor de apă
vor forma un alt ion şi un alt radical liber după următoarea reacţie:
[H2O]+ → Η+ + OH•
[H2O]- → OH- + Η•
Reacţia completă a radiolizei apei este:
+
hν → H2O → Η• + •OH + eaq + H2 + H2O2 + H
Rezultatul final al radiolizei apei este formarea unei perechi de ioni (H+, OH-) şi a radicalilor
liberi (Η• , OH•). pentru celulă consecinţele formării acestor produşi sunt de maximă
importanţă şi foarte variate (Candeias 2003).
Perechea de ioni poate reacţiona în una din următoarele modalităţi:
1. Să se producă o recombinare cu reconstituirea unei molecule de apă
(H++ OH - = H2O). În această situaţie nu se produc leziuni celulare.
2. Pot să reacţioneze chimic şi să lezeze macromolecule din interiorul celulei.
Trebuie precizat că ionii H+ şi OH- nu au cantităţi mari de energie astfel că reactivitatea lor nu
este mare. Adesea se produce recombinarea lor fără a produce leziuni celulare.
În schimb radicalii liberi sunt produşi extrem de instabili cu o reactivitate ridicată. Ei pot
reacţiona astfel:
1. Recombinare cu formarea unei molecule de apă, fără consecinţe biologice
2. Cei doi radicali hidroxil pot forma o moleculă de apă oxigenată foarte toxică pentru
celulă (OH• + OH•= H2O2).
3. Pot reacţiona cu molecule biologice [RH], şi formează un radical liber biologic
RH + Η• → R• + H2 sau RH + •OH → R• + H2O.
În final toate moleculele revin la o situaţie stabilă din punct de vedere chimic dar unele dintre
ele pot să fie afectate şi modificate structural. Aceste modificări pot fi estimate cantitativ
printr-un raport, randamentul radiochimic (G), care se calculează după relaţia:
Ecuaţia 3-1
Efectele asupra macromoleculelor constau în degradare, modificări structurale, apariţia

legăturilor intermoleculare. La nivelul acizilor nucleici se pot produce: pierderea spontană a
bazelor (depurinări, cca. 5000 de depurinări/celulă/zi), alterări ale bazelor, împerecheri
defectuoase ale acestora în timpul replicării (Dizdaroglu 1992).
23
Pentru fotonii X şi γ care sunt cei mai larg utilizaţi în radioterapie, mecanismul indirect este
răspunzător de 70- 80% din efectele biologice. Este important de reţinut că datorită
conţinutului ridicat de apă al celulei probabilitatea producerii leziunilor prin mecanismul
indirect este mult mai mare decât prin cel direct. Totuşi mecanismul indirect nu este exclusiv
legat de radioliza apei, fiind posibilă şi ionizarea altor molecule cum sunt cele lipidice,
rezultatul fiind tot apariţia radicalilor liberi. Secvenţialitatea în timp a acestor evenimente este
prezentată schematic în Tabelul 3-1.
Tabelul 3-1. Secvenţialitatea evenimentelor induse de iradiere
EVENIMENT TIMP
Absorbţia radiaţiei Timp 0
Ionizări şi excitări; formarea perechilor de ioni 10-6 – 10-18 secunde
Reacţii determinate de ioni 10-10 sec
Reacţii determinate de radicali liberi 10-6 sec
Modificări chimice, rupere legături, etc. Secunde, minute, ore
Manifestări biologice ale iradierii Ore, ani, generaţii
3.3 Transferul linear de energie

Modalitatea de depunere a energiei radiante şi distribuţia spaţială a evenimentelor ionizante
nu este aceeaşi pentru toate tipurile de iradiere. În cazul radiaţiilor X şi γ, evenimentele
ionizante sunt rare şi densitatea lor de ionizare este mică. În schimb radiaţiile corpusculare
(protoni, particule α) sunt dens ionizante (Figura 3-2).
Aceasta determină şi transferul linear de

energie (TLE) care este mai mare pentru
ultimul tip de radiaţii. ICRU1 defineşte TLE
ca raportul dintre dE/dl, unde dE este
energia medie cedată mediului de o particulă
încărcată cu o anumită energie şi care
traversează distanţa dl. Pierderea de energie
dE a particulei pe parcursul traiectoriei dl,
este dependentă de viteza v, de numărul
atomic Z şi de densitatea electronică ρ a
materialului traversat conform ecuaţiei:
Figura 3-2. TLE pentru diferite tipuri de radiaţii

ionizante. Corelaţia între numărul de evenimente
ionizante pe unitatea de lungime şi mărimea
moleculei de ADN (după Bristow 1997) Ecuaţia 3-2
Din ecuaţia de mai sus se poate deduce că pe măsură ce viteza particulei incidente scade
1
International Comission of Radiation Units
24
pierderea de energie este tot mai mare până la atingerea unui „peak” care precede oprirea ei
completă. Acest „vârf” se numeşte „peakul lui Bragg” (Figura 3-3). Semnificaţia practică a
acestui fenomen este că TLE al unei anumite particule variază de-a lungul traiectoriei sale.
TLE este o mărime medie, deoarece la nivel

microscopic energia depusă pe unitatea de
lungime cunoaşte variaţii importante.
Modalităţile de calcul ele TLE sunt diferite. Mai
utilizată este metoda calculului pe traiectoria
medie, care se obţine prin împărţirea lungimii
traiectoriei în lungimi egale şi calcularea energiei
depuse pe fiecare astfel de lungime. Altă metodă
este cea a calculului energiei medii. Aceasta se
obţine prin împărţirea traiectoriei în incremente
egale de energie făcând o medie a acestora (Hall,
2000).
Figura 3-3 Relaţia energie depozitată şi
parcursul radiaţiei (după Bristow 1997) Pentru radiaţiile corpusculare sau X
monoenegetice ambele metode dau rezultate
similare. Din contră, în cazul radiaţiilor de neutroni de 14 MeV valorile TLE calculate cu
metoda traiectoriei medii sunt de 12 keV/µm, iar cele calculate cu energia medie sunt de 75
keV/µm. Proprietăţile biologice ale neutronilor sunt mai bine corelate cu energia medie.
Având în vedere aceste consideraţii valorile TLE dau uneori informaţii contradictorii (Scholz
1996, Hall 2000).
Totuşi TLE poate fi folosit ca o măsură aproximativă a calităţii diferitelor tipuri de iradiere.
Valori tipice ale TLE sunt date în tabelul Tabelul 3-2.
Tabelul 3-2. Valori tipice ale TLE
Radiaţie TLE (75 keV/µm)

Radiaţie γ 60Co 0,2
RX 25okV 2,0
Protoni 10 MeV 4,7
Protoni 150 MeV 0,5
Neutroni 14 MeV Traiectorie medie 12;
Energie medie 100
Particole α 2,5 MeV 166
(modificat, după Hall 2000)
De reţinut este că pentru radiaţiile corpusculare, cu cât energia este mai mare cu atât TLE este
mai mic şi în consecinţă şi eficacitatea biologică este mai mică.
3.4 Eficacitatea biologică relativă

Cantitatea de iradiere este exprimată în termenii dozei absorbite, care este o mărime fizică cu
unitatea Gy-ul sau rad-ul. Doza este o măsură a energiei absorbite pe unitatea de masă. Cu
25
toate acestea, doze egale din tipuri de radiaţii diferite nu produc aceleaşi efecte biologice.
Aceste diferenţe sunt explicate prin modalitatea diferită de depunere de energie la nivel
microscopic.
Pentru compararea diferitelor tipuri de iradiere se utilizează ca standard radiaţia de 250 kV.
Eficacitatea biologică relativă (EBR) este raportul dintre o doză D250/Dt, unde D250 este doza
de radiaţie de 250 kV iar Dt doza de radiaţie testată, necesară pentru producerea aceluiaşi
efect biologic în aceleaşi condiţii de testare. Trebuie reţinut că efectul biologic este constanta
şi nu doza de iradiere.
Pentru măsurarea EBR trebuie ales un sistem biologic în care efectele iradierii să poată fi
estimate cantitativ. Spre exemplu dorim să măsurăm EBR pentru neutroni rapizi comparativ
cu radiaţia X de 250 kV luând în considerare efectul biologic asupra germenilor unei plante.
Grupuri paralele de astfel de germeni sunt expuse unor doze crescânde de radiaţii X respectiv
de neutroni. La sfârşitul experimentului este posibil calculul dozelor de radiaţii X şi respectiv
neutroni care au determinat moartea a jumătate din germenii iradiaţi în fiecare grup. Această
doză de iradiere se numeşte DL 50 (doza letală 50 sau doza medie letală). Dacă DL 50 pentru
radiaţia X este 6 Gy iar pentru neutroni este 4 Gy, atunci EBR neutroni vs radiaţii X este 6/4
sau 1,5 (Hall 2000, Prise 1994, Michael 1996).
3.5 Ţintele celulare ale iradierii

Interacţiunile consecutive depozitării de energie la nivel tisular apar foarte rapid şi determină
reacţii chimice care duc la apariţia radicalilor liberi şi a electronilor liberi, compuşi intens
reactivi. Radicalii liberi determină alterarea multor molecule la nivel celular. Leziunile
celulare apar fie ca o consecinţă a acţiunii directe a absorbţiei de energie, fie ca rezultat al
acţiunii indirecte, care constă în transferul de energie de la o molecula la alta cu formarea de
radicali liberi. Cea mai mare parte a energiei depozitate la nivel celular este absorbită iniţial
de apă, ceea ce determină formarea rapidă a radicalilor liberi (între 10-14 şi 10-4 secunde), care
pot produce leziuni ale moleculelor biologice la nivel celular. Radicalul oxidril [OH•] este
puternic oxidant şi probabil cu cea mai mare capacitate de a produce leziuni. În mediul celular
se produc compuşi tiolici cum sunt glutationul, cisteina şi cisteamina a căror structură include
gruparea SH. Acestea interacţionează chimic cu radicalii liberi diminuându-le capacitatea de a
produce leziuni.
Caracterul aleator al evenimentelor care urmează depunerii de energie implică faptul că
modificările induse de iradiere pot să apară în oricare moleculă din interiorul celulei. Totuşi
leziunile cu consecinţele cele mai importante se produc la nivelul moleculelor de ADN (Manti
1997).
Au fost descrise leziuni focale ale ADN produse prin aglomerarea unor ionizări în segmente
mici de ADN (câţiva nanometri). Fenomenul este cunoscut sub denumirea de Locally Multiple
Damage Sites (LMDS) şi include combinaţii de rupturi duble şi simple ale helixului de ADN,
alterări sau pierderea bazelor de ADN, sau formarea de legături încrucişate între ADN şi
proteinele cromozomiale.
Se estimează că pentru o doză absorbită de 1 Gy se produc aproximativ 1x 105 ionizări în
nucleu care determină la rândul lor 2000 ionizări în ADN cu producerea a 40 de rupturi duble
(DSB) şi 1000 rupturi simple (SSB) ale lanţului de ADN (Oleinick 1990, Powell 1990).
Există dovezi consistente că leziunile ADN sunt cele mai importante şi sunt corelate cu
moartea celulară indusă de iradiere (Tabelul 3-3).
Tabelul 3-3 Argumente pentru semnificaţia leziunilor ADN în moartea celulară indusă de iradiere
26
1. Iradierea cu microfascicole a demonstrat ca nucleul este mai sensibil decât citoplasma

2. Încorporarea izotopilor radioactivi în ADN-ul nuclear determină moartea celulară la doze
mult mai mici decât dacă sunt încorporaţi în citoplasmă.
3. Încorporarea analogilor de timidină în ADN modifică radiosensibilitatea.
4. Nivelul leziunilor cromatidelor şi al aberaţiilor cromozomiale după iradiere este corelat cu
letalitatea celulară.
5. Numărul dublelor rupturi ale ADN nereparate este corelat cu moartea celulară.
6. Pentru diferite tipuri de iradiere moartea celulară se corelează cel mai bine cu numărul
dublelor rupturi ale ADN şi mai puţin cu alte tipuri de leziuni intracelulare.
7. Radiosensibilitatea extremă a unor celule mutante se datorează defectelor în repararea
leziunilor ADN (ex. xeroderma pigmentosum).
Radiaţiile ionizante determină şi apariţia speciilor oxigen reactive (ex. peroxizii), care pot să
interacţioneze cu proteinele de la nivelul membranei. Unele proteine sunt implicate în
transmiterea unor semnale specifice. În celulele endoteliale, activarea unei căi „ceramidă-
sfingomielină” cu sediu la nivelul membranei determină declanşarea apoptozei. Inhibiţia
proceselor biochimice specifice cum sunt sinteza ADN şi ARN, a proteinelor, a respiraţiei
celulare sau a metabolismului substratelor necesită de obicei doze mari de iradiere, între 10 şi
100 de Gy.
Moleculele de ADN nu sunt singurele structuri celulare afectate de iradiere. Iradierea produce
rupturi şi leziuni ale carbohidraţilor, modificări structurale la nivelul diverselor proteine
celulare şi alterări în activitatea unor enzime. Permeabilitatea membranelor celulare este
alterată fapt care determină perturbarea funcţiilor de transport cu deteriorarea gradienţilor de
concentraţie, intra vs extracelulară, pentru diferite substanţe. Modificările structurale ale
membranelor afectează cu preponderenţă organitele celulare cum sunt mitocondriile şi
lizozomii deoarece acestea sunt delimitate de membrane.
REZUMAT
Acţiunea directă a radiaţiilor ionizante constă în depozitarea energiei direct la nivelul unei
ţinte celulare critice cu consecinţa ionizării acesteia. Acţiunea indirectă se exercită prin
intermediul radicalilor liberi. Pentru fotonii X şi gama, mecanismul indirect este răspunzător
de 70-80% din efectele biologice.
Radicalii liberi sunt compuşi chimici rezultaţi din radioliza apei, sunt reprezentaţi de
molecule sau fragmente moleculare care conţin un electron impar. Ei au o reactivitate
crescută şi sunt foarte toxici pentru ADN-ul celular.
Transferul linear de energie (TLE) caracterizează modalitatea de depunere a energiei
radiante şi distribuţia spaţială a evenimentelor ionizante. Radiaţiile X şi gama au densitate de
ionizare scăzută, în schimb radiaţiile corpusculare (protonii, particulele alfa) sunt dens
ionizante. TLE se măsoară în keV/µm.
Eficacitatea biologică relativă (EBR), este raportul dintre doza de iradiere de 250 kV şi doza
de alt tip de radiaţie necesară pentru producerea aceluiaşi efect biologic.
ADN este ţinta principală la nivel celular a iradierii, leziunile acestuia fiind responsabile în
cea mai mare parte de moartea celulară indusă de iradiere.
27
Bibliografie
1. Bristow, R. G., Hill, R. P., Molecular and Celullar Basis of Radiotherapy, in: The Basic
Science of Oncology, Editors: Tannock, J. F., Hill, R. P., Mc Graw-Hill, N. Y., San Francisco,
1997, 295-321
2. Candeias, L. P., Radiation chemistry of water, disponibil la:
http://iriaxp.iri.tudelft.nl/~scwww/candeias/radchem/water.html. accesed 21.02.2003.
3. Dizdaroglu, M., Measurement of radation-induced damage în DNA at the molecular level.,
Int. J Radiat. Biol, 1992, 61, 175–179.
4. Ghilezan, N., Bazele radiobiologice ale cobaltoterapiei, în: Cobaltoterapia, Editura Medicală,
Bucureşti, 1983, 77-125.
5. Hall, E, J., Linear energy transfer and relative biological effectiveness, in: Radiobiology for
the Radiologist, Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 112-124.
6. Manti, L., Jamali, M., Prise, K. M., Michael, B. D., Trott, K. R., Genomic instability în
Chinese hamster cells after exposure to X rays or alpha particles of different mean linear
energy transfer., Radiat. Res., 1997, 147, 22-28.
7. Michael, B. D., Prise, K. M., A multiple-radical model for radiation action on DNA and the
dependence of OER on LET, Int. J Radiat. Biol., 1996, 69, 351-358
8. Oleinick, N. L., Ionizing radiation damage to DNA: Molecular aspects (symposium
summary), Radiat. Res., 1990, 124, 1-6.
9. Powell, S., McMillan, T. J., DNA damage and repair following treatment with ionizing
radiation, Radiother. Oncol., 1990, 19, 95-108.
10. Prise, K. M., Folkard M, Newman, H. C., Michael, B. D., Effect of radiation quality on lesion
complexity în cellular DNA, Int. J Radiat. Biol., 1994, 66, 537-542.
11. Scholz, M., Kraft, G., Track structure and the calculation of biological effects of heavy
charged particles. Adv. Space. Res. 1996, 18, 1-14.
28
Radiobiologie generală: Leziuni ale ADN induse de iradiere
4. LEZIUNI ALE ADN INDUSE DE IRADIERE
4.1 STRUCTURA ADN, GENE ŞI CROMOZOMI ...................................................................29

4.2 LEZIUNI ALE LANŢURILOR DE ADN ...........................................................................30
4.3 CROMOZOMII ŞI DIVIZIUNEA CELULARĂ ....................................................................31
4.3.1 Semnificaţia şi rolul telomerelor ......................................................................32
4.4 LEZIUNI CROMOZOMIALE INDUSE DE IRADIERE ..........................................................32
4.4.1 Efecte generale la nivelul cromozomilor ..........................................................32
4.4.2 Modificări structurale.......................................................................................33
4.4.3 Modificări în secvenţa informaţiei genetice: translocaţii şi inversii................34
4.4.4 Implicaţiile leziunilor cromozomiale la om......................................................35
4.5 REPARAREA LEZIUNILOR ADN..................................................................................35
4.5.1 Defecte de reparare a leziunilor ADN..............................................................35
4.6 MĂSURAREA LEZIUNILOR ADN.................................................................................36
Descriere tehnică ................................................................................................................37
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................38
Leziunile ADN se manifestă cu ocazia mitozei. Chiar dacă moartea celulară nu survine după
primele mitoze capacitatea de diviziune a celulelor iradiate este limitată, cu alte cuvinte
celulele îşi pierd clonogenitatea. Acidul dezoxiribonucleic (ADN) este cea mai importantă
macromoleculă din structura celulară. ADN şi ARN sunt moleculele eredităţii. Astfel se
explică faptul că leziuni ale ADN determină o gamă foarte variată de efecte la nivel celular şi
tisular. Înainte de a discuta leziunile produse de iradiere asupra ADN trebuie făcute două
precizări: (1) multe dintre leziunile ADN sunt reparate de către celulă şi (b) nu toate leziunile
ADN au aceeaşi semnificaţie biologică.
4.1 Structura ADN, gene şi cromozomi

Structura primară a ADN-ului celular este reprezentată de două lanţuri elicoidale,
polinucleotidice care sunt înfăşurate în jurul unui ax comun. Lanţurile elicoidale merg în
direcţii opuse, fiind menţinute împreună prin intermediul legăturilor de hidrogen dintre bazele
complementare. În structura dublului helix bazele purinice (adenina şi guanina) şi
pirimidinice (timidina, citozina) sunt întotdeauna complementare, fapt care reprezintă suportul
informaţiei genetice. Grupările fosfat (PO4) şi de zahăr (deoxiriboza) au doar un rol structural
(structura secundară). Agregarea ADN în cromatide (diametru de circa 11 nm) reprezintă
structura terţiară iar cromozomii sunt structura cuaternară a ADN celular. Coloana vertebrală
a lanţului de ADN rezultă din alternanţa invariabilă a unei grupări zaharidice (dezoxiriboza)
cu o grupare fosfat. Caracteristica cea mai importantă a moleculei de ADN este însă
specificitatea de împerechere a bazelor complementare (adenină- timină şi citozină- guanină).
În nucleu ADN este dispus în structuri specifice numite cromozomi (latină: corpi coloraţi).
Cromozomii sunt vizibili doar în cursul diviziunii celulare şi apar sub forma unor „panglici”
de culoare închisă care au un punct mai îngust pe parcursul lungimii lor. Acesta se numeşte
centromer şi are un aspect translucid. Este implicat în mişcarea cromozomilor în timpul
diviziunii celulare. Porţiunile cromozomului de o parte şi de alta a centromerului se numesc
braţe. Structura tipică a unui cromozom este prezentată în Figura 4-1
Pe fiecare cromozom sunt aranjate genele care corespund unor segmente limitate de ADN cu
o secvenţă specifică de baze azotate. Un cromozom conţine mai multe gene aranjate într-o
29
secvenţă specifică. Genomul uman are aproximativ 40.000 de gene cu 3x10 9 baze. Genele
sunt unităţi de material genetic responsabile de codificarea unor proteine citoplasmatice şi de
transmiterea informaţiilor ereditare ale celulei (Israil 2000, Voiculeţ 1997).
4.2 Leziuni ale lanţurilor de ADN

În funcţie de severitatea lor leziunile ADN pot fi grupate în patru categorii:
i. Leziuni ale bazelor azotate: pierderea lor sau modificări structurale
ii. Rupturi ale unui singur lanţ (single strand break- SSB) sunt rupturi ale unui singur
lanţ elicoidal molecula de ADN
iii. Rupturi ale ambelor lanţuri (double strand break- DSB), ruperea ambelor lanţuri
ale dubului helix
iv. Legături încrucişate (crosslinks), stabilite fie în cadrul moleculei de ADN fie cu
altă moleculă de ADN sau de proteină
Leziuni ale bazelor

Pierderea unor baze azotate sau schimbarea lor
determină o modificare a secvenţei acestora. Cum
secvenţialitatea bazelor este esenţială pentru
transmiterea informaţiei genetice aceste leziuni pot
să antreneze consecinţe majore pentru celulă.
Indiferent de severitatea acestor consecinţe,
pierderea sau modificarea structurii bazelor este
considerată un tip de mutaţie.
Rupturi ale unui singur lanţ

Sunt cele mai frecvente leziuni ale ADN, dar pot fi
Figura 4-1. Relaţia cromozom, gene, uşor reparate prin utilizarea ca matriţă a bazelor
molecule de ADN. Sus: structura tipică nucleotidice de pe lanţul opus. Totuşi dacă
a unui cromozom, mijloc: porţiune leziunile sunt reparate incorect (missrepair) pot să
mărită a unui cromozom care arată apară mutaţii genetice. Oricum acest tip de leziuni
aşezarea genelor, jos: genă mărită au un impact minor în funcţionarea celulei datorită
arată corelaţia ADN – genă. (modificat probabilităţii mari de a fi reparate.
după Travis, 1989)
Rupturi ale ambelor lanţuri

Gravitatea acestor leziuni ca şi semnificaţia lor biologică depinde de doi factori:
(1) Distanţa dintre rupturile pe cele două lanţuri de ADN şi
(2) Tipul de fragmente care se formează
Frecvenţa acestor leziuni în celulele iradiate este de circa 0,04 faţă de aceea a rupturilor
simple fiind proporţională cu doza de iradiere, ceea ce indică că rupturile duble sunt
determinate de o singură cuantă de energie. Dacă rupturile de pe fiecare lanţ sunt situate la
30
distanţa mare una de alta reparaţia este mai uşoară, deoarece se desfăşoară după modelul
rupturii unui singur lanţ. Dacă cele două lanţuri sunt rupte în acelaşi loc atunci reparaţia nu
mai este posibilă iar cromatina este desfăcută în două piese separate.
Repararea rupturilor duble se face prin două procese de bază: (1) recombinarea omologă, care
necesită participarea la procesul de reparaţie a unui lanţ de ADN intact şi (2) refacerea „cap la
cap” care se produce pe calea recombinării non-omologe. Primul proces este lipsit de erori dar
este rar întâlnit în celulele mamifere. Recombinarea non-omologă este un proces predispus la
erori, care este răspunzător de cele mai multe leziuni pre-mutante induse de iradiere la nivelul
celulelor umane iradiate. Repararea leziunilor se face cu implicarea unei protein kinaze ADN
dependente şi a proteinelor Ku. Recent s-a demonstrat implicarea în procesului de reparaţie al
dublelor rupturi a unui complex proteic care include hMre11 şi Hrad 50. În realitate aceste
procese sunt mai complicate deoarece au loc concomitent atât ionizări directe cât şi leziuni
datorate radicalilor liberi (Kanaar 1998).
Legăturile încrucişate
Iradierea poate să determine apariţia unor legături covalente care implică ADN. Sunt posibile
trei tipuri de legături: în cadrul aceluiaşi lanţ (intrastrand), între cele două lanţuri
(interstrand) şi/sau între molecule de ADN şi proteine (crosslink ADN- proteine).
Semnificaţia biologică a acestor leziuni nu este pe deplin elucidată, dar este evident că dacă
nu sunt reparate sau sunt incorect reparate determină perturbări serioase la nivel celular (Latz
2002).
4.3 Cromozomii şi diviziunea celulară

Cea mai mare parte a timpului celulele somatice sunt în interfază. În microscopia optică
nucleul apare ca o „panglică” fină uşor colorată înconjurată de un material translucid care este
limitat de o membrană. În interfază nucleul celor mai multe celule somatice este condensat
sub forma nucleolilor. Cu tehnici de microscopie optică nu se pot evidenţia alte detalii deşi în
această perioada a interfazei cantitatea de ADN celular se dublează pe măsură ce fiecare
cromozom îşi produce o replică identică. Când cromozomii devin vizibili în mitoză fiecare
sunt prezenţi în duplicat. Se pare că mişcarea cromozomilor este limitată chiar şi în cursul
interfazei la anumite „domenii” din interiorul nucleului.
Mitoza parcurge mai multe faze în care aspectul cromozomilor este diferit. Profaza este
prima dintre acestea şi este marcată de îngroşarea cromatinei şi de creşterea colorabilităţii
acesteia pe măsură ce cromozomii se spiralează. La sfârşitul acestei faze fiecare cromozom
are un centromer, iar de o parte şi de alta a acestuia sunt braţele cromozomului. Centromerul
reprezintă punctul de contact dintre fiecare cromatidă şi o fibră a fusului de diviziune celulară.
Sfârşitul acestei faze este marcat de condensarea maximă a cromozomilor, de dispariţia
membranei nucleare şi a tuturor nucleolilor.
Prin dispariţia membranei nucleare, plasma nucleară şi citoplasma se amestecă. Urmează
metafaza care este dominată de două evenimente: formarea fusului de diviziune din fibre care
traversează celula şi unesc cei doi poli. Odată ce cromozomii sunt stabilizaţi la ecuatorul
celulei centromerii lor se despart şi metafaza este completă.
Urmează anafaza caracterizată de migrarea cromozomilor de-a lungul fusului de diviziune
spre polii celulei. Ultima fază a mitozei este telofaza în care cromozomii aglomeraţi la polul
celulei se despiralează, reapare membrana nucleară, la fel şi nucleolii, cromozomii se
spiralează iar nucleul îşi recapătă aspectul caracteristic interfazei (Ştefănescu 1998).
31
4.3.1 Semnificaţia şi rolul telomerelor

Telomerele sunt regiunile terminale ale cromozomilor. (gr. telomer = porţiune finală).
Telomerele celulelor mamifere constau în secvenţe de baze de tipul TTAGGG care se repetă
în tandem de un număr de ori care variază de la 800 – 3000, realizând o lungime de 5 până 1,5
kilobaze. Secvenţelor nucleotidice le sunt ataşate proteine specifice care le protejează de
atacul nucleazelor.
Rolul telomerelor este atât structural cât şi funcţional:
a. Asigură stabilitatea cromozomilor şi ataşarea lor la învelişul nuclear
b. Împiedică interacţiunea cu regiunile interne ale altor cromozomi şi fuzionarea cu
alte telomere.
La fiecare diviziune a unei celule somatice normale, o parte din ADN-ul telomeric (între 50 şi
200 de perechi de baze) se pierde, deoarece ADN polimeraza nu poate sintetiza un nou ADN
în absenţa unui primer ARN. Diviziuni succesive determină scurtarea progresivă a
telomerelor astfel că după 40- 60 de diviziuni secvenţe vitale de ADN încep să se piardă.
Diviziunea celulară încetează, în acest punct, deschizându-se calea senescenţei. Lungimea
telomerelor constituie un „ceas molecular” al celulelor somatice adulte, care cu vârsta devine
tot mai scurt. Prin scurtarea teleomerilor, capetele cromozomilor devin instabile, adezive,
capabile să fuzioneze cu regiunile terminale sau cu cele interne ale altor cromozomi. Astfel se
formează configuraţii cromozomiale aberante, de cele mai multe ori incompatibile cu viaţa
celulei (Clayton 2001).
Celulele stem din compartimentele proliferative şi în mod particular celulele canceroase
exprimă o enzimă numită telomerază. Aceasta este o transcriptază inversă care include o
secvenţă complementară celei de TTAGGG. Ea reconstruieşte porţiunea terminală a
cromozomului supusă degradării la fiecare diviziune. Astfel celula devine nemuritoare
(Pathak 2002)
Activitatea telomerazei este prezentă şi la nivelul celulelor germinale şi determină păstrarea
lungimii telomerelor. Spre deosebire de celulele germinale, în marea majoritate a celulelor
somatice expresia genei telomerazei este suprimată încă din stadiile incipiente ale
embriogenezei. Pe plan biologic momentul are semnificaţia unei numărători inverse: după 50-
60 de dublări celulele devenite senescente ca urmare a scurtării telomerelor părăsesc
ireversibil ciclul mitotic şi îşi activează programul apoptozei (Hall 2000).
S-a constatat că toate liniile celulare tumorale umane stabilizate ca şi 90% din specimenele
din biopsii tumorale exprimă activitatea telomerazei. Spre deosebire de celulele tumorale,
celulele somatice normale nu au o activitate detectabilă a acestei enzime (Futreal 2001).
4.4 Leziuni cromozomiale induse de iradiere

Unele rupturi cromozomiale determinate de iradiere pot fi observate la microscop la
diviziunea consecutivă iradierii. Sunt chiar bine vizibile pe parcursul metafazei şi anafazei
când cromozomii sunt de lungime mai mică. Evenimentele care se produc înaintea acestui
moment pot fi doar presupuse deoarece nu sunt vizibile. Leziunile cromozomiale apar atât la
nivelul celulelor somatice cât la nivelul celor germinale cu posibilitatea de transmitere a
defectelor în cursul mitozei şi respectiv a meiozei.
4.4.1 Efecte generale la nivelul cromozomilor

Rezultatul final al interacţiunii dintre un cromozom şi cuanta de iradiere este ruperea acestuia
cu producerea unuia sau mai multor fragmente, fiecare dintre ele cu o extremitate lezată.
32
Extremităţile acestea au capacitatea de a se uni cu alte fragmente, în general cu primul

fragment întâlnit, consecinţa fiind formarea unor noi cromozomi. Aspectul lor poate să difere
de cel dinaintea iradierii. Cu un termen generic modificările structurale sunt numite aberaţii
cromozomiale.
Există o deosebire între aberaţiile cromozomiale şi aberaţiile cromatidelor. În timpul fazei S
fiecare cromozom îşi produce un duplicat. Aceste două structuri identice se numesc cromatide
surori (sister cromatides). Aberaţiile cromatidice se produc dacă iradierea are loc după
sinteza ADN. În consecinţă doar una dintre celulele fiice este afectată deoarece numai una
dintre cromatide este modificată. Aberaţiile cromozomiale se produc dacă iradierea survine
înaintea sintezei ADN. Dacă nu este reparată la timp, leziunea este replicată cu ocazia
sintezei ADN astfel că ambele celule fiice vor moşteni câte o cromatidă lezată.
Datorită efectului aleatoriu al iradierii sunt posibile următoarele modificări structurale:
1. O singură ruptură la nivelul unui cromozom sau al unei cromatide
2. O singură ruptură în cromozomi sau în cromatide separate
3. Două sau mai multe rupturi în acelaşi cromozom sau în aceeaşi cromatidă
4. Aglomerarea cromozomului datorită adezivităţii crescute (stickness) a fragmentelor
rezultate după ruptură
După producerea unei (unor) rupturi fragmentele rezultate se pot aranja după unul din
următoarele modele:
1. Fragmentele rupte se pot suda fără leziuni observabile. Procesul se numeşte restituţie,
şi nu induce modificări celulare. Se consideră că 95% dintre rupturile cromozomiale
sunt „vindecate” prin restituţie.
2. Pierderea unei părţi din cromozom sau din cromatidă care la mitoza următoare
determină apariţia unei aberaţii. Procesul se numeşte deleţie iar rezultatul este un
fragment acentric.
3. Rearanjarea extremităţilor rupte cu formarea unui cromozom distorsionat (exemple:
cromozomi dicentrici, inelari).
4. Rearanjarea extremităţilor rupte cu păstrarea aspectului iniţial al cromozomului cu
toate că materialul genetic a fost rearanjat (ex. translocaţiile şi inversiile). Aceste
modificări nu sunt imediat letale, dar modificările legate de aranjarea genelor pe
cromozom determină mutaţii care se transmit celulelor fiice.
4.4.2 Modificări structurale

Fragmentele acentrice şi inelele dicentrice apar prin producerea unei rupturi la nivelul
braţelor a doi cromozomi diferiţi (sau la nivelul braţului unui cromozom care se replică).
Rezultatul este formarea a patru fragmente cromozomiale, două cu centromeri şi două fără
centromer, fiecare dintre ele având capetele foarte adezive. Dacă nu se produce restituţia cele
două cromatide fără centromer se pot uni formând o cromatidă dicentrică.
Consecinţele acestui tip de leziune sunt vizibile în mitoză: cromatida acentrică nu se va ataşa
fusului mitotic în absenţa centromerului, iar informaţia genetică aferentă cromatidei acentrice
nu se va transmite celulei fiice.
Cromatida dicentrică se va ataşa fusului de diviziune, dar cei doi centromeri vor orienta
cromatidele către polii opuşi ai celulei. În timpul anafazei cei doi centromeri vor tracţiona
fiecare cromatida spre polii opuşi. Astfel se poate produce o nouă ruptură a acesteia, fiecare
33
cromozom poate fi atras într-unul din nucleii celor două celule fiice iar procesul se poate
repeta deoarece este prezent un cromozom cu un capăt rupt care este adeziv. Dacă procesul
continuă pe parcursul mai multor diviziuni, o parte importantă sau chiar întreg cromozomul
poate fi pierdut din celulă.
Consecinţa finală a rupturii unui cromozom este pierderea informaţiei genetice pentru ambele
celule fiice, fie sub forma unui cromozom întreg fie a unei părţi din acesta.
Cromozomii inelari apar când ambele braţe ale aceluiaşi cromozom sunt rupte. Se formează
trei fragmente: două au doar un capăt rupt şi unul cu două capete rupte acesta din urmă
conţine şi centromerul. Fragmentele cu un singur capăt rupt vor fi acentrice.
O ruptură la nivelul fiecărui braţ al unui cromozom determină o aberaţie rară şi bizară: un
cromozom inelar. Cele două terminaţii rupte ale fragmentului care include centromerul pot să
vină în contact şi datorită adezivităţii lor crescute să se sudeze formând un inel. În momentul
sintezei de ADN, „inelul” va fi replicat şi transmis ambelor celule fiice deoarece fiecare
cromozom are centromer.
O altă consecinţă a unei rupturi la nivelul fiecărui braţ al aceluiaşi cromozom este formarea
unui fragment acentric care va fi însă îndepărtat din celulă cu ocazia diviziunii.
Au fost observate multe alte aberaţii cromozomiale induse de iradiere: cromozomi stelaţi, în
formă de elice, dar majoritatea acestora reprezintă leziuni letale incompatibile cu viaţa celulei.
Ca principiu general, cu cât numărul dublelor rupturi cromozomiale este mai mare cu atât
aberaţiile cromozomiale vor fi mai importante şi consecinţele la nivel celular mai grave.
Adezivitatea cromozomilor este un fenomen particular care apare la nivelul celulelor care se
află în diviziune în momentul iradierii. În metafază dar mai ales în anafază cromozomii se
aglutinează. Mecanismul acestui tip de leziuni nu este deplin cunoscut, dar este posibilă
alterarea compoziţiei proteinelor cromozomiale datorită iradierii. Consecinţa este adeziunea
cromozomilor care devin „lipicioşi”. Aceştia nu se mai pot separa în timpul metafazei şi
anafazei, formează punţi între cei doi poli opuşi ai celulei având drept consecinţă erori în
transmiterea informaţiei genetice la celulele fiice (Hall 2000).
4.4.3 Modificări în secvenţa informaţiei genetice: translocaţii şi inversii

Modificările structurale descrise mai sus sunt importante şi au un impact major asupra celulei.
Există însă modificări cromozomiale mai discrete, care nu sunt imediat letale, dar au
consecinţe la fel de grave pentru celulă. Acestea sunt translocaţiile şi inversiile.
Sinteza de proteine este comandată de secvenţa bazelor la nivelul ADN, care de fapt
constituie codul genetic. Inversiunile şi translocaţiile acestor baze, determină modificări ale
codului genetic, rezultatul fiind producerea altui tip de proteine decât cele originar codate de
respectiva secvenţă de ADN. Proteinele noi pot sau nu să fie utile celulei. În cazurile cele mai
grave aceste schimbări în secvenţialitatea bazelor determină sinteza unor proteine „nonsens”
nefolositoare celulei, cu consecinţe serioase în producţia de molecule cu importanţă vitală.
Genele de pe un cromozom nu sunt neapărat independente una faţă de alta. O genă de la
sfârşitul unui cromozom poate controla activitatea unei gene de undeva de la celălalt capăt al
cromozomului. Inversiile şi translocaţiile pot să perturbe relaţiile funcţionale între gene aflate
în locuri diferite pe cromozom şi să le transforme fie în gene nefuncţionale fie în gene cu
funcţionare neadecvată.
Consecinţele translocaţiilor şi inversiilor sunt diferite în celulele somatice respectiv în celulele
germinale. La nivelul celulelor somatice aceste modificări nu sunt obligatoriu letale deoarece
numărul necesar de cromozomi este prezent. Pentru celulele germinale situaţia este diferită în
34
special dacă este vorba de un gamet care participă la concepţie. Cromozomul alterat poate fi
transmis generaţiilor următoare şi în funcţie de severitatea leziunilor descendenţii pot să
prezinte malformaţii mai mult sau mai puţin grave cu deficite funcţionale majore. Desigur
există şi posibilitatea ca efectele cromozomilor lezaţi să nu se exprime niciodată la nivelul
descendenţilor.
4.4.4 Implicaţiile leziunilor cromozomiale la om

O modificare la nivel cromozomial înseamnă o modificare a ADN. Modificările ADN, fie că
sunt alterări ale cantităţii de ADN rezultate după o deleţie, fie că sunt alterări ale secvenţei
bazelor, au ca rezultat modificarea informaţiei genetice la nivelul celulei. Modificările în
informaţia genetică se numesc mutaţii.
Semnificaţia mutaţiilor la nivel celular nu poate fi estimată întotdeauna: unele mutaţii au
consecinţe majore, cum ar fi moartea celulei, iar altele trec neobservate. Mutaţiile
nedetectabile sunt cele cu semnificaţie pentru populaţia generală.
Tipul celular (somatic sau germinal) la nivelul căruia se produce mutaţia are importanţă
majoră. Mutaţiile survenite în celulele somatice au consecinţe pentru individul în cauză şi nu
afectează populaţia generală. Mutaţiile în celulele germinale, afectează populaţia generală
deoarece celula purtătoare a mutaţiei joacă un rol în concepţie şi afectează generaţiile viitoare.
4.5 Repararea leziunilor ADN

Repararea ADN este un mecanism major de apărare a celulelor de influenţa unor factori
intracelulari dar şi a factorilor de mediu. Este prezent în toată lumea vie. Este un proces care
asigură „stabilitatea” celulei, diminuează riscul mutaţiilor, al erorilor de replicare, al
instabilităţii genetice şi în ultimă instanţă al morţii celulare.
Fenomenul de reparare al ADN a fost descoperit de fotobiologii care studiau mecanismele
prin care sistemele biologice supravieţuiesc leziunilor grave produse de razele ultraviolete cu
lungimea de undă de 254 µm. Ulterior aceste mecanisme de reparare au fost evidenţiate la
toate organismele vii. Cercetările cele mai aprofundate s-au făcut pe bacteria Escherichia coli.
Mecanismele de reparare a leziunilor ADN la eucariote sunt (a) repararea prin excizia bazelor
(base excision repair- BER), (b) repararea prin excizia nucleotidelor (nucleotide excision
repair-NER), (c) repararea prin recombinare (recombinational repair- RR) care poate fi
omologă (homologous repair- HR) şi prin sudarea capetelor (end joining repair- EJ) aceasta
din urmă fiind „predispusă” la erori (error prone) şi în sfârşit (d) repararea prin potrivire
greşită (missmach repair).
Repararea prin excizia nucleotidelor este mecanismul cel mai important care reface
majoritatea leziunilor mari ale ADN, cum sunt cele induse de iradierea cu radiaţii UV sau de
cisplatin. Comportă următoarele etape: recunoaşterea leziunii, incizia, degradarea,
polimerizarea şi în final legarea (sudarea capetelor ADN). Mecanismele de reparare sunt
diferite pentru regiunile genomice active (gene specific) faţă de cele inactive (bulk genome).
Unele gene sunt reparate preferenţial, există chiar şi variaţii cu privire la reparaţia codonilor
unii fiind mai bine reparaţi decât alţii (Hall 2000).
4.5.1 Defecte de reparare a leziunilor ADN

În patologia umană există boli datorate unor deficienţe de reparare a leziunilor ADN. Cea mai
cunoscută este xeroderma pigmentosum (XP), boală autosomal recesivă, caracterizată de
sensibilitate excesivă la radiaţiile solare şi un risc de aproximativ 1000 mai mare pentru
cancere cutanate (carcinoame spino/bazocelulare şi melanom). Unii pacienţi au în plus
35
simptome de degenerare neurologică. Vârsta mediană de debut a bolii este de 1-2 ani. Boala
se datorează probabil unor defecte de excizie a fragmentelor ADN alterate de radiaţia UV.
Aproximativ 20% dintre pacienţii cu XP prezintă fenomene de degenerare neurologică
progresivă. Celulele cu XP prezintă hipersensibilitate la radiaţiile UV, iar mecanismele de
reparare a leziunilor ADN sunt deficitare în diferite grade. Există 7 grupe de defecte reparare
în cadrul XP (XP-A până la XP-G), care sunt corelate cu capacitatea de supravieţuire celulară
la radiaţia UV. Genele deficiente sunt cele implicate în procesul de reparare prin excizia
nucleotidelor şi cele care controlează complexele de transcripţie (Cleaver 1995).
Sindromul Cockayne (engl. Cockayne= tărâm imaginar al beatitudinii), este o boală autosomal
recesivă, caracterizată de nanism, caşexie, retardare mintală, microcefalie, anomalii ale
retinei. Spre deosebire de XP această boală nu este asociată cu cancere cutanate determinate
de hipersensibilitatea la lumină. Celulele pacienţilor cu acest sindrom prezintă defecte de
reparare ale ADN la nivelule genelor de transcripţie (Cooper 1997).
Trichotiodistrofia (TTD) este un sindrom autosomal recesiv. Pacienţii prezintă
fotosensibilitate, retardare mintală, firul de păr este lipsit de sulf şi se despică în lungime.
Boala nu este asociată cu o incidenţă crescută a cancerului. Pe baza răspunsului celular la
radiaţia UV sunt descrise trei categorii ale bolii. Cea mai severă dintre ele prezintă anomalii
de reparare similare grupului XP-D, categoria intermediară are sensibilitate normală la UV
dar sunt prezente defectele de reparare ADN, în sfârşit ultima categorie prezintă un răspuns la
UV similar celulelor normale.
Sindromul nevilor şi cancerului bazocelular este o afecţiune autosomal dominantă care clinic
se manifestă prin prezenţa tumorilor cutanate multiple (până la 50 sau 100) la nivelul
regiunilor anatomice expuse la soare. Boala apare de obicei la pubertate şi în cursul primelor
trei decade de viaţă. Sunt asociate şi anomalii de creştere: scolioză, spina bifida, fibroame
uterine sau ovariene, mai rar meduloblastoame (Cleaver 2000).
Pe lângă aceste defecte de reparare ereditare există şi defecte dobândite un exemplu fiind
instabilitatea microsateliţilor care determină apariţia cu frecvenţă mai mare a cancerelor de
colon.
4.6 Măsurarea leziunilor ADN

Numărul leziunilor induse de iradiere la nivelul ADN este mult mai mare decât leziunile care
potenţial determină moartea celulară. O doză de iradiere care induce în medie un eveniment
letal per celulă omoară aproximativ 63%, dintre celule iar 37% supravieţuiesc (procentele sunt
derivate din statistica Poisson). Această doză se numeşte D0 şi pentru celulele normal
oxigenate de mamifere este de 1-2 Gy. Numărul aproximativ de leziuni ale ADN care sunt
detectate într-o celulă după o astfel de doză este redat în Tabelul 4-I. Numărul şi gravitatea
acestor leziuni depind de TLE, adică de densitatea de ionizare a radiaţiei studiate (Hill 1999,
Prise 1998).
Tabelul 4-I. Leziuni ADN/D0
Leziune Eveniment/D0
Leziuni baze azotate > 1000
Rupturi simple Aproximativ 1000
Rupturi duble Aproximativ 40
36
Leziunile pot fi estimate cantitativ prin izolarea ADN din celulele iradiate. În funcţie de
mărimea lor fragmentele de ADN migrează diferit în medii poroase (filtre, gel) sau în câmp
electric. Cele mai utilizate metode sunt (a) centrifugarea în gradient de zaharoză,
(b) solvare în filtru neutru (c) tehnici de sedimentare a nucleotidelor (d) electroforeză în gel şi
câmp pulsatil (e) electroforeza în gel a celulelor izolate (Tabelul 4-II).
În prezent există numeroase tehnici, majoritatea de biologie moleculară, capabile să
evidenţieze leziunile ADN produse de iradiere.
Dintre acestea hibridizarea fluorescentă in situ, FISH şi condensarea cromozomială prematură
(PCC) sunt cele mai des utilizate. Aceste metode permit măsurarea cantitativă a mono si
dublelor rupturi ale lanţului de ADN, care apar după doze de iradiere de cca. 1 Gy. Alte
metode de laborator ca electroforeza în gel şi câmp pulsant (pulsed field gel electrophoresis-
PFGE), permit separarea si estimarea cantitativă a fragmentelor de ADN rezultate din ruperea
mono sau dublu helixului. Rezultatele determinărilor efectuate cu aceste metode sugerează că
supravieţuirea celulară după iradiere este corelată atât cu leziunile ADN produse cât şi cu
nivelul de reparare a acestora. Multe dintre leziunile ADN sunt reparate complet sau parţial şi
de aceea exprimarea leziunilor ADN la nivel celular este un fenomen complex. Foarte
probabil rupturile duble nereparate sau incorect reparate sunt leziunile critice la nivelul ADN
care determină moartea celulară (Bristow 1997).
Tabelul 4-II. Metode de detectare a leziunilor ADN induse de iradiere
Test Domeniul dozei (Gy) Descriere tehnică Limite

Sedimentare în gradient SSB > 5 Gy Fragmentele mari de Sensibilitate redusă la
de glucoză DSB > 15 Gy ADN sedimentează în doze mici care sunt
proporţie mai mare relevante clinic
Solvare în filtru SSB > 1Gy (solvent Fragmentele mici de Limitat de conformaţia
alcalin), DSB > 5 Gy ADN trec mai repede ADN, ciclul celular,
(solvent neutru) prin filtre cu porozitate numărul de celule
cunoscută
Electoforeză în gel şi DSB > 2 Gy Permite identificarea Incertitudini date de
câmp pulsant DSB după modul în conformaţia ADN,
care migrează în gel multe celule în faza S
sub influenţa unui denaturează rezultatele
câmp electric
Testul cometei SSB > 1 Gy (solvent Nuclei individuali sunt Necesită sisteme de
alcalin) lizaţi. Electroforeza în analiză a imaginii,
DSB > 2 Gy (solvent gel de agar determină celulele în fază S
neutru) deplasarea ADN din denaturează rezultatele
nucleu care formează
„coada” cometei a cărei
lungime este corelată
cu leziunile ADN
Hibridizare Doze > 1 Gy Legarea unui reactiv Dificil de interpretat la
fluorescentă in situ, fluorescent poate celule care au
FISH identifica translocaţiile translocaţii înaintea
la nivelul iradierii
cromozomilor
Condensarea prematură Doze > 1 Gy O celulă iradiată în Dificil de interpretat la
a cromozomilor (PCC) interfază este fuzionată celule care au aberaţii
cu o celulă în mitoză. cromozomiale înaintea
Cromozomii celulei în iradierii
37
interfază suferă o
condensare prematură
şi astfel se poate estima
numărul leziunilor
induse de iradiere
modificat după Bristow, 1997
REZUMAT
În funcţie de severitatea lor crescândă, leziunile ADN induse de iradiere pot fi: leziuni ale
bazelor, rupturi ale unui singur lanţ, rupturi ale ambelor lanţuri şi legături încrucişate în cadrul
aceluiaşi lanţ sau între lanţuri diferite ale moleculei de ADN.
Aspectul cromozomilor diferă cu fazele mitozei. La sfârşitul profazei cromozomii se
condensează şi dispare membrana nucleară. Metafaza este dominată de formarea fusului de
diviziune şi de aşezarea cromozomilor la ecuatorul celulei cu despărţirea centromerilor.
Anafaza este caracterizată de migrarea cromozomilor de-a lungul fusului de diviziune către
polii celulei. În telofază, cromozomii aglomeraţi la polii celulei se despiralează, reapare
membrana nucleară, la fel şi nucleolii iar nucleul îşi recapătă aspectul obişnuit.
Telomerele sunt regiunile terminale ale cromozomilor, constau în secvenţe de baze de tipul
TTAGGG care se repetă în tandem de 800 până la 3000 de ori. Au rolul de a asigura
stabilitatea cromozomilor şi ataşarea lor la învelişul nuclear, împiedică interacţiunea cu alţi
cromozomi. Lungimea telomerelor scade cu vârsta reprezentând un ceas molecular al
celulelor somatice adulte.
Modificările de tipul translocaţiilor şi inversiilor, determinate de iradiere la nivelul
cromozomilor au ca şi consecinţă alterări ale informaţie genetice. Modificările în informaţia
genetică se numesc mutaţii.
Repararea leziunilor ADN este prezentă în toată lumea vie, este un proces care asigură
integritatea genomului. Defectele de reparare ale leziunilor ADN determină apariţia unor boli
cum sunt xeroderma pigmentosum, tiotrichodistrofia, sindromul Cockayne şi sindromul
nevilor şi cancerului bazocelular.
Măsurarea leziunilor ADN, se bazează pe identificarea şi măsurarea fragmentelor de ADN în
funcţie de mărimea lor şi pe metode de biologie moleculară ca hibridizarea fluorescentă in
situ- FISH.
Bibliografie
1. Bristow, R. G., Hill, R. P., Molecular and Celullar Basis of Radiotherapy, in: The Basic
Science of Oncology, Editors: Tannock, J. F., Hill, R. P., Mc Graw-Hill, N. Y., San Francisco,
1997, 295-321.
2. Clayton, J. D., Kyriacou, C. P., Reppert, S. M., Keeping time with the human genome, Nature,
2001, 409, 829-831.
3. Cleaver, E. J., Mitchell, D. L., Ultraviolet Radiation Carcinogenesis, in: Cancer Medicine, 5-th
edition, Editors: Holland & Frei, B.C. Decker Inc. Ontario, Canada, 2000, 218-228.
4. Cleaver, J. E., Kraemer, K. H., Xeroderma pigmentosum and Cockayne syndrome, in: The
metabolic and molecular bases of inherited disease, 6th ed, editors: Scriver C.R., Beaudet A.
L., Sly W. S., Valle D., McGraw-Hill, New York, 1995, 4393–4419.
38
5. Cooper, P. K., Nouspikel, T., Clarkson, S. G., Leadon, S. A., Defective Transcription Coupled
Repair of Oxidative Base Damage in Cockayne Syndrome Patients From XP Group G,
Science, 1997, 275, 990–993.
6. Futreal, A. P., Kasprzyk, A., Birney, E., Mullikin, J. C., Wooster, R., Stratton, M. R., Cancer
and Genomics, Nature, 2001, 409, 850-852
7. Hall, E, J., DNA Strand Breaks And Chromosomal Aberrations, in: Radiobiology for the
8. Hill, M. A., Radiation Damage to DNA: The Importance of Track Structure, Radiat. Meas.,
1999, 31, 15-23.
9. Israil, Michaela- Anca , Biologie moleculară, prezent şi perspective, Editura Humanitas,
Bucuresti, 2000.
10. Kanaar, R., Hoeijmakers, J. H. J., Gent, van. D. C., Molecular mechanisms of DNA double-
strand break repair, Trends Cell. Biol., 1998, 8, 483-489.
11. Latz, D., Weber, K. J., Transient DNA double-strand breakage in 4-hydroperoxyifosfamide-
treated mammalian cells in vitro does not interact with the rejoining of radiation-induced
double-strand breaks, Strahlenther. Onkol., 2002, 178, 269-274.
12. Pathak, S., Multani, A. S., Furlong, C. L., Sohn, S. H., Telomere dynamics, aneuploidy, stem
cells, and cancer, Int. Journal of Oncology, 2002, 20, 637-641.
13. Prise, K. M., Ahnstrom, G., Belli, M., Carlsson, J., Frankenberg, D., Kiefer, J., Lobrich, M.,
Michael, B. D., Nygren, J., Simone, G., Stenerlow, B., A review of DSB induction data for
varying quality radiations., Int. J. Radiat. Biol., 1998, 74, 173-184
14. Ştefănescu, D. T., Călin, D. A., Ştefănescu, F. C., Genetică Medicală: Progrese recente,
Editura tehnică, Bucuresti, 1998.
15. Travis, La Torre, Elisabeth., Basic Biologic Interactions of Radiation, in: Primer of Medical
Radiobiology, 2 nd edition, Year Book Medical Publishers Inc, Chicago, London, Boca-
Raton, 1989, 25-47.
16. Voiculeţ, N., Puiu Liliana., Biologia moleculară a celulei, Editura ALL, Bucuresti, 1997.
39
Radiobiologie generală : Răspunsul celular la iradiere
5. RĂSPUNSUL CELULAR LA IRADIERE
5.1 EFECTE CELULARE ALE IRADIERII ..............................................................................40

5.1.1 Întârzierea diviziunii.........................................................................................41
5.1.2 Moartea în interfază .........................................................................................41
5.1.3 Moartea reproductivă.......................................................................................42
5.1.4 Tipuri de leziuni induse de iradiere..................................................................42
5.1.5 Mecanisme de producere a morţii celulare ......................................................43
5.1.6 Bazele moleculare ale răspunsului celular la iradiere.....................................44
5.2 REPARAREA LEZIUNILOR CELULARE INDUSE DE IRADIERE .........................................46
5.2.1 Întârzierea diviziunii.........................................................................................46
5.2.2 Repararea leziunilor subletale .........................................................................47
5.2.3 Repararea leziunilor potenţial letale................................................................48
5.2.4 Mecanisme moleculare implicate în reparaţia celulară...................................49
5.2.5 Factori fizici care influenţează reparaţia celulară ..........................................49
5.3 CURBE DE SUPRAVIEŢUIRE CELULARĂ .......................................................................50
5.4 MODELE CARE DESCRIU RĂSPUNSUL CELULAR LA IRADIERE......................................54
5.4.1 Teoria ţintei ......................................................................................................54
5.4.2 Modelul linear pătratic.....................................................................................54
5.4.3 Modelul leziuni letale-potenţial letale ..............................................................56
5.4.4 Modelul de saturaţie a reparaţiei leziunilor.....................................................56
5.5 RADIOSENSIBILITATEA CELULARĂ INTRINSECĂ .........................................................56
5.5.1 Controlul genetic al radiosensibilităţii.............................................................57
5.5.2 Teste de radiosensibilitate (RS) ........................................................................58
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................61
Efectele celulare ale iradierii au fost observate în primii ani după utilizarea în medicină a
radiaţiilor X. Primele modele de studiu clinic ale reacţiilor celulare şi tisulare la iradiere au
fost eritemul cutanat, epilaţia, reacţiile mucoaselor. S-au enunţat diferite postulate cu privire
la răspunsul diferitelor populaţii celulare la iradiere. Tehnici pentru studiul efectelor celulare
ale iradierii s-au dezvoltat abia în anii 1920. Există multe metode de studiu ale efectelor
celulare ale iradierii atât in vitro cât şi in vivo. Culturile de celule oferă oportunitatea studierii
răspunsului celular fără influenţe legate de mediul tisular, cum sunt vascularizaţia, oxigenarea
şi alţi factori fiziologici.
Unul dintre cele mai importante studii de radiobiologie, devenit clasic, este cel al lui Puck şi
Marcus care au reuşit trasarea primei curbe de supravieţuire pentru celulele HeLa (derivate
din carcinomul epidermoid al colului uterin). Prima cultură de celule datează din 1956.
Această cultură a fost iradiată cu doze diferite şi a fost determinată capacitatea reproductivă a
celulelor. Ulterior au fost elaborate sisteme de estimare a curbelor de supravieţuire a celulelor
în vivo (Nias 2000).
5.1 Efecte celulare ale iradierii
Celulele iradiate pot să reacţioneze în una din următoarele modalităţi:
i. Diviziunea celulară poate fi întârziată (întârziere mitotică)
ii. Celula iradiată poate să moară înainte de diviziune, în interfază (moartea în
interfază)
40
iii. Celula iradiată poate să moară cu ocazia mitozei (moarte reproductivă)

Întârzierea mitozei poate să survină indiferent dacă celula a fost lezată letal sau nu. Moartea în
interfază şi cea reproductivă apar doar la celulele lezate letal.
5.1.1 Întârzierea diviziunii
Acest tip de răspuns celular la iradiere vizează mitoza. Într-o populaţie celulară asincronă o
anumită proporţie de celule sunt în orice moment în diviziune. Raportul dintre celulele în
diviziune la un anumit moment şi numărul total de celule se numeşte index mitotic. Indexul
mitotic rămâne relativ constant deoarece unele celule termină mitoza iar altele intră în
profază.
Iradierea perturbă indexul mitotic prin oprirea în G2 a celulelor care sunt imediat înaintea
diviziunii celulare. Indexul mitotic scade pentru o perioadă de timp deoarece o parte dintre
celule sunt împiedicate să intre în mitoză la timpul potrivit. Dacă doza de iradiere este
suficient de mică, atunci celulele compensează această întârziere prin intrarea unui număr mai
mare de celule în mitoză, fenomen care se numeşte exces mitotic. Două tipuri de populaţii
celulare participă la acest fenomen: celulele care progresează normal spre mitoză şi care nu au
fost întârziate de iradiere şi cele care au fost întârziate de iradiere dar revin la o stare de
„normalitate”. Excesul mitotic reflectă capacitatea celulelor de a compensa blocarea în ciclul
celular indusă de iradiere, proces care este reversibil.
Scăderea indicelui mitotic şi durata întârzierii sunt dependente de doză. La doze mici durata
întârzierii şi diminuarea indexului mitotic sunt de amplitudine mai mică decât la doze mari.
Întârzierea mitotică survine cu precădere în anumite faze ale ciclului celular: în G2 şi la
începutul fazei de sinteză a ADN.
În esenţă iradierea acţionează ca un agent sincronizator prin afectarea selectivă a celulelor
care sunt în fazele mai sus menţionate şi determină întârzierea progresiei lor spre mitoză.
5.1.2 Moartea în interfază

Reprezintă un alt tip de răspuns la iradiere care constă în moartea celulei înainte de intrarea în
mitoză. Se mai numeşte moarte nemitotică. Moartea în interfază apare cu precădere la celulele
care nu se divid şi au durată de viaţă lungă (celulele nervoase mature), la celulele care se divid
rapid (celulele stem din măduva hematogenă) dar şi la celulele neoplazice.
Doza de iradiere care determină moartea în interfază este dependentă de tipul celular:
limfocitele mor la doze de 0,50 Gy, spermatogoniile de şoarece la 0,25 Gy iar celulele
parotidiene la 9 Gy. Relaţia dintre doză şi moartea în interfază pentru diferite tipuri celulare
nu este deplin elucidată, dar ca regulă generală celulele cu diviziune rapidă, nediferenţiate
(radiosensibile) mor la doze mai mici decât celulele care nu se divid (radiorezistente).
Excepţie notabilă de la această regulă sunt limfocitele mature care mor în interfază la doze
neobişnuit de mici.
Morfologic, moartea în interfază nu este un proces degenerativ ca şi necroza celulară în care
celule se dezintegrează în întregime, deşi în ambele cazuri nucleul se fragmentează. În cazul
morţii în interfază, ADN-ul celular se dezintegrează în fragmente, cromatina se condensează
dar organitele celulare rămân intacte. Ulterior fragmentele celulare sunt eliminate prin
fagocitoză.
Moartea în interfază nu este un fenomen specific iradierii, el apare spontan atât în ţesuturile
sănătoase cât şi în cele bolnave. Se mai numeşte apoptoză şi este o moarte celulară
programată. Acest tip de moarte celulară nu este legat de mitoză. Reacţia inflamatorie nu este
41
prezentă ca şi în cazul necrozei. Apoptoza contribuie la homeostazia tisulară în timpul

creşterii şi dezvoltării embrionare. Pe parcursul vieţii adulte, este mecanismul prin care sunt
îndepărtate celulele care au acumulat o cantitate prea mare de leziuni ireparabile ale ADN.
Fără a fi specifică, apoptoza este unul din principalele mecanisme prin care iradierea şi
chimioterapia determină moartea celulelor (D’Amico 1995, Weber 2002).
5.1.3 Moartea reproductivă
Reprezintă pierderea capacităţii celulei de a susţine diviziuni repetate după iradiere. Conform
acestei definiţii o celulă care nu poate da naştere unui număr suficient de mare de descendenţi
este reproductiv moartă, chiar dacă „tehnic” (metabolic) mai funcţionează. Capacitatea de
diviziune celulară este strâns legată de leziunile ADN; dacă se acceptă că ţintele critice sunt
localizate la nivelul cromozomilor atunci leziuni produse la nivelul acestora sunt responsabile
de moartea celulară. Multe dintre aceste leziuni pot fi şi sunt de obicei sunt reparate. Dacă
aceasta nu se întâmplă atunci după câteva diviziuni celula moare. Corelaţia doză de iradiere-
răspuns celular este prezentată în Tabelul 5-I.
Tabelul 5-I. Răspunsul celular vs. doza de iradiere
TIP MODIFICĂRI DOZĂ MECANISM

Moarte în interfază Arhitectura normală a Mare pentru Posibil biochimic
nucleului dispare majoritatea celulelor,
excepţie limfocitele
Întârzierea diviziunii Scăderea indexului Apare la celule în Sinteza ADN
mitotic, mitoza diviziune, fenomen afectată, lipsa
întârziată dependent de doză sintezei unor proteine
Moartea reproductivă Pierderea integrităţii Apare la celulele care Leziuni ale ADN
reproductive, celulele se divid, doze mari genomic
nu pot susţine afectează mai multe
diviziuni repetate celule
5.1.4 Tipuri de leziuni induse de iradiere

Se consideră că exprimarea capacităţii proliferative reflectă normalitatea tuturor sistemelor şi
funcţiilor celulare. De aceea tipurile de leziuni celulare se raportează la proliferarea celulară.
Leziunile neletale definesc situaţia în care unele dintre celulele unei populaţii iradiate rămân
viabile, proliferează, dar prezintă mutaţii care sunt transmise descendenţilor. Chiar dacă
proliferarea celulelor nu este suspendată survin modificări ale ratei de proliferare a acestor
celule. Identificarea acestor leziuni este posibilă prin analiza dimensiunilor coloniilor celulare.
Iradierea determină o instabilitate genomică care poate fi implicată în apariţia cancerelor
radioinduse (Little 1998).
Leziunile subletale (LS) se manifestă cu precădere în domeniul dozelor mici, după trecerea a
circa ½- 1 oră de la iradiere. Sunt acele leziuni care în condiţii normale sunt reparate în câteva
ore de la iradiere. După trecerea acestei perioade de timp celulele iradiate care repară leziunile
induse de iradiere, redobândesc toate caracteristicile dinaintea iradierii. Reparaţia nu se
produce şi leziunile subletale se cumulează dacă după prima fracţiune de iradiere survine o
altă fracţiune care determină apariţia de noi leziuni. Acest tip de leziuni pot fi deduse prin
trasarea curbelor de supravieţuire pentru o doza unică sau pentru administrarea aceleiaşi doze
în mai multe fracţiuni. Pentru a produce acelaşi nivel al morţii celulare administrarea
fracţionată necesită o doză mai mare (van der Aardveg 1996).
42
Leziunile potenţial letale (LPL) devin evidente doar cu ocazia mitozei. Celulele care au
suferit leziuni ce nu au putut fi reparate în intervalul dintre iradiere şi mitoza următoare mor.
Semnificaţia acestui fenomen este că celulele care nu sunt active mitotic (din cauze
metabolice sau datorită unui deficit de factori nutritivi) pot fi mai puţin sensibile la acţiunea
iradierii. Din contră, prezenţa unor factori care inhibă reparaţia acestor leziuni (chimioterapie,
hipertermie) determină o potenţare a distrugerii celulare. LPL reprezintă componenta
leziunilor celulare induse de iradiere care poate fi modificată prin condiţiile de micromediu de
după iradiere.
Leziunile letale sunt ireversibile şi prin definiţie determină irevocabil moartea celulei.
Trebuie subliniat că toate aceste definiţii reprezintă simpli termeni operativi, deoarece
mecanismele de reparare a leziunilor şi cele ale radiorezistenţei celulelor mamifere nu sunt pe
deplin cunoscute.
5.1.5 Mecanisme de producere a morţii celulare
Cele mai multe argumente susţin ideea că ADN este ţinta predilectă a leziunilor produse de
iradiere. Experimente de iradiere cu microfascicule care permit iradierea separată a nucleului
celular şi respectiv a citoplasmei au demonstrat radiosensibilitatea mai pronunţată a nucleului.
Administrarea unor doze de peste 250 Gy la nivelul citoplasmei nu determină efecte asupra
capacităţii proliferative celulare. În schimb doza medie letală este de numai 1,5 Gy când este
iradiat nucleul celulei. Nucleul este deci de circa 100 de ori mai radiosensibil decât
citoplasma.
Experimentele efectuate cu timidină tritiată comparativ cu iradierea cu apă tritiată (care
conţine un atom de hidrogen H3) arată aceeaşi diferenţă de radiosensibilitate între nucleu şi
citoplasmă. Timidina tritiată este încorporată selectiv la nivelul nucleului în timp ce apa
tritiată se distribuie uniform la nivelul citoplasmei. Dozele de iradiere necesare pentru
producerea aceloraşi leziuni celulare sunt de peste 100 de ori mai mari la nivelul citoplasmei
decât la nivelul nucleului.
Apoptoza vs. alte tipuri de moarte celulară
Apoptoza este unul dintre mecanismele principale prin care iradierea şi alţi agenţi care produc
leziuni la nivelul ADN determină moartea celulară. Ea, nu este singurul mecanism şi nici cel
dominant în toate situaţiile. Există studii care arată că radiosensibilitatea unei populaţii
celulare nu poate fi „prezisă” doar prin estimarea celulelor care mor prin apoptoză.
Un exemplu de moarte programată distinctă de apoptoză este moartea mitotică a celulelor care
nu au completat citokineza şi reintră în interfază. Citokineza constă dintr-un complex de
modificări citoplasmatice care se petrec în afara nucleului în timpul diviziunii celulei. Este un
mecanism diferit în care cromozomii mitotici sunt autolizaţi fapt care contrastează cu
apoptoza clasică unde celulele apoptotice sunt recunoscute şi distruse de către macrofage
(Rosen 2000).
Aceste date concordă cu cele ale radiobiologiei clasice. Cele mai multe tipuri de celule
sterilizate prin iradiere nu mor imediat sau foarte curând după iradiere. Cel mai adesea
celulele care urmează să moară nu pot fi deosebite de cele care vor supravieţui una sau mai
multe generaţii după iradiere. Descendenţii primelor încep să moară adesea pe parcursul unor
mitoze prelungite care in final determină moartea întregii clone. Această moarte întârziată este
caracteristică radiaţiilor ionizante şi unor substanţe „radiomimetice” care produc leziuni
similare ale ADN (Rosen 2000, Radford 2002).
43
5.1.6 Bazele moleculare ale răspunsului celular la iradiere

Dogma clasică a biologiei moleculare susţine că informaţia este preluată de la nivelul ADN de
către ARN mesager (mARN) şi transmisă la nivelul ribozomilor unde are loc sinteza de
proteine. Sinteza acestora se face prin asamblarea aminoacizilor de către ARN de transfer
(tARN) de-a lungul matricei reprezentate de mARN.
Utilizarea selectivă a unor aminoacizi marcaţi radioactiv a permis determinarea
radiosensibilităţii relative a moleculelor principale cum sunt ADN, ARN şi unele proteine.
Practic sunt marcaţi aminoacizi a căror încorporare este specifică: timidina în ADN, uridina în
ARN, iar glicina şi serina în proteine. S-a stabilit astfel că radiosensibilitatea este
descrescătoare în următoarea ordine: ADN, mARN, rARN, tARN, proteine şi alte
macromolecule.
Corelaţia între leziunile intracelulare ale ADN şi răspunsul celular la iradiere (leziuni letale,
moarte reproductivă etc.) este problema fundamentală a radiobiologiei moleculare.
Radiosensibilitatea celulelor este variabilă, dar celulele mamifere sunt în mod particular
radiosensibile. În condiţii de oxigenare normală cele mai multe celulele dintr-o suspensie sunt
sterilizate cu doze de numai câţiva Gy. Deoarece ADN are o structură complexă şi este
prezent în cantităţi limitate leziunile acestuia sunt responsabile de moartea celulară. Alte
macromolecule pot să aibă un rol important în economia celulei dar multe dintre acestea sunt
prezente la mai multe nivele în organizarea celulei şi de aceea rolul lor în moartea celulară
este mai mic.
5.1.6.1 Controlul apoptozei

Înţelegerea controlului genetic al apoptozei la celulele mamifere a fost posibilă prin studiul
genelor morţii celulare (cell death- CED genes) la un nematod numit Caenorhabditis elegans.
Trei gene din acest grup sunt cele mai importante (omoloagele umane sunt specificate în
paranteză): CED-9 (Bcl-2), CED-4 (Apaf-1), şi CED-3 (caspaza-3). Bcl-2 este o proteină de
la nivelul membranei externe mitocondriale care blochează apoptoza prin legarea de Apaf-1
prevenind astfel eliberarea citocromului C mitocondrial. Factorii activatori ai apoptozei (Apaf
1-3) identificaţi recent, mediază activarea procaspazelor în enzime active. Gena p53 are şi ea
rol de declanşare a apoptozei.
Cascada apoptotică constă în activarea unei enzime (flipaza) care determină translocarea
fosfatidilserinei de pe faţa internă pe cea externă a membranei celulare. Fosfatidilserina de la
suprafaţa celulei este recunoscută de anexinele de la suprafaţa macrofagelor, rezultatul fiind
eliminarea celulelor apoptotice prin fagocitoză fără iniţierea unei reacţii inflamatorii (Meyn
1996, Shinomiya 2001).
5.1.6.2 Leziunile ADN şi activarea căilor de semnalizare specifice

Genele ATM
Înţelegerea mecanismelor prin care leziunile ADN induse de iradiere sunt semnalizate la nivel
celular a fost posibilă prin identificarea unor gene la nivelul unor organisme inferioare
(micete) a căror mutaţii sunt corelate cu o radiosensibilitate crescută. Aceste gene codifică
protein-kinaze care fiind activate de leziunile ADN determină în ultimă instanţă oprirea
ciclului celular şi transcripţia genelor care repară ADN-ul).
O astfel de genă în celulele umane este gena susceptibilităţii pentru ataxie-telangiectazie
(ATM/AT-mutantă) localizată pe cromozomul 11q22-23. Această genă retransmite informaţia
de la nivelul ADN lezat de iradiere la gena supresoare p53. Celulele cărora le lipseşte ATM
au defecte în inducţia p53 de către iradiere (Matsuoka 1998).
44
Răspunsul celular la leziunile ADN mediat de p53

Mecanismele prin care celula „sesizează” leziunile de tip SSB şi DSB la nivelul ADN nu sunt
pe deplin elucidate. Deşi senzorul proximal al acestui proces nu este cunoscut, evenimentele
ulterioare sunt reprezentate de asocierea p53, unele protein-kinaze (c-Abl, şi ATM) şi capătul
lezat al ADN (Jackson 2002). Rezultatul este activarea p53 urmată de generarea unui semnal
nuclear care determină o succesiune de răspunsuri biochimice la nivel celular. Consecinţa
finală este angajarea celulei fie pe calea apoptozei fie pe calea supravieţuirii cu reparaţia
leziunilor. Factorii care decid „soarta” celulei includ tipul şi mărimea leziunilor, factori
genetici şi contextul celular (factori de mediu).
Proteina p53 este o fosfoproteină cu 393 de aminoacizi. Conţine domenii distincte care
mediază activarea transcripţiei, legarea specifică a secvenţelor de ADN, recunoaşterea
leziunilor ADN, activarea moleculei p53 şi interacţiuni proteină-proteină (ex. oligomerizări şi
legarea de factorii de transcripţie a proteinelor de reparaţie a ADN). Activarea p53
consecutivă iradierii determină: (a) acumularea acesteia mai ales datorită creşterii timpului ei
de înjumătăţire şi (b) legarea ei de secvenţe specifice ale ADN la nivelul regiunilor
regulatoare ale anumitor gene, cu consecinţa activării transcripţiei (Offer 2002).
Punctele de control în ciclul celular
Iradierea poate determina oprirea celulelor sau întârzierea lor în fazele G1, S şi G2 ale ciclului
celular.
Există mecanisme care permit oprirea celulelor cu ADN lezat în faze ale ciclului celular în
care leziunile pot fi limitate sau reparate. Acestea sunt cunoscute ca puncte de control ale
ADN în ciclul celular (cell-cycle checkpoints). Punctele de control sunt determinanţi majori ai
răspunsului celular la agenţii care lezează ADN, cum sunt iradierea şi chimioterapia.
Pierderea punctului de control al ADN din G2 determină o radiosensibilitate şi o
chimiosensibilitate crescută a celulelor de limfom si carcinom.
Administrarea unor substanţe care inhibă punctul de control din G2, cum sunt pentoxifilina şi
UNC-01 (7-hidroxi-staurosporina), determină o creştere de 1,8-2,8 ori a sensibilităţii la
radiaţii gama a celulelor respective.
Supraexprimarea Bcr-Abl kinazei conferă rezistenţă la apoptoză cu creşterea consecutivă a
radiorezistenţei celulelor de limfom. Punctul de control din G2 poate fi activat la doze mici de
iradiere (<100cGy).
Împiedicarea apoptozei pare să aibă un rol semnificativ în rezistenţa la iradiere şi la
chimioterapie a tumorilor. Aceasta poate să explice în parte motivul pentru care eşecurile la
aceste tratamente apar adesea împreună. Gena p53 induce apoptoza printr-un mecanism care
implică reglarea transcripţiei genelor răspunzătoare de codificarea proteinelor regulatoare ale
apoptozei. Probabil cel mai important dintre aceste mecanisme este supraexprimarea proteinei
proapoptotice Bax şi subexprimarea partenerului antiapoptotic Bcl/2 (Reed 1995).
Mutaţii ale genelor BRCA 1/2 ca şi cele ale genei p53 determină o „toleranţă” mai mare a
celulei la anumite tipuri de leziuni ale ADN, permiţând astfel supravieţuirea unor celule cu
genom defect. Aceasta are consecinţe importante în carcinogeneză şi progresia tumorală. De
asemenea mutaţiile BRCA 1/2, conferă celulelor tumorale o sensibilitate anormală la radiaţii
şi citostatice, dar nu se ştie dacă şi ţesuturile normale ale acestor indivizi au o sensibilitate
anormală la iradiere sau chimioterapie.
45
5.1.6.3 Căile de semnalizare citokine/factori de creştere

Numeroşi factori de creştere şi citokine prezenţi în micromediul celulelor pot să inhibe
apoptoza cu consecinţa creşterii supravieţuirii celulare şi scăderii radiosensibilităţii.
Factorul de creştere insulin-like-1 (insulin like growth factor-1 IGF) este cel mai bine studiat.
Receptorul IGF activat, determină transducţia unui semnal apoptotic. Această cale presupune
activarea c-Act (proteinkinaza B), care este o proteină de semnalizare cu acţiune de sinteză a
PI3 kinazei. Inhibiţia apoptozei indusă de c-Myc pare să implice PI3 kinaza şi c-Act.
Interleukina-1 (IL-1) este un mediator multifuncţional al răspunsului biologic implicat în
leziunile determinate de iradiere, în infecţii şi imunitate. IL-1, IL-6 şi factorul de necroză
tumorală (tumor necrosis factor TNF) sunt mediatorii cei mai importanţi ai fazei acute a
inflamaţiei. IL-1 poate bloca sau accentua apoptoza la tipuri diverse de celule normale şi/sau
tumorale pe calea unor semnale ale receptorilor activaţi ai IL-1. Tipul de răspuns depinde de
tipul celular şi de condiţiile de micromediu, în mod special de hipoxie.
Factorul de necroză tumorală- alfa (tumor necrosis factor alfa, TNF-alfa) induce apoptoza
printr-o succesiune de reacţii proteină-proteină care au ca rezultat activarea caspazelor.
Această activitate a TNF- alfa contrastează cu activitatea sistemică de radioprotecţie care este
datorată, cel puţin în parte, inducerii exprimării altor citokine cum sunt IL-1 şi IL-6.
Aceste observaţii constituie premisele pentru testarea unor tratamente noi cu scopul de a
radiosensibiliza selectiv celulele tumorale. Este injectat intratumoral un vector adenoviral care
conţine gena TNF-alfa sub controlul secvenţelor Egr-1 ale unui promotor inductibil prin
iradiere. Xenogrefe de carcinom spinocelular tratate cu complexul TNF-alfa-Egr prezintă un
răspuns crescut la iradiere fără o creştere a leziunilor la nivelul ţesuturilor sănătoase.
Alţi factori de creştere cum sunt factorul de creştere al endoteliului vascular (vascular
endothelial growth factor VEGF) şi factorul de creştere al fibroblaştilor (basic fibroblast
growth factor- bFGF) protejează celulele endoteliale de apoptoză. Aceşti factori de creştere
sunt ţinte potenţiale pentru tratamentele care inhibă angiogeneza.
Protein kinazele activate de factori mitogeni (Mitogen Activated Protein Kinases- MAPKs)
sunt activate ca răspuns la stimuli ai mitozei: factori de stres legaţi de micromediu, sau agenţi
pro-apoptotici cum sunt radiaţiile ionizante (Rosen 2000).
5.2 Repararea leziunilor celulare induse de iradiere
Repararea se poate lua în considerare doar pentru cele trei tipuri de leziuni cu efect temporar
asupra celulelor iradiate: întârzierea diviziunii, leziunile subletale şi leziunile potenţial letale.
Acestea sunt leziunile care reparate pot determina restaurarea viabilităţii normale a celulelor.
Repararea leziunilor celulare după iradiere explică creşterea toleranţei la iradiere a ţesuturilor
dacă doza totală este fracţionată. Cu alte cuvinte fracţionarea dozei permite administrarea
unor doze totale mai mari.
5.2.1 Întârzierea diviziunii
Este dependentă de doza de iradiere şi de faza ciclului celular în care se află celula în
momentul iradierii. În medie întârzierea este de 1 min pentru fiecare cGy administrat. Există
variaţii în funcţie de faza ciclului celular: la mijlocul fazei G1 întârzierea este de numai 0,4
min/cGy, creşte pe măsură ce celula avansează spre faza S, şi atinge un maximum de 1,4
min/cGy în faza G2.
Semnificaţia probabilă a întârzierii diviziunii este de a permite celulelor reparaţia leziunilor
ADN înainte de intrarea ireversibilă în mitoză. Este posibilă astfel atât repararea ADN cât şi
46
reînceperea ciclului celular sau îndepărtarea prin moarte celulară a celulelor care nu au putut
fi reparate. În acest proces sunt implicate p53 şi ciclinele.
5.2.2 Repararea leziunilor subletale
Repararea leziunilor subletale (RLS) este demonstrată experimental de observaţia că doza de
iradiere necesară pentru producerea aceluiaşi efect biologic este mai mare dacă este divizată
în două fracţiuni (split dose experiment).
Încă în anii şaizeci Elkind (citat Hall 2000) a efectuat un experiment „split dose” pe culturi de
celule de hamster chinez. O doză de 15,58 Gy a produs o fracţie de supravieţuire celulară (FS)
de 0,005. Dacă doza totală a fost divizată în două fracţiuni administrate la un interval de 30 de
minute, FS a fost semnificativ mai mare decât pentru doza unică. Pe măsură ce intervalul
dintre fracţiuni creşte şi FS creşte. La 2 ore atinge un platou corespunzător unei FS de 0,02
ceea ce reprezintă de patru ori mai multe celule supravieţuitoare decât în cazul administrării
dozei unice. Este ca şi cum celulele ar pierde gradat cu timpul „memoria” primei doze de
iradiere. Fenomenul este cunoscut în literatură ca „Elkind recovery” (Daşu 2000).
În experimentul de mai sus culturile de celule au fost menţinute la 240 C în intervalul dintre
cele două fracţiuni pentru împiedica a progresia celulelor în ciclul celular.
În practică lucrurile sunt mai complicate deoarece într-o populaţie celulară celulele nu sunt
sincronizate şi au radiosensibilitate diferită.
Expunerea unei populaţii asincrone de celule la o doză mare de iradiere determină cu
precădere moartea celulelor aflate în fazele radiosensibile. Celulele supravieţuitoare au
tendinţa de a fi parţial sincronizate.
Cele mai multe celule de hamster care supravieţuiesc primei doze de iradiere sunt în faza S.
Dacă a doua fracţiune de iradiere este administrată după 6 ore, această cohortă de celule
progresează în ciclul celular şi ajung în faza G2/M care este o fază radiosensibilă. Dacă
creşterea radiosensibilităţii consecutivă progresiunii de la faza S la G2/M este mai mare decât
reparaţia leziunilor subletale, FS scade pronunţat. În caz contrar populaţia celulară creşte ca
urmare a diviziunii celulare.
Acest experiment efectuat „in vitro” ilustrează trei dintre cei patru „R” ai radiobiologiei:
reparaţia, resincronizarea şi repopularea. Reoxigenarea este al patrulea „R” dar care nu se
manifestă la nivelul culturilor de celule şi va fi discutat ulterior.
RLS a fost demonstrată în aproape toate sistemele experimentale a căror „end-point” este
cantitativ. În general există o corelaţie bună între reparaţia leziunilor subletale şi lărgimea
umărului curbei de supravieţuire care în esenţă reflectă acumularea şi reparaţia acestor leziuni.
Unele celule mamifere sunt caracterizate de curbe de supravieţuire cu umăr larg, fapt care
reflectă o capacitate mare de reparare a leziunilor subletale. Celulele caracterizate de curbe de
supravieţuire cu umăr mic au o capacitate limitată de reparare a leziunilor subletale. În
termenii modelului linear pătratic (LP) un umăr larg corespunde unui raport α/β mic.
Mecanismele de producere ale reparaţiei leziunilor subletale sunt diferite. Trebuie subliniat
faptul că termenul de RLS nu descrie un mecanism anume ci este doar un termen „operativ”
care reflectă capacitatea de reparare a leziunilor celular în intervalul dintre fracţiuni.
Rupturile ambelor lanţuri ale ADN (double-strand breaks- DSB) au un potenţial letal mai
mare decât ruptura unui singur lanţ (single-strand breaks- SSB). În cazul acestora din urmă
reparaţia este mai simplă deoarece o ruptură a lanţului de ADN care are capetele „curate”
poate fi rapid sudată de ADN-ligaze iar apoi regiunea respectivă este readusă la starea iniţială
folosind ca matriţă informaţia de pe lanţul complementar rămas intact.
47
Leziunile DSB sunt mai greu reparate şi chiar atunci când sistemele de reparaţie funcţionează
eficient există un potenţial crescut de acumulare a mutaţiilor. Cel mai frecvent apar aberaţii
cromozomiale de tipul cromozomilor dicentrici şi inelari. Dacă doza de iradiere este divizată
în două fracţiuni separate de un interval de timp suficient, unele DSB produse de prima
fracţiune sunt reparate înainte să survină a doua fracţiune.
Leziunile produse la nivelul a doi cromozomi trebuie să interacţioneze pentru a produce o
astfel de leziune letală. Există două posibilităţi de lezare a celor doi cromozomi: (a) ambii
cromozomi pot fi lezaţi de o singură particulă (single-track damage) sau (b) două particule
separate lezează fiecare câte un cromozom (double-track damage). În prima situaţie leziunile
sunt aceleaşi indiferent dacă doza de iradiere este administrată în una sau mai multe fracţiuni
deoarece rupturile interacţionează pentru a forma un cromozom dicentric, fără ca fenomenele
de reparaţie să intervină. Dacă însă cele două fracţiuni sunt separate de un interval de timp
oarecare, rupturile determinate de prima fracţiune pot fi reparate înainte de administrarea celei
de-a doua fracţiuni.
Figura 5-1. Corelaţie între leziunile cromozomiale şi

supravieţuirea celulară. (modificat după Hall 2000).
Consecinţa este că sunt mai puţine interacţiuni între cromozomii lezaţi şi vor supravieţui mai
multe celule. (Figura 5-1). Schematic, reparaţia leziunilor subletale constă în reparaţia
rupturilor duble ale moleculei de ADN (DSB), înainte ca interacţiunile între cromozomii
afectaţi să se producă şi leziunile letale să se instaleze.
5.2.3 Repararea leziunilor potenţial letale
După iradiere condiţiile de micromediu pot să influenţeze proporţia de celule supravieţuitoare
prin exprimarea sau reparaţia leziunilor potenţial letale.
Leziunile potenţial letale (LPL) apar la nivelul unor ţesuturi care nu sunt activ proliferative.
Acestea sunt ţesuturi cu o fracţie de creştere mică (multe tumori dar şi unele ţesuturi
normale). Repararea leziunilor potenţial letale (RLPL) a fost demonstrată în culturi celulare
cărora li s-a permis creşterea până în faza de platou unde proliferarea celulară încetează. Dacă
celule sunt lăsate în această fază fără ca mediul de cultură să fie schimbat supravieţuirea
celulară este mai mare. Explicaţia este aceea că odată cu schimbarea mediului celulele reîncep
proliferarea iar RLPL nu mai are loc. Altfel spus, condiţiile suboptimale de mediu opresc
mitoza şi permit repararea cromozomilor lezaţi de iradiere. RLPL este un fenomen dependent
de doză: pe măsură ce creşte doza creşte şi amplitudinea RLPL. Spre deosebire de aceasta
RLS nu este dependentă de doză.
48
Relevanţa RLPL pentru radioterapia clinică este discutabilă. Fenomenul a fost demonstrat pe
modele de tumori transplantabile la animale şi foarte probabil există şi la om. Este posibil ca
radiorezistenţa unor tipuri tumorale să fie corelată cu o capacitate mai mare de RLPL.
5.2.4 Mecanisme moleculare implicate în reparaţia celulară
Studii de biologie moleculară efectuate pe celule cu radiosensibilitatea modificată s-au
concentrat asupra identificării unor gene implicate în reparaţia ADN. Prima genă de reparaţie
care a putut fi clonată este XRCC1. Această genă este responsabilă de producerea unei
proteine implicate în reparaţia SSB.
Leziunile cu potenţialul genotoxic cel mai mare sunt însă cele care interesează ambele lanţuri
ale moleculei de ADN (leziuni DSB). Există cel puţin două căi de reparare ale DSB, care
constau în acţiunea coordonată şi secvenţială a unor enzime care acţionează asupra unei
rupturi ADN.
Prima cale este recombinarea omologă (homologous recombination), care necesită prezenţa şi
identificarea unor regiuni extinse ale ADN care să fie omologe intacte. Sursa acestor porţiuni
intacte de ADN sunt fie cromatida soră (sister chromatid) disponibilă în faza G2 după
duplicarea cromozomilor, fie cromozomul omolog în G1 înainte de duplicarea lui. Procesul
este dificil deoarece necesită identificarea porţiunii omologe de ADN, sarcină adesea cu
rezultate incerte. Secvenţa evenimentelor include procesarea capetelor rupte de către o
nuclează, căutarea porţiunii omologe, schimbul de lanţ ADN lezat cu unul integru şi sinteza
ADN nou pentru a restaura informaţia iniţială. Două proteine intervin în acest tip de reparaţie
şi sunt codificate de genele BRCA-1 şi BRCA-2 (Nieuwenhuis 2002).
Cealaltă modalitate de reparare a DSB este sudarea neomologă a capetelor lezate ale ADN
(nonhomologous end-joining) care nu are nevoie de secvenţa omologă intactă. Pentru acest tip
de reparaţie este esenţială o proteină, Ku80, care în asociere cu o nuclează se ataşează de
capetele rupte ale ADN determinând o „aliniere” a acestora în vederea „sudării” lor. Ulterior
este activat un complex format din ADN şi o protein kinază (compexul ADN-PK) care
fosforilează unele proteine iar în final leziunea este reparată (Coleman 1996).
În acest proces de reparare este posibilă apariţia defectelor sub forma translocaţiilor, adesea
asociate cu diferite cancere. Asemenea exemple sunt: limfomul Burkitt, leucemia mieloidă
cronică (prezenţa cromozomului Philedelphia atestă această eroare), leucemia cu celule B.
5.2.5 Factori fizici care influenţează reparaţia celulară
Înainte de a descrie factorii care pot modifica reparaţia celulară după iradiere este utilă
definirea timpului de semireparaţie. Half-time of recovery- T ½ (timpul de semi-reparaţie, prin
analogie cu timpul de înjumătăţire al izotopilor radioactivi) este intervalul de timp după care
sunt reparate jumătate din leziuni. Cu ajutorul tehnicilor de măsurare a leziunilor ADN s-a
estimat T ½ pentru repararea DSB după o doză unică de 25 Gy la 10-12 min. şi 15-20 min.
după 50Gy.
Calitatea radiaţiei
Reparaţia leziunilor este mai puţin eficace pentru radiaţiile cu TLE mare cum sunt neutronii.
Pentru acest tip de radiaţii efectul fracţionării dozei este mai puţin semnificativ ceea ce susţine
ipoteza că repararea leziunilor subletale este mai puţin intensă decât pentru fotoni.
Debitul dozei
În cazul radiaţiilor x şi γ debitul este determinantul major al efectului biologic pentru o
anumită doză administrată. Ca regulă generală, reparaţia leziunilor subletale este mai eficace
la debite mici ale dozei. Dacă debitul este redus de la 1 Gy/min. la 0,3Gy/oră (100 rad/min. la
49
30 rad/oră) există o reducere a morţii celulare deoarece reparaţia leziunilor subletale apare
chiar în timpul iradierii. Pe măsură ce debitul dozei scade panta curbei de supravieţuire este
mai puţin abruptă iar umărul tinde să dispară.
Pentru celulele HeLa a fost descris un efect invers al debitului dozei. La un debit de 1,54
Gy/oră, celulele sunt blocate în diferite faze ale ciclului celular. Dacă debitul scade în
continuare celulele progresează în ciclul celular şi sunt „arestate” în G2. Relaţia între
repararea leziunilor şi debitul dozei are semnificaţie mai ales în brahiterapie.
5.3 Curbe de supravieţuire celulară
Curbele de supravieţuire celulară (CSV) descriu relaţia între doza de iradiere şi proporţia de
celule care supravieţuiesc acesteia. Noţiunea de supravieţuire celulară este diferită pentru
celulele proliferative faţă de cele mature, funcţionale. Pentru primele supravieţuirea înseamnă
păstrarea integrităţii reproductive necesară proliferării, iar pentru a doua grupă de celule
supravieţuirea înseamnă păstrarea funcţiei specifice. În mod complementar moartea celulară
pentru prima categorie de celule poate fi definită ca pierderea capacităţii de proliferare iar
pentru celulele funcţionale moartea este reprezentată de pierderea funcţiei specifice. Dozele
medii care determină pierderea capacităţii de proliferare sunt pentru majoritatea celulelor de
circa 2 Gy. Pentru distrugerea funcţiilor celulare în sistemele neproliferative sunt necesare
doze mult mai mari de aproximativ 100 Gy.
Curbele de supravieţuire pot fi efectuate pe culturi de celule in vitro sau pe ţesuturi in vivo.
Capacitatea unei singure celule de a forma o colonie este o măsură suficientă a integrităţi ei
reproductive. În general sunt utilizate linii celulare stabilizate dar şi explante tisulare din care
se pot efectua culturi celulare de durată scurtă (vezi capitolul 10).
Curba de supravieţuire este reprezentarea grafică a fracţiei de celule supravieţuitoare (pe
ordonată- axa y) în funcţie de doza de iradiere administrată (pe abscisă- axa x). Pentru
înţelegea relaţiei între moartea celulei şi doza de iradiere este importantă conştientizarea
naturii aleatorii a depozitării energiei radiante la nivel celular. Unele celule vor primi mai
mult de o lovitură, unele vor fi lovite doar o singură dată iar altele nu vor fi lovite deloc.
Astfel dacă fiecare celulă dintr-o populaţie necesită o lovitură pentru a fi omorâtă pentru un
anumit increment al dozei, proporţia de celule care mor va fi aceeaşi dar numărul lor absolut
va fi diferit
Tabelul 5-II arată natura exponenţială a răspunsului celular la iradiere în funcţie de doză:
aceeaşi doză de 5 Gy omoară întotdeauna aceeaşi proporţie de 50% dintre celule, dar numărul
absolut de celule omorâte este diferit (Travis 1989).
Tabelul 5-II. Relaţia supravieţuire celulară vs. doză
Număr Doza/fracţiune Doza cumulată Proporţia (%) de Nr. absolut

iniţial de (Gy) (Gy) celule distruse de celule
celule distruse
100.000 5 5 50 50.000
50.000 5 10 50 25.000
25.000 5 15 50 12.500
12.500 5 20 50 6.250
6.250 5 25 50 3.125
50
(modificat după Travis 1989)

Din acest tabel se poate deduce relaţia logaritmică între fracţiunea de celule supravieţuitoare
şi doză. Exprimate în coordonate semilogaritmice (axa „y” logaritmică şi axa „x” zecimală)
datele de mai sus produc o linie dreaptă care arată că moartea celulară este o funcţie
exponenţială a dozei (Figura 5-2). Două fracţiuni de doză de 5 Gy inactivează doar 75% din
Figura 5-2. Supravieţuire celule bacteriene vs.

doza de radiaţii (modificat după Travis 1989)
populaţia iniţială de celule şi nu 100%, caz în care răspunsul ar fi fost liniar şi nu exponenţial.
Acest tip de curbe de supravieţuire caracterizează celulele organismelor inferioare cum sunt
bacteriile, virusurile, sau unele celule mamifere foarte sensibile şi iradierea cu radiaţii cu TLE
mare. Cele mai multe dintre celulele mamifere iradiate cu radiaţii cu TLE mic produc curbe
de supravieţuire caracterizate de prezenţa unui „umăr” în zona dozelor mici, urmat de o
regiune descendentă abruptă aproape dreaptă care corespunde dozelor mari.
Trasarea unei curbe de supravieţuire
Redăm în cele ce urmează modalitatea practică de trasare a unei curbe de supravieţuire pentru
celulele CHO de hamster aşa cum se efectuează în Laboratorul de Culturi de Celule al
Institutului Oncologic Cluj.
Etapa 1- calculul eficienţei de a produce colonii (plating efficiency-PE)
Se prepară o suspensie de celule izolate în mediu de cultură de o concentraţie cunoscută.
Numărul de celule este determinat cu ajutorul unui hemocitometru sau cu un numărător
electronic de celule. În exemplul nostru 200 de celule au fost incubate în mediu de cultură
într-un flacon Coley timp de 2 săptămâni. Apoi supernatantul din flacon este îndepărtat,
coloniile celulare care au aderat la suprafaţa flaconului sunt colorate (cu Giemsa sau soluţie
de cristal violet). Sunt numărate coloniile cu peste 50 de celule (Figura 5-3, A). În cazul de
faţă s-au numărat 98 colonii. Plating efficiency (PE) se calculează după relaţia:
PE= nr. colonii numărate/ nr. celule însămânţate x 100. Pentru acest experiment PE este
98/200 x 100= 49%.
Etapa 2- calculul fracţiei de celule supravieţuitoare pentru diferite doze de iradiere (survival
fraction SF)
SF este un raport între numărul de colonii numărate şi numărul de celule însămânţate înmulţit
51
cu PE. Are următoarea expresie matematică:

SF= nr. colonii numărate/(nr. celule însămânţate x PE)
Calculul SF este repetat pentru un domeniu de doze. Numărul de celule însămânţate în fiecare
flacon (sau placă Petri) este ajustat în funcţie de doza de iradiere: în flacoanele iradiate cu
doze mai mari trebuie însămânţate mai multe celule pentru ca să se dezvolte un număr
suficient de colonii.
Tabelul 5-III redă parametrii necesari trasării unei curbe de supravieţuire pentru celulele de
hamster CHO iradiate cu un fascicul de cobalt.
Figura 5-3. Celule CHO, Flaconul A reprezintă martorul, iar flaconul B

a fost iradiat cu 6 Gy. În flaconul „A” au fost însămânţate 200 celule şi s-
au numărat 98 de colonii, iar în „B” 2000 de celule şi s-au numărat 78
de colonii
Tabelul 5-III. Fracţia de supravieţuire a celulelor CHO. Iradiere cu fascicul de cobalt
Doza de iradiere Nr. celule Număr colonii SF

(Gy) însămânţate
1 300 119 0,809
2 400 124 0,632
4 800 89 0,227
6 2000 78 0,079
52
Etapa 3- reprezentarea grafică în coordonate semilogaritmice a valorilor SF în funcţie de doză

produce curba de supravieţuire celulară din Figura 5-4.
Forma curbei de supravieţuire descrisă de această ecuaţie se „curbează” continuu. Modelul se
potriveşte bine (good fit) cu datele experimentale şi clinice mai ales în zona dozelor mici de
1-3 Gy, doze care sunt cele cu relevanţă în radioterapia clinică.
Elemente descriptive ale curbelor de supravieţuire cu „umăr”
Curbele de supravieţuire pot fi definite prin trei parametrii grafici: N- numărul de extrapolare,
Dq- quasithreshold dose- doza prag, care descriu regiunea „umărului” şi D0- doza medie
letală, care se referă la porţiunea exponenţială terminală a curbei (Figura 5-5).
Numărul de extrapolare- N se obţine prin extrapolarea porţiunii exponenţiale a curbei până la
intersectarea acesteia cu axa logaritmică „y”. Acest parametru a fost iniţial asociat cu numărul
de „ţinte” care trebuie lovite în fiecare celulă pentru a se produce moartea acelei celule.
Semnificaţia lui pare să nu fie una biologică ci doar pur matematică. N descrie forma
Figura 5-5. Elementele descriptive ale unei curbe de

supravieţuire celulară (modificat după Nias 2000)
umărului. Pentru celulele mamifere valorile lui N variază între 2 şi 10.

Dq- doza prag defineşte lărgimea umărului şi este doza la care extrapolarea porţiunii
exponenţiale a curbei interceptează axa „y” la valoarea supravieţuiri celulare de 100%.
Curbele de supravieţuire ale majorităţii celulelor mamifere iradiate cu radiaţii cu TLE mic
prezintă valori ale lui Dq între 0,5 şi 2,5 Gy.
D0- doza medie letală descrie panta porţiunii exponenţiale consecutivă umărului curbei de
supravieţuire. Este doza necesară pentru reducerea supravieţuirii celulare la o valoare de 1/e
(unde e este baza logaritmului natural egală cu 0,37). D0 este doza medie letală pentru o
populaţie celulară anume şi poate fi citită de pe graficul curbei de supravieţuire. Este doza
necesară pentru reducerea supravieţuirii celulare de la 10 la 3,7% sau de la 1 la 0,37%. Poate
fi calculată şi doza necesară reducerii supravieţuirii de la 1 (100%) la 37% dar cu acest
parametru denumit D37 estimarea pantei porţiunii exponenţiale este mai puţin precisă deoarece
include si poţiunea iniţială a umărului.
D0 poate fi interpretată ca o măsură a radiosensibilităţii intrinseci a unei populaţii celulare, în
timp ce radiosensibilitatea clinică depinde de mărimea umărului care reflectă capacitatea de
53
reparare a leziunilor subletale, dependentă la rândul ei de condiţiile de micromediu în care se

găsesc celulele.
Aceşti parametrii permit compararea formei curbelor de supravieţuire pentru diferite tipuri
celulare. În general două curbe de supravieţuire se compară prin valorile lui N şi D0.
5.4 Modele care descriu răspunsul celular la iradiere
Experimentele lui Puck şi Marcus au însemnat un progres considerabil în studiul cantitativ al
efectului iradierii asupra sistemelor biologice. Trasarea primei curbe de supravieţuire având la
bază un experiment pe culturi de celule a stimulat interesul pentru elaborarea unor modele
matematice şi teorii care să explice mecanismul de acţiune al radiaţiilor ionizante la nivel
celular.
5.4.1 Teoria ţintei
Are la bază presupunerea că moartea unei celule depinde de „lovirea” (inactivarea) unui
număr limitat de ţinte critice la nivelul celulei. Fiecare ţintă poate fi inactivată de una sau mai
multe „lovituri”. Dacă fiecare celulă ar avea doar o singură ţintă critică care să poată fi
inactivată doar de o singură lovitură atunci curbele de supravieţuire ar fi de tip exponenţial
cum este cazul pentru virusuri şi unele bacterii. Forma curbelor de supravieţuire ale celulelor
mamifere sugerează probabilitatea existenţei mai multor evenimente necesare pentru
inactivarea celulelor.
Se cunosc două variante ale modelului care implică teoria ţintei: modelul ţintă unică-lovitură
unică şi modelul ţinte multiple- lovitură unică.
i. Modelul ţintă unică-lovitură unică presupune existenţa unei singure ţinte, care
trebuie lovită” pentru a determina moartea celulei. Curba de supravieţuire este
exponenţială conform ecuaţiei:
Ecuaţia 5-1
Unele celule nu primesc nici o lovitură, altele primesc mai mult de o lovitură. D0
este doza care plasează în medie o lovitură la nivelul fiecărei ţinte, cu alte cuvinte
doza care reduce supravieţuirea de la 1 la 0,37 %.
ii. Modelul ţinte multiple-lovitură unică presupune existenţa a două sau mai multe
„ţinte” celulare care fiecare trebuie să primească o singură lovitură pentru ca
celula să moară. Modelul este descris de ecuaţia de mai jos:
Ecuaţia 5-2
unde S este supravieţuirea celulară după o doză D, D0 este doza medie letală iar N
este numărul de extrapolare. Conform acestei ecuaţii panta curbei ar trebui să fie
zero în zona dozei zero, dar cele mai multe curbe de supravieţuire au o pantă
iniţială detectabilă.
iii. Modelul „ţinte multiple-lovitură unică cu două componente” permite cea mai
bună aproximaţie (best fit), a curbei de supravieţuire cu o pantă iniţială la dozele
mici urmată de o pantă finală de tip exponenţial:
54
Ecuaţia 5-3
D1 descrie sensibilitatea la iradiere a celulelor în zona dozelor mici, iar D2 în

regiunea dozelor mari. Principala diferenţă între aceste două modele este prezenţa
sau absenţa unei pante iniţiale. Trebuie totuşi remarcat că acurateţea
experimentelor de radiobiologie şi în consecinţă a datelor pe care acestea le
furnizează, nu permite întotdeauna evidenţierea unor diferenţe atât de subtile
(Nias 2000, Joiner 2002).
5.4.2 Modelul linear pătratic

Modelul linear pătratic este larg utilizat în radiobiologia clinică pentru calculul relaţiilor de
izoefect, cu deosebire pentru reacţiile tardive ale ţesuturilor normale. Modelul permite o bună
aproximaţie a curbelor de supravieţuire în special în domeniul dozelor cuprins între 0 şi 3 Gy.
Ecuaţia linear pătratică (LP) este:
Ecuaţia 5-4
unde S este supravieţuirea celulară, α= coeficient corespunzător leziunilor unice letale

proporţional cu doza, iar β= coeficient asociat cumulării de leziuni subletale proporţional cu
pătratul dozei.
Curba descrisă de această ecuaţie se „curbează” continuu, ea nu devine exponenţială cu
adevărat nici în domeniul dozelor mari. Gradul de „curbare” este dat de raportul α/β. Acesta
este exprimat în Gy şi reprezintă doza la care componenta lineară a morţii celulare o egalează
pe cea pătratică, adică este doza unde αD=βD2.
În realitate datele experimentale de supravieţuire celulară nu se potrivesc foarte bine cu
modelul LP deoarece cele mai multe curbe de supravieţuire celulară nu sunt corect aproximate
cu acest model. Determinările experimentale nu se potrivesc perfect cu tipul de curbă descrisă
de modelul LP care se curbează continuu. Totuşi în domeniul dozelor mici cele curent
administrate în radioterapia fracţionată, modelul poate fi aplicat şi datelor experimentale cu o
bună acurateţe.
Există o corelaţie între modelul LP şi tipurile de leziuni ale ADN care determină moartea
celulară. Componenta lineară este datorată leziunilor determinate de o singură traiectorie
ionizantă (single-track), în timp ce componenta pătratică este legată de leziunile produse de
două traiectorii ionizante (double track). (Nikjoo 1998).
Aceste presupuneri sunt susţinute de experimentele de iradiere cu debit scăzut. Pe măsură ce
debitul scade, curba de supravieţuire devine dreaptă iar componenta pătratică tinde să dispară,
lăsând loc doar celei lineare. Date experimentale susţin ipoteza că leziunile cromozomiale
care determină moartea celulei sunt cele de tipul aberaţiilor cu schimburi asimetrice de
fragmente cum sunt cromozomii inelari şi cei dicentrici. Aceste aberaţii necesită implicarea a
doi cromozomi lezaţi. La doze mici cei doi cromozomi sunt lezaţi ca rezultat al unei singure
traiectorii ionizante. Probabilitatea acestui eveniment este proporţională cu doza şi reprezintă
porţiunea liniară a curbei de supravieţuire (αD). La doze mari rupturile celor doi cromozomi
pot fi rezultatul a două traiectorii ionizante (Hall 2000). Probabilitatea interacţiunii celor doi
cromozomi lezaţi este proporţională cu pătratul dozei şi este reprezentată de porţiunea
exponenţială a curbei de supravieţuire (βD2).
55
În cazul radiaţiilor cu TLE crescut densitatea de ionizare este suficient de mare pentru ca
ambii cromozomi să fie lezaţi întotdeauna de o singură traiectorie ionizantă, fapt care se
traduce prin curbe de supravieţuire lineare, iar efectul debitului dozei dispare.
5.4.3 Modelul leziuni letale-potenţial letale
Acest model propus de Curtis în 1986 (citat Joiner 2002) încearcă o explicaţie integrativă a
modelelor bazate pe leziunile ADN induse de iradiere, care în esenţă sunt de două tipuri:
leziuni reparabile şi leziuni nereparabile. Din prima categorie fac parte leziunile subletale şi
cele potenţial letale care dacă nu sunt reparate determină moartea celulară. Leziunile
nereparabile (cum sunt cele unice letale) determină întotdeauna moartea celulei. Acestea dau
naştere componentei liniare a curbei de supravieţuire (αD).
Leziunile potenţial letale (LPL) pot fi reparate corect şi atunci celula supravieţuieşte. LPL pot
interacţiona între ele printr-un proces denumit „reparare incorectă binară” (Binary Miss
Repair), rezultatul fiind leziunile letale. Acest proces determină componenta pătratică a morţii
celulare. Modelul produce curbe de supravieţuire asemănătoare modelului LP până la valori
ale SF de circa 0,01. Modelul „prezice” un efect al debitului dozei asemănător cu modelul LP:
scăderea debitului dozei reduce probabilitatea ca interacţiunile binare ale leziunilor potenţial
letale să determine moartea celulară.
5.4.4 Modelul de saturaţie a reparaţiei leziunilor
Acest model stipulează că forma curbei de supravieţuire depinde doar de procesul de reparare
a leziunilor care este dependent la rândul lui de doză. Este postulat doar un singur tip de
leziuni, cele produse de o singură lovitură care în absenţa oricărui fenomen de reparaţie
produc o curbă de supravieţuire fără umăr, cu o pantă constant descrescătoare. Intervenţia
sistemelor enzimatice de reparare a leziunilor determină apariţia iniţială a unui umăr, dar pe
măsura ce sistemele enzimatice reparatorii se saturează sau nu sunt disponibile în cantităţi
suficiente panta devine descendentă.
5.5 Radiosensibilitatea celulară intrinsecă
Radiosensibilitatea in vitro a celulelor mamifere prezintă variaţii importante. Curbele de
supravieţuire celulară, chiar dacă cu limite legate de experimentul in vitro, permit compararea
radiosensibilităţii diverselor tipuri de celule. Parametrii descriptivi clasici, D0, Dq şi N,
prezintă variaţii importante de la un tip de celule la altul iar din punct de vedere clinic au o
valoare limitată. Variaţiile lui D0 sunt cele mai mici, fapt care demonstrează că regiunea
exponenţială diferă mai puţin cu tipul celular (Tabelul 5-IV). Semnificaţia lor pentru clinician
este limitată deoarece se referă la doze mari de iradiere care sunt puţin utilizate în clinică.
Tabelul 5-IV. Parametrii curbelor de supravieţuire pentru diferite tipuri de celule in vitro
Tip celular D0 Dq N
HeLa 100 65 2
Hamster chinez (ovar) 200 210 3
Hamster chinez (plămân) 170 400 10
Rabdomiosarcom şobolan 120 300 10
Endoteliu capilar (şoarece) 200 160 2,3
Măduvă osoasă (şoarece) 105 95 2,5
modificat după Nias, 2000.
56
Valorile lui D0 au un domeniu de variaţie între 100 şi 200, dar pentru Dq şi N care descriu
umărul domeniul de variaţie este mult mai mare. Datorită acestui fapt Fertil şi Malaise (1985)
au propus un parametru alternativ cu relevanţă pentru dozele uzuale din radioterapie: fracţia
de supravieţuire (survival fraction) la 2 Gy- SF2. Un studiu recent (Deschavanne şi Fertil
1996) efectuat pe 694 linii celulare iradiate în faza de creştere exponenţială a demonstrat
variaţii mari ale lui SF 2 cu valori cuprinse între 0,03 şi 0,81 şi ale lui D0 între 0,6 şi 4 Gy.
Experimentele au inclus 271 de linii tumorale şi 423 de linii de celule umane normale,
fibroblaşti netransformaţi de la persoane sănătoase dar şi de la subiecţi cu defecte genetice, ca
ataxia-telangiectazia. Aceasta explică probabil variaţiile mari ale lui SF2. Dacă se iau în
considerare doar cele 271 de linii tumorale, valorile lui SF2 variază doar între 0,21 şi 0,81.
Tratamentele în radioterapie presupun administrarea mai multor fracţiuni şi de aceea datele
furnizate de curbele de supravieţuire trebuie interpretate cu precauţie.
Radiosensibilitatea este dependentă de calitatea radiaţiei şi de o serie de factori de mediu cum
este hipoxia (vezi capitolul 6).
5.5.1 Controlul genetic al radiosensibilităţii
Experimente in vitro dar şi in vivo pe celule mamifere au arătat că după administrarea unor
doze foarte mici de iradiere (sub 0,5 Gy) apare un răspuns adaptativ al celulelor. Acesta pare
să fie declanşat de depăşirea unui anumit prag al leziunilor radioinduse, consecinţa fiind o
creştere a radiorezistenţei celulare (Lambin 1996, Sasaki 2002).
Legat de acest fenomen a fost descrisă hipersensibilitatea celulară la doze mici (low dose
hyperradiosensitivity- HRS). Cele mai multe linii celulare manifestă HRS la doze foarte mici
de iradiere (<10cGy), fenomen care nu este prezis de extrapolarea retrogradă a curbelor de
supravieţuire obţinute cu doze mai mari de iradiere. Pe măsură ce doza creşte, peste circa 30
cGy, apare o creştere a radiorezistenţei (increased radioresistance- IRR) care continuă până în
domeniul dozelor de peste 1 Gy, unde are o valoare maximă după care urmează descreşterea
cunoscută a supravieţuirii celulare în funcţie de doză (Marples 1993).
Pentru explicarea acestor fenomene sunt propuse două ipoteze: (a) acumularea de leziuni ale
ADN trebuie să depăşească un anumit prag pentru a fi „sesizate” mecanismele de reparare
accelerată a leziunilor şi (b) modificări în structura sau organizarea ADN care facilitează
reparaţia reconstructivă (Joiner şi Marples 2001). Experimente de dată recentă efectuate la
Gray Cancer Institute din Londra pe două linii de glioame umane, T89G şi U373, arată că
fenomenul HRS/IRR este dependent de faza ciclului celular. Fenomenul HRS este prezent la
întreaga populaţie de celule T89G dar mai cu seamă la cele aflate în G2. Celulele U373
prezintă acest fenomen doar la celulele care sunt în G2. Aceasta sugerează că reparaţia ADN
dependentă de doză este mai pronunţată în G2 iar mecanismele de reparare care contribuie la
supravieţuirea clonogenică în această fază pot minimaliza fenomenul HRS (Short şi Bourne
2003).
Răspunsul adaptativ la iradiere a fost demonstrat şi la nivel tisular pe pielea normală şi
rinichiul de rozătoare. Administrarea unor fracţiuni de doză mai mici de 1 Gy poate determina
reducerea dozei totale pentru obţinerea aceluiaşi efect biologic cu un factor de 2-4 faţă de
administrarea aceleiaşi doze cu fracţiuni de 2 Gy (Turesson şi Joiner 1996). Mecanismele
moleculare implicate în răspunsul adaptativ la iradiere sunt cunoscute în mică măsură, dar
probabil că este vorba de activarea unor gene cu răspuns precoce la iradiere (Weichselbaum
1994).
Răspunsul precoce la iradiere este asociat cu inducerea unor factori de transcripţie ca c-myc,
c-fos/c-jun şi a factorului nuclear kappa-B. Aceste proteine se leagă de secvenţe specifice ale
ADN şi activează transcripţia unor citokine şi/sau factori de creştere (Mohan 1994).
57
Iradierea influenţează sistemele de semnalizare celulară prin modificări ale activităţii

tirozinkinazelor, MAP-kinazelor şi proteinelor asociate cu gena ras. Alte gene activate de
iradiere sunt cele care codifică proteinele de control ale ciclului celular ca GADD (Growth
Arrest after DNA Damage).
Etape în controlul genetic al radiosensibilităţii
Radiosensibilitatea celulară depinde în ultimă instanţă de eficienţa cu care celula repară
leziunile ADN induse de iradiere. Răspunsul celular la radiaţiile ionizante decurge în anumite
etape, fiecare controlată de un anumit număr de gene, unele cu o acţiune mai semnificativă
decât altele (Rosen 2000):
i. Controlul nivelului iniţial al leziunilor este determinat de capacitatea celulelor de a
îndepărta (scavenge, a mătura) radicalii liberi produşi de iradiere. O serie de enzime
ca glutation-s-transferazele, superoxid dismutazele, glutation peroxidaza, sunt
capabile să catalizeze conversia şi neutralizarea speciilor reactive în prezenţa unor
compuşi care conţin gruparea thiol. Eficienţa cu care aceste sisteme enzimatice
acţionează este hotărâtoare asupra cantităţii de leziuni care trebuie reparate ulterior.
ii. Genele de reparare a ADN sunt reprezentate printre altele de glicozilaze,
endonucleaze care excizează fragmentele lezate ale ADN. Mai importante sunt cele
implicate în repararea DSB deoarece acestea sunt leziunile cu potenţialul letal cel
mai mare (vezi subcapitolul referitor la reparaţia leziunilor induse de iradiere).
iii. Controlul apoptozei reprezintă o etapă cheie în „devenirea” celulei iradiate.
Apoptoza este unul din mecanismele principale ale morţii celulare induse de
iradiere. Gena TP53 care codifică proteina supresoare p53 are un rol esenţial. De
asemenea bcl-2 care este antiapoptotică are un rol important (Weber 2002).
iv. Controlul ciclului celular. Iradierea determină întârzierea celulelor în fazele G1, S şi
G2 a ciclului celular. Multă vreme această întârziere a fost interpretată ca un
mecanism menit să „aloce” celulei timp suficient pentru repararea leziunilor. Pe
lângă acest adevăr relaţia dintre întârzierea în ciclul celular şi radiosensibilitate este
mult mai complexă şi implică activitatea p53 şi a unor oncogene ca H-ras şi V-myc.
Modul de activare a acestor căi drept răspuns la leziunile ADN trebuie însă
precizat.
5.5.2 Teste de radiosensibilitate (RS)

Capacitatea clonogenică evaluată pe culturi de celule in vitro a reprezentat o bună perioadă de
timp „standardul de aur” pentru estimarea răspunsului celular la iradiere şi/sau substanţe
citostatice. Dacă pentru liniile celulare stabilizate testul este relativ uşor de efectuat, pentru
celulele tumorale provenite din specimene de biopsie, caracterizate de o „plating efficiency”
redusă (aproximativ 1%), experimentele sunt mai dificile. Măsurătorile parametrilor de RS
pentru celulele din tumori umane au fost efectuate pe linii celulare stabilizate cu scopul de a
corela aceşti parametrii cu răspunsul clinic la iradiere (Peters 1990, Raaphorst 1993, Bentzen
1994).
Majoritatea acestor studii au arătat că parametrii corelaţi cu răspunsul clinic sunt cei de la
„umărul” curbelor de supravieţuire: înclinaţia pantei iniţiale a CSV, coeficientul α şi SF2.
Parametrii asociaţi porţiunii finale a CVS în modelul linear-pătratic, D0 şi β nu sunt corelaţi
cu răspunsul clinic. Un studiu recent a arătat o corelaţie între SF2 şi controlul local pentru
cancerele ORL (Bjork-Eriksson 2000).
58
Studiul cel mai extensiv este cel al lui Malaise şi colaboratorii (1985), care au elaborat o
clasificare de tipuri histologice grupate pe radiosensibilitate. În ordinea crescătoare a
radiosensibilităţii există: glioamele, melanoamele, carcinoamele spinocelulare,
adenocarcinoamele, limfoamele şi carcinoamele cu celule „în boabe de ovăz”. Valori
descrescătoare ale lui SF2 sunt corelate cu radioresponsivitatea clinică. Un alt merit ale acestui
studiu este de a fi arătat că în cadrul aceluiaşi tip histologic există variaţii importante ale
radiosensibilităţii, astfel că cel mai radiosensibil gliom este comparabil cu limfomul cel mai
radiorezistent. Deşi este de utilitate clinică limitată această clasificare are meritul de a sublinia
faptul că radiosensibilitatea este corelată cu caracteristicile ADN-ului tumoral, cel puţin în
cadrul aceluiaşi tip histologic.
Înafară de SF2 principalele teste de radiosensibilitate sunt: creşterea în agar, testele
colorimetrice şi testul de adeziune la matrice.
Creşterea în agar
O metodă de cultură a celulelor alternativă însămânţării pe plăci Petri este plasarea unor
explante tisulare din biopsii proaspete într-un mediu de agar moale suplimentat cu factori
nutritivi. Agregatele tumorale cresc sub forma unor sfere. Ulterior aceste placi sunt iradiate şi
se poate măsura SF2 şi alţi parametrii ai radiosensibilităţii.
Teste colorimetrice
Dificultăţile testelor de clonogenitate, mai cu seamă pentru celule tumorale, au impulsionat
găsirea unor teste cantitative care să permită aprecierea viabilităţii celulelor. Unul dintre
acestea este testul MTT cu tetrazoliu. Se bazează pe faptul că celulele viabile reduc un
compus pe bază de tetrazoliu la un produs formazanic de culoare albastră, care poate fi
evaluat spectrofotometric. Intensitatea culorii albastre este proporţională cu numărul celulelor
viabile. Practic, o suspensie cu un număr cunoscut de celule este plasată în godeurile unei
plăci. Godeurile sunt iradiate cu doze crescătoare de iradiere şi incubate timp de câteva zile
pentru a permite creşterea celulelor. Intensitatea culorii albastre este corelată cu numărul de
celule viabile. Este posibilă trasarea unei curbe de supravieţuire bazate pe măsurătorile
spectrofotometrice. Metoda este simplă şi este folosită mai ales la screening-ul substanţelor cu
acţiune citostatică, la cel al substanţelor radiosensibilizatoare şi radioprotectoare.
Limitele metodei sunt legate de faptul că specimenele de biopsie conţin atât celule tumorale
cât şi celule normale care nu pot fi deosebite unele de altele. Metoda nu are o acurateţe
suficientă şi nu permite estimări cantitative ca SF2, necesare ca teste predictive.
Testul de adeziune celulară la matrice
Principiul este că celulele tumorale provenite din biopsie sunt stimulate să crească într-un
mediu de cultură suplimentat cu fibronectină (o moleculă de adeziune), hormoni şi factori de
creştere şi să adere pe suprafaţa unor godeuri ale unei microplăci.
Se prepară o suspensie de celule cu un număr de celule cunoscut, care este plasată în
godeurile microplăcii cu suprafaţă specială. Placa este iradiată cu doze diferite pentru
diferitele grupuri de godeuri. Densitatea celulelor este măsurată cu un analizor computerizat
de imagine şi este generată o curbă de supravieţuire. Pot fi estimaţi diferiţi parametri inclusiv
SF2. Corelaţia între datele furnizate de această metodă şi radioresponsivitatea clinică este
incertă (Hall 2000)
REZUMAT
59
Modalităţile în care celulele reacţionează la iradiere sunt: întârzierea diviziunii, moartea în

interfază şi moartea reproductivă. Întârzierea diviziunii este dependentă de doza de
iradiere, durata întârzierii şi diminuarea indexului mitotic sunt cu atât mai mari cu cât doza de
iradiere este mai mare.
Moartea în interfază se produce înainte de intrarea celulei în mitoză, cu precădere la celulele
care nu se divid şi au durată de viaţă lungă. Nu este un fenomen specific iradierii fiind întâlnit
în mod spontan atât la ţesuturile sănătoase cât şi la cele bolnave. Se mai numeşte apoptoză sau
moarte celulară programată. Este unul din mecanismele principale prin care radioterapia şi
chimioterapia determină moartea celulelor.
Moartea reproductivă reprezintă pierderea capacităţii celulei de a susţine diviziuni repetate
după iradiere. Celula poate să funcţioneze din punct de vedere metabolic dar capacitatea ei de
diviziune este alterată şi nu mai poate susţine o creştere clonală.
Leziunile celulare determinate de iradiere pot fi: subletale, potenţial letale şi letale. Leziunile
subletale se manifestă la doze mici după un interval de timp de ½ -1 oră de la iradiere. Dacă
reparaţia între fracţiunile de iradiere nu se produce, leziunile se cumulează şi pot determina
moartea celulei.
Leziunile potenţial letale devin evidente doar cu ocazia mitozei. Ele reprezintă acea
componentă a leziunilor celulare care poate fi modificată de factorii de micromediu de după
iradiere. Leziunile letale prin definiţie determină moartea celulară.
Leziunile la nivelul ADN nuclear reprezintă mecanismul de bază prin care iradierea
determină moartea celulară. Aceste leziuni determină activarea unor căi de semnalizare
intracelulară cum sunt activarea genelor ATM, genei p53 şi a unor complexe citokine-factori
de creştere.
Repararea se produce doar în cazul leziunilor cu efect temporar: leziunile subletale şi cele
potenţial letale. Factorii fizici care influenţează numărul şi gravitatea leziunilor celulare sunt
legaţi de doza de iradiere, debitul şi calitatea radiaţiei.
Curbele de supravieţuire celulară sunt reprezentări grafice ale relaţiei între doza de iradiere
şi proporţia de celule care supravieţuiesc acesteia. Supravieţuirea în această situaţie se referă
la păstrarea capacităţii proliferative. Curbele de supravieţuire pot fi efectuate in vitro pe
culturi celulare sau in vivo pe ţesuturi şi organe când este studiat efectul iradierii asupra unor
structuri cum sunt criptele intestinale sau foliculii limfoizi de la nivelul intestinului. Celulele
mamifere au curbe de supravieţuire caracterizate de prezenta „umărului” care reflectă
capacitatea de reparare a leziunilor. Elementele descriptive ale curbei de supravieţuire sunt:
N- numărul de extrapolare, Dq- doza prag, şi D0- doza medie letală.
Au fost elaborate o multitudine de modele pentru descrierea răspunsului celular la iradiere.
Modelul linear pătratic (LP) este cel mai larg utilizat în radiobiologia clinică, permite o
bună aproximaţie a curbelor de supravieţuire mai ales în domeniul dozelor mici între 0-3 Gy.
Ecuaţia linear pătratică este: , unde S= supravieţuirea celulară,

α= coeficient corespunzător leziunilor unice letale proporţional cu doza de iradiere,
β= coeficient asociat cumulării de leziuni subletale proporţional cu pătratul dozei.
Radiosensibilitatea celulară intrinsecă este condiţionată genetic şi prezintă variaţii
semnificative de la un tip celular la altul. Fracţia de supravieţuire la 2 Gy (SF2), este un
parametru de estimare a radiosensibilităţii cu relevanţă pentru radioterapia clinică. Controlul
genetic al radiosensibilităţii implică următoarele etape: controlul nivelului iniţial al leziunilor,
intervenţia genelor de reparare ale ADN, controlul apoptozei şi controlul ciclului celular.
60
Testele de radiosensibilitate sunt efectuate pe linii celulare stabilizate sau pe celule din
tumori umane, cu scopul predicţiei răspunsului clinic la iradiere. În afară de estimarea SF2, se
mai utilizează testul la MTT şi testul de adeziune celulară la matrice.
Bibliografie
1. Bentzen, S. M., Prediction of radiotherapy response using SF2 : why it may work after all?
(letter to the editor), Radiother. Oncol., 1994, 31, 85-86.
2. Bjork- Eriksson, T., West, Catharine., Karlsson, Ewa., Mercke, C., Tumor radiosensitivity
(SF2) is a prognostic factor for local control in head and neck cancers, Int. J. Radiation
Oncology Biol. Phys., 2000, 46, 13–19.
3. Brie, Ioana., Cernea, V., Perde Maria., Curbele de supravieţuire celulară- instrumente în
aprecierea efectului iradierii, Radioterapie & Oncologie Medicală, 2002, 8, 229-234.
4. Coleman, N, C., Stevenson, A., Biologic basis for radiation oncology, Oncology, 1996, 10,
399-415.
5. D' Amico, A. V., McKenna, W. G., Apoptosis and a reinvestigation of the biologic basis for
cancer therapy, Radiother. Oncol., 1995, 33, 3-10.
6. Daşu, A., Modelling the impact of two forms of hypoxia on novel radiotherapy approaches,
Umea University Medical Dissertations new series nr. 709, 2001, 15-36.
7. Deschavanne, P. J., Fertil, B., A review of human cell radiosensitivity in vitro., Int. J.
Radiation Oncology Biol. Phys., 1996, 34, 251-266.
8. Fertil, B., Malaise, E. P., Intrinsec radiosensitivity of human cell lines is correlated with
radioresponsivness of human tumors: analysis of 101 published survival curves, Int. J.
Radiation Oncology Biol. Phys., 1985, 11, 1699-1707.
9. Hall, E, J., Cell survival curves, in: Radiobiology for the Radiologist, Lippincott Williams &
Wilkins, Philadelphia, 2000, 32-51.
10. Hall, E, J., Repair of radiation damage and the dose-rate effect, in: Radiobiology for the
11. Jackson, S. P., Sensing and repairing DNA double-strand breaks., Carcinogenesis, 2002, 23,
687-696.
12. Joiner, M. C., Marples, B., Lambin, P., M. D., Short, S. C., Turesson, I., Low-dose
hypersensitivity: current status and possible mechanisms, Int. J. Radiation Oncology Biol.
Phys., 2001, 49, 379–389.
13. Joiner, M. C., Models of radiation cell killing, in: in: Basic Clinical Radiobiology; (third ed).
editor: Steel G.G, Edward Arnold Londra, 64-71.
14. Lambin, P., Malaise, E. P., Loiner, M. C., Might intrinsic radioresistance of human tumor
cells be induced by irradiation?, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1996, 69, 279-290.
15. Little, J. B, Radiation-induced genetic instability, Int. J. Radiat. Biol., 1998, 74, 663-671.
16. Marples, B., Joiner, M. C., The response of Chinese hamster V79 cells to low radiation doses:
Evidence of enhanced sensitivity of the whole cell population., Radiat. Res., 1993, 133, 41–
51.
17. Matsuoka, S., Huang, M., Elledge, S. J., Linkage of ATM to cell-cycle regulation by the chk2
protein kinase, Science, 1998, 282, 1893-1897.
61
18. Meyn, R. E, Stephens, L. C, Milas, L., Programmed cell death and radioresistance, Cancer
Metastasis Rev., 1996, 15, 119-131.
19. Mohan, N., Meltz, M. L., Induction of nuclear factor kappa beta after low-dose ionizing
radiation involves a reactive oxygen intermediate signaling pathway, Radiat. Res., 1994, 140,
97-104.
20. Nias, W. A. H., Intrinsic radiosensitivity, in:, An introduction to radiobiology (second
edition), John Willey & Sons New-York, 2000, 116-139.
21. Nieuwenhuis, B., Van Assen- Bolt, A. J., Van Waarde- Verhagen, M. A., Sijmons, R. H., Van
der Hout, A. H., Bauch, T., Streffer, C., Kampinga, H. H., BRCA1 and BRCA2
heterozygosity and repair of X-ray-induced DNA damage., Int. J. Radiat. Biol., 2002, 78, 285-
295.
22. Nikjoo, H., Uehara, S., Wilson, W. E., Track structure in radiation biology: Theory and
applications, Int. J. Radiat. Biol., 1998, I73, 355-364.
23. Offer, H., Erez, N., Zurer, I., Tang, X., Milyavsky, M., Goldfinger, N., Rotter, V., The onset
of p53-dependent DNA repair or apoptosis is determined by the level of accumulated damaged
DNA., Carcinogenesis, 2002, 23, 1025-1032 .
24. Peters, L. G., The ESTRO Regaud Lecture: Inherent radiosensitivity of tumor and normal
tissue cells as a predictor of human tumor response, Radiother. Oncol., 1990, 17, 3, 177-191.
25. Raaphorst, G. P., Prediction of radiotherapy response using SF2 : it is methodology or
mithology?, Radiother. Oncol., 1993, 18, 187-189.
26. Radford, I. R., DNA lesion complexity and induction of apoptosis by ionizing radiation., Int.
J. Radiat. Biol., 2002, 78, 457-466.
27. Reed, J. C., Regulation of apoptosis by bcl-2 family proteins and its role in cancer and
chemoresistance, Curr. Opin. Oncol, 1995, 7, 541-546.
28. Rosen, E. M., Fan, S., Goldberg, I., Biological basis of radiation sensitivity- Part 1: Factors
governing radiation tolerance, Oncology, 2000, 14, 543-550.
29. Rosen, E. M., Fan, S., Goldberg, I., Biological basis of radiation sensitivity- Part 2: cellular
and molecular determinants of radiosensitivity, Oncology, 2000, 14, 741-757.
30. Sasaki, M. S., Ejima, Y., Tachibana, A., Yamada, T., Ishizaki, K., Shimizu, T., Nomura, T.,
DNA damage response pathway in radioadaptive response., Mutat. Res., 2002, 504, 101-118.
31. Shinomiya, N., New concepts in radiation-induced apoptosis: 'premitotic apoptosis' and
'postmitotic apoptosis., J. Cell. Mol. Med., 2001, 5, 240-253.
32. Short, S. C., Bourne, S., Martindale, C., Woodkock, M., Johnston, P., Evidence for changes in
the DNA damage response underlying low-dose hyperradiosensitivity and induced
radioresistance, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 2003, 55 (S), 522, abstract nr. 185
33. Travis, La Torre, Elisabeth., Cellular response to radiation, in: Primer of medical
Radiobiology, 2 nd edition, Year Book Medical Publishers Inc., Chicago, London, Boca-
Raton, 1989, 47-64.
34. Turreson, I., Joiner, M. C., Clinical evidence of hypersensitivity to low doses in radiotherapy,
Radiother. Oncol., 1996, 40, 1-3.
35. Van den Aardweg, G. J., Hopewell, J. W., Guttenberger, R., The kinetics of repair of sublethal
radiation-induced damage in pig skin: studies with multiple interfraction intervals, Radiat.
Res., 1996, 145, 586-594.
36. Weber, K. J., Wenz, F., p53, Apoptosis and Radiosensitivity - Experimental and Clinical Data,
Onkologie, 2002, 25, 136-141.
62
37. Weichselbaum, R. R., Hallahan, D., Fuks, Z., Radiation induction of immediate early genes:
Effectors of the radiation-stress response, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1994, 30,
229-234.
63
Radiobiologie generală : Modificarea răspunsului celular şi tisular la iradiere
6. MODIFICAREA RĂSPUNSULUI CELULAR

ŞI TISULAR LA IRADIERE
6.1 FACTORI FIZICI...........................................................................................................64

6.1.1 TLE şi RBE .......................................................................................................64
6.1.2 Debitul dozei.....................................................................................................65
6.2 FACTORI CHIMICI .......................................................................................................65
6.2.1 Radiosensibilizatori ..........................................................................................65
6.2.1.1 Efectul oxigen...............................................................................................65
6.2.2 Strategii de combatere a hipoxiei .....................................................................72
6.2.2.1 Alţi Radiosensibilizatori ...............................................................................73
6.2.3 Radioprotectori.................................................................................................76
6.3 FACTORI BIOLOGICI ...................................................................................................77
6.3.1 Ciclul celular ....................................................................................................77
6.3.2 Reparaţia intracelulară ....................................................................................78
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................80
Răspunsul celular şi tisular la iradiere poate fi modificat de diferiţi factori exteriori celulei fie
în direcţia creşterii răspunsului (radiosensibilizare) fie a scăderii acestuia (radioprotecţie).
Deşi răspunsul celular sau tisular la iradiere poate fi modificat radiosensibilitatea celulară
intrinsecă rămâne neschimbată. Factorii care afectează răspunsul celular la iradiere sunt:
fizici, chimici şi biologici.
6.1 Factori fizici

6.1.1 TLE şi EBR
Transferul linear de energie (TLE), este o măsură a densităţii de ionizare a unui anumit tip de
radiaţie. Pe măsura ce densitatea de ionizare creşte probabilitatea ca o moleculă biologică cu
semnificaţie importantă în economia celulei să fie lezată este mai mare. Cu cât densitatea de
ionizare este mai mare cu atât efectul biologic este mai mare.
Radiaţiile cu densitate mare de ionizare cum sunt particulele α sau neutronii au o probabilitate
mai mare decât radiaţiile X sau γ, de a interacţiona cu o „ţintă” biologică pe care o
traversează.
Supravieţuirea celulară, estimată cu ajutorul curbelor de supravieţuire, este diferită pentru
aceste tipuri de radiaţii: valorile D0 sunt 50, 80 şi respectiv 150 cGy pentru radiaţiile α,
neutroni şi radiaţii X, iar dozele necesare pentru reducerea fracţiei de celule supravieţuitoare
la 10 –2 sunt de 300, 450 şi respectiv 900 cGy. Astfel este posibilă calcularea eficacităţii
biologice relative (EBR). Pentru acest nivel al supravieţuirii celulare, EBR a radiaţiei α şi
neutronilor comparativ cu radiaţia X este de 3 şi respectiv 2.
O corelaţie importanta este aceea dintre TLE, EBR şi OER (Oxygen Enhancement Ratio),
factorul de potenţare determinat de presiunea parţială de oxigen: creşterea TLE este urmată de
creşterea RBE iar valoarea OER scade. Fenomenul se explică prin preponderenţa leziunilor
prin mecanism direct pentru radiaţiile cu TLE crescut, spre deosebire de radiaţiile cu putere
mică de ionizare pentru care leziunile celulare sunt produse predominant prin mecanism
indirect prin intermediul radicalilor liberi.
64
6.1.2 Debitul dozei

Efectul debitului dozei a fost observat pentru diferite tipuri de leziuni biologice: întârzierea
diviziunii celulare, incapacitatea reproductivă a celulelor, aberaţii cromozomiale complexe şi
scăderea supravieţuirii organismelor iradiate. Toate aceste studii au demonstrat o creştere a
efectului biologic odată cu creşterea debitului dozei. Cea mai mare parte a experimentelor de
radiobiologie sunt efectuate cu doze unice „acute” la un debit al dozei de circa 100cGy/min.
deoarece timpii de iradiere sunt convenabili. La acest debit nu există timp pentru repararea
leziunilor subletale sau repopulare de către celulele supravieţuitoare înainte de administrarea
următoarei doze de radiaţii.
Dacă iradierea este efectuată cu debit mai mic, atunci repararea leziunilor celulare survine pe
parcursul iradierii iar celulele şi ţesuturile prezintă leziuni de intensitate mai mică. Efectul
debitului dozei este dependent de capacitatea de reparare a celulelor. În general celulele a
căror curbe de supravieţuire au un umăr larg, prezintă o dependenţă mai mare de efectul
debitului dozei.
În cazul radiaţiilor cu TLE mare dependenţa de debitul dozei este mai puţin importantă,
deoarece numărul de ţinte celulare distruse este mare şi în consecinţă reparaţia celulară este
mai dificilă.
6.2 Factori chimici

6.2.1 Radiosensibilizatori
6.2.1.1 Efectul oxigen

Un radiosensibilizator produce o creştere a morţii celulare determinată de o anumită doză de
iradiere. Au fost identificate a multitudine de substanţe care modifică răspunsul la iradiere,
dar dintre toate acestea acţiunea cea mai puternică de radiosensibilizare care este prezentă la
toate tipurile de celule (de la bacterii la celulele de mamifere), o are oxigenul.
Efectul oxigen este reprezentat de creşterea radiosensibilităţii în prezenţa oxigenului sau
invers de creşterea radiorezistenţei în absenţa lui.
Studiile privitoare la corelaţia între oxigenarea tisulară şi răspunsul la iradiere datează din
1912 când Schwartz, în Germania, observă că reacţia determinată de un aplicator cu radium la
nivelul pielii propriului antebraţ este mai puţin intensă dacă aplicatorul a fost presat pe piele.
Explicaţia lui a fost că efectul se datorează întreruperii fluxului sanghin la acel nivel (Hall
2000). Gray în 1953 publică însă primele estimări cantitative cu privire la efectul
radiosensibilizator al oxigenului.
Ţesuturile normale sunt alimentate de o reţea vasculară care furnizează oxigen şi nutrienţi în
concentraţii adaptate necesităţilor lor metabolice. Cu unele excepţii- ţesutul cartilaginos şi
pielea- care sunt mai puţin bine oxigenate, presiunea parţială de oxigen la nivel tisular
depăşeşte 40 mm Hg.
O creştere a presiunii parţiale a O2 de la 0 la 30 mm Hg determină o creştere dramatică a
radiosensibilităţii. Peste această valoare a presiunii parţiale a O2 modificările de
radiosensibilitate nu mai sunt atât de semnificative. O serie de experimente au arătat că nu
există o concentraţie „prag” a oxigenului pentru ca efectul de radiosensibilizare să se
manifeste. Este mai degrabă un „domeniu” al concentraţiilor de oxigen pe întinderea căruia
efectul oxigen se manifestă mai mult sau mai puţin intens. Acest fapt este explicat prin aceea
că efectul oxigen este rezultatul unei competiţii între fixarea leziunilor induse de iradiere şi
repararea lor astfel că cele mai mici concentraţii de oxigen au efect chiar dacă el este foarte
65
mic.
Teoretic, în hipoxie completă valoarea radiosensibilităţii este 1. Pentru orice alte concentraţii
de oxigen radiosensibilitatea se compară cu această valoare. Figura 6-1 prezintă variaţia
radiosensibilităţii celulare cu concentraţia de oxigen. Forma curbei este sigmoidă, similară cu
aceea care descrie viteza reacţiilor enzimatice în biochimie. Explicaţia este aceea că „efectul
oxigen” este rezultatul unei reacţii competitive (Daşu 2000).
Figura 6-1. Variaţia radiosensibilităţii cu pO2 (după Daşu

2001)
Curbele de supravieţuire celulară arată că în condiţii de oxigenare celulele sunt mai

radiosensibile decât în hipoxie. Compararea curbelor de supravieţuire în condiţii oxice şi
respectiv hipoxice permite determinarea OER. OER (oxygen enhancement ratio- factorul de
potenţare la oxigen) este definit ca raportul dintre doza de iradiere necesară pentru producerea
Figura 6-2. Supravieţuirea celulară în condiţii de oxigenare

normală vs. hipoxie şi OER (după Daşu, 2001)
aceluiaşi efect biologic în condiţii de oxigenare şi respectiv de hipoxie (Figura 6-2).
Expresia matematică a raportului este:
66
Ecuaţia 6-1
Exemplu: dacă D0 are valoarea 3 pentru o populaţie celulară în condiţii de hipoxie şi respectiv
valoarea 1 pentru aceeaşi populaţie celulară în condiţii de oxigenare atunci OER= 3/1 adică 3.
Pentru radiaţiile cu capacitate de ionizare redusă cum sunt radiaţiile X şi γ, valoarea OER la
doze mari este cuprinsă între 2,5- 3. OER a fost determinat pe o varietate de sisteme biologice
şi pentru diferite „end-point” –uri iar rezultatele s-au încadrat între aceste limite.
În cazul radiaţiilor cu densitate mare de ionizare curbele de supravieţuire nu prezintă umărul
iniţial, iar măsurarea OER în condiţii diferite de oxigenare dă valoarea 1, cu alte cuvinte nu
există un efect oxigen.
Mecanismul de radiosensibilizare al oxigenului
Efectul oxigen este cel mai exprimat dacă oxigenul este prezent în timpul iradierii şi pe
parcursul câtorva milisecunde după expunerea la iradiere. Experimente sofisticate au
demonstrat că radiosensibilizarea se produce dacă oxigenul este prezent la un interval de cel
mult 5 milisecunde după expunerea la iradiere. Aceste date sugerează că oxigenul acţionează
la nivelul radicalilor liberi. Aceştia sunt produşi cu capacitate mare de lezare ale moleculelor
de ADN dar au o viaţă scurtă. Există două ipoteze cu privire la mecanismul de
radiosensibilizare exercitat de oxigen şi amândouă sunt legate de radicalii liberi.
Prima ipoteză consideră ca în prezenţa oxigenului formarea de radicali liberi după radioliza
apei este mai intensă.
A doua ipoteză este cea a „fixării” de către oxigen a leziunilor induse de radicalii liberi.
Reacţia dintre oxigen şi un radical liber determină formarea unui peroxid organic, care este o
forma chimică ireversibilă a materialului organic (O2 + R= RO2). Reacţia nu ar fi posibilă în
absenţa oxigenului, astfel că multe molecule lezate de iradiere ar fi reparate. De aceea se
spune că oxigenul „fixează” (permanentizează) leziunile induse de iradiere (Hall 2000).
Invers, absenţa oxigenului are un efect protector deoarece o parte dintre leziuni vor fi
reparate. Cum procesul de fixare al leziunilor poate avea loc doar pe durata existenţei
radicalilor liberi (circa 5 milisecunde), este explicabilă „fereastra” foarte îngustă de timp în
care oxigenul poate acţiona pentru creşterea leziunilor ADN.
Curbele de supravieţuire celulară după iradierea în condiţii de oxigenare prezintă două
modificări: (1) lărgimea umărului este mai mică şi (2) panta porţiunii exponenţiale este mai
abruptă, iar valoarea lui D0 este mai mică.
Concentraţia de oxigen şi radiosensibilizarea
Modificările cele mai importante ale radiosensibilităţii se înregistrează la presiuni parţiale ale
O2 între 0 şi 30 mm Hg. Creşterea peste această valoare a pO2 determină creşteri
nesemnificative ale radiosensibilităţii. O concentraţie a O2 de 5 mm Hg determină o
radiosensibilitate de aproximativ 50% între condiţiile de hipoxie şi cele de oxigenare
completă. Această valoare a pO2 este denumită valoarea K. Valoarea K este dependentă de
rata fixării leziunilor produse de iradiere de către oxigen. O tumoare care are o valoare K mică
este mai puţin probabil să fie influenţată de iradierea cu oxigen hiperbar decât una cu valoare
mare a lui K.
Hipoxia cronică şi hipoxia acută
Hipoxia tumorală se poate produce prin două mecanisme diferite:
67
a. Hipoxia cronică (prin limitarea difuziunii) este determinată de distanţa limitată de

difuziune a oxigenului la nivel tisular. Pe măsură ce agregatul tumoral creşte în
dimensiuni celulele situate la periferie devin hipoxice prin acest mecanism. Celulele pot să
rămână hipoxice perioade lungi de timp.
Primul studiu care a demonstrat existenţa celulelor tumorale hipoxice a fost publicat de
Thomlinson şi Gray în 1955. Lucrarea a determinat un interes major pentru studiul
semnificaţiei oxigenării în radiobiologie, cu posibile aplicaţii în practica radioterapiei. Studiul
s-a bazat pe analiza histologică a unor specimene proaspete de carcinom bronhopulmonar
uman. Concluziile au fost următoarele:
• Distanţa maximă de difuziune a oxigenului la nivel tisular este de 150 µm.
• Ţesutul tumoral are o structură cilindrică cu stromă vasculară care înconjoară celulele
tumorale, zonele de necroză centrală fiind frecvente. Necroza centrală nu este prezentă
dacă cordoanele de celule tumorale au un diametru mai mic decât dublul distanţei de
difuziune a oxigenului.
• Celulele tumorale proliferează doar dacă sunt în imediata vecinătate a unui vas
sanghin care să le furnizeze oxigen şi nutrienţi. Gradul de hipoxie al celulelor este cu
atât mai mare cu cât sunt situate mai la periferie.
Figura 6-3. Hipoxia cronică şi acută: mecanisme de

producere (după Daşu 2001)
Aceste date au stat la baza ideii că prezenţa unei fracţiuni de celule hipoxice radiorezistente
determină în anumite situaţii clinice eşecul radioterapiei.
b. Hipoxia acută (prin limitarea perfuziei) este rezultatul închiderii temporare a unui vas
sangvin fiind tranzitorie. Dacă blocajul vasului sanghin este permanent atunci celulele
„alimentate” de acest vas mor prin necroză. Există dovezi experimentale că vasele
sangvine se închid şi se deschid în mod aleatoriu, astfel că porţiuni diferite ale tumorii
devin intermitent hipoxice. De fapt hipoxia acută este consecinţa unei instabilităţi a
fluxului sangvin şi rareori este consecinţa unei staze circulatorii complete.
Iradierea administrată la un anumit moment, poate să surprindă unele celule în hipoxie; o
altă fracţiune de iradiere surprinde alte celule în hipoxie.
Figura 6-3 ilustrează mecanismele de producere ale hipoxiei.
Cercetări recente sugerează că cele două mecanisme de producere ale hipoxiei determină un
68
răspuns diferit la iradiere, care este dependent de starea energetică a celulei. Celulele în
hipoxie cronică sunt mai radiosensibile decât cele în hipoxie acută şi uneori mai sensibile
chiar decât cele normooxice. Acest paradox aparent care constituie o modificare a paradigmei
oxigenării, este probabil datorat depleţiei masive de glucoză şi ATP caracteristice celulelor
aflate în hipoxie cronică. Consecinţa bilanţului energetic negativ este funcţionarea
defectuoasă a mecanismelor de reparare a leziunilor ADN şi astfel celulele sunt mai
radiosensibile. Dimpotrivă celulele în hipoxie acută au rezerve energetice importante iar
declanşarea mecanismelor de reparare a ADN le face mai radiorezistente (Denekamp şi Daşu
1999).
Hipoxia este un fenomen complex iar rezultatul acesteia pe plan radiobiologic este determinat
de răspunsul la iradiere al populaţiilor celulare aflate în hipoxie cronică, acută sau normal
oxigenate.
Fracţia de celule hipoxice
O serie de argumente susţin existenţa celulelor hipoxice la nivelul tumorilor umane:
i. Analogia cu tumorile animale (şoareci) unde existenţa celulelor hipoxie a fost
demonstrată indubitabil
ii. Aspectul histologic sugerează posibilitatea hipoxiei
iii. Legarea nitroimidazolilor marcaţi radioactiv
iv. Măsurarea pO2 la nivelul tumorii are valoare predictivă
v. Valoarea preterapeutică a hemoglobinei are semnificaţie predictivă pentru
controlul local în iradierea cancerelor ORL, cancerul colului uterin, carcinoamele
bronhopulmonare şi carcinomul tranziţional al vezicii urinare.
Experimental metoda cea mai precisă şi mai utilizată pentru determinarea fracţiei de celule
hipoxice este trasarea unor perechi de curbe de supravieţuire celulară corespunzătoare unor
concentraţii diferite de oxigen (Figura 6-4).
Figura 6-4. Curbe de supravieţuire pentru populaţii celulare cu 69

oxigenare diferită (după Hall, 2000).
Curba cu panta cea mai abruptă corespunde unei populaţii de celule complet oxigenate; curba
din poziţia cea mai de sus se referă la o populaţie alcătuită în întregime din celule hipoxice.
Curbele intermediare se referă la populaţii celulare mixte care includ celule oxice şi hipoxice
în proporţii diferite. Este interesant de urmărit alura curbelor de supravieţuire pentru diferite
domenii ale dozei: la doze mici curba de supravieţuire a unei populaţii de celule mixte este
asemănătoare cu cea pentru celulele oxice. La doze mari proporţia de celule oxice
supravieţuitoare comparativ cu cele anoxice este neglijabilă, curba de supravieţuire pentru o
populaţie mixtă fiind paralelă cu aceea a populaţiei hipoxice. Fracţiunea de celule hipoxice
dintr-o tumoare determină distanţa dintre pantele terminale ale curbelor doză răspuns aşa cum
reiese din Figura 6-4. Această fracţiune este identică cu raportul dintre celulele
supravieţuitoare ale tumorii parţial hipoxice şi cele din tumora în hipoxie completă. Pentru
tumorile experimentale fracţiunea de celule hipoxice variază între 0 şi 50%, cu o valoare
medie de 15%.Q1
Fracţia de celule hipoxice pentru tumorile umane a fost determinată după iradierea unor
noduli cutanaţi cu sau fără administrarea de „misonizadol ” (radiosensibilizator al celulelor
hipoxice). Rezultatele au fost superpozabile cu datele experimentale, proporţia de celule
hipoxice fiind de 10-15% .
Determinarea oxigenării tisulare
Metodele de determinare a oxigenării tisulare sunt fie directe, prin implantarea în ţesut a unor
electrozi care pot determina pO2, fie indirecte prin măsurarea unor parametri corelaţi cu
oxigenarea tisulară ca răspunsul la iradiere sau măsurarea leziunilor ADN (
Tabelul 6-I).
Tabelul 6-I. Metode de determinare a oxigenării tumorale
• Răspunsul la iradiere
• Vascularizaţia tumorală
• Saturaţia oxihemoglobinei
• Activitatea metabolică tumorală
• Leziuni ale ADN- testul cometelor
• Distribuţia parţială a pO2
• Nitroimidazoli marcaţi radioactiv- PET
Un dispozitiv cu electrozi este aparatul Eppendorf, care are o viteză de măsurare a pO2 extrem
de rapidă, electrodul este comandat de un sistem computerizat şi poate explora diferite regiuni
ale tumorii furnizând un profil al oxigenării sub forma unei histograme. Este referinţa în
materie de măsurare a oxigenării tisulare (Horsmann1998).
Acest sistem poate fi utilizat la pacienţi înaintea tratamentului cu scopul de a identifica
tumorile cu o hipoxie semnificativă. Un studiu clinic efectuat în Germania sugerează că în
cancerul de col uterin avansat tratat cu iradiere exclusivă există o corelaţie semnificativă între
controlul local şi pO2 determinată cu această metodă. Pacientele la care măsurarea pO2 a dat
valori peste 10 mm Hg au un prognostic mai bun decât cele cu pO2 sub această valoare
(Hoeckel 1993, Pitson 2001).
Deşi asemenea studii se desfăşoară în multe instituţii, numărul de cazuri este încă limitat,
deoarece procedeele de măsurare sunt complexe şi pot fi aplicate doar unor tumori accesibile.
70
Reoxigenarea
Fenomenul prin care celulele hipoxice devin oxigenate după o doză de iradiere poartă numele
de reoxigenare. Este un fenomen specific tumorilor deoarece numai la nivelul acestora există
hipoxie adevărată. Iradierea unei populaţii mixte de celule determină moartea celor oxigenate
şi un efect mai redus asupra celor hipoxice, astfel că imediat după iradiere celulele hipoxice
sunt predominante. Drept urmare populaţia de celule viabile imediat după iradiere este
dominată de celulele hipoxice. Dacă intervalul de timp până la fracţiunea următoare de
iradiere este suficient, procesul de reoxigenare restabileşte proporţia de celule hipoxice la
aproximativ 15%. Dacă reoxigenarea între fracţiunile de iradiere este eficientă prezenţa
celulelor hipoxice nu are un efect semnificativ asupra controlului local în radioterapia
multifracţionată.
Mecanismele reoxigenării
Pe tumori experimentale s-a constatat că reoxigenarea se produce în perioade de timp diferite:
unele tumori reoxigenează mai rapid decât altele. Timpii diferiţi de reoxigenare reflectă
mecanismele diferite de producere ale hipoxiei. După iradiere pe măsură ce tumora scade în
dimensiuni, celulele supravieţuitoare aflate iniţial dincolo de distanţa de difuziune a
oxigenului se vor afla mai aproape de capilarul sanghin şi vor deveni mai bine oxigenate.
Acest proces este lent (este nevoie de timp pentru ca celulele distruse de iradiere să fie
fagocitate şi îndepărtate), se desfăşoară pe parcursul mai multor zile şi determină oxigenarea
celulelor în hipoxie cronică.
Componenta rapidă a reoxigenării care are loc în câteva ore interesează celulele aflate în
hipoxie acută. Celule dependente de un vas sanghin care este închis temporar pe parcursul
iradierii sunt hipoxice dar se reoxigenează imediat după deschiderea acestuia.
Hipoxia şi progresia tumorală
Argumentele privitoare la implicaţiile hipoxiei în progresia tumorală provin din studii
experimentale şi clinice.
Studii experimentale sugerează cel puţin trei mecanisme posibile:
i. Hipoxia destabilizează genomul prin inducerea amplificării genice cu creşterea
consecutivă a riscului de apariţie a mutaţiilor.
ii. Hipoxia iniţiază apoptoza în celulele transformate oncogenetic determinând astfel
selecţia celulelor cu o capacitate apoptotică redusă
iii. Hipoxia induce sinteza de factori stimulatori ai angiogenezei. Factorul de creştere
al celulelor endoteliale stimulează proliferarea şi migraţia celulelor.
Până în prezent sunt două studii clinice care sugerează că hipoxia este un indicator general al
agresivităţii tumorale. Primul provine din Germania şi se referă la cancerul colului uterin. Au
fost efectuate măsurători directe ale pO2 din tumori. Valori ale pO2 mai mari de 10 mm Hg au
reprezentat un factor de prognostic favorabil nu numai pentru tratate cu radioterapie exclusivă
ci şi pentru cele cu tratament chirurgical. Aceasta sugerează că hipoxia tumorală este un
indicator general al agresivităţii tumorale şi nu doar un factor de radiorezistenţă (Hoeckel
1996).
Un alt studiu efectuat în SUA se referă la pacienţi cu sarcoame de părţi moi trataţi cu iradiere
postoperatorie. Din nou valori ale pO2 sub 10 mm Hg au fost corelate cu o frecvenţă mai mare
a metastazelor la distanţă (70% pentru pO2 <10 mm Hg vs 35% pentru pO2> 10 mm Hg).
Aceste rezultate prezintă un interes particular deoarece tumora primară a fost controlată la toţi
pacienţii indiferent de nivelul de oxigenare; doar incidenţa metastazelor la distanţă a fost
71
diferită pentru cele două categorii de oxigenare. (Brizel 1996).

Există argumente care susţin ipoteza că hipoxia determină activarea unor gene care
controlează proliferarea celulară, producţia de citokine, în general procesul de
neoangiogeneză (Adams 1998).
6.2.2 Strategii de combatere a hipoxiei

Dacă oxigenarea insuficientă a celulelor tumorale este un factor de radiorezistenţă atunci
creşterea aportului de oxigen ar putea fi soluţia combaterii efectelor hipoxiei. Pe baza acestui
raţionament au fost dezvoltate tehnici pentru creşterea presiunii de oxigen la nivel tumoral pe
parcursul iradierii (Bump 1994).
Oxigenul hiperbar
Constă în administrarea oxigenului la presiuni ridicate, de circa 3 atmosfere, pe parcursul
iradierii. Aceasta permite creşterea distanţei de difuziune până la aproximativ 1000 µm faţă de
100- 200 µm în mod obişnuit.
Sunt două mecanisme care limitează eficacitatea în clinică a acestei tehnici: primul constă în
aceea că oxigenul dizolvat la presiuni ridicate în plasmă nu ajunge întotdeauna la nivelul
celulelor hipoxice. Concentraţia crescută de oxigen determină vasoconstricţie cu reducerea
fluxului vascular. Aceasta poate anula beneficiile presiunii mai mari a oxigenului.
Experimental s-a demonstrat efectul vasoconstrictor al oxigenului poate fi contrabalansat de
anestezia generală pe parcursul administrării oxigenului şi radioterapiei.
Al doilea mecanism limitativ este acela că unele ţesuturi normale mai puţin oxigenate (ex.
ţesutul cartilaginos), pot fi radiosensibilizate de concentraţiile mari de oxigen cu consecinţa
nedorită a diminuării raportului terapeutic.
Studiul clinic cel mai convingător a fost publicat de Henk (1986), pentru cancere ale capului
şi gâtului. Controlul local la 5 ani a fost 55% pentru oxigenul hiperbar faţă de 30% în aer
obişnuit.
Carbogenul
Este un amestec de gaze, 5% bioxid de carbon şi 95% oxigen, care determină creşterea
oxigenării prin ameliorarea fluxului sangvin. Prezintă un interes deosebit pentru combaterea
hipoxiei acute tranzitorii. Are avantajul administrării la presiune normală. Pe animale de
experienţă (şoareci) s-a demonstrat că TCD 50 pentru carcinoamele mamare a fost incrementat
cu un factor de 1,44 pentru animalele care au respirat carbogen faţă de cele care au respirat
aer (Hill 1998).
Carbogenul are însă unele probleme legate de toleranţa. Deoarece concentraţia de 5% CO2
este concentraţia din aerul expirat, unii pacienţi au senzaţia de sufocare.
Nicotinamida (NAM), un derivat al vitaminei B3, creşte oxigenarea tumorală prin reducerea
închiderii ciclice a capilarelor vasculare. Asocierea cu carbogenul vizează interceptarea
ambelor mecanisme de producere ale hipoxiei: cel cronic prin difuzia limitată a oxigenului şi
cel acut prin deficit de perfuzie. Asocierea acestor două modalităţi de manipulare a hipoxiei
cu schema de fracţionare CHART este cunoscută sub denumirea acronimă de ARCON
(Accelerated Radiotherapy with Carbogen and Nicotinamide). Studii clinice cu această
modalitate de tratament s-au efectuat la Mount Vernon Hospital, Londra, în cancere avansate
ale laringelui cu rezultate promiţătoare (Rojas, Saunders 2002).
72
6.2.2.1 Alţi Radiosensibilizatori

O multitudine de compuşi chimici modifică efectul iradierii la nivel celular dar nu prezintă un
avantaj în practică datorită absenţei unui efect diferenţial între celulele tumorale şi cele ale
ţesuturilor normale. Doar două categorii de compuşi satisfac acest criteriu în practica clinică:
i. Pirimidinele halogenate, a căror acţiune de radiosensibilizare este dependentă de
cantitatea de compus încorporată de celule. Efectul diferenţial presupune că sunt
sensibilizate celulele care se divid mai repede şi încorporează mai multă substanţă
decât celulele normale.
ii. Sensibilizatorii de celule hipoxice care cresc radiosensibilitatea celulelor deficitare
în oxigen molecular, dar nu au efect asupra celulelor normal aerate. Premiza
utilizării lor este că celulele hipoxice se află doar în tumori şi nu la nivelul
ţesuturilor normale.
Strategia de bază a utilizării radiosensibilizatorilor este ameliorarea raportului terapeutic prin
deplasarea curbei controlului local spre dozele mai mici, fără deplasarea semnificativă a
curbei complicaţiilor la nivelul ţesuturilor normale.
Pirimidinele halogenate
Cei mai cunoscuţi compuşi sunt 5-iododeoxiuridina şi 5-bromodeoxiuridina, care prin
structura lor chimică sunt foarte asemănătoare cu timidina, cu diferenţa că un grup metil este
înlocuit de un atom de halogen. Datorită similarităţii de structură sunt încorporaţi în structura
ADN în locul timidinei. Aceasta diminuează rezistenţa structurală a ADN care devine mai
susceptibil la leziunile induse de iradierea cu radiaţii ionizante sau ultraviolete. Efectul de
sensibilizare este dependent de cantitatea de substanţă încorporată în ADN şi de aceea trebuie
administrată pentru un timp suficient. Nu există diferenţe semnificative între acţiunea celor
doi compuşi, totuşi bromodeoxiuridina are un efect mai pronunţat de sensibilizare la radiaţiile
UV, care determină apariţia unui eritem cutanat important.
Utilizarea în clinică a analogilor pirimidinici datează din anii 1970. Raţional, administrarea
lor s-a bazat pe faptul că celulele tumorale au o activitate proliferativă mai mare decât cele
normale, ADN-ul acestor celule „leagă” cantităţi mai mari de pirimidine, consecinţa fiind o
radiosensibilizare selectivă a acestor celule. Primele tratamente au fost efectuate la
universitatea Stanford, pentru cancere ORL. Răspunsul tumoral a fost bun dar leziunile
ţesuturilor sănătoase inacceptabile. Aceasta a determinat abandonarea tratamentului cu
pirimidine pentru o perioadă lungă de timp. În ultimii ani activitatea acestor compuşi este
reevaluată în glioblastoamele cu grad de malignitate ridicat şi în sarcoamele de părţi moi.
Tumorile cu beneficiul potenţial cel mai mare sunt cele cu o fracţie de creştere mare şi cu un
index de legare al timidinei de asemenea mare. Probabil că în viitor caracterizarea cinetică a
tumorilor pe baza indicatorilor de mai sus va permite selecţionarea adecvată a cazurilor.
Radiosensibilizatori ai celulelor hipoxice
Identificarea unor substanţe care să mimeze efectul radiosensibilizator al oxigenului a fost o
preocupare încă din anii 1960. Alternativa este ca în loc de a „forţa” oxigenul să pătrundă în
celule la presiuni înalte, să fie administrate substanţe care difuzează în celulele hipoxice şi
determină aceleaşi efecte prin mijloace chimice (Dische 1998).
Principalele calităţi ale unei asemenea substanţe trebuie să fie (Adams 1994):
a. Să sensibilizeze selectiv celulele hipoxice la concentraţii care să nu fie toxice pentru
ţesuturile normale
b. Să fie stabile chimic, să nu fie metabolizate rapid
73
c. Să fie solubile în apă şi lipide, să difuzeze rapid la distanţe considerabile în masa

celulelor tumorale nevascularizate până la distanţe de 200 µm de capilare
d. Să fie eficace în asociere cu dozele zilnice de iradiere de doar câţiva Gy care se
administrează în radioterapia fracţionată.
În principiu, asemenea compuşi trebuie să comute reacţiile radiochimice în favoarea căii
oxidative şi în defavoarea celei reductive. Produşii principali ai radiolizei apei sunt radicalii
OH˙ care sunt intens oxidativi şi electronii hidraţi (e¯aq) care sunt agenţi reducători puternici.
Orice compuşi care au afinitate pentru aceşti electroni sunt în principiu radiosensibilizatori.
Agenţii cei mai eficace sunt compuşii electron afinici şi substanţele bioreductive. Acestea din
urmă sunt activate în celulele hipoxice prin metabolism reductiv şi formează substanţe
citotoxice. Unii compuşi combină proprietăţile electron afinice cu cele bioreductive.
Compuşii cei mai utilizaţi sunt cei nitroheterociclici ca metronidazolul şi misonidazolul.
Derivaţi mai puţin toxici sunt pimonidazolul, nimorazolul şi RSU 1069 care este un agent
bioreductiv foarte activ.
Misonidazolul
În culturi celulare hipoxice adăugarea MISO în concentraţii de 10 mM determină o
radiosensibilizare apropiată de a celulelor oxigenate. Studii efectuate pe tumori mamare la
şoareci au demonstrat un efect puternic de radiosensibilizare. Pentru iradierea singură TCD50
a fost de 43,8 Gy, faţă de 24,1 Gy după administrarea MISO (1mg/gram greutate corporală),
factorul de potenţare a răspunsului la iradiere fiind în acest caz de 1,8.
Rezultatele experimentale favorabile au stimulat efectuarea a numeroase studii clinice pentru
diferite localizări tumorale atât în SUA cât şi în Europa. Rezultatele au fost în general
dezamăgitoare. RTOG (Radiation Therapy Oncology Group) a efectuat în SUA 20 de trialuri
clinice prospective, dar nici unul nu a evidenţiat un avantaj statistic semnificativ pentru MISO
chiar dacă unele studii au raportat beneficii terapeutice în termenii controlului local. Un
singur studiu efectuat in Danemarca cu MISO pentru cancer ale capului şi gâtului a evidenţiat
un beneficiu doar pentru o subgrupă de pacienţi: bărbaţii cu cancere faringiene şi nivel crescut
al hemoglobinei. La acest grup controlul tumoral la 3 ani a fost aproape dublu în grupul cu
MISO faţă de iradierea singură. Pentru alte categorii de pacienţi inclusiv pentru cei cu cancer
laringian nu s-au constatat beneficii (Overgaard 1989).
Toxicitatea cea mai importantă a MISO este cea neurologică cu apariţia fenomenelor de
neuropatie periferică care progresează spre fenomene de toxicitate ale sistemului nervos
central dacă tratamentul nu este întrerupt. Toxicitatea a impus limitarea dozelor care poate fi
cauza probabilă a rezultatelor descurajatoare ale studiilor clinice.
Nimorazolul şi Etanidazolul
Nimorazolul este un 5-nitroimidazol care este mai puţin eficient decât MISO dar este mai
puţin toxic şi poate fi administrat în doze foarte mari. Există un singur studiu clinic cu această
substanţă pentru cancere ORL efectuat în Danemarca, care relevă beneficii importante în
termenii supravieţuirii şi controlului local pentru tratamentul cu Nimorazol comparativ cu
radioterapia singură (Overgaard 1991).
Etanidazolul este un 2-nitroimidazol cu o activitate comparabilă cu a MISO dar mai puţin
toxic. Poate fi administrat în doze de până la trei ori mai mari decât acesta. Toxicitatea
neurologică mai mică se datorează unui timp de înjumătăţire mai scurt şi faptului că nu trece
bariera hematoencefalică. Studiile clinice efectuate de RTOG nu au demonstrat un avantaj
notabil al acestei substanţe fată de radioterapia singură (Overgaard 1994).
74
Metaanaliza studiilor clinice cu radiosensibilizatori

Problema hipoxiei tumorale a suscitat un interes deosebit încă de la primele lucrări ale lui
Gray şi Thomlinson. În ultimii 30 de ani un efort de cercetare deosebit a fost îndreptat atât în
cercetarea de laborator cât şi în cea clinică. Cele mai multe studii clinice nu au demonstrat
beneficii consistente ale radiosensibilizatorilor. Overgaard (1991) şi colaboratorii au efectuat o
metaanaliză a trialurilor clinice cu oxigen hiperbar, carbogen, radiosensibilizatori chimici sau
transfuzii de sânge. Au fost analizate rezultatele pentru 10.606 pacienţi din 82 de studii
randomizate cu cancere ORL, ale vezicii urinare, colului uterin, pulmonare şi ale sistemului
nervos central. Rezultatele cele mai recente sunt din 1997 şi arată următoarele: controlul local
a fost ameliorat cu 4,6% supravieţuirea cu 2,6% iar rata complicaţiilor a fost cu doar 0,6%
mai mare faţă de iradierea singură. Rezultate statistic semnificative au fost consemnate doar
pentru carcinoamele ORL (7 % , p < 0,0001).
O explicaţie posibilă a acestor rezultate ar fi heterogenitatea localizărilor tumorale şi a
tipurilor histologice. Oricum este importantă predicţia hipoxiei şi a capacităţii de reoxigenare
a tumorilor cu scopul optimizări aplicaţiilor clinice. Ameliorarea semnificativă a rezultatelor
în cancerele ORL face ca aceste tumori să fie candidate pentru studii clinice ulterioare
(Sutherland 1996).
Citotoxinele celulelor hipoxice
Reprezintă o alternativă de distrugere a celulelor hipoxice cu ajutorul drogurilor
bioreducătoare. Aceştia sunt compuşi care sensibilizează selectiv celulele hipoxice. Sunt
administrate sub forma unui „pro-drog” care devine activ prin reducere preferenţială în mediu
hipoxic. Substanţa rezultată este citotoxică. Există trei asemenea clase de compuşi: (a)
antibiotice quinonice, (b) compuşi nitroaromatici şi (c) N-oxizii (Wardman 2001).
Dintre toţi aceşti compuşi tirapazamina, care aparţine ultimei clase, pare să aibă acţiunea cea
mai selectivă la nivelul celulelor hipoxice atât in vitro cât şi in vivo. Compusul pare a fi
activat de enzima citocromului 450, rata de toxicitate celule oxice/celule hipoxice pentru
liniile celulare umane este de circa 20. Efectul iradierii cu tirapazamină este mai mult decât
aditiv spre deosebire de datele sugerate de curbele de supravieţuire separate pentru iradiere
respectiv tirapazamină (Brown 1996, Minchinton 2002).
Studiile clinice cu tirapazamină şi radioterapie nu sunt la fel de numeroase ca cele de
laborator datorită toxicităţii acesteia (greţuri şi crampe musculare severe). Există în schimb
studii combinate de chimioterapie cu tirapazamină. Un trial de faza a III a al RTOG pentru
cancerele bronhopulmonare non-small avansate stadiile III şi IV cercetează eficacitatea
combinaţiei cu cisplatinul. Rata de răspunsuri a fost aproape dublă în braţul cu tratament
combinat iar supravieţuirea a fost şi ea ameliorată (Wouters 2002).
Manipularea oxigenării tumorale
Existenţa substanţelor cu acţiune selectivă asupra celulelor hipoxice, determină interesul
accentuării hipoxiei la nivel tumoral pentru a face acţiunea acestor droguri şi mai eficace.
Studii experimentale atestă capacitatea unor substanţe de a reduce irigaţia sangvină fie
reversibil fie ireversibil.
i. Reducerea reversibilă a fluxului sangvin este posibilă prin administrarea de
hidralazină, inhibitori ai Nitric-oxid sintetazei (Nitro –L-arginină).
ii. Reducerea ireversibilă se mai numeşte şi terapia cu ţintă vasculară (vascular
targeted therapy) are ca scop lezarea ireversibilă a unei părţi semnificative din
reţeaua vasculară tumorală. Consecinţa este moartea celulelor dependente de
sectorul vascular respectiv.
75
Două clase de substanţe pot să inducă leziuni selective ireversibile ale vaselor tumorale
neoangiogenetice: (a) acidul flavon acetic (FAA) şi acidul dimetil xantenon acetic şi (b)
inhibitori ai polimerizării tubulinelor (combretastatin CA-4P). Este extras din Combretum
Cafforum, fiind un precursor (fosfat disodic) care eliberează sub influenţa unor fosfataze
nespecifice alcaloidul. Efectul constă în distrugerea microtubulilor urmată de necroză
tumorală.
Studii experimentale efectuate la Gray Cancer Institute din Londra au demonstrat că
administrarea CA-4P este urmată de modificarea severă ale permeabilităţii endoteliului
vascular. Este în curs un şi studiu clinic de faza I. (Tozer 2001).
6.2.3 Radioprotectori
Protecţia faţă de radiaţii a celulelor şi ţesuturilor se poate realiza pe mai multe căi.
Substanţele care determină vasoconstricţie reduc fluxul vascular şi implicit oxigenarea la
nivelul organelor critice sunt în mod indirect radioprotectoare. Exemple de asemenea
substanţe sunt: monoxidul de carbon, epinefrina, histamina şi serotonina. Efectul
radioprotector nu se datorează proprietăţilor substanţei ci capacităţii acesteia de a reduce
oxigenarea tisulară.
Există şi substanţe care au capacităţi radioprotectoare propriu-zise cum sunt compuşii
sulfhidrilici. Cel mai simplu este cisteina, un compus sulfhidrilic care este un aminoacid
natural. Animale de experienţă la care se administrează cisteină decarboxilată (cisteamină) în
doze de 150 mg/kg necesită doze de iradiere de 1,8 ori mai mari pentru aceeaşi rată a
letalităţii. Acest factor de 1,8 se numeşte factorul de reducere al dozei (Dose Reduction
Factor) care este definit ca:
Ecuaţia 6-2
pentru producerea aceluiaşi nivel de letalitate.

Radioprotectorii cei mai eficienţi sunt cei care au o grupare SH liberă la un capăt al moleculei
şi o structură bazică cum sunt aminele sau guanidina la celălalt. Compuşii sulfhidrilici sunt
radioprotectori eficace pentru radiaţiile cu TLE scăzut, X şi gama.
Acţiunea se exercită prin intermediul a două mecanisme: (a) epurează mediul de radicalii
liberi (scavenging= a mătura) generaţi de iradiere sau de chimioterapie, cum este cazul
agenţilor alchilanţi şi (b) donează atomi de hidrogen care facilitează reparaţia situsurilor ADN
lezate de iradiere.
Efectul protector al acestor compuşi este paralel cu efectul oxigen, maxim pentru radiaţiile cu
TLE scăzut şi minim pentru cele cu radiaţiile cu densitate mare de ionizare. Teoretic valoarea
maximă a DRF egalează pe cea a OER fiind cuprinsă între 2,4 şi 3. Toxicitatea acestor
compuşi este mare la dozele care conferă protecţie manifestându-se în principal prin greţuri şi
vărsături severe.
Cercetări susţinute cu privire la radioprotectori datează de după al doilea război mondial, când
amintirea bombardamentelor de la Hiroshima şi Nagasaki era încă recentă. Armata SUA a
demarat un program susţinut de identificare a unor radioprotectori mai eficace cu începere din
1959. Walter Reed Research Institute a sintetizat şi testat peste 4000 de compuşi potenţial
capabil de a conferi protecţie indivizilor iradiaţi. Reducerea toxicităţii sistemice a fost posibilă
prin „îmbrăcarea” grupării SH cu un grup fosfat. După pătrunderea în mediul celular aceasta
este îndepărtată iar gruparea SH poate îndeplini rolul de îndepărtare a radicalilor liberi.
76
Dintre cei peste 4000 de compuşi sintetizaţi doi sunt mai cunoscuţi: WR-638 denumit
cystaphos şi WR-2721 cunoscut astăzi ca amifostin. Cariera acestor substanţe a fost foarte
diferită. Cystaphosul se pare că a făcut parte din dotarea obligatorie a infanteriştilor armatei
Uniunii Sovietice în tipul Războiului Rece. Era condiţionat pentru administrare orală, un mare
inconvenient deoarece gruparea SH este inactivată în mediul gastric acid. Apoi capacitatea de
protecţie faţă de radiaţiile cu TLE mare era inexistentă, deci utilitatea lui în cazul unor emisii
masive de neutroni (cum este cazul exploziilor nucleare) mai mult decât discutabilă.
Amifostina, în schimb a însoţit cosmonauţii americani pe parcursul misiunilor selenare, pentru
a-i proteja de „baia” masivă de protoni de ordinul câtorva Gy, posibilă în cazul unor explozii
solare. (Hall, 2000).
Amifostina în radioterapie
Compusul este un fosforotioat care nu este activ (se numeşte ”pro-drog”) decât după
defosforilarea lui de către fosfataza alcalină. Membrana celulelor canceroase conţine cantităţi
foarte reduse de fosfatază alcalină şi ca atare defosforilarea (activarea) amifostinei este
minimă.
Metabolitul activ, WR-1065 pătrunde cu uşurinţă în celulele normale şi captează radicalii
liberi rezultaţi după iradiere sau administrare de alchilante.
Efectul diferenţial între celulele normale şi cele tumorale este explicat pin distribuţia
preferenţială la nivelul primelor. Transportul la nivelul celulelor normale este realizat prin
mecanisme active, pe când la nivelul celulelor tumorale doar prin difuziune. În plus
vascularizaţia mai bună a ţesuturilor normale favorizează distribuţia preferenţială a
amifostinei la acest nivel. Protecţia este bună pentru sistemul hematopoietic, epiteliul digestiv
şi în special pentru glandele salivare. Toxicitatea care limitează escaladarea dozelor este
hipotensiunea arterială.
O multitudine de trialuri clinice au fost efectuate sau sunt în curs cu amifostină. Cele mai
convingătoare sunt cele ale RTOG pentru cancerele capului şi gâtului, pentru reducerea
xerostomiei. Problema este dacă amifostina va permite escaladarea dozelor sau creşterea
intensităţii radioterapiei fără o creştere semnificativă a ratei complicaţiilor
6.3 Factori biologici

6.3.1 Ciclul celular
Un factor biologic care influenţează supravieţuirea celulară este poziţia celulelor în ciclul
celular pe parcursul iradierii. Prin tehnici de sincronizare (vezi capitolul 1), este posibil
studiul efectelor iradierii asupra unei populaţii de celule care se află toate în aceeaşi fază a
ciclului celular.
Date experimentale arată că celulele sunt cele mai radiosensibile în G2 şi M mai puţin
sensibile în G1 şi respectiv în faza de sinteză a ADN. În general faza M este considerată cea
mai radiosensibilă iar S cea mai radiorezistentă.
Întârzierea diviziunii celulare este un fenomen dependent de doză fiind corelat cu poziţia
celulei în ciclul celular. Dozele mici de iradiere afectează celulele în fazele cele mai
radiosensibile (G şi M) şi determină întârzierea progresiunii lor în ciclul celular. Dozele mari
afectează celulele indiferent de poziţia lor în ciclul celular şi determină o întârziere mitotică
de durată mai mare (Travis 1989).
77
6.3.2 Reparaţia intracelulară

Al doilea factor biologic care influenţează răspunsul celular este capacitatea celulelor de a
repara leziunile induse de iradiere. Elkind a demonstrat că dacă aceeaşi doză de iradiere este
administrată în mai multe fracţiuni, numărul celulelor supravieţuitoare este cu atât mai mare
cu cât intervalul dintre fracţiuni este mai mare. Curbele de supravieţuire prezintă şi la a doua
doză de iradiere şi la următoarele umărul caracteristic cu valori ale D0, n şi Dq ca şi după
prima fracţiune. Cu alte cuvinte celulele supravieţuitoare după prima fracţiune de iradiere
răspund la următoarea fracţiune ca şi cum nu ar fi fost iradiate (Nias 2000).
Semnificaţia cea mai probabilă a acestui fenomen este că în intervalul dintre prima şi a doua
fracţiune de iradiere leziunile celulare potenţial letale sunt reparate. Procesul de reparare pare
să fie complet în interval de 24 de ore. Acesta este motivul pentru care sunt necesare doze
totale mai mari pentru izoefect dacă iradierea este fracţionată. Implicaţiile pentru radioterapia
clinică vor fi discutate într-un alt capitol.
REZUMAT
Răspunsul la iradiere al celulelor şi ţesuturilor poate fi modificat de o serie factori fizici,
chimici şi biologici fie în sensul radiosensibilizării fie în cel al radioprotecţiei.
Factorii fizici sunt: transferul linear de energie (TLE), eficacitatea biologică relativă (EBR)
şi debitul dozei de iradiere. Radiaţiile cu TLE crescut cum sunt neutronii şi particulele alfa au
o densitate de ionizare mare şi efectul lor biologic este mai mare decât al radiaţiilor cu TLE
mic. Debitul dozei interferează cu capacitatea de reparare a leziunilor celulare. La debite mari
capacitatea de reparare este mai mică şi invers.
Oxigenul este cel mai puternic radiosensibilizator. Factorul de potenţare la oxigen- OER-
(oxygen enhancement ratio) este definit ca raportul dintre doza de iradiere necesară pentru
producerea aceluiaşi efect biologic în condiţii de oxigenare şi respectiv de hipoxie.
Mecanismul de radiosensibilizare al oxigenului se bazează pe capacitatea acestuia de a forma
radicali liberi cu produşii de radioliză ai apei şi de a împiedica astfel reparaţia leziunilor
determinate de iradiere. Modificările cele mai mari ale radiosensibilităţi se înregistrează
pentru presiuni parţiale ale O2 între 0 şi 30 mm Hg.
Hipoxia tumorală poate fi cronică prin difuziunea limitată a O2 la nivel tisular şi acută prin
închiderea temporară a unor vase sanghine. Semnificaţia lor biologică este diferită: celulele în
hipoxie cronică sunt mai radiosensibile decât cele în hipoxie acută. În general hipoxia este un
factor de radiorezistenţă.
Oxigenarea tisulară poate fi determinată prin metode directe cum este aparatul Eppendorf
sau prin metode indirecte prin măsurarea unor parametrii corelaţi cu oxigenarea cum sunt
răspunsul la iradiere şi leziunile ADN.
Reoxigenarea este un fenomen caracteristic tumorilor care apare între fracţiunile de iradiere
ca o consecinţă a morţii celulelor mai bine oxigenate. Prin îndepărtarea acestora celulele
hipoxice se oxigenează şi în acest fel devin radiosensibile.
Stategiile de combatere a hipoxiei tumorale constau în administrarea de oxigen hiperbar şi
de carbogen (amestec de 5% bioxid de carbon şi 95% oxigen). Hipoxia acută poate fi
78
combătută prin administrarea de nicotinamidă care produce o deschidere a shunturilor

vasculare.
Radiosensibilizatorii sunt compuşi chimici care determină potenţarea acţiunii iradierii la
nivel celular şi tisular. Pentru utilizarea lor în practică aceste substanţe trebuie să aibă un efect
mai mare la nivelul celulelor tumorale decât la nivelul celulelor normale. Două categorii de
compuşi satisfac acest criteriu în practica clinică: pirimidinele halogenate şi sensibilizatorii
celulelor hipoxice. Din prima clasă fac parte 5-iododeoxiuridina şi 5-bromdeoxiuridina.
Misonidazolul, nimorazolul şi etanidazolul sunt radiosensibilizatori ai celulelor hipoxice.
Radioprotectorii sunt substanţe care determină o scădere a acţiunii radiaţiilor. Dintre aceştia
cei mai cunoscuţi sunt compuşii sulfhidrilici (cisteina, cisteamină, AET) şi Amifostina
(Etyol). Factorii biologici care modifică acţiunea radiaţiilor sunt legaţi de reparaţia
intracelulară a leziunilor induse de iradiere care implică şi controlul ciclului celular.
79
Bibliografie
1. Adams, G. E., Stratford, I. J., Bioreductive drugs for cancer therapy: the search for tumor
specificity, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1994, 29, 231-238.
2. Adams, G., Chaplin, D., Exploitation of hypoxia for tumor therapy: new approaches, in: Progress
in Radio-Oncology VI, Kogelnik, H. D., Luka, P., Sedlmayer, F., (editors), Monduzzi Editore,
1998, 193-203.
3. Brizel, D. M., Scully, H. P., Tumor oxygenation predicts for the likelihood of distant metastasis in
human soft tissue sarcomas, Cancer Res., 1996, 56, 941-943.
4. Brown, J. M., Siim, B. G., Hypoxia-Specific Cytotoxins in Cancer Therapy, Semin. Radiat.
Oncol., 1996, 6, 22-36,
5. Bump, E. A., Braunhut, S. J., Palayoor, S. T., et al., Novel concepts in modification of radiation
sensitivity, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1994, 29, 249-253.
6. Daşu, A., Denekamp, J., New insights into factors influencing the clinically relevant oxygen
enhancement ratio, Radiother. Oncol, 1998, 46, 269-277.
7. Daşu, A., Denekamp, J., Superfractionation as a potential radiosensitizer: prediction of an
optimum dose per fraction, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys, 1999, 43, 1084-1094.
8. Daşu, A., Modelling the impact of two forms of hypoxia on novel radiotherapy approaches, Umeå
University Medical Dissertations new series nr. 709, 2000.
9. Denekamp, J., Daşu, A., Inducible repair and the two forms of tumor hypoxia- time for a paradigm
shift, Acta Oncologica, 1999, 38, 903-918.
10. Dische, S., Saunders, M. I., Hypoxic cell radisensitisation - clinical relevance in 1998, in: Progress
in Radio-Oncology VI, Kogelnik, H. D., Luka, P., Sedlmayer, F., (editors), Monduzzi Editore,
1998, 205-221.
11. Hall, E. J., Radioprotectors, in: Radiobiology for the Radiologist, Lippincott Williams & Wilkins,
Philadelphia, 2000, 136-144.
12. Hall, E. J., The oxygen effect and reoxygenation, in: Radiobiology for the Radiologist, Lippincott
Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 91-112.
13. Henk, J. M., , Late results of a trial of hyperbaric oxigen and radiotherapy in heaqd and neck
cancer: a rationale for hypoxic cell sensiters?, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1986, 12,
1339-1341.
14. Hill, S. A., Collingridge, D. R., Vojnovic, V., Chaplin, D. V., Tumour radiosensitization by high-
oxygen–content gases: influence of the carbon dioxide content of the inspired gas on pO2,
microcirculatory function and radiosensitivity, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1998, 40,
943–951.
15. Hoeckel, M., Knopp C., Schlenger K., et all, Intratumoral pO2 predicts survival in advanced
cancer of the uterine cervix, Radiother. Oncol., 1993, 26, 45-50
16. Hoeckel, M., Schlegel. K., Aral. B., et al., Association between tumor hypoxia and malignant
progression in advanced cancer of the uterine cervix, Cancer Res., 1996, 56, 4509-4515.
17. Horsman, M. R., Mesurement of tumor oxygenation, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1998,
42, 701-704.
18. Minchinton, A. I, Tonn, D. A, Sutherland, D. P, Kyle, A. H., Carbogen breathing after irradiation
enhances the effectiveness of tirapazamine in SIHA tumors but not SCCVII tumors in mice,
Radiat. Res., 2002, 158, 94-100.
80
19. Molls, M., Stadler, P., Tumor hypoxia and anemia: significance in clinical oncology, in: Progress
in Radio-Oncology VII, Kogelnik, H. D., Luka, P., Sedlmayer, F., (editors), Monduzzi Editore,
2002, 83-89.
20. Nias, W., A., H., The oxygen effect, in: An introduction to radiobiology (second edition), John
Willey & Sons, New-York, 2000, 156-174.
21. Overgaard, J., Clinical evaluation of nitroimidazoles as modifiers of hypoxia in solid tumors,
Oncol. Res., 1994, 6, 506-516
22. Overgaard, J., Horsman, M. R., Overcoming hypoxic cell radioresistance, in: Basic Clinical
Radiobiology; editor: Steel G.G, Edward Arnold Londra, 1997, 141-151.
23. Overgaard, J., Sand- Hansen, H., Andersen, A. P., Misonidazole combined with split-course
radiotherapy in the treatment of invasive carcinoma of larynx and pharynx: final report from the
DAHANACA 2 study., Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 1989, 16, 1065-1068.
24. Overgaard, J., Sand- Hansen, H., Lindelov, B., Nimorazole as a hypoxic radiosenziter in the
treatment of superglottic larynx and pharynx carcinoma. First report from the DAHANACA
protocol 5-58, Radiother. Oncol., 1991, 20, (Suppl 1), 143-150.
25. Pitson, G., Fyles, A ., Milosevic, M., Wylie, J., Melania Pintilie., Hill, R., Tumor size and
oxygenation are independent predictors of nodal disease in patients with cervix cancer, Int. J.
Radiation Oncology Biol. Phys., 2001, 51, 699–703.
26. Rojas. A., Saunders. M. I., ARCON in clinical radiotherapy, in: Progress in Radio-Oncology VII,
Kogelnik, H. D., Luka, P., Sedlmayer, F., (editors), Monduzzi Editore, 2002, 89-99.
27. Sutherland, R. M., Ausserer, W. A., Murphy BJ, Laderoute KR, Tumor hypoxia and
heterogeneity: challenges and opportunities for the future, Semin. Radiat. Oncol., 1996, 6,
9-70.
28. Tozer, G. M., Tumor microcirculation, in: Gray Cancer Institute Research Report, 2001, 22-33.
29. Travis, La Torre, Elisabeth., Modification of Cell and Tissue Responses to Radiation, in: Primer of
medical Radiobiology, 2 nd edition, Year Book Medical Publishers Inc., Chicago, London, Boca-
Raton, 1989, 88-108.
30. Uray, Z., Aspecte privind aplicaţiile în clinica oncologică a substanţelor radioprotectoare,
Oncologia, 1981, XX, 4, 242-252.
31. Uray, Z., Ban, Camelia., Maniu, Mariana., Toxicological and radiobiological studies concerning
the clinical use of radioprotective drugs, in: Drug toxicity, editor: M. Timar, Editura Medicală
Bucureşti 1985, 39-50.
32. Vlădescu, C., Galeşanu, M. R., Urseanu, I., Radiosensibilizarea în terapia oncologică, Editura
Junimea, Iasi, 1991.
33. Wardman, P., Electron transfer and oxidative stress as key factors in the design of drugs
selectively active in hypoxia, Curr Med Chem, 2001, 8, 739-761.
34. Wouters, B. G, Weppler, S. A, Koritzinsky, M., Landuyt, W., Nuyts, S., Theys, J., Hypoxia as a
target for combined modality treatments, Eur. J. Cancer, 2002, 38, 240-57.
81
Radiobiologie generală : Efecte acute ale iradierii corporeale totale
7. EFECTE ACUTE ALE IRADIERII

CORPOREALE TOTALE
7.1 CARACTERISTICI DOZĂ-RĂSPUNS ...............................................................................81

7.1.1 Acţiunea directă a iradierii ..............................................................................83
7.1.2 Acţiunea indirectă a iradierii ...........................................................................83
7.2 EFECTELE LETALE ACUTE ..........................................................................................84
7.2.1 Sindromul iradierii corporeale totale acute la mamifere.................................84
7.2.2 Sindromul iradierii acute la om........................................................................85
7.3 ESTIMAREA BIOLOGICĂ A DOZELOR DE IRADIERE- BIODOZIMETRIA ...........................88
7.4 TRATAMENTUL SINDROMULUI ACUT DE IRADIERE .....................................................89
7.4.1 Măsuri urgente în caz de iradiere acută accidentală .......................................89
7.4.2 Protocol de tratament al sindromului de iradiere acută (SIA).........................91
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................94
Radiaţiile ionizante sunt printre cele mai intens studiate cauze asociate îmbolnăvirilor în
general. Studiul efectelor ale biologice iradierii datează din primele zile ale utilizării acestora.
De la începuturi şi până în prezent s-a constituit o bază de date enormă, cu privire la efectele
biologice ale iradierii. Sursa informaţiilor cu privire la expunerea acută este reprezentată de
observarea persoanelor care sunt expuse profesional la iradiere, de pacienţii cărora li se
efectuează diferite examinări sau tratamente cu radiaţii ionizante şi de persoanele expuse
accidental la iradiere. Din această ultimă categorie cele mai multe persoane sunt
supravieţuitorii bombardamentului nuclear de la Hiroshima (circa 270. 000 de oameni).
Iradierea lor a fost variabilă, de la doze care au depăşit doar cu puţin fondul de iradiere
naturală şi până la doze de câţiva Gy, în funcţie de locul unde se afla persoana respectivă în
momentul exploziei.
Alte situaţii de iradiere accidentală au fost cele de la centralele electrice nucleare Windscale
din Anglia în 1956 şi Cernobîl din Ucraina în 1986. Accidente de dimensiuni mai mici au fost
numeroase în cursul anilor mai cu seamă datorate manipulării surselor radioactive.
Un alt set de date provin din studiul cazurilor de iradiere corporeală totală efectuate pentru
transplantul de măduvă hematogenă.
7.1 Caracteristici doză-răspuns

Efectele iradierii ca de altfel şi ale altor agenţi toxici pot fi: (a) efecte deterministice şi (b)
efecte stohastice, adică cele cu apariţie întâmplătoare (gr. stochastikós= cu apariţie
întâmplătoare).
(a) Efectele deterministice au următoarele caracteristici:
i. Producerea efectului necesită acumularea unei doze de iradiere care să depăşească

un anumit prag
ii. Mărimea efectului creşte cu mărimea dozei de iradiere
iii. Există o relaţie cauzală certă între expunerea la iradiere şi efectul observat.
81
O comparaţie utilă este aceea cu ingestia de alcool. Pentru apariţia semnelor specifice
intoxicaţiei alcoolice este nevoie ca o persoană să ingereze o anumită cantitate de alcool.
După depăşirea unui anumit prag semnele sunt dependente de cantitatea de alcool ingerată, iar
dacă individul prezintă semnele intoxicaţiei etilice nu există nici un dubiu că acestea se
datorează ingestiei de alcool. Deoarece efectele deterministice se instalează doar după
depăşirea unui anumit prag de iradiere ele se mai numesc şi efecte „cu prag” (threshold
effects).
Figura 7-1. Curbă doză răspuns pentru efecte stohastice vs.

deterministice.
Figura 7-1 prezintă relaţia doză- răspuns pentru cele două tipuri de efecte. Curba „A”
caracterizează efectele biologice „cu prag”. Pragul corespunde punctului „a” după care curba
are o anumită alura până la valoarea de 100% care se datorează variabilităţii biologice a
subiecţilor. Punctul „c” reprezintă doza medie adică doza de iradiere corespunzătoare
producerii efectului biologic la 50% dintre cazuri. Curba „B” este asociată răspunsului la
iradiere fără prag, este liniară iar punctul „b” corespunde dozei de iradiere pentru care se
produce efectul biologic la 50% din cazuri. Doza la care răspund 50/% dintre subiecţii expuşi
este un index fiabil al acţiunii radiaţiilor pentru un anumit „end point”. Dacă end point-ul este
moartea indivizilor expuşi la o anumită doză de iradiere, doza la care jumătate dintre indivizii
expuşi mor, se numeşte LD50 (letal dose 50). Un parametru la fel de important, este timpul
necesar pentru ca efectele toxice ale iradierii să se manifeste. Astfel dacă 50% dintre
animalele de experienţă iradiate mor într-un interval de 30 de zile, se vorbeşte despre LD50/30-
zile. Acest index LD50/30, este larg utilizat în toxicologie pentru descrierea toxicităţii relative a
unui agent oarecare.
(b) Efectele stohastice sunt acele efecte care apar aleatoriu, atât la indivizii expuşi la iradiere
cât şi la cei neexpuşi. Modele de efecte stohastice ale iradierii sunt apariţia cancerelor şi
efectele genetice. Rezultatul expunerii la un carcinogen sau la un agent mutagen este creşterea
riscului de apariţie al unui cancer şi nu apariţia directă a bolii. Riscul este proporţional cu
doza. Oamenii dezvoltă cancere fie că sunt, fie că nu sunt expuşi la agenţi carcinogeni. Cu
toate acestea expunerea la carcinogeni creşte probabilitatea apariţiei unui cancer cu atât mai
mult cu cât expunerea este mai intensă. Totuşi nu se poate afirma cu certitudine indiferent de
intensitatea expunerii la un carcinogen, că un anumit cancer este rezultatul direct al acţiunii
carcinogenului. Se poate face doar o estimare a riscului de îmbolnăvire bazată pe istoria
expunerii la acel carcinogen, durata şi intensitatea acesteia.
Reprezentarea grafică a frecvenţei unui efect stohastic în funcţie de doză este o dreaptă (curba
B, Figura 7-1), care se deosebeşte de curba în formă de „S” caracteristică efectelor cu prag.
Modelul biologic care este compatibil cu această relaţie lineară şi cu datele de biologie
moleculară, presupune că un anumit cancer poate fi iniţiat de perturbarea informaţiei genetice
82
de la nivelul unei singure molecule de ADN. Astfel, carcinogeneza şi mutageneza ar putea fi

manifestări diferite ale aceluiaşi mecanism molecular de bază. Iniţierea unui cancer poate fi
determinată de alterarea informaţiei stocată în cromozomii unei celule somatice, în timp ce
lezarea informaţiei de la nivelul cromozomilor unei celule germinale determină mutaţiile
genetice transmisibile generaţiilor viitoare.
Acest model postulează un „prag zero” pentru efectele stohastice. Cu alte cuvinte chiar şi cea
mai mică cantitate dintr-un agent carcinogen sau mutagen (un singur foton în cazul iradierii
sau o singură moleculă în cazul unei substanţe chimice) poate să producă efectul dacă
interacţionează cu perechea de baze „adecvată” din molecula de ADN. De aceea efectele
stohastice corespund unei curbe doză răspuns cu alură liniară, fără prag. Aceasta înseamnă că
orice increment de doză oricât de mic determină o creştere a probabilităţii producerii unui
efect stohastic.
7.1.1 Acţiunea directă a iradierii

Efectele biologice observabile ale supraexpunerii la iradiere sunt consecinţa unui lanţ de
evenimente complexe care sunt iniţiate de ionizarea sau excitarea unui număr redus de
molecule din organism. De exemplu LD50/30-zile de radiaţii gama pentru om este de circa 4 Gy.
Având în vedere că 1 Gy corespunde la o absorbţie de energie de 1 Joule/kg-1 sau 6,25 x 1018
eV /kg-1, şi că circa 34 eV sunt cheltuiţi pentru producerea unei singure ionizări, DL50 de 4 Gy
produce la nivel tisular:
Cum pentru fiecare atom ionizat alţi nouă sunt excitaţi s-a calculat că sunt direct afectaţi de o
doză letală de iradiere aproximativ 7,35 x 1018 atomi pe kilogramul de ţesut. În ţesuturile moi
se găsesc circa 9,5 x 1025 atomi kg-1, astfel că fracţiunea de atomi direct afectată de cei 4 Gy
va fi:
sau cu alte cuvinte 1 atom la 10 milioane.
Efectele iradierii fără doză prag sunt considerate a fi rezultatul unor ionizări şi excitări la
nivelul unei molecule cu consecinţa disocierii acelor molecule. Mutaţiile punctiforme care
presupun modificarea locusului unei singure gene sunt un exemplu pentru acest tip de efect.
Disocierea determinată de ionizarea sau excitarea unui atom din molecula de ADN împiedică
informaţia stocată într-o anumită genă să fie corect transmisă următoarelor generaţii ale
celulei.
Este evident că pentru efectele biologice ale iradierii care sunt determinate de mutaţii
punctiforme efectul dozei este cumulativ: fiecare increment de doză produce modificări la
nivelul genomului. Studiul cantitativ al acestui fenomen presupune detectarea unei anomalii
genetice la descendenţii unui individ iradiat. Pentru doze de iradiere până la 250 mGy,
mărimea efectului măsurată prin frecvenţa mutaţiilor genelor este proporţională cu doza.
Pentru doze sub această valoare probabilitatea mutaţiilor este atât de mică încât pentru
detectarea lor ar fi necesar un număr mare de animale de experienţă. Din acest motiv, date
experimentale demne de încredere cu privire la modificările genetice nu sunt disponibile
pentru doze între zero şi 250 mGy.
7.1.2 Acţiunea indirectă a iradierii

Deoarece apa este constituentul predominant al organismului mamifer cea mai mare parte a
acţiunii directe radiaţiilor se exercită asupra apei. Consecinţa absorbţiei de energie la nivelul
83
apei este producerea de radicali liberi, care sunt compuşi extrem de toxici asupra altor
molecule (pentru detalii vezi capitolul 3). Probabilitatea ca radicalii liberi să determine leziuni
ale ADN este determinată de TLE al radiaţiei incidente şi durata de viaţă a acestora. Spre
exemplu radiaţiile dens ionizante ca particulele alfa formează radicali liberi de tipul OH care
sunt suficient de apropiaţi unul de celălalt pentru a se putea combina rezultatul fiind apariţia
unei molecule de apă oxigenată (OH + OH= H2O2) care este un compus toxic. Durata de viaţă
a apei oxigenate este mai mare decât a radicalilor OH, astfel că ea poate acţiona prin difuziune
la distanţă de locul unde s-a produs. Este posibil să fie afectate molecule şi celule care nu au
suferit leziuni directe din partea radiaţiei incidente. Prezenţa oxigenului la nivel tisular
sporeşte cantitatea de radicali liberi formaţi sub acţiunea iradierii.
În rezumat, efectele biologice ale radiaţiilor ionizante sunt datorate fie unui mecanism direct
care produce disocierea moleculelor prin ionizare şi excitare, fie unuia indirect care constă în
radioliza apei cu formarea unor radicali liberi toxici pentru moleculele de ADN celular.
Lacunele cele mai importante în înţelegerea fenomenelor radiobiologice sunt legate de
secvenţialitatea evenimentelor dintre efectele primare descrise mai sus şi efectele biologice
care pot fi observate la timp îndelungat după iradiere.
7.2 Efectele letale acute

Expunerea acută la doze mari de iradiere a întregului organism afectează practic toate
organele şi sistemele. Deoarece radiosensibilitatea organelor şi sistemelor este diferită,
efectele iradierii sunt determinate de modalitatea de răspuns a acestora şi de capacitatea
diferitelor populaţii celulare de a repara leziunile induse de iradiere. Aceste fenomene sunt
dependente de doza de iradiere la care este expus individul.
7.2.1 Sindromul iradierii corporeale totale acute la mamifere

Denumirea de sindrom al iradierii corporeale totale se aplică doar dacă expunerea apare în
anumite condiţii:
i. Durata expunerii trebuie să fie scurtă de ordinul minutelor
ii. Trebuie să fie expus corpul în întregime sau cea mai mare parte a acestuia
iii. Sursa de iradiere trebuie să fie externă: radiaţii x, gama, sau neutroni. Izotopii
radioactivi ajunşi accidental în organism nu determină apariţia sindromului de
iradiere corporeală totală.
Timpul de supravieţuire
Efectul iradierii corporeale totale este diminuarea expectanţei de viaţă a organismului iradiat,
care este dependentă de doza de iradiere primită.
Timpul de supravieţuire al unui organism supus iradierii corporeale totale se exprimă ca timp
mediu de supravieţuire. Există variaţii ale supravieţuirii între diferitele specii şi chiar între
indivizii aceleiaşi specii care au primit o anumită doză de iradiere. Datorită acestor variaţii
unele animale supravieţuiesc timp mai îndelungat decât altele. Exprimarea supravieţuirii ca
timp mediu ţine cont de aceste variaţii. Deoarece sunt variaţii de supravieţuire între indivizii
unui grup dintr-o anumită specie care au primit aceeaşi doză de iradiere, doza care determină
moartea a jumătate dintre indivizii acelui grup este denumită LD50. Dacă moartea a 50%
dintre indivizi se produce în 30 de zile se vorbeşte de LD50/30. Doza necesară pentru a
determina moartea tuturor indivizilor dintr-un grup în timp de 6 zile se exprima ca LD100/6. În
funcţie de specie timpul de supravieţuire poate fi diferit: astfel la oameni o măsură mai
corectă a dozelor letale este LD50/60 zile. Tabelul 7-I prezintă valori tipice ale LD 50/30 pentru
84
diferite specii.
Tabelul 7-I. Valori ale LD 50/30 zile pentru diferite specii de animale
Specie LD50/30 (Gy)

Om 2,5-3
Maimuţă 4-5
Câine 3-4
Porc 2,5-3
Hamster 7-7,5
Iepure 7-8
Şobolan 5,9-9
Şoarece 4-6,5
Pui de găină 6
Broască 7
Peşte auriu 7-9
modificat după Travis 1989
Relaţia doză- supravieţuire
Experimente efectuate pe mai multe specii de mamifere au permis estimarea timpului mediu
de supravieţuire în funcţie de doza de iradiere corporeală totală. Studiul unei asemenea curbe
de supravieţuire permite identificarea a trei regiuni distincte: o primă regiune corespunzătoare
dozelor între 2 şi 10 Gy în care supravieţuirea scade pe măsură ce doza de iradiere creşte.
Urmează o porţiune cuprinsă între 10 şi 100 Gy în care supravieţuirea medie nu pare să fie
corelată cu doza, iar peste 100 Gy numărul de supravieţuitori descreşte marcat cu creşterea
dozei. Aceste regiuni ale curbei de supravieţuire corespund lezării a trei sisteme importante
care determină moartea animalelor: prima regiune corespunde morţii datorate leziunilor
măduvei hematogene, a doua leziunilor intestinale iar a treia leziunilor sistemului nervos
central. Evident că şi alte aparate şi sisteme sunt afectate de iradiere, dar moartea se produce
în principal datorită insuficienţei funcţionale ale celor trei sisteme menţionate mai sus. Există
variaţii privitoare la dozele de iradiere care determină fiecare dintre cele trei sindroame, dar în
mare, toate mamiferele prezintă semne şi simptome similare corespunzător domeniilor de
doză menţionate.
7.2.2 Sindromul iradierii acute la om

Datele privitoare la efectele expunerii acute la iradiere a organismului uman provin din
următoarele surse: accidente petrecute în laboratoare nucleare şi industria de armament
nuclear (circa 50 de cazuri înregistrate), bombardamentele nucleare de la Hiroshima şi
Nagasaki, iradierile corporeale totale cu scop medical (transplant medular) şi accidentul de la
centrala nucleară de la Cernobîl din fosta Uniune Sovietică petrecut în aprilie 1986. Există
însă dificultăţi cu privire la estimarea dozelor individuale primite în aceste situaţii limită,
excepţie fiind doar cazurile de iradiere cu scop medical.
Mortalitatea precoce datorată iradierii apare în câteva săptămâni de la o expunere la doze
mari. Eventuala supravieţuire dar şi modalitatea de producere a decesului depind de mărimea
dozei primite. Sunt descrise patru sindroame clinice ale iradierii corporeale totale acute: (a)
sindromul prodromal, care este nespecific si precede celelalte sindroame, (b) sindromul
hematologic, (c) sindromul gastrointestinal şi (d) sindromul cerebrovascular. Gravitatea
85
acestor sindroame ca şi dozele la care apar sunt crescătoare de la b la d. Anexa 1 prezintă

sinoptic datele principale ale sindromului de iradiere acută.
(a) Sindromul prodromal
Prezintă o simptomatologie comună tuturor celorlalte trei sindroame. Semnele şi simptomele
pot fi grupate în două categorii: semnele gastrointestinale şi cele neuromusculare. Primele
sunt reprezentate de anorexie, greţuri, vărsături, diaree, crampe intestinale, pierdere masivă de
lichide cu deshidratare şi slăbire în greutate. Semnele neuromusculare includ fatigabilitate
rapidă, apatie, lipsa capacităţii de concentrare, transpiraţii, dureri de cap, febră şi
hipotensiune.
Durata, debutul şi severitatea sindromului prodromal depind de doza iradiere. La doze de
câteva zeci de Gy, toate persoanele prezintă sindromul într-un interval de timp de 10-15
minute de la expunere. Simptomele ating un maxim după circa 30 de minute, persistă timp de
câteva zile, iar apoi simptomele sindromului prodromal se suprapun cu cele ale sindromului
cerebrovascular care este întotdeauna fatal, sau dacă dozele primite sunt mai mici cu cele ale
sindromului gastrointestinal. La doze mai mici, predicţia relaţiei doză- răspuns este mai
dificilă, datorită intervenţiei mai multor factori legaţi de instalarea sindromului hematologic şi
digestiv. Oricum un sindrom prodromal sever indică un prognostic clinic rezervat, cu o
perioadă prelungită de aplazie medulară, însoţită de infecţii, anemie şi hemoragii.
La doze apropiate de LD 50, simptomele cele mai frecvente sunt anorexia, greaţa şi vărsăturile,
fatigabilitatea. Expunerile la doze supraletale sunt asociate cu diaree precoce, febră şi
hipotensiune.
(b) Sindromul hematologic
La doze între 3 şi 8 Gy moartea, dacă survine, este datorată leziunilor produse de iradiere la
nivelul măduvei hematogene. Celulele precursor active mitotic, sunt sterilizate, iar
aprovizionarea compartimentelor funcţionale cu celule mature, hematii, leucocite şi
trombocite este sever diminuată. LD50/60 la om este cuprins între 2,5 şi 3 Gy, domeniu care
corespunde sindromului hematologic.
Prodromul sindromului hematologic apare la puţine ore după iradiere, fiind caracterizat de
greţuri şi vărsături. Urmează faza latentă cu o durată de 3 săptămâni, timp în care numărul de
elemente figurate la periferie nu este sever diminuat şi individul nu prezintă simptomatologie.
Totuşi în această perioadă numărul de celule stem medulare scade, dar manifestările clinice
apar doar la începutul celei de-a treia săptămâni şi durează până în săptămâna a 5-a. Instalarea
pancitopeniei se manifestă prin anemie, hemoragii şi infecţii datorate leucopeniei (Fliedner
1996).
Supravieţuirea la dozele corespunzătoare domeniului de producere a sindromului
hematologic, scade odată cu creşterea dozei de iradiere. La limita inferioară a dozelor de 1-3
Gy, celulele stem medulare repopulează măduva, astfel că majoritatea indivizilor
supravieţuiesc. Reparaţia completă survine la un număr mare de subiecţi după săptămâna 3 şi
până la 6 luni de la expunerea la iradiere. Un număr mic de indivizi mai radiosensibili, mor
după doze de doar 2 Gy, la 6 –8 săptămâni după iradiere. Supravieţuitorii după doze cuprinse
între 6-8 Gy care corespund valorii lui LD50/60 sunt puţini la număr. Nu s-au raportat
supravieţuiri la doze mai mari de 10 Gy. În orice caz există o corelaţie între mărimea dozei de
expunere şi timpul mediu de supravieţuire: între 3 şi 5 Gy moartea se produce la 4-6
săptămâni de la iradiere iar pentru doze între 5- 10 Gy în primele două săptămâni.
Cauza deceselor este legată de insuficienţa medulară cu hemoragii şi infecţii consecutive.
Evoluţia sindromului hematologic poate fi influenţată de măsurile terapeutice moderne, cum
86
sunt transplantul medular, antibioterapia şi în general măsurile de terapie intensivă (Friesecke

1999).
(c) Sindromul gastrointestinal (GI)
La mamifere sindromul GI apare la doze cuprinse între 10 şi 100 Gy, dar doza prag pentru
oameni este considerată a fi 6 Gy. Tabloul clinic complet se întâlneşte mai frecvent pentru
doze mai mari de 10 Gy. LD100, este 6-10 Gy, domeniu al dozei care se suprapune peste cel al
sindromului hematologic. Timpul de supravieţuire este relativ uniform pe toată întinderea
domeniului LD, decesele apar indiferent de doză după acelaşi interval de timp. La om, fără
tratament, decesul survine la 3-10 zile după expunere, iar cu tratament suportiv la 2
săptămâni.
Etapa prodromală a sindromului digestiv debutează la câteva ore de la expunere, cu greţuri şi
vărsături severe, care pot fi însoţite de crampe digestive şi diaree. Urmează faza latentă între
zilele 3 şi 5, lipsită de simptomatologie, cu o stare generală aparent bună. După acest interval
revine diareea severă, greţurile şi vărsăturile de mare intensitate, însoţite de febră. Durata
perioadei de stare este de circa 5 zile (zilele 5-10). Moartea survine în general în a doua
săptămână în pofida tratamentelor de susţinere.
De fapt sindromul GI este rezultatul leziunilor produse de iradiere la nivelul a două mari
sisteme: cel digestiv şi al măduvei hematogene. Importanţa leziunilor măduvei hematogene în
fiziopatologia sindromului GI este susţinută de observaţia că tabloul clinic al acestuia nu este
complet dacă este iradiat exclusiv sistemul digestiv. Lipsesc febra şi semnele de infecţie.
Fiziopatologia sindromului GI este complexă. În principal leziunile determinate de iradiere
interesează epiteliul intestinului subţire. Activitatea mitotică a celulelor de la nivelul criptelor
intestinale (Lieberkühn), este drastic diminuată. În consecinţă repopularea cu celulele mature
epiteliale care tapetează lumenul intestinului este compromisă. Rezultatul este o „aplatizare” a
vilozităţilor intestinale, denudarea parţială sau completă a epiteliului, cu scăderea capacităţii
de absorbţie şi stagnarea fluidelor la nivelul intestinului (vezi Figura 7-2).
Figura 7-2. Efectele iradierii corporeale totale asupra intestinului subţire. I-

aspect normal, II- aspect după iradiere, V= vilozităţi intestinale, C= cripte
(modificat după Travis, 1989).
Consecinţele sunt grave: deshidratare, traversarea barierei intestinale de către bacterii, cu

instalarea septicemiei. Insuficienţa medulară care survine în perioada de maximă intensitate a
sindromului GI agravează infecţia.
La doze mici regenerarea epiteliului intestinal este posibilă, dar moartea se produce prin
efecte ale sindromului hematologic. Cauzele decesului în cadrul sindromului GI sunt
87
deshidratarea, dezechilibrul hidro-electrolitic şi infecţia, toate ca rezultat al distrugerii barierei

intestinale şi a măduvei hematogene.
Din nou accidentul de la Cernobîl furnizează, din păcate, datele cele mai precise cu privire la
sindromul GI. Au existat 22 de victime ale acestui accident care au primit doze cuprinse între
6 şi 16 Gy, corespunzătoare domeniului sindromului GI. Decesul a survenit la 19 persoane
între zilele 4 şi 15 cu semne ale sindromului digestiv. Situaţia a fost complicată şi de arsurile
termice care au fost suficient de grave pentru ca singure să pericliteze viaţa celor iradiaţi.
Experienţa de la Cernobîl a arătat că transplantul medular poate fi util la persoanele care au
primit mai puţin de 10 Gy. Peste această doză depleţia celulară de la nivelul intestinului este
extrem de severă iar repopularea adecvată a mucoasei nu mai este posibilă astfel că decesul se
produce sindrom GI şi transplantul medular este inutil.
(d) Sindromul cerebrovascular
Se mai numeşte sindromul sistemului nervos central (SNC), apare la om la doze peste 50 Gy.
Semnele caracteristice acestui sindrom la doze mai mici de 20 Gy iar decesul prin manifestări
ale sindromului cerebrovascular survine la 2-3 zile după 50 Gy la toţi indivizii expuşi.
Faza prodromală are durată variabilă de la câteva minute la câteva ore, în funcţie de doză.
Semnele şi simptomele constau în nervozitate extremă, confuzie, pierderea cunoştinţei la care
se adaugă greaţa şi vărsăturile. Uneori este prezentă senzaţia de arsură cutanată. Perioada de
latenţă are durată variabilă de câteva ore uneori chiar mai puţin. Boala manifestă începe la 5-
6 ore după iradiere cu instalarea comei, convulsiilor şi diareei apoase masive. La sfârşitul
acestui interval de obicei se produce decesul.
Fiziopatologia manifestărilor clinice ale acestui sindrom nu este pe deplin elucidată.
Examinarea creierului animalelor de experienţă iradiate cu aceste doze, arată modificări
microscopice puţine la nivelul celulelor parenchimatoase. Este explicabil deoarece neuronii
sunt celule care nu se divid, spre deosebire de cele ale măduvei hematogene sau ale epiteliului
intestinal. Probabil leziunile sunt datorate alterărilor vasculare şi meningeale care determină
un edem cerebral masiv cu consecinţe dramatice.
Deşi se înregistrează leziuni majore şi la nivelul măduvei hematogene şi a intestinului,
sindroamele corespunzătoare acestor leziuni nu mai apar, deoarece subiecţii expuşi la aceste
doze mor înainte de producerea lor.
7.3 Estimarea biologică a dozelor de iradiere- biodozimetria

Estimarea dozelor de iradiere primite fie ca o iradiere acută, fie sub forma iradierii cronice cu
doze mici, este posibilă (a) prin metode fizice şi (b) prin metode biologice.
Metodele fizice sunt bazate pe utilizarea dozimetrelor care sunt amplasate în spaţiile de interes
sau pot fi individuale, purtate de către persoanele cu risc de expunere. Valoarea metodelor
fizice de determinare a dozei absorbite în caz de accident este limitată. Dozimetrele nu pot
stabili dacă iradierea a fost parţială sau corporeală totală. De asemenea nu este posibilă
diferenţierea expunerilor unice de cele multiple decât dacă citirile sunt repetate la intervale de
timp regulate. La Cernobîl marea majoritate a dozimetrelor amplasate în spaţiile închise au
fost distruse sau informaţia nu a mai putut fi recuperată.
Metodele biologice sunt în prezent tot mai mult utilizate. Biodozimetria are ca scop estimarea
cantitativă cât mai precis posibil a expunerii la iradiere a unui organism viu, modalitatea de
distribuţie a radiaţiei dacă această expunere este cunoscută (Pass 1997)
Parametrii biologici cel mai des măsuraţi sunt legaţi de leziunile produse de iradiere la nivelul
88
ADN, rupturi şi aberaţii cromozomiale, dar şi alte modificări chimice la nivel tisular (Lucas
1997).
Dintre acestea un loc aparte îl ocupă estimarea cu ajutorul rezonanţei de spin electronic- RSE
(electron spin resonance- ESR) a ionizărilor produse de iradiere la nivelul smalţului dentar.
Efectul iradierii asupra cristalelor de hidroxiapatită din smalţul dentar determină producerea
unor electroni liberi. Aceştia sunt „capturaţi” în defectele ce apar la nivelul reţelei cristaline a
smalţului dentar. Electronii capturaţi au o durată de viaţă infinită, iar numărul lor este
proporţional cu doza de iradiere. ESR este utilizată pentru a măsura absorbţia radiaţiei
electromagnetice de către aceşti radicali liberi. Mărimea absorbţiei este proporţională cu
numărul de electroni liberi şi dă o măsură a dozei absorbite. Metoda poate fi utilizată pentru
măsurarea dozei totale de iradiere atât în cazul expunerilor acute cât şi a celei cronice.
Cu ajutorul acestei metode a fost posibilă o estimare a dozelor primite de persoanele care au
lucrat la limitarea efectelor accidentului de la Cernobîl. În literatura de specialitate sunt numiţi
„lichidatori”. Au fost studiate eşantioane dentare de la 135 de asemenea persoane timp de 2
ani de la producerea accidentului. Dozele la care au fost expuse aceste persoane au variat între
30 şi 2220 mGy, cu o valoare medie de 278 mGy şi o mediană de 200 mGy. Dozele astfel
estimate au fost diferite faţă de doza medie raportată oficial de 110 mGy. Este adevărat că
metoda ia în calcul şi expunerile dentare la radiaţii X efectuate cu scop medical, fapt care
complică estimarea exactă a dozelor (Chumak 1997).
Un rezumat al metodelor de biodozimetrie utilizate frecvent este prezentat în Tabelul 7-II.
Tabelul 7-II. Metode de biodozimetrie
Metodă Material Caracteristici

necesar
Aberaţii cromozomiale ale Sânge 2 cm3 Posibilă oricând după expunere
limfocitelor
Mutaţii ale glicophorinei A (GPA) Sânge 0,5 cm3 Posibilă oricând după expunere
în eritrocite
Mutaţii ale receptorilor T (TCR) a Sânge 1 cm3 Posibilă doar câţiva ani de la
limfocitelor expunere
Mutaţii ale hipoxantin-guanin- Sânge 5 cm3 Posibilă doar câţiva ani de la
phosforibozil-transferazei (HPRT) expunere
limfocitare
RSE a smalţului dentar Dinte extras Posibilă oricând după expunere
Modificat după Chumak 1997
7.4 Tratamentul sindromului acut de iradiere

7.4.1 Măsuri urgente în caz de iradiere acută accidentală
Măsurile care trebuie luate de urgenţă pentru iradierile accidentale depind de doza de iradiere
la care subiectul a fost expus şi de modalitatea de producere a accidentului (iradiere externă
sau contaminare cu izotopi radioactivi). Unele măsuri sunt general valabile (Mettler 2002):
i. Confirmarea cazurilor. Este obligatorie anunţarea fiecărui caz persoanei
responsabile cu măsurile de radioprotecţie la nivelul instituţiei. Se vor efectua
câteva examinări absolut necesare:
89
• Numărătoarea de limfocite
(a) Valori > 1500/mm3, expunerea este nesemnificativă iar pacientul nu are
nevoie de tratament
(b) Valori absolute 1000-1500/mm3 sugerează o expunere moderată,
probabil tratamentul este necesar pentru o depresie hematologică care
va apărea la cca. 3 săptămâni de la iradiere
(c) Valori absolute 500-1000/mm3, sugerează o expunere severă. Pacientul
trebuie spitalizat pentru minimizarea complicaţiilor hemoragice şi
infecţioase care vor surveni la 2-3 săptămâni după expunere.
(d) Valori < 500/mm3, doza de iradiere primită este foarte probabil fatală,
spitalizarea este necesară pentru complicaţiile datorate pancitopeniei
(e) Limfocite nedetectabile: pacientul a primit o doză de iradiere
supraletală, supravieţuirea este foarte puţin probabilă, decesul survine
în maximum 2 săptămâni, datorită leziunilor intestinale şi vasculare.
Pe baza monitorizării simptomatologiei clinice coroborată cu determinările
hematologice au fost elaborate trei categorii de probabilitate a sindromului de
iradiere acută (Tabelul 7-III).
• Badijonarea tuturor orificiilor naturale (cavitate bucală, narinele, ambele
urechi, orificiul anal), cu scopul identificării izotopului care este implicat
• Suspiciune de contaminare digestivă: se colectează scaunul pe 24 de ore
• Suspiciune de contaminare urinară: urina pe 24 de ore
ii. Măsuri terapeutice urgente
• Tratarea traumatismelor
• În caz de contaminare cu izotopi radioactivi: decontaminare de urgenţă
• Dacă se presupune contaminarea cu Iod radioactiv (mai ales în cazul
accidentelor la reactorii nucleari), administrarea de soluţie Lugol, care este
eficace doar în primele 24 de ore
iii. Măsuri de decontaminare
• Dacă sursa de iradiere este exclusiv externă nu sunt necesare măsuri de
decontaminare
• În caz de contaminare externă cu izotopi radioactivi: îndepărtarea hainelor,
spălare cu apă curată.
• În caz de contaminare internă: măsuri specifice în funcţie de izotop, contactaţi
de urgenţă specialistul în medicină nucleară.
• Pacient cu leziuni care îi periclitează viaţa: tratamentul acelor leziuni, apoi
măsuri de decontaminare.
• Dacă nu există leziuni majore: decontaminare, apoi tratamentul acestora.
iv. Suspiciunea de diagnostic în următoarele situaţii
• Sindromul de iradiere acută (vezi tabelul 7. III) urmează un tipar predictibil
după expunere majoră în cazuri de catastrofă nucleară
• Semnele specifice, mai ales cele precedate de o perioadă de 2-3 săptămâni de
greţuri şi vărsături, pot fi:
 Arsuri de tip termic dar fără corelaţie directă cu expunerea la surse de
temperaturi mari
90
 Disfuncţii imunologice însoţite de infecţii

 Sindrom hemoragipar (epistaxis, sângerări gingivale, peteşii)
 Insuficienţă medulară (neutropenie, limfopenie, trombocitopenie)
 Epilaţie
v. Evaluarea modalităţii de expunere
• Expunerea din cauze cunoscute
 Expunere la doze mari rezultate din accidente în centrale nucleare, sau
bombardament nuclear
• Expuneri oculte
 În general doze mici provenite din surse de iradiere cu putere redusă
cum sunt sursele de radiaţii gamma utilizate în scop medical, radiaţii
provenite din apă sau poluarea alimentelor.
• Expunere combinată
• Surse externe (radiaţii provenite dintr-o reacţie nucleară necontrolată),
sau o sursă (radioizotop) de iradiere externă puternică
• Contaminarea cutanată cu un material radioactiv (contaminare externă)
• Iradiere internă prin absorbţia, inhalarea sau ingestia unui material
radioactiv (contaminare internă)
Tabelul 7-III. Categorii de probabilitate a sindromului iradierii acut, în funcţie de simptomatologia
clinică
Categorie posibilă a SIA

Simptome Improbabil Probabil Sever
Greţuri - ++ +++
Vărsături - + +++
Diaree - ± ± până la +++
Hipertermie - ± + până la +++
Hipotermie - - + până la ++
Eritem cutanat - - - până la ++
Disfuncţie SNC - - - până la ++
Legenda:- absent, + prezent, ++ pronunţat, +++ foarte pronunţat
7.4.2 Protocol de tratament al sindromului de iradiere acută (SIA)

Tratamentul medical al SIA poate fi schematic împărţit în trei etape: (a) triajul persoanelor
accidentate (b) tratamentul de urgenţă şi (c) tratamentul de durată.
Pe parcursul primei etape se acordă primul ajutor în funcţie de leziunile specifice, tratamentul
de urgenţă include măsurile diagnostice şi terapeutice necesare în primele 24- 48 de ore.
Tratamentul de durată poate fi administrat şi în cazuri izolate de expunere acută la iradiere şi
în cazul unor expuneri „în masă”, dar mijloacele şi organizarea activităţii de asistenţă sunt
diferite. Prima măsură care trebuie luată este evacuarea din zona de accident şi spitalizarea
celor iradiaţi înaintea apariţiei manifestărilor clinice.
Severitatea şi durata simptomelor sindromului prodromal alături de numărătoarea elementelor
figurate sanghine reprezintă indicatori utili ai prezenţei şi gravităţii SIA. Dacă limfocitele scad
91
sub 50% din valoarea normală şi sunt mai puţine de 1000/mm3 la 24 de ore de la iradiere,
pacientul a primit cel puţin o doză moderată de iradiere între 3-4 Gy (Jarrett 1999).
Prevenirea infecţiilor
Se instituie cât mai urgent măsuri care să reducă expunerea la agenţi patogeni proveniţii din
alimente, apa potabilă, aerul ambiental. Pe parcursul perioadei neutropenice sterilizarea
selectivă a florei microbiene intestinale este utilă. Se administrează antibiotice care distrug
microbii aerobi, dar păstrează cei anaerobi. Administrarea de Sucralfat şi analogi ai
prostaglandinei PGE 1 (Misoprostol), reduc riscul hemoragiilor gastrice fără a afecta
activitatea stomacului. Montarea unei sonde nazo-gastrice, dacă este posibilă, este preferabilă
nutriţiei parenterale, pentru menţinerea funcţiilor şi imunităţii intestinale.
Principiile de bază pentru prevenirea infecţiilor sunt expuse în Tabelul 7-IV.
Tabelul 7-IV. Principii de bază în profilaxia infecţilor din SIA
Spectrul microorganismelor şi modalitatea de răspuns la

antibiotice variază de la un spital la altul si pe parcursul
evoluţiei pacienţilor
Infecţiile cu bacterii gram negative care pun în pericol viaţa,
sunt regulă la pacienţii neutropenici, dar infecţiile cu gram
pozitivi sunt diferite de la un mediu spitalicesc la altul.
Combinaţiile antibiotice empirice sunt foarte eficace pentru
tratamentul iniţial al episoadelor de neutropenie febrilă.
Focarele de infecţie (plăgi, abcese), trebuie rapid identificate şi
eliminate
Tratamentul neutropeniei şi infecţiei

Prevenirea şi tratamentul infecţiilor sunt obiectivele principale. Antibioterapia profilactică
trebuie administrată pacienţilor afebrili care prezintă risc crescut de infecţie. Aceştia sunt cei
care prezintă neutropenie severă cu valori sub 1000 elemente/mm3, pentru o durată estimată
mai mare de 7 zile. Numărul absolut de neutrofile este factorul predictiv pentru apariţia
infecţiilor. Durata mare a neutropeniei creşte riscul de infecţii micotice care nu răspund la
antibioticele uzuale. De aceea administrarea citokinelor poate fi un adjuvant valoros în
tratamentul anumitor cazuri.
Tratamentul este asemănător cu cel al pacienţilor neutropenici din cursul chimioterapiei
citostatice. Iniţial se administrează o combinaţie de antibiotice cu spectru larg, stabilită pe
bază empirică în funcţie de caracteristicile individuale şi posibilitatea existenţei anumitor
infecţii nosocomiale în instituţia în cauză. Aminoglicozidele trebuie evitate dacă este posibil
datorită toxicităţii lor specifice. Tratamentul se continuă 7 zile după obţinerea afebrilităţii şi
până când neutrofilele ajung la 5000 elemente/mm3.
Administrarea factorilor de creştere, cum sunt G- CSF (granulocyte colony-stimulating
factor= Neupogen) în doze de 100-200 µg/mp/ zi şi GM-CSF (granulocyte-macrophage
colony- stimulating factor= Leukine) în doze de 200-400 µg/mp/zi, determină scurtarea
perioadei de neutropenie. Un răspuns clinic maxim se obţine dacă tratamentul este instituit
precoce la 24 până la 72 de ore de la expunere (NATO Handbook 2001).
Transplantul medular
92
Este luat în considerare la doze de expunere între 8 şi 10 Gy. Tehnicile de transplant medular
au evoluat mult în ultimii ani, ca urmare a utilizării pe scară largă a transplantului în
tratamentul leucemiilor şi efectelor chimioterapiei agresive pentru unele tumori solide.
Transplantul medular efectuat în scopuri terapeutice beneficiază de o dozimetrie precisă,
administrându-se doar dozele necesare unei suprimări a răspunsului imun. Situaţia expunerilor
accidentale este complicată de faptul că reconstituirea cu precizie a dozelor primite este
dificilă. Experienţa de la Cernobîl a arătat că din cei 13 pacienţi la care s-a efectuat transplant
medular, numai doi au supravieţuit, iar dintre aceştia doar la unul singur s-a constatat
repopularea măduvei. Ceilalţi au murit cu semne ale sindromului digestiv, evident transplantul
medular fiind inutil (Hall 2000).
„Fereastra terapeutică” pentru transplantul medular este foarte îngustă, fiind situată între 8 şi
10 Gy. Sub doza de 8 Gy supravieţuirea este posibilă cu tratament de susţinere adecvat, iar
peste 10 Gy decesul se produce prin leziuni intestinale severe, iar transplantul nu mai este util.
Problema rămâne cea a estimării cât mai exacte a dozei de expunere, cu metode noi şi mai
precise (Hall 2000).
REZUMAT
Efectele deterministice ale iradierii sunt cele pentru care există o relaţie cauzală între
expunerea la iradiere şi efectul observat. Pentru apariţia efectului este necesară acumularea
unei doze prag, iar mărimea efectului creşte cu doza de iradiere. Sindromul iradierii
corporeale totale acute face parte din această categorie de efecte.
Efectele stohastice au apariţie întâmplătoare, efectul nu este direct corelat cu doza de iradiere.
Cancerele radioinduse reprezintă un model al acestui tip de efect.
Biodozimetria include metodele utilizate pentru estimarea prin metode biologice a dozei de
iradiere la care a fost expus individul. Datele pe care le furnizează aceste metode sunt mai
precise şi cu aplicabilitate practică mai mare decât cele ale dozimetriei fizice.
Sindromul iradierii acute presupune o expunere la doze mari de iradiere în timp scurt. Clinic
sunt descrise 4 sindroame: sindromul prodromal, sindromul hematologic, sindromul
gastrointestinal şi sindromul cerebrovascular.
Sindromul prodromal are durata şi severitatea manifestărilor variabile în funcţie de doză. La
doze apropiate de LD50, principalele simptome sunt: anorexia, greaţa, vărsăturile şi
fatigabilitatea.
Sindromul hematologic apare la expunerea corpului întreg la doze de 3-8 Gy. Iradierea
sterilizează marea majoritate a celulelor active mitotic de la nivelul măduvei hematogene.
Simptomele sunt rezultatul depleţiei elementelor figurate ale sângelui şi apar la 3 săptămâni
după expunere.
Sindromul gastrointestinal apare la expuneri de aproximativ 10 Gy. Decesul survine la circa
9 zile prin depopularea severă a celulelor epiteliale de la nivelul mucoasei tractului
gastrointestinal.
Sindromul cerebrovascular survine la om după expuneri mai mari 50 Gy, decesul survine în
minute sau ore. Cauza probabilă pare să fie modificarea severă a permeabilităţii
vascularizaţiei creierului.
LD50 pentru un adult sănătos, fără tratament medical este de 3-4 Gy.
93
La animalele de experienţă, valoarea LD50 a fost dublată cu un tratament adecvat bazat pe

profilxia şi tratamentul infecţiilor.
Bibliografie
1. Chumak, V. V., Likhtarev, I. A., Sholom, S. S., Pasalskaya, L. F., Pavlenko, I. V.,
Retrospective reconstruction of radiation doses of Chernobyl liquidators by electron
paramagnetic resonance, Armed Forces Radiobiology Research Institute Bethesda, Maryland,
USA, Glen I. Reeves, Editor. Disponibil şi la adresa: http://www.afrri.usuhs.mil., 1997.
2. Fliedner, T. M., Tibken, B., Hofer, E. B., Paul, W., Stem cell responses after radiation
exposure: a key to the evaluation and prediction of its effects, Health Phys., 1996, 70, 787-
797.
3. Friesecke, I., Beyrer, K., Densow, D., Fliedner, T. M., Belyi, D., Gergel, O., Kovalenko, A.,
Bebeshko, V., Baranov, A., Acute radiation exposure and early hematopoietic response
patterns: An Evaluation of the Chernobyl Accident Victims, Int. Journal of Radiation
Medicine, 1999, 1, 55-62.
4. Hall, E. J., Acute effects of total body irradiation, in: Radiobiology for the Radiologist,
Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 124-135.
5. Jarrett, G. D., Medical Management of Radiological Casualties: Handbook, AFRRI Special
Publication 99–2, Armed Forces Radiobiology Research Institute, Bethesda, MD, (disponibil
la: http://www.afrri.usuhs.mil), 1999.
6. Lucas, N. J., Chromosome translocations: A biomarker for retrospective biodosimetry,
Environ. Health Perspect., 1997, 105 (supl. 6), 1433-1436.
7. Mettler, F. A., Voelz, G. L., Major radiation exposure- what to expect and how to respond, N.
Engl. J. Med., 2002, 346, 1554-1561.
8. N A T O Handbook on the Medical Aspects of N B C Defensive Operations AMedP-6(B):
Part I - Nuclear, Chapter 6: General Medical Effects of Nuclear Weapons: Diagnosis,
Treatment, and Prognosis, http://www.vnh.org/MedAspNBCDef/1ch2.htm, 2001.
9. Pass, B., Collective radiation biodosimetry for dose reconstruction of acute accidental
exposures: A Review, Environ. Health Perspect., 1997, 105 (supl. 6), 1397-1403.
10. Sorokine- Durm, I., Durand, V., Le Roy, A., Paillole, P., Roy, P., Voisin, P., Is FISH painting
an appropriate biological marker for dose estimates of suspected accidental radiation
overexposure? A review of cases investigated in France from 1995 to 1996, Environ. Health
Perspect., 1997, 105 (supl. 6), 1427-1432.
11. Travis, La Torre, Elisabeth., Total body radiation response, in: Primer of medical
Radiobiology, 2 nd edition, Year Book Medical Publishers inc, Chicago, London, Boca-
Raton, 1989, 136-159.
94
Radiobiologie generală : Efectele tardive ale iradierii
8. EFECTELE TARDIVE ALE IRADIERII
8.1 EFECTELE SOMATICE .................................................................................................97

8.1.1 Mecanismele cancerogenezei ...........................................................................99
8.1.2 Cancerele radioinduse experimentale ............................................................101
8.1.3 Studii epidemiologie umane............................................................................102
8.1.4 Efectele iradierii asupra embrionului şi fătului .............................................104
8.2 EFECTELE GENETICE ................................................................................................105
8.2.1 Efectele iradierii gonadelor............................................................................105
8.2.2 Bolile genetice ................................................................................................106
8.2.3 Date experimentale .........................................................................................107
8.2.4 Studii epidemiologice umane ..........................................................................108
BIBLIOGRAFIE ..................................................................................................111
Efectele tardive ale iradierii sunt diferite de cele acute determinate de iradierea cu doze mari.
Leziunile determinate de iradierea la nivel celular şi/sau tisular, cu doze mari, au ca rezultat
moartea celulară care antrenează consecinţe funcţionale şi morfologice specifice. Efectele
tardive sunt cele care apar la nivelul celulelor care supravieţuiesc iradierii iniţiale dar
păstrează în „memorie” expunerea la iradiere.
Efectele tardive pot fi:
i. Somatice
ii. Genetice
Aceste efecte sunt de tip stohastic, adică apar aleatoriu şi nu au doză prag, deoarece orice
doză de iradiere oricât de mică poate să le determine. Desigur probabilitatea de apariţie a
acestor efecte creşte cu doza dar severitatea unui anumit efect nu este corelată cu doza.
8.1 Efectele somatice

Prin consecinţele lui cel mai important efect somatic este cancerogeneza, în special după
dozele mici de iradiere cum sunt cele datorate expunerii profesionale şi explorărilor
imagistice care utilizează radiaţii ionizante.
Efectele carcinogenetice ale radiaţiilor X sunt de mult cunoscute. La 15 ani de la descoperirea
lor au fost raportate 100 de cazuri de cancere cutanate induse de iradiere la medici şi
tehnicieni radiologi. Pionieri ai studiului radiaţiilor ionizante cum sunt Marie Curie şi fiica sa
Irene, au murit de leucemie, posibil datorată expunerii la iradiere.
Estimarea riscului
Problema cea mai importantă este precizarea riscului individual de apariţie a unui cancer după
expunerea la iradiere. Estimarea riscului este complicată de faptul că există un interval de
timp uneori foarte lung între expunere şi apariţia cancerului. Acest interval este variabil
pentru diferitele tipuri de cancer. Astfel, leucemia apare la 7-12 ani după iradiere iar intervalul
de apariţie al tumorilor solide variază între 20 şi 30 de ani.
Este important de precizat dacă un individ este la risc de a dezvolta un cancer pe parcursul
întregii vieţi, sau după o perioadă riscul îl egalează pe cel al populaţiei generale. Pentru unele
cancere riscul este mai mare pentru o anumită perioadă de timp după care revine la incidenţa
97
obişnuită, în timp ce pentru alte cancere riscul este acelaşi pe tot parcursul vieţii individului.
În prezent, estimarea riscului de a dezvolta un cancer după doze mici de iradiere este posibilă
doar prin extrapolarea datelor furnizate de iradierea cu doze mari prin utilizarea unor modele
adecvate (Cohen 1998, Travis 1989). Au fost propuse două astfel de modele: (a) modelul
linear şi (b) modelul linear pătratic (Figura 8-1):
(a) Modelul linear consideră că riscul este la fel si pentru dozele mici şi pentru
cele mari, cu alte cuvinte incidenţa cancerului corespunde unei drepte pe
întreg domeniul dozelor de iradiere.
(b) Modelul linear-pătratic (LP) estimează un risc mai mic per rad (Gy) în
zona dozelor mici, dar acesta creşte pe măsura creşterii dozei.
Figura 8-1. Modele de cancerogeneză: linear şi respectiv linear pătratic (LP). În zona
dozelor mari ambele modele sunt concordante cu datele experimentale, dar în zona
dozelor mici estimarea incidenţei cancerelor este dependentă de modelul utilizat
(modificat după Travis 1989.)
Este dificil de precizat care model este mai apropiat de realitate. Modelul linear probabil
supraestimează riscul real în zona dozelor mici, în timp ce modelul linear pătratic
subestimează riscurile în această zonă.
Metode de estimare a riscului
Datele referitoare la rolul „etiologic” al radiaţiilor în cancerogeneză provin din două surse:
experimentele pe animale de laborator şi studiul statistic al populaţiilor umane expuse la
iradiere. Incidenţa cancerelor induse de iradiere se calculează prin compararea a două grupuri
populaţionale: un grup de control (populaţia generală) şi altul „experimental” reprezentat din
persoanele expuse la iradiere. Riscul este exprimat sub forma unei proporţii:
Nr. de cancere apărute în exces la 1 milion de persoane (106) expuse/an/ rem.
Rem- ul este o unitate dozimetrică de măsura specifică radioprotecţiei, 100 rem = 1 Sv (vezi
capitolul 10).
Studiile epidemiologice prezintă însă unele dezavantaje: (a) alţi factori decât iradierea pot să
determine creşterea incidenţei cancerelor, (b) relaţiile doză-risc sunt dificil de stabilit
deoarece dozimetria la cei mai mulţi indivizi iradiaţi este în cel mai bun caz aproximativă şi
98
(c) numărul indivizilor cu cancere comparat cu populaţia generală este totuşi redus iar apariţia
unor cancere noi este dificil de interpretat statistic.
8.1.1 Mecanismele cancerogenezei

S-a demonstrat că cele mai multe cancere umane sunt de origine clonală, adică toate celulele
care alcătuiesc o tumoare sunt descendente ale unei singure celule iniţiale care a suferit un
proces de transformare malignă. Transformarea uneia sau a mai multor celule la nivelul unui
ţesut este considerat un eveniment precoce în procesul cancerogenezei. Dezvoltarea unui
carcinom invaziv dintr-o celulă transformată este dependentă de un număr de factori tisulari şi
sistemici ai organismului gazdă (Chiricuţă 1984).
Stadiile transformării neoplazice
Numeroase studii experimentale indică procesul de transformare malignă indus de iradiere ca
fiind unul progresiv şi multistadial în cursul căruia celulele normale dobândesc caractere
fenotipice proprii celulelor canceroase. (Cox 1998).
In vitro au fost descrise trei stadii independente ale procesului de cancerogeneză: (a) iniţierea,
în cursul căreia apar modificările genomului (b) promoţia în cursul căreia celula cu genomul
modificat proliferează şi devine „nemuritoare” şi (c) progresia care semnifică creşterea
progresivă a malignităţii prin acumularea de caracteristici noi ale fenotipului malign
(Ghilezan 1993).
Instabilitatea genomică indusă de iradiere
Iradierea determină o instabilitate la nivelul genomului care creşte probabilitatea transformării
maligne la nivelul generaţiilor succesive ale celulelor iradiate. Aproximativ 10% dintre
populaţiile clonale derivate din celule care au supravieţuit iradierii prezintă o rată crescută a
mutaţiilor, care pot fi regăsite la 30 de generaţii sau chiar mai mult după expunerea la iradiere.
Figura 8-2 prezintă schematic consecinţele instabilităţii genomului: cercurile deschise
reprezintă celule normale, cele închise reprezintă celule mutante. Secţiunea „A”- celulele
iradiate nu înregistrează mutaţii; secţiunea „B”- mutaţia se produce la celula iradiată şi toţi
descendenţii acesteia moştenesc mutaţia; secţiunile „C” şi „D” prezintă mutaţii care apar ca şi
consecinţă a instabilităţii genomice, celulele iradiate şi descendenţii lor imediaţi nu prezintă
mutaţii dar frecvenţa acestora creşte în generaţiile următoare
Figura 8-2 Reprezentarea schematică a instabilităţii

genomice- explicaţii în text (modificat după Little, 2000).
99
Spectrul molecular al acestor mutaţii tardive este asemănător cu cel al mutaţiilor apărute
spontan, care în marea lor majoritate sunt mutaţii punctiforme (Kadhim 1995).
Studii recente au demonstrat că ADN-ul nuclear este doar una dintre ţintele care iniţiază
instabilitatea genomică şi că stress-ul oxidativ care este cauza creşterii nivelului apoptozei
independentă de p53, poate să contribuie la perpetuarea instabilităţii fenotipice a acestor
populaţii celulare (Goodhead 1994).
Mecanismele intime prin care este iniţiată şi menţinută instabilitatea genetică a celulelor
supravieţuitoare după iradiere trebuie încă elucidate. Probabil că procese de reglare celulară
aflate în strânsă interdependenţă sunt dezorganizate de iradiere, consecinţa fiind o stare
„haotică” în care homeostazia celulară este grav şi ireversibil afectată.
Efectele „bystander”
Nucleul a fost considerat mult timp unica „ţintă” a iradierii. Efectele biologice se datorează
leziunilor ADN nereparate sau reparate cu defecţiuni de către mecanismele enzimatice. S-a
considerat că mutaţii survenite la nivelul unor gene „critice” pentru celulă reprezintă primul
pas în cancerogeneza indusă de iradiere.
Cercetări recente au arătat că iradierea „ţintită” a citoplasmei are efecte mutagenice. Mai mult,
există dovezi că celulele lezate de iradiere pot să transmită semnale celulelor care nu au fost
expuse direct iradierii şi să determine efecte biologice la nivelul acestora din urmă. Acest
fenomen a fost denumit efect „bystander” (bystander= spectator, neimplicat) al iradierii.
Sensul expresiei este că există modificări la nivelul unor celule care nu sunt direct iradiate ci
doar „asistă” la iradiere. Acest fenomen poate fi important în cancerogeneza determinată de
iradierea cu doze mici. Mecanisme posibile care determină acest efect ar fi secreţia de către
celulele iradiate a unor citokine care determină o intensificare a metabolismului oxidativ în
celulele neiradiate şi/sau eliberarea în mediul intercelular a radicalilor liberi determină
efectele citotoxice la nivelul celulelor „bystander” (Belyakov 2001).
Experimente efectuate la Gray Cancer Institute din Londra au permis iradierea unei singure
celule dintr-o cultură de 100-150 de celule cu 1 până la 50 de particule de protoni. Efectul a
fost comparat cu acela al iradierii fiecărei celule cu acelaşi număr de protoni. Iradierea ţintită
a unei singure celule a determinat stoparea capacităţii clonogenice la nivelul altor celule care
nu au fost ţintite. Experimente similare au fost efectuate şi pe ureterul de porc. Rezultatele au
fost surprinzătoare, efectul bystander a constat într-o diferenţiere prematură a celulelor suşe ca
răspuns la iradierea ţintită a unei singure celule. Semnificaţia acestui fenomen nu este complet
elucidată. Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi eliminarea celulelor potenţial lezate (instabile)
prin diferenţiere prematură (Prise, 2001).
S-a demonstrat şi existenţa unor modificări în exprimarea genelor (p53, p21, cdc2 ciclina Bl,
RAD51) la nivelul celulelor „bystander”. Acest fenomen implică existenţa unor mecanisme
de comunicare celulă-celulă de-a lungul joncţiunilor intermembranare (gap junctions)
(Michael 2000).
Mecanisme moleculare
Studiile experimentale de inducere a cancerogenezei arată că iradierea acţionează ca un agent
„iniţiator” prin capacitatea ei de a produce leziuni la nivelul ADN. Iradierea determină leziuni
ale bazelor şi rupturi ale lanţurilor de ADN care pot fi reparate cu succes de către mecanisme
enzimatice specifice pe care celulele mamifere le posedă. Repararea defectuoasă a acestor
leziuni este considerată ca având un potenţial mutagenic şi carcinogenic crescut. Sunt descrise
translocaţii şi deleţii care se întâlnesc cu frecvenţă sporită în unele cancere umane. Astfel, în
unele tipuri de sarcoame şi de leucemii deleţiile sunt mai frecvente, ceea ce a dus la
100
formularea ipotezei că apariţia cancerelor radio-induse presupune pierderea heterozigoţiei

genelor supresoare (Limoli 1999).
Participarea oncogenelor în cancerogeneza experimentală a fost demonstrată, dar precizarea
rolului activării unei oncogene specifice la apariţia unui cancer radioindus este mai puţin
clară. Cel mai adesea sunt întâlnite modificări ale oncogenelor myc şi ras, dar nu este clar
dacă activarea acestora este o consecinţă directă a interacţiunii radiaţiilor cu ADN nuclear sau
reprezintă finalul unor modificări complexe iniţiate de lezarea ADN. Există date
experimentale care arată că activarea oncogenelor indusă de iradiere este un eveniment tardiv
în şirul de evenimente care determină transformarea celulei. De asemenea există deosebiri
importante între activarea oncogenelor din cursul transformării iniţiate de iradiere şi respectiv
de carcinogenii chimici.
Dintre genele supresoare, p53 este cel mai mult studiată, deoarece joacă un rol important în
controlul ciclului celular, în radiosensibilitatea celulară intrinsecă, în dezvoltarea instabilităţii
genetice care duce la transformare, dar şi în răspunsul tumorilor la radio şi chimioterapie.
Mutaţii ale p53 au fost descrise la numeroase tumori umane dar şi în cazul unor tumori
cutanate radioinduse la şoarece (Greenblatt 1994).
Gena supresoare RB, este asociată cu retinoblastomul, o tumoare malignă a ochiului care
apare la copii. Mutaţii ale genei RB au fost descrise şi în unele osteosarcoame şi sarcoame de
părţi moi. Pacienţii cu retinoblastom de tip ereditar prezintă un risc crescut de a dezvolta
tumori radioinduse mai cu seamă sarcoame osteogenice care apar în volumul iradiat (Wong
1997).
8.1.2 Cancerele radioinduse experimentale

Caracteristici generale
Radiaţiile ionizante sunt considerate ca un „carcinogen universal” datorită capacităţii lor de a
induce cancere la cele mai multe specii de animale de experienţă. Este unul dintre puţinii
carcinogeni pentru care sunt disponibile date privitoare la relaţia doză-răspuns pentru
populaţiile umane. Cu toate acestea în comparaţie cu mulţi carcinogeni chimici radiaţiile au o
putere carcinogenetică redusă.
Cancerele induse de radiaţii au acelaşi tipuri histologice ca şi cele care apar spontan, dar
distribuţia acestor tipuri poate fi diferită. Astfel, radiaţiile determină apariţia unor carcinoame
tiroidiene papilare şi foliculare mai probabil decât a unora nediferenţiate sau medulare,
leucemia limfocitică cronică pare să nu fie indusă de iradiere în timp ce alte tipuri sunt. Ca
regulă generală există o perioadă de latenţă între expunerea la iradiere şi apariţia clinică a
tumorii (Uray 1992).
Relaţii doză-răspuns
Pentru radiaţiile cu TLE mic nu există date în domeniul de doze mai mic de 50 cGy. Relaţiile
doză-efect de inducere a cancerelor la animalele de laborator de talie mică variază în funcţie
de specie, sex, vârstă şi ţesutul specific în care se dezvoltă neoplazia. În cazul radiaţiilor cu
TLE mic, în domeniul dozelor între 200 şi 300 cGy, curbele doză-răspuns pentru tipuri
distincte de tumori corespund modelului linear-pătratic.
Incidenţa cancerelor determinate de radiaţiile cu TLE mare este liniară cu doza până la doze
de 290 de cGy după care urmează o zonă de platou corespunzătoare dozelor mari. Creşteri
semnificative ale frecvenţei cancerelor se înregistrează la doze de ordinul a 10 cGy de
neutroni sau particule alfa.
Factori modificatori
101
Pe modele experimentale au fost identificaţi inhibitori ai procesului de cancerogeneză. Dintre

aceştia cei mai studiaţi sunt inhibitorii proteazelor şi radioprotectorii tiolici, care au suprimat
inducţia unor tumori în modele experimentale.
Acţiunea carcinogenetică a radiaţiilor este potenţată de TPA (12-0-tetradecanoyl-phorbol-13-
acetat), care acţionează ca un promotor şi potenţează acţiunea radiaţiilor de producere a
carcinomului spinocelular cutanat la şoareci.
Nu se poate preciza exact care este rolul unor asemenea factori în inducerea cancerelor de
către radiaţii la nivelul populaţiilor umane.
Susceptibilitatea genetică
La unele linii de şoareci inbred există diferenţe semnificative în susceptibilitatea de a dezvolta
cancere induse de iradiere. În general această susceptibilitate este corelată cu incidenţa
spontană a unui anumit tip de tumoare.
Evaluarea predispoziţiei genetice la cancerele radioinduse la oameni este mai dificil de
precizat. Totuşi s-a constatat că heterozigoţia genelor ATM şi p53 este asociată cu defecţiuni
genetice de tipul sindromului Li Fraumeni şi a ataxiei-telangiectaziei care predispun la cancer.
8.1.3 Studii epidemiologie umane

Datele privitoare la incidenţa cancerelor umane radioinduse provin din următoarele surse: (a)
expunerea profesională, (b) supravieţuitorii atacului atomic de la Hiroshima, (c) expunerea cu
scop medical.
Cancerele în a căror etiologie sunt implicate radiaţiile ionizante sunt: leucemia, cancerele
cutanate, osteosarcomul, cancerul tiroidian, pulmonar şi mamar.
Leucemia
Primele raportări privitor la creşterea riscului de leucemie după expunerea la iradiere datează
din 1911, când la 11 persoane expuse profesional s-a făcut o legătură între boală şi expunerea
la iradiere. Datele cele mai consistente provin din studiul supravieţuitorilor
bombardamentului atomic de la Hiroshima. Iradierea a determinat în mod „selectiv” creşterea
incidenţei doar pentru leucemiile mieloide acute şi cronice la adulţi în timp ce la copii a fost
înregistrată a creştere a leucemiei limfatice acute. Incidenţa leucemiei limfocitare cronice nu
pare influenţată de expunerea la iradiere.
În perioada 1950-1956 s-au înregistrat 117 cazuri de leucemie la supravieţuitorii atacului
atomic, iar dintre acestea 64 au putut fi atribuite expunerii la iradiere. La Hiroshima s-au
constatat 61 de leucemii comparativ cu o incidenţă normală de 12 cazuri, deci o creştere de 5
ori. La Nagasaki au fost 20 de cazuri comparativ cu 7 cazuri prevăzute statistic în condiţii
normale, deci o creştere de 3 ori.
Tot la Hiroshima a fost observată o creştere a incidenţei leucemiei la populaţia expusă la doze
mici de iradiere (0,2-0,5 Gy), dar acest fenomen nu s-a constatat la Nagasaki. Diferenţele în
incidenţa leucemiei între cele două populaţii ar putea fi explicate prin tipul de iradiere la care
oamenii au fost expuşi: la Nagasaki aproape 90% din doza de iradiere a fost reprezentată de
radiaţii X, în timp ce la Hiroshima doar 50% din doză au fost raze X restul fiind neutroni cu
EBR mai mare.
O analiză recentă a riscului de leucemie la supravieţuitorii bombei atomice arată un risc care
este cel mai bine descris de modelul linear pătratic (LP) în domeniul dozelor cuprins între 0 şi
3 Sievert. Riscul relativ la 1 Sievert (100 cGy) este de 5,62, iar riscul absolut a fost estimat la
2,61 decese în exces datorate cancerului /105 persoane expuse/Sievert. Susceptibilitatea la
102
copii este mai mare de două ori decât la adulţi, iar în cazul iradierii intrauterine de 10 ori mai
mare.
Leucemia indusă de iradiere diferă de tumorile solide prin unele caracteristici: o perioadă de
latenţă scurtă şi faptul că datele epidemiologice sunt cel mai bine descrise de modelul LP.
Explicaţia poate fi aceea că sistemul hematopoietic conţine foarte puţină stromă, proliferarea
celulară este mai rapidă decât în alte ţesuturi ceea ce permite unui număr redus de celule să
crească rapid şi să fie detectate mai repede ca un cancer clinic manifest.
Pacienţii iradiaţi terapeutic pentru spondilita ankilopoietică, reprezintă a doua grupă
importantă de persoane la care este incriminat rolul leucemogen al radiaţiilor. Între anii 1935
şi 1944 un număr de circa 15. 000 pacienţi au fost trataţi cu doze unice sau fracţionate de
iradiere la nivelul coloanei vertebrale şi/sau pelvisului. După doi ani de urmărire s-au
înregistrat 7 cazuri de leucemie comparativ cu o incidenţă aşteptată de un caz. Incidenţa
maximă a leucemiei s-a constatat la 4-5 ani după iradiere, dar riscul a rămas crescut până la
15 ani de la expunere. Deşi dozimetria a fost corectă acest studiu are limite prin faptul că nu a
existat un grup de control alcătuit din persoane cu aceeaşi afecţiune dar neiradiaţi. Totuşi
acest studiu este printre cele mai importante cu privire la creşterea incidenţei leucemiei
determinată de iradiere.
Medicii radiologi, constituie un alt grup populaţional la care s-a constatat o creştere a
incidenţei leucemiei. În SUA între 1948 şi 1961 a fost studiată cauza decesului la un grup de
425 de medici radiologi. S-au înregistrat 12 cazuri de leucemie faţă de 4 cazuri incidenţa la
nivelul populaţiei generale. Tipurile de leucemie au fost cele a căror incidenţă este crescută de
iradiere. În schimb, la medicii radiologi din Anglia care au început practica după 1921, nu s-
au semnalat cazuri de leucemie în exces datorită adoptării unor standarde ridicate de
radioprotecţie. Astăzi este unanim acceptat că incidenţa leucemiilor la medicii radiologi nu
diferă faţă de medicii din alte specialităţi şi nici faţă de populaţia generală.
Cancerul cutanat
A fost o leziune frecventă la pionierii radiologiei datorită aparatelor slab protejate. În primii
15 ani de utilizare în scop medical a radiaţilor ionizante au fost raportate 100 de cazuri de
carcinoame cutanate la medicii şi tehnicienii radiologi. Creşterea numărului de carcinoame
cutanate a fost semnalată şi la pacienţii care au făcut radioterapie pentru afecţiuni cutanate
benigne (furuncule, acnee). Multe dintre cancere au apărut la câţiva ani de la iradiere. În
prezent cu normele de radioprotecţie în vigoare nu se mai semnalează cancere cutanate la
personalul expus profesional.
Cancerul tiroidian
O creştere a incidenţei cancerului tiroidian s-a înregistrat după iradierea regiunii cervicale
care era utilizată în anii 1930 pentru tratamentul hipertrofiei benigne a timusului la copii.
Dozele administrate au fost cuprinse între 1,2 şi 60 Gy şi au determinat o creştere de 100 de
ori a incidenţei cancerului tiroidian la acest grup.
S-a semnalat o creştere a incidenţei cancerului tiroidian la locuitorii insulelor Marshal care au
fost expuşi accidental la căderi radioactive consecutive testării unei bombe atomice în Pacific,
de asemenea la supravieţuitorii de la Hiroshima şi Nagasaki, care la momentul exploziei
bombei atomice erau copii. Precizarea dozei de iradiere în aceste situaţii este dificilă, totuşi
estimările retrospective sugerează că persoanele care au dezvoltat ulterior cancere tiroidiene
au primit doze de 1 Gy sau chiar mai puţin. Perioada de latenţă a cancerelor radioinduse pare
să fie de 10-20 de ani.
După accidentul nuclear de la Cernobîl s-a înregistrat de asemenea o creştere a incidenţei
103
cancerelor tiroidiene la copii ca o consecinţă a iradierii cu iod radioactiv, dar relaţii doză-
răspuns nu au putut fi stabilite.
Alte cancere radioinduse
Cancere mamare au fost semnalate la pacientele cu TBC pulmonar şi cu repetate examinări
radioscopice, de asemenea la femei tratate cu radioterapie pentru afecţiuni inflamatorii
mamare. Datele sugerează o creştere liniară a incidenţei cancerului cu doza.
Cancerul pulmonar la lucrătorii din minele de pehblendă (uranit) de la Schneeberg din
Germania au fost constatate cu foarte mulţi ani în urmă. Un studiu efectuat în 1924 a
demonstrat că incidenţa crescută a cancerului pulmonar la aceşti mineri poate fi atribuită în
parte inhalării de aer cu conţinut crescut de radon. Mai recent o incidenţă crescută a
cancerului pulmonar a fost raportată la lucrătorii din minele de uraniu din SUA. Un studiu
efectuat pe perioada 1950-1967 a constatat 62 de cazuri de cancer pulmonar, de şase ori mai
mult decât incidenţa aşteptată statistic (Hall 2000).
Cu o frecvenţă mai redusă iradierea a fost implicată în etiologia altor cancere cum sunt cel al
glandelor salivare şi unele sarcoame.
8.1.4 Efectele iradierii asupra embrionului şi fătului

Dintre efectele somatice ale iradierii altele decât cancerul dintre cele mai importante sunt cele
asupra embrionului şi fătului. Se clasifică după cum urmează:
a. Efectele letale, induse de iradiere imediat după implantarea embrionului, sau în cursul
fazelor dezvoltării intrauterine în cazul dozelor mari. Consecinţa poate fi moartea
înainte de naştere (prenatală) sau la naştere (neonatală).
b. Malformaţiile, în cazul în care iradierea corespunde perioadei de organogeneză în
cursul căreia se formează structurile cele mai importante şi când activitatea
proliferativă celulară este maximă.
c. Perturbări ale creşterii, dar fără malformaţii por să apară în orice stadiu al dezvoltării,
dar mai ales în ultima parte a sarcinii.
Figura 8-3. Incidenţa malformaţiilor şi a deceselor neonatale şi prenatale la

şoarece în diferite faze după fertilizare şi iradiere cu 200 cGy. Comparativ, pe scala
de jos etapele echivalente ale embriogenezei umane. (modificat după Hall, 2000).
104
Factorii care condiţionează efectele iradierii sunt doza şi stadiul gestaţiei în care survine
expunerea. (Figura 8-3).
În perioada preimplantării (0-9 zile la oameni), organismul este în mod particular sensibil la
radiaţii. Experimente pe şoareci au demonstrat o valoare a LD50/30, în această perioadă de 1/3
din cea necesară unui animal adult. Iradierea, în acest stadiu, este urmată de moarte (avort),
organismele care supravieţuiesc dezvoltă puţine anomalii, cu excepţia celor care prezintă
aberaţii ale cromozomilor sexuali.
În perioada de organogeneză activă (9-42 zile la oameni, 5-13 la şoareci), iradierea cu 2 Gy
produce malformaţii anatomice severe. În această fază, în care au loc modificări rapide în
dezvoltarea embrionului, momentul în care are loc iradierea va influenta definitiv natura şi
severitatea malformaţiei. Administrarea unei doze mari de iradiere mamei în jurul lui LD50
este urmată de moartea embrionului.
În perioada de dezvoltare a fătului, incidenţa defectelor anatomice după iradiere descreşte,
excepţie fac creierul, ochiul şi gonadele care se diferenţiază relativ târziu.
Studiul persoanelor supravieţuitoare de la Hiroshima şi Nagasaki au permis obţinerea de
informaţii asupra efectelor iradierii în urma expunerii intrauterine a embrionului şi fătului.
Concluzia evaluărilor făcute pană în prezent este că între grupul iradiat şi cel de control nu
s-au identificat diferenţe statistic semnificative.
8.2 Efectele genetice

Spre deosebire de iradierea celulelor somatice care poate să determine creşterea riscului de
producere a cancerului la un individ, iradierea celulelor germinale determină transmiterea
mutaţiilor induse de iradiere la generaţiile următoare. Cu alte cuvinte mutaţiile la nivelul
celulelor germinale sunt răspunzătoare de bolile ereditare.
8.2.1 Efectele iradierii gonadelor

Riscurile determinate de iradierea gonadelor sunt diferite în raport cu doza de iradiere. În cele
ce urmează vom descrie efectele iradierii gonadelor cu doze mari.
Testiculele
Tubii seminiferi ai unui adult conţin celule germinale în toate stadiile de dezvoltare: celule
stem, spermatogonii diferenţiate, spermatocite, spermatide şi spermatozoizi. Celulele Sertoli,
au rol nutriţional şi de susţinere. Durata spermatogenezei este de 74 zile, la care se adaugă
încă 16, pentru diviziunea celulei stem.
Ţesutul interstiţial dintre tubii seminiferi conţine grupuri de celule Leydig care secretă
testosteron, parte a unui mecanism hormonal complex care asigură fertilitatea.
În urma expunerii testiculelor la doze mici de iradiere, unele spermatogonii mor fie devreme
în profază, fie mai târziu, în metafază, astfel încât, la 2- 4 săptămâni după expunere
spermatocitele mature dispar. Dacă doza de iradiere nu a fost prea mare, regenerarea începe
cu spermatogonia de tip A, cruţată de moartea prin iradiere.
Descrierea acestui fenomen a fost făcuta la un bărbat care a primit o doza accidentală de circa
390 cGy de raze X de joasă energie pe întreg corpul. Numărul de spermatozoizi a atins cel
mai scăzut nivel la 6 luni după expunere, apoi a început sa crească, pentru ca după 2-3 ani să
revină la normal.
Celulele Sertoli şi Leydig de la nivelul ţesutului interstiţial sunt mai radiorezistente şi de
105
aceea testiculele atrofiate după iradiere par să conţină mai multe celule interstiţiale decât
celule germinale.
Examinarea histologică a testiculelor de şoarece arată că după iradiere regenerarea epiteliului
spermatogenic are loc în focare discrete. Curbele de supravieţuire celulară după iradierea cu
doză unică arată o valoare a lui D0 de 180 cGy. Studiile de fracţionare au arătat ca are loc
fenomenul de reparare a leziunilor subletale, iar valoarea D2–D1 este de 270 cGy după 4 ore.
După o doză de 0,15 Sv apare sterilitatea temporară pentru o perioadă de aproximativ 12 luni
iar o doză de 3,5 Sv duce la instalarea sterilităţii permanente.
Ovarele
Ovulul, celula feminină matură, ia naştere prin dezvoltarea unui folicul primordial din zona
corticală a ovarului. În corticală se găsesc mii de foliculi primordiali, din care se vor matura
aproximativ 400 în cursul vieţii. Cu timpul însă, rămân puţine ovocite datorită depleţiei prin
ovulaţie sau degenerescenţă.
Ovarele mature sunt mai sensibile la iradiere, de aceea dozele necesare pentru a produce
sterilizare sunt mai mici la femeile în vârstă. Atrofia ovariană produsă de iradiere poate
induce sterilitate temporară sau permanentă.
Datorită populaţiilor celulare diverse, ovarele sunt organele cu cea mai larga variabilitate în
răspunsul la iradiere între specii si chiar între indivizii aceleiaşi specii.
În timpul dezvoltării fătului, ovogonia este relativ radiorezistentă, în schimb ovocitele din
foliculii primordiali sunt extrem de radiosensibile (D0 = 91 cGy, iar numărul de extrapolare
N= 2-3). Sensibilitatea diminuă cu maturarea foliculilor şi scade înaintea ovulaţiei.
Celulele germinale sunt vulnerabile în timpul ultimei profaze premeiotice şi trecerii la gameţi
maturi. Modelul “fertil- steril- fertil” des întâlnit după iradierea ovarelor, este rezultatul
radiosensibilităţii crescute a stadiilor foliculare intermediare în comparaţie cu foliculii maturi
(şi nu a regenerării celulelor stem, cum se întâmpla după iradierea testiculară). Celulele
granulare din foliculii în dezvoltare sunt lezate înaintea ovocitelor, iar cele din foliculii maturi
şi corpul galben sunt mai radiorezistente.
Studii efectuate pe şoareci au arătat că administrarea de doze relativ mici în a doua şi a treia
săptămână după ce au născut, este urmată de efecte dramatice asupra fertilităţii. Sterilitatea
este rezultatul epuizării rezervelor de ovocite care supravieţuiesc iradierii.
Importanţa vârstei pentru radiosensibilitatea ovariană este ilustrată de diferenţa între dozele de
iradiere care induc menopauza artificială. Valorile sunt diferite pentru femeile tinere (12-15
Gy) faţă de femeile mature (4-7 Gy). Administrarea unei doze de 8 Gy este urmată în 60% din
cazuri de sterilitate permanentă la tinere. Pe de alta parte s-au înregistrat sarcini ocazionale,
chiar după 5-8 Gy, nou-născuţii fiind aparent normali. Există riscul ca aceşti copii să fie
purtătorii unor leziuni genetice severe.
8.2.2 Bolile genetice

Bazele moleculare ale bolilor genetice constau în modificări ale structurii ADN nuclear.
Ocazional din motive încă neelucidate genele şi ADN suferă modificări calitative sau
cantitative care au ca şi consecinţă apariţia mutaţiilor spontane, care sunt permanente şi se
moştenesc la toţi descendenţii celulei mutante şi uneori la indivizii generaţiilor următoare.
Consecinţele mutaţiilor depind de gena purtătoare a acestor mutaţii. Dacă gena mutantă este
de importanţă vitală individul purtător al mutaţiei nu supravieţuieşte. Mutaţii la nivelul unor
gene „mai puţin importante” au consecinţe mai mici în viaţa individului.
106
Există un număr de mutaţii care apar spontan în fiecare generaţie; aceasta reprezintă frecvenţa
mutaţiilor.
Frecvenţa mutaţiilor spontane la nivelul unei generaţii poate fi modificată de o serie de factori
fizici, chimici şi biologici. Radiaţiile ionizante care au capacitatea de a produce leziuni ale
ADN cu un spectru foarte variat, sunt potenţial mutagene dacă leziunile apar la nivelul
celulelor germinale. Producerea acestui tip de leziuni constituie efectele genetice ale iradierii
8.2.3 Date experimentale

Majoritatea experimentelor privitor la mutaţiile induse de iradiere au fost efectuate pe
Drosophila melanogaster şi pe unele linii de şoareci. Pentru studiile de genetică este
importantă cunoaşterea exactă a descendenţilor animalelor de experienţă iradiate. În acest
context cu cât durata de viaţă a animalului este mai mică cu atât pot fi observate mai multe
generaţii, lucru absolut necesar deoarece nu toate mutaţiile se manifestă la prima generaţie.
Doza de dublare a mutaţiilor
Este definită ca doza de iradiere necesară pentru a dubla numărul mutaţiilor spontane. Dacă
5% dintre descendenţii fiecărei generaţii prezintă mutaţii spontane, doza de dublare este cea
care produce 10% mutaţii. Conceptul se bazează pe ideea că „dacă natura poate, atunci şi
iradierea poate” să inducă mutaţii.
Riscul relativ şi riscul absolut
Riscul relativ exprimă frecvenţa mutaţiilor induse de iradiere comparativ cu frecvenţa
spontană a acestora în termenii dozei de dublare. Se calculează împărţind media mutaţiilor
spontane ale unui set de gene la media mutaţiilor induse de o anumită doză de iradiere la
nivelul aceluiaşi set de gene. Riscul absolut presupune ignorarea mutaţiilor spontane şi luarea
în considerare doar a dereglărilor rezultate de pe urma mutaţiilor aşa cum apar la prima
generaţie de descendenţi ai unor „părinţi” iradiaţi. Rezultatele celor mai multe experimente
sunt exprimate sub forma riscului relativ.
Experimentele pe Drosophila
Studiul clasic al efectului mutagen a fost efectuat de Müller în 1927 (citat Travis 1989), care a
iradiat masculi şi femele de Drosophila cu diferite doze de iradiere şi a comparat letalitatea ca
şi modificările somatice ale descendenţilor cu loturi de control neiradiate. Concluziile au fost
următoarele:
a. Iradierea nu produce tipuri noi de mutaţii ci doar creşte numărul mutaţiilor spontane
care apar la fiecare generaţie.
b. Frecvenţa mutaţiilor creşte liniar cu doza între 0,25 şi 4 Gy. Increment egale de doză
determină o creştere cu un număr egal al mutaţiilor.
c. Mutaţiile induse de iradiere sunt recesive şi pot să nu se manifeste la mai multe
generaţii.
d. Nu există o doză prag, ceea ce înseamnă că orice doză de iradiere oricât de mică are
potenţial mutagen.
e. Frecvenţa mutaţiilor nu este dependentă de debitul dozei, fapt care sugerează că
mutaţiile induse de iradiere sunt cumulative.
f. Extrapolarea datelor experimentale de la Drosophila, a permis estimarea unei doze de
dublare la om cuprinsă între 5 şi 150 rem.
Extrapolarea acestor rezultate la om mai ales cele cu privire la doza de dublare trebuie privită
107
cu precauţie. Totuşi valoarea acestor experimente pe plan conceptual este foarte importantă.
Experimentele pe şoareci
Atacul atomic de la Hiroshima ca şi instaurarea „războiului rece” după anii 1950 au stimulat
cercetări pe modele experimentale mai apropiate de cel uman, dar cu conservarea avantajelor
modelului Drosophila: durata de viaţă scurtă a animalelor cu posibilitatea de a investiga multe
generaţii şi apariţia unor mutaţii care să poată fi uşor recunoscute.
Un experiment de proporţii mari, s-a desfăşurat la Oak Ridge National Laboratories din SUA,
efectuat de soţii Russel (citat Hall 2000), care a avut ca scop identificarea locusurilor specifice
unde apar mutaţiile induse de iradiere. Experimentul este cunoscut ca „megamouse project”
datorită numărului foarte mare de animale utilizate, circa 7 milioane. A fost aleasă o linie
inbred la care au fost induse şapte mutaţii specifice: şase dintre ele au determinat o schimbare
a culorii pielii iar o mutaţie a determinat apariţia unei urechi oprite din dezvoltare. Aceste
mutaţii apar şi în mod spontan la linia de şoareci menţionată. Concluziile acestui experiment
pot fi sintetizate astfel:
a. Pentru mutaţiile radioinduse există o relaţie debit al dozei-efect: fracţionarea dozei pe
o perioadă de timp mai lungă a determinat mai puţine mutaţii decât aceeaşi doză de
iradiere administrată în fracţiune unică. Acest fapt contrastează cu experimentul
Drosophila unde nu s-a constatat o relaţie între debitul dozei şi efectul mutagen.
b. Extrapolarea datelor acestui experiment a permis estimarea unei doze de dublare
pentru om de 50-250 rem, semnificativ mai mare decât valoarea estimată în
experimentul Drosophila.
c. Probabilitatea de apariţie nu este aceeaşi pentru toate tipurile de mutaţii, fapt care
sugerează că doza de dublare nu este o constantă ci variază în funcţia de mutaţia
studiată.
d. Masculii au fost mai susceptibili decât femelele la apariţia mutaţiilor, ceea ce însemnă
că cele mai multe defecte genetice apărute la populaţia generală sunt transmise de
bărbaţi.
e. Consecinţele genetice ale iradierii pot fi reduse prin mărirea perioadei de timp dintre
expunerea la iradiere şi concepţie. Prin extrapolarea datelor acestui experiment se
sugerează o perioadă de timp de 6 luni între expunerea la iradiere şi concepţie, cu
scopul de a reduce efectele genetice.
8.2.4 Studii epidemiologice umane

Cea mai mică valoare posibilă a dozei de dublare la oameni este 3 rem (0,03 Sv), care
reprezintă media radiaţiei naturale primite de o persoană pe parcursul a 30 de ani, cât este
considerată valoarea medie a vieţii reproductive. Această valoarea a dozei de dublare
presupune că toate mutaţiile spontane ar fi datorate iradierii naturale de fond, fapt care este
puţin probabil.
Într-o singură situaţie a fost posibil studiul acţiunii mutagene a radiaţiilor ionizante la oameni,
din nou, atacul atomic de la Hiroshima şi Nagasaki. De-a lungul anilor au fost studiaţi 31. 150
de copii proveniţi din părinţi care au primit doze semnificative de iradiere (într-un perimetru
de până la 2 km de la epicentrul exploziei). Comparaţia s-a făcut cu o populaţie de 41. 066
copii japonezi dinafara celor două oraşe. Au fost studiaţi o multitudine de parametri: rata
anomaliilor congenitale, dezvoltarea fizică, anomalii citogenetice, iar la vârsta adultă
incidenţa cancerelor şi valorile a 30 de proteine serice şi a unor enzime eritrocitare. Nici unul
dintre aceşti parametri nu a fost statistic semnificativ corelat cu expunerea la iradiere a
108
părinţilor, deşi a existat o tendinţă de agregare a anomaliilor în zona dozelor de expunere mai
mari de 1 Gy. Cu toate limitele studiului, diferenţele între cele două grupuri de copii au fost
folosite pentru calcularea dozei de dublare a cărei valoare medie a fost de 1,56 Sv (sau 156
rem).
Probabilitatea mutaţiilor în condiţiile obişnuite de expunere la iradiere este mică, fie că este
vorba de populaţia generală fie de expunerea profesională. Sunt rare situaţiile de expunere
acută la doze mari cum este cazul accidentelor nucleare. Diminuarea efectelor genetice
consecutive unor asemenea expuneri poate fi realizată prin amânarea concepţiei. Se
consideră că pentru bărbaţi un interval de 2 luni este suficient, în timp ce la femei durata
acestui interval este mai lungă. O atitudine prudentă atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei
este de a amâna concepţia cu cel puţin 6 luni de la o expunere semnificativă la iradiere.
Doza semnificativă genetic (DSG)
DSG este o măsură a impactului genetic al radiaţiei la nivelul populaţiei generale. Este doza
echivalentă la nivelul gonadelor, ponderată în funcţie distribuţia pe vârstă şi sex la acei
membrii ai populaţiei expuse, care pot avea urmaşi. Cum însă numai o parte a populaţiei este
iradiată ca urmare a procedurilor imagistice medicale sau a radiaţiei cosmice crescute în
timpul zborurilor la mare altitudine, calculul DSG îşi propune estimarea efectelor genetice la
nivelul populaţiei generale. Cu alte cuvinte DSG este doza care administrată fiecărui individ,
poate produce efecte ereditare ca şi doza gonadică primită de indivizii expuşi.
DSG acceptată în Marea Britanie este de 0,12 mGy, în SUA de 0,2 mGy, în Italia de 0,3 mGy
iar în Suedia de 0 46 mGy. Aceste limite sunt mult mai mici decât doza de dublare a
mutaţiilor de 1 Gy (Nias 2000).
Efectele genetice vor fi mai severe la prima generaţie după iradiere, dar numărul total al
defectelor genetice va fi mai mare la generaţiile următoare.
Oricum poluanţii de mediu şi drogurile citotoxice au o pondere mult mai mare în generarea
mutaţiilor genetice decât iradierea cu aceste doze mici.
REZUMAT
Cancerogeneza şi efectele genetice ale iradierii sunt efecte de tip stohastic, nu au doză prag,
dar probabilitatea lor de apariţie creşte cu doza. Severitatea unui anumit efect nu este
dependentă de doză.
Mecanismele cancerogenezei includ: instabilitatea genomică indusă de iradiere, efectele
bystander şi mecanismele moleculare.
Cancerogeneza este efectul somatic cel mai important determinat de iradiere. Există o
multitudine de modele experimentale are au demonstrat acţiunea carcinogenetică a radiaţiilor
ionizante.
Studiile epidemiologice umane care atestă rolul carcinogenetic al radiaţiilor ionizante includ
supravieţuitorii bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, persoanele expuse
profesional şi cele expuse din motive medicale. Exemple de acest fel sunt: creşterea incidenţei
leucemiilor şi a tumorilor solide la supravieţuitorii bombei atomice, leucemiile la pacienţii
iradiaţi terapeutic pentru spondilită ankilopoietică, cancerul tiroidian la copii iradiaţi pentru
hipertrofie a timusului şi expunerea profesională cum a fost cazul lucrătorilor din minele de
uraniu care au o incidenţă crescută a cancerului pulmonar datorată concentraţiilor crescute de
radon din aerul inspirat.
109
Efectele iradierii asupra embrionului şi fătului pot fi letale, iradierea poate determina
apariţia malformaţiilor sau să producă perturbări ale creşterii. Frecvenţa cu care survin
aceste efecte este dependentă de doza de iradiere şi de stadiul gestaţiei.
Efectele genetice se datorează iradierii celulelor germinale. Se deosebesc de efectele
somatice prin faptul că pot fi transmise urmaşilor. Bolile genetice se datorează mutaţiilor care
survin la nivelul ADN. Iradierea nu produce mutaţii noi, ci doar determină o creştere a ratei
mutaţiilor spontane. Între 2 şi 4 Gy frecvenţa mutaţiilor creşte liniar cu doza de iradiere.
Mutaţiile induse de iradiere sunt recesive, deci pot să nu se manifeste mai multe generaţii.
Doza de dublare este cea care dublează numărul mutaţiilor cu apariţie spontană. Pe baza
experimentelor pe şoareci, prin extrapolare, doza de dublare la om a fost estimată la 50-250
rem.
Riscul de apariţie a mutaţiilor poate fi diminuat prin amânarea concepţiei cu cel puţin 6
luni de la o expunere semnificativă la iradiere.
Doza semnificativă genetic (DSG), este un index al impactului genetic al radiaţiei la nivelul
populaţiei generale. Valorile acceptate sunt cuprinse între 0,12 şi 0,46 mGy, care oricum sunt
situate cu mult sub valoarea acceptată a dozei de dublare a mutaţiilor care este de 1 Gy.
110
Bibliografie
1. Belyakov, O. V., Malcolmson, A. M., Folkard, M., Prise, K. M., Michael, B. D., Direct
evidence for a bystander effect of ionizing radiation in primary human fibroblasts, Br. J.
Cancer, 2001, 2, 674-679.
2. Chiricuţă, I., Radiaţiile şi oncogeneza, în Cancerologie, vol. I Cancerologie generală, sub
redacţia I. Chiricuţă, Editura Medicală, Bucureşti, 1984, 460-469.
3. Cohen, B., Validity of the linear no-threshold theory of radiation carcinogenesis at low doses,
The Uranium Institute, 23-Annual International Symposium, http://www. world-nuclear.
org/sym/1998/cohen. htm, 1998.
4. Cox, R., The multi-step nature of carcinogenesis and the implications for risk analysis, Int J
Radiat Biol., 1998, 73, 373–376.
5. Ghilezan, N., Factori etiologici ai cancerului, Istoria naturală a cancerului, Oncologie
generală, Editura Medicală, Bucureşti, 1993, 32-73.
6. Goodhead, D. T., Initial events in the cellular effects of ionizing radiations: clustered damage
in DNA, Int J Radiat Biol, 1994, 65, 7–17.
7. Greenblatt, M. S., Bennett, W. P., Hollstein, M., Harris, C. C., Mutations in the p53 tumor
suppressor gene: clues to cancer etiology and molecular pathogenesis., Cancer Res., 1994, 54,
4855–4878.
8. Hall, E, J., Effects of radiation on the embryo and fetus, in: Radiobiology for the Radiologist,
Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 178-198.
9. Hall, E, J., Hereditary effects of radiation, in: Radiobiology for the Radiologist, Lippincott
Williams & Wilkins, Philadelphia, 2000, 166-177.
10. Kadhim, M. A., Lorimore, S. A., Townsend, K. M., Radiation-induced genomic instability:
delayed cytogenetic aberrations and apoptosis in primary human bone marrow cells, Int J
Radiat Biol., 1995, 67, 287–293.
11. Limoli, C. L., Corcoran, J. J., Milligan, J. R., Critical target and dose and dose-rate responses
for the induction of chromosomal instability by ionizing radiation, Radiat. Res., 1999, 151,
677–685.
12. Little, J. B., Etiology of cancer: ionizing radiation, in Cancer Medicine, 5-th edition, Editors:
Holland & Frei, B. C. Decker Inc. Ontario, Canada, 2000, 207-218.
13. Michael, B. D., Belyakov, O. V., Folkard M., Malcolmson, A. M., Ozols A., Prise K. M.,
Implications of bystander effects for radiobiology, In: Radiation Research Vol. 2 (M.
Moriarty, C. Mothersill, C. Seymour, M. Edington, J. F. Ward and R. J. M. Fry, Eds.) Allen
Press, Lawrence, 2000, 379-402.
14. Nias, W., A., H., Diagnostic Radiology, in: An introduction to radiobiology (second edition),
John Willey & Sons New-York, 2000, 314-328.
15. Prise, K. M., Bystander effects, tissue models, in: Gray Cancer Institute Research Report,
2001, 49-51.
16. Travis, La Torre, Elisabeth., Late effects or radiation, Primer of medical Radiobiology, 2 nd
edition, Year Book Medical Publishers Inc., Chicago, London, Boca-Raton, 1989, 163-185.
17. Uray, Z., Efectul cancerigen al substanţelor radioactive naturale şi artificiale, in: Cancerologie
Vol. I, (sub redacţia I. Chiricuţă), Editura Medicală, Bucureşti, 1984, 469-482.
18. Uray, Z., Radiocarcinogeneza tiroidiană la om şi animale, în: Biologia animalului de laborator
şi oncologie comparată, colecţia Enciclopedia Oncologica vol. 19, sub redacţia: I. Chiricuţă, S.
Bologa, Rodica Rişcă, S. Ghergariu, Cluj 1992, 553-562.
111
19. Wong, F. L., Boice, J. D. Jr., Abramson, D. H., Cancer incidence after retinoblastoma:
radiation dose and sarcoma risk, JAMA, 1997, 278, 1262–1267.
112
Radiobiologie generală: Noţiuni de radioprotecţie şi securitate nucleară
9. NOŢIUNI DE RADIOPROTECŢIE ŞI
SECURITATE NUCLEARĂ
9.1 OBIECTIVELE RADIOPROTECŢIEI ..............................................................................112

9.2 ESTIMAREA DOZEI DE IRADIERE PROFESIONALĂ ......................................................113
9.3 MONITORIZAREA PERSONALULUI ............................................................................115
9.4 MĂSURI DE RADIOPROTECŢIE ..................................................................................116
9.5 ACTE NORMATIVE ŞI REGLEMENTĂRI .......................................................................117
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................119
Imediat după descoperirea radiaţilor X au devenit evidente şi efectele biologice nedorite ale
acestora. Utilizatorii de radiaţii X au conştientizat faptul că era necesară elaborarea unor
măsuri de protecţie şi a unor reglementări specifice.
Astfel la cel de-al doilea Congres Internaţional de Radiologie de la Stokholm din 1928, s-a
luat decizia înfiinţării unei comisii responsabile cu elaborarea normativelor de radioprotecţie.
Ulterior această comisie a dat naştere la două organizaţii care există şi astăzi : Comisia
Internaţională de Radioprotecţie (International Commission on Radiation Protection- ICRP)
şi Comisia Internaţională pentru Unităţi şi Măsuri Radiologice (International Commission on
Radiological Units and Measurements- ICRU). ICRP este alcătuită dintr-un grup independent
de experţi internaţionali, care elaborează şi formulează recomandări cu privire la protecţia
împotriva efectelor nedorite ale radiaţiilor (Hall 2000).
9.1 Obiectivele radioprotecţiei

Măsurile de radioprotecţie au două obiective majore:
i. Prevenirea unor efecte deterministice datorate iradierii, clinic semnificative, prin
adoptarea unor limite de doză care sunt mai mici decât dozele prag cunoscute.
ii. Limitarea riscului de producere a unor efecte stohastice (defectele genetice şi
cancerul) la un nivel rezonabil, în funcţie de beneficiile aduse de utilizarea
radiaţilor, de standardele şi nevoile sociale.
Principiul de bază care guvernează în toate situaţiile expunerea la iradiere este cel al dozei
menţinute la cel mai scăzut nivel rezonabil realizabil (As Low As is Resonable Achievable-
ALARA). Acest principiu subliniază faptul că expunerea nu poate fi întotdeauna la nivelul cel
mai mic, dar trebuie redusă astfel ca riscurile să nu depăşească beneficiile utilizării ei în
anumite condiţii specifice.
De fapt orice doză este asociată cu un anumit risc şi de aceea este necesară justificarea
oricărei utilizări a radiaţiilor ionizante în termenii beneficiului pentru individ sau societate.
Justificarea este unul din principiile de bază care stau la baza măsurilor de radioprotecţie
(Mege 1997).
Având în vedere diversitatea situaţiilor în care persoanele sunt expuse la iradiere aplicarea
practică a conceptului de justificare este uneori dificilă: (1) pentru pacienţii supuşi
procedurilor radiodiagnostice sau radioterapiei, beneficiile trebuie să fie mai mari decât
riscurile sau efectele adverse, (2) în cazul expunerii ocupaţionale riscul iradierii trebuie
comparat şi adăugat la alte riscuri existente la locul de muncă.
112
9.2 Estimarea dozei de iradiere profesională

Preocupările au fost orientate încă de la începuturile radioprotecţiei asupra stabilirii cantităţii
maxime de radiaţii care poate fi primită fără riscuri majore. Răspunsul este şi astăzi dificil de
formulat deoarece pe măsura acumulării informaţiilor cu privire la efectele biologice ale
iradierii normativele se adaptează noilor descoperiri. Spre exemplu dozele maxime admise
pentru o expunere a întregului corp erau în 1948 de trei ori mai mari decât cele admise în
1957.
Echivalentul dozei
Deoarece efectele biologice ale radiaţilor sunt diferite în funcţie de natura acestora
(electromagnetice vs. corpusculare) pentru estimarea dozei de iradiere a fost introdus
conceptul de echivalent al dozei. Echivalentul dozei (H) se calculează după relaţia:
H= doza absorbită x Q x N
Unde Q este factorul de calitate, care ţine cont de EBR a radiaţiei în cauză, iar N este factorul
de distribuţie spaţială a radiaţiei. Într-un document recent al Agenţiei de Energie Atomică
(IAEA), factorul de calitate este redenumit ca factorul de ponderare al radiaţiei (radiation
weighting factor- WR).
Unitatea de măsură a lui H este sievert- ul (Sv) dacă doza absorbită este exprimată în Gy şi
rem- ul dacă doza absorbită este exprimată în rad. Factorul de calitate ca şi cel de distribuţie
nu au unitate de măsură specifică. Valoarea factorilor de calitate pentru diferite tipuri de
radiaţii poate fi consultată în Tabelul 9-1.
Tabelul 9-1. Factorul de calitate pentru diferite tipuri de radiaţii
Radiaţie Q (sau WR)

Fotoni şi electroni de orice energie 1
Neutroni sub 10 keV 5
10 kEv-100 keV 10
> 100 keV-2 MeV 20
> 2 MeV-20 MeV 10
> 20 MeV 5
Protoni, particule alfa, nuclei grei 20
Modificat după ICRP 1991
Factorul de calitate permite calcularea valorii echivalentului dozei chiar dacă aceasta s-a
produs cu două tipuri de iradiere diferite.
Pentru o expunere la iradiere externă de 1 Gy cu fotoni X sau gama valoarea lui H este 1 Sv=
1 Gy sau 1 rem= 1 rad.
În cazul unei expuneri mixte cu 150 de mrad de radiaţie gama de la o sursă de cobalt şi de 75
mrad de neutroni de 10 MeV calculul dozei echivalente este:
H= (doza rad. Gama x Qgama) + (doza neutroni x Qneutroni)
= (150 mrad x 1) + (75 mrad x 10) = 900 mrem.
În milisievert (mS)
H= (1,5 Gy x 1) + (0,75 Gy x 10)= 9 m Sv.
Echivalentul dozei efective
113
Se mai numeşte şi doza efectivă, este o noţiune introdusă pentru estimarea efectelor de tip
stohastic ale iradierii la nivelul unui anumit organ. Doza efectivă este suma dozelor ponderate
echivalente pentru fiecare ţesut iradiat. Factorul de ponderare tisular reprezintă contribuţia
relativă a fiecărui ţesut sau organ iradiat la mortalitatea prin cancer şi efecte ereditare apărute
în primele două generaţii datorate iradierii. Recomandarea ICRP este ca expunerea cumulată
să nu depăşească 10 mSv pentru fiecare an de viaţă. Astfel o persoană de 50 de ani care este
expusă profesional nu trebuie să acumuleze mai mult de 500 mSv. Asemenea expuneri nu
sunt obişnuite în domeniul medical dar în industria nucleară sunt posibile.
Echivalentul dozei maximum permise
În practică se foloseşte noţiunea de „doză maximum permisă” (maximum permissible dose-
MPD), care stabileşte dozele maxime la care poate fi expus corpul întreg sau segmente ale
acestuia. Valoarea acestor doze poate fi consultată în Tabelul 9-2.
Tabelul 9-2. Doze maximum permise
Organ ţintă H (rem/an)

Corpul în întregime (inclusiv măduva osoasă şi gonadele) 5 (3/trimestru)
Mâini 75 (25/trim)
Antebraţe 30 (30/trim)
Piele 15
Orice alte organe 15
Embrion sau făt 0,5/ 9 luni
Tineri sub 18 ani 0,1
Individ (populaţie generală) 0,5
Valoare medie pentru corp în întregime 0,17
(populaţie generală)
Modificat după Nunno, 1992.
Pentru populaţia sănătoasă doza maximă anuală este de 1 mSv la nivelul întregului corp.
Evident această limită exclude expunerea din motive medicale ca şi radiaţia de fond.
Efectul posibil negativ al unei expuneri din motive medicale este însă contrabalansat de
beneficiile investigaţiilor pentru pacientul în cauză. Pentru persoanele expuse profesional
standardele sunt mai puţin severe. Doza corporeală totală pe care asemenea persoane o pot
primi este de maximum 20 mSv/an, dar organe mai puţin radiosensibile pot primi doze mai
mari. În orice caz dozele permise pentru personalul expus profesional sunt de zece ori mai
mari decât cele permise pentru populaţia generală.
Limita de 20 mSv/ an pentru persoanele expuse profesional este de 12 ori mai mare decât
media pe care aceste persoane o primesc efectiv şi care este de 1,7 mSv. Ca regulă generală
dozele de iradiere pot fi menţinute la valori de până la 10 ori mai mici decât dozele limită
recomandate. Limitele sunt mai largi pentru iradierea separată a unor organe decât pentru
iradierea corpului întreg. Susceptibilitatea organelor la efectele carcinogenetice ale iradierii
este diferită. Carcinogeneza este efectul stohastic cel mai important al iradierii: doze foarte
mici pot determina transformarea malignă a unor celule cu apariţia consecutivă a unui cancer.
114
În prezent obiectivele monitorizării riscului determinat de expunerea la iradiere sunt de a

preveni efectele deterministice şi de a restrânge efectele stohastice la un nivel acceptabil.
Excepţie face radioterapia care are ca obiectiv chiar inducerea unui efect deterministic.
Monitorizarea riscului determinat de expunerea la iradiere se bazează pe următoarele
principii:
i. Justificarea: expunerea la iradiere trebuie să fie urmată de beneficii mai mari decât
riscurile
ii. Optimizarea: aplicarea principiului ALARA care ia în calcul factori economici şi
sociali, dar privitor la dozele individuale constrângerile sunt maxime
iii. Limitarea dozelor: monitorizarea persoanelor cu dozimetre pentru expunerile
profesionale
În orice caz limita de 20 mSv/an nu poate fi depăşită. Ca o comparaţie riscul unui accident
rutier fatal este estimat la 1/10.000 pe an, astfel că riscul de < 5/10.000 pe an determinat de
absorbţia unei doze de iradiere cuprinsă între 10-20 mSv poate fi considerat acceptabil.
9.3 Monitorizarea personalului

Monitorizarea de rutină a personalului expus la iradiere se face cu dozimetre fizice. Dintre
acestea dozimetrele cu film (film badge) sunt cele mai utilizate. Dozimetrele sunt schimbate o
dată pe lună. Curbele de calibrare pentru citirea filmelor după developare sunt generate cu
ajutorul unei surse de referinţă de 137Cs a cărui debit este cunoscut. Densităţile optice ale
filmului diferă în funcţie suprafeţele dozimetrului care au filtre diferite. Aceste densităţi
optice sunt comparate cu curba de calibrare. Dozimetrele cu film pot detecta radiaţii X de
kilovoltaj de ordinul a 0,05 mSv. Sensibilitatea lor este mai mică pentru radiaţiile de mare
energie utilizate în radioterapie, caz în care limita de detecţie este de 0,2 mSv. Astfel un film
expus la 1 cGy de radiaţie de 140 kV va fi mai „negru” decât dacă este expus la aceeaşi doză
de radiaţii de 60Co. Explicaţia este că în cazul radiaţiilor de kilovoltaj predomină efectul
fotoelectric iar pentru cele de mare energie efectul Compton. Pentru compensarea acestor
variaţii producătorii plasează în interiorul dozimetrului filtre din diferite materiale (aluminiu,
cupru), care acoperă porţiuni diferite ale filmului. În funcţie de porţiunea din film care este
mai impresionată se poate preciza nivelul de energie al radiaţiilor.
Avantajele dozimetrelor cu film sunt preţul de cost redus, rezistenţa lor şi faptul că permit
recitirea unei expuneri raportate fiind astfel o probă legală.
Dozimetria cu termoluminiscenţă (TLD) utilizează „cipuri” din fluorură de litiu care sunt
capabile să detecteze doze de 0,2 mSv de radiaţii indiferent de energia lor. Pot fi plasate în
anumite puncte ale corpului iar citirea lor se poate face după orice interval de timp. Sunt pe
cale de realizare TLD cu sensibilitate foarte mare de 0,01 mSv. Dezavantajul este că
„developarea” odată efectuată nu mai sunt posibile recitiri.
În situaţii speciale personalul cu risc crescut poate fi dotat cu dozimetre integrate, cu citire
digitală care pot detecta 1 µSv.
Metodele biologice de dozimetrie se utilizează în cazul expunerilor acute la iradiere. Se
bazează în principal pe estimarea leziunilor cromozomiale determinate de iradiere.
Persoanele care trebuie să poarte un dozimetru într-un spital sunt desemnate de către
responsabilul cu radioprotecţia. Se consideră că o persoană trebuie monitorizată când
potenţialul de iradiere este de cel puţin ¼ din doza maximum admisă pe an pentru întregul
corp. În unele situaţii o persoană poate fi monitorizată pentru o perioadă limitată de timp (ex.
115
6 luni) ulterior stabilindu-se dacă este necesară monitorizarea permanentă.
9.4 Măsuri de radioprotecţie

Măsurile de radioprotecţie au la bază trei principii fundamentale:
i. Reducerea timpului de expunere la radiaţii
ii. Mărirea distanţei faţă de sursa de iradiere
iii. Ecranarea
Este binecunoscut faptul că doza de iradiere este proporţională cu timpul de expunere.
Dublarea timpului de expunere dublează doza de iradiere. Spre exemplu dacă o expunerea la o
sursă de iradiere este redusă de la 6 minute la 2 minute atunci doza „încasată” va fi redusă cu
o treime.
Al doilea principiu fundamental „creşterea distanţei faţă de sursa de iradiere”, are la bază
legea inversului intensităţii dozei cu pătratul distanţei.
Relaţia dintre doză şi distanţa faţă de sursă este dată de expresia:
(Ecuaţia 9-1)
unde H1 şi H2 reprezintă echivalenţii de doză în mrem sau rem (sau mSv sau Sv) la distanţele
d1 şi respectiv d2.
Problema: Care este doza la 9,5 m dacă doza la 3 metri este 375 mrem ?
Soluţia: Deci
Creşterea distanţei faţă de sursa de iradiere reduce doza mai mult decât reducerea timpului de
expunere cu aceeaşi proporţie. Altfel spus dublarea distanţei faţă de sursă reduce doza la ¼ ,
în timp ce înjumătăţirea timpului de expunere reduce doza doar la ½.
Ecranarea reprezintă al treilea mijloc de reducere a dozei de iradiere. Prin ecranare se înţelege
plasarea în calea radiaţiei a unor materiale care atenuează doza de iradiere prin absorbţie şi
împrăştiere. Atenuarea fotonilor este un proces exponenţial, adică o fracţiune constantă de
fotoni se pierd pe unitatea de lungime a materialului atenuator. Astfel dacă un fascicol de 60Co
pierde 50% (sau 0,50) din debit pe fiecare 12 mm de plumb, 24 de mm de Pb nu vor reduce
numărul de fotoni la zero, ci vor reduce la 50% numărul de fotoni transmişi (lăsaţi să scape)
de primii 12 mm. Cu alte cuvinte 24 mm Pb vor reduce numărul de fotoni iniţial la 0,5 x 0,5=
0,25 din valoarea iniţială.
Pentru efectuarea calculelor de ecranare se iau în considerare stratul de semiabsorbţie (SSA,
HVL) care a fost definit în capitolul 2. Dacă SSA este grosimea dintr-un material specific
necesară pentru reducerea intensităţii fascicolului la ½ din valoarea iniţială, prin analogie este
definit termenul de TVL (tenth-value layer). TVL este grosimea dintr-un material care reduce
intensitatea fascicolului la 1/10 din valoarea lui iniţială. Deci o „barieră” de 1 TVL în calea
unui fascicul de iradiere atenuează 90% din debit şi lasă să treacă 10%.
Pentru o înţelegere mai bună a acestor noţiuni dăm un exemplu de calcul.
Problema: dacă într-o sală de radioterapie este plasat un zid de ecranare egal cu 3 SSA şi 2
TVL, care este proporţia de radiaţii din fascicolul de iradiere transmisă de acest ecran ?
116
Soluţia este redată în tabelul de mai jos.
Tabelul 9-3. Reducerea intensităţii unui fascicul de iradiere vs. SSA şi TVL
Intensitate fascicul Reducerea intensităţii Grosime material

(%)
100% 50% 1 SSA
50% 25% 1 SSA
25% 12,5% 1 SSA
12,5% 1,25% 1 TVL
1,25% 0,125% 1 TVL
Proporţia de radiaţii transmisă este de 0,125% adică de 0,00125 din intensitatea iniţială a
fascicolului de iradiere.
De multe ori în calculele de radioprotecţie pentru reducerea dozei la un nivel acceptabil se iau
în calcul timpul, distanţa şi ecranarea. Este evaluat separat efectul fiecărui parametru
rezultatul final fiind sumarea contribuţiilor acestora.
9.5 Acte normative şi reglementări

În România autoritatea care reglementează activitatea în domeniul securităţii nucleare este
Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare (CNCAN). CNCAN exercită
atribuţiile de reglementare, autorizare şi control în temeiul Legii nr. 111/1996 (republicată în
1998).
Măsurile de radioprotecţie sunt stipulate în ordinul CNCAN publicat în Monitorul Oficial nr.
404 bis din 29 august 2000. Optimizarea şi limitarea dozelor sunt reglementate în cap. IV al
acestui ordin. Suma dozelor anuale provenite de la toate practicile relevante nu trebuie să
depăşească limitele prevăzute de normele în vigoare pentru persoanele expuse profesional,
pentru persoane în curs de pregătire profesională şi pentru indivizi din populaţia generală.
Secţiunea II din acest capitol precizează constrângerile de doză după cum urmează:
Limite de doză pentru persoanele expuse profesional
Limita maximă admisă pentru corpul întreg este de 20 mSv pe an, pentru cristalin se acceptă
150 mSv pe an, pentru piele 500 mSv/an (valoarea corespunde unei medii pe 1 cm2 pe zona
cea mai puternic iradiată a pielii). Pentru extremităţi (mâini şi picioare) se acceptă 500
mSv/an.
Personalul expus profesional în timpul perioadelor de graviditate şi alăptare nu poate primi
mai mult de 1 mSv pe toată perioada de graviditate.
Limite de doze pentru populaţie

Limita dozei efective pentru populaţie este de 1 mSv pe an. În situaţii speciale CNCAN poate
autoriza o limită superioară anuală de maximum 5 mSv/an cu condiţia ca valoarea medie pe 5
ani consecutivi să nu depăşească 1 mSv/an. Se acceptă şi următoarele limite de doză
echivalentă: 15 mSv/an pentru cristalin şi 50 mSv/an pentru piele (limită pentru valoarea
medie a dozei pe 1 cm2 pe zona cea mai puternic iradiată a pielii).
117
Limite de doză pentru persoane în curs d pregătire profesională

Pentru persoanele sub 16 ani care în timpul pregătirii lor sunt obligate să utilizeze surse de
radiaţii, limitele de doză sunt cele prevăzute pentru populaţia generală. Pentru persoanele
cuprinse între 16 şi 18 ani limita dozei efective este 6 mSv/an. Se acceptă şi următoarele
limite de doză echivalentă: 50 mSv/an pentru cristalin, 150 mSv pentru piele şi 150 mSv
pentru extremităţile mâinilor şi picioarelor.
Articolele 38-47 din capitolul IV reglementează zonarea locurilor de muncă cu expunere la
radiaţii ionizante. Sunt definite zonele controlate şi zonele supravegheate. În zonele
controlate este obligatorie afişarea simbolului de pericol de iradiere, monitorizarea
dozimetrică a mediului este obligatorie iar accesul persoanelor este reglementat în scris de
către titularul de autorizaţie. În zonele supravegheate monitorizarea radiologică a mediului
este obligatorie, sunt afişate indicaţii relativ la tipul zonei, natura surselor de iradiere şi
riscurile pe care acestea le presupun.
Articolul 48 clasifică persoanele expuse profesional în două categorii:
Categoria A: cuprinde persoane expuse profesional pentru care există o probabilitate
semnificativă de a primi o doză anuală efectivă sau o doză anuală echivalentă mai mare de
trei zecimi (3/10), din limita de doză de 20 mSv pe an.
Categoria B: cuprinde alte persoane decât cele prevăzute la categoria A.
Alte acte normative care reglementează activitatea din domeniul radiologiei şi securităţii
nucleare sunt: (1) Ordinul CNCAN pentru aprobarea normelor cu privire la radioprotecţia
persoanelor în cazul expunerii medicale la radiaţii ionizante din 25 iunie 2002, (2) Ordinul
CNCAN pentru aprobarea privind eliberarea permiselor de exercitare a activităţii nucleare şi
desemnarea experţilor în protecţie radiologică din 20 decembrie 2002 şi (3) Ordinul CNCAN
pentru aprobarea normelor de dozimetrie individuală din 22 octombrie 2002.
REZUMAT
Obiectivele măsurilor de radioprotecţie sunt: prevenirea efectelor deterministice cu
semnificaţie clinică prin menţinerea dozelor sub nivelul valorii prag şi limitarea riscului de
producere a efectelor stohastice la un nivel rezonabil, în comparaţie cu beneficiile utilizării
radiaţiilor ionizante.
Factorii de ponderare ai iradierii se referă la eficacitatea biologică relativă a diferitelor tipuri
de iradiere pentru domeniul dozelor mici.
Doza echivalentă este produsul dintre doza absorbită şi factorul de ponderare. Unitatea de
doză echivalentă este rem-ul sau sievert-ul, după cum doza absorbită este exprimată în rad şi
respectiv gray.
Principiile de bază ale radioprotecţiei sunt justificarea, optimizarea şi limitarea dozelor de
iradiere.
Limitarea dozei de iradiere se realizează prin: reducerea timpului de expunere, creşterea
distanţei faţă de sursa de iradiere şi ecranare cu materiale specifice.
Orice expunere la iradiere este guvernată de principiul menţinerii dozei la cel mai scăzut
nivel rezonabil realizabil (As Low As is Resonable Achievable- ALARA).
118
Bibliografie
1. Clarcke, R. H., Managing radiation risks, Journal of the Royal Society of Medicine, 1997, 90,
88-92
2. Comisia Naţională pentru controlul activităţilor nucleare, Ordin pentru aprobarea normelor
fundamentale de securitate radiologică, Monitorul Oficial al Romaniei, anul XII, nr. 404 bis, 2000,
3. Comisia Naţională pentru controlul activităţilor nucleare, Ordinul pentru aprobarea normelor cu
privire la radioprotecţia persoanelor în cazul expunerii medicale la radiaţii ionizante , Monitorul
Oficial al Romaniei, anul XIV, nr. 446 bis din 25 iunie, 2002,
4. Comisia Naţională pentru controlul activităţilor nucleare, Ordinul pentru aprobarea normelor de
dozimetrie individuală, Monitorul Oficial al Romaniei, anul XIV, nr. 769 bis din 22 octombrie,
2002,
5. Comisia Naţională pentru controlul activităţilor nucleare, Ordinul pentru aprobarea normelor
privind eliberarea permiselor de exercitare a activităţilor nucleare şi desemnarea experţilor
acreditaţi în protecţie radiologică, Monitorul Oficial al Romaniei, anul XIV, nr. 936 bis din 20
decembrie, 2002
6. Hall, E, J., Radiation protection, in: Radiobiology for the Radiologist, Lippincott Williams &
Wilkins, Philadelphia, 2000, 234-248.
7. I C R P, Recommendations of the International Commission on Radiological protection. ICRP
Publication 60, Annals of the ICRP, 1991, 60.
8. IAEA, International Basic Safety Standard for Protection against Ionozing radiation and for the
safety of Radiation Sources, Safety Series nr. 115 Vienna, 1996.
9. Mege, P. P., Piedbois P., La radioprotection, în: Techniques d’irradiation des cancers, editori: J.
J.Mazeron, T. Locoche, A. Maugis, Vigot, Paris, 1992, 145-152.
10. Ministerul Sănătăţii şi Familiei, Ordin nr. 994 din 28 decembrie 2001, pentru aprobarea normelor
provind supravegherea medicală a persoanelor expuse profesional. Monitorul Oficial al Romaniei,
Partea I nr. 34/18 ianuarie 2002.
11. Nunno, M., Radiation safety, în: An introduction to radiation oncology physics, editors: Stanton.
R., Stinson. D., Medical Physics Publishing, Madison, Wisconsin, 1992, 278-305.
119
Radiobiologie generală : Modele şi sisteme tumorale experimentale în radiobiologie
10. MODELE ŞI SISTEME TUMORALE EXPERIMENTALE

ÎN RADIOBIOLOGIE
10.1 SISTEME DE STUDIU IN VITRO ...................................................................................120

10.1.1 Culturile de celule şi ţesuturi..........................................................................120
10.1.2 Sferoizii ...........................................................................................................122
10.2 SISTEME TUMORALE IN VIVO ...................................................................................123
10.2.1 Animale de laborator utilizate ........................................................................123
10.2.2 Tumori experimentale transplantabile ...........................................................125
10.3 SISTEME COMBINATE, IN VITRO ŞI IN VIVO ...............................................................127
10.4 COMPARAŢIE ÎNTRE SISTEMELE ŞI MODELELE TUMORALE .......................................127
10.5 CANCERELE UMANE, MODELE TUMORALE CLINICE ..................................................128
BIBLIOGRAFIE ......................................................................................................................128
O varietate de tumori pot fi crescute în culturi de celule in vitro sau în sisteme de tumori
experimentale in vivo. Acestea au constituit de-a lungul timpului instrumente utile în
radiobiologie şi pe un plan mai general pentru oncologie. Sisteme de celule cultivate in vitro
permit testarea unui număr mare de substanţe cu acţiune potenţial citostatică, cu costuri
reduse în timp scurt şi cu rezultate fiabile.
Animale de experienţă cu caractere selecţionate (liniile de animale inbred, şoarecii nuzi etc),
adaptate unui anumit tip de experiment au permis identificarea unor mecanisme ale proceselor
de cancerogeneză şi metastazare dar şi evaluarea răspunsului la iradiere sau chimioterapie.
Scopul capitolului de faţă este de a prezenta cele mai utilizate sisteme experimentale care stau
la baza modelelor de studiu a răspunsului tumoral la radio şi chimioterapie.
10.1 Sisteme de studiu in vitro

Sunt cele care studiază fenomenele în afara organismului viu, în condiţii de laborator.
10.1.1 Culturile de celule şi ţesuturi

Primele culturi de ţesuturi datează de la începutul secolului XX. Iniţial au fost utilizate
ţesuturi integrale pentru studiul unor fenomene legate de homeostazie şi de reacţiile tisulare la
„stresul” unui anumit experiment. În a doua jumătate a secolului trecut, culturile de celule
izolate au cunoscut o dezvoltare deosebită astfel că în prezent constituie sistemul
experimental cel mai utilizat la testarea diverselor substanţe ca şi a acţiunii radiaţiilor.
Cultura de celule se referă la celule separate extrase din ţesutul de origine (explant) prin
mijloace mecanice, enzimatice sau chimice care apoi sunt „crescute” în medii de cultură
speciale. O cultură histotipică se referă la un anumit nivel de reagregare a celulelor pentru a
reface o structură tridimensională. Reagregarea celulelor poate fi realizată prin diferite
metode: culturi dense pe suport de hârtie de filtru, reagregare în suspensie pe agar, inocularea
celulelor într-o matrice tridimensională de colagen. Culturile organotipice sunt constituite din
ţesuturi care păstrează cel puţin unele din caracteristicile organului in vivo (Freshney 2000).
120
Culturile de celule
O cultură de celule implică detaşarea acestora din ţesutul de origine, prin metode mecanice,
chimice sau enzimatice şi prepararea unei suspensii celulare care să poată fi ulterior cultivată
fie într-un mediu lichid, fie pe un substrat solid ca o cultură monostrat. Sunt numite culturi
primare cele care derivă direct din celulele prelevate de la nivelul ţesuturilor normale sau
tumorale. Culturile secundare sunt cele rezultate din pasajul şi cultivarea celulelor extrase din
culturile primare. Celulele normale au o capacitate limitată de diviziune, pot fi pasate şi
recultivate de câteva ori dar numărul de pasaje este limitat deoarece celulele intră în apoptoză.
O linie celulară apare prin imortalizarea (prin transformare) celulelor dintr-o cultură
secundară, celulele nu mai intră în apoptoză şi cresc indefinit. Pe aceste celule se efectuează
majoritatea experimentelor deoarece sunt stabile, sunt bine caracterizate morfologic şi
biologic, cresc pe medii de cultură în condiţii cunoscute, iar experimentele efectuate sunt
reproductibile. Dezvoltarea unei linii celulare este un proces de selecţie bazat pe compoziţia
mediului în care celulele sunt cultivate. Abilitatea unei linii celulare de a creşte infinit reflectă
probabil variabilitatea genetică a celulelor supuse procesului de selecţie. Celulele din liniile
continue sunt în general aneuploide fiind prezentă o variabilitate importantă cu privire la
numărul cromozomilor ca şi la structura acestora.
Sistemele celulare utilizate pentru studiile de radiobiologie şi testarea diferitelor substanţe în
principal cu acţiune citostatică pot fi clasificate în două categorii:
i. Culturi de scurtă durată cu celule derivate din explante tisulare de embrioni umani
sau de rozătoare, cum sunt: celule de embrion de hamster şi şobolan, fibroblaste
cutanate umane, celule embrionare umane. Pe aceste sisteme celulare pot fi
studiate mecanismele cancerogenezei induse de compuşi chimici sau de iradiere.
Cele mai multe astfel de studii s-au efectuat pe celule embrionare de hamster sau
şobolan. Un avantaj notabil al acestor sisteme celulare este că celulele din cultură
sunt diploide şi pot fi efectuate paralel atât experimente citogenetice, cât şi de
supravieţuire celulară şi/sau transformare. Durata acestor culturi este de 7-8 zile,
cu maximum 2-3 pasaje.
ii. Culturile de celule stabilizate, sau liniile celulare, sunt alcătuite din celule a căror
durată de viaţă este nelimitată. Cariotipul acestor celule este heteroploid şi prezintă
diferite anomalii cromozomiale. Avantajele acestor linii stabilizate sunt
determinate de faptul că pot fi utilizate perioade lungi de timp cu un număr mare
de pasaje, pot fi conservate indefinit în azot lichid. Sunt posibile experimente de
transformare neoplazică induse prin agenţi virali, chimici sau iradiere. Cele mai
utilizate linii celulare provenite din embrionul de şoarece care se pretează la o
varietate de experimente de transformare indusă de diferiţi agenţi oncogenetici
sunt BALB/C-373 şi C3H10T1/2. Multe experimente de radiobiologie sunt
efectuate pe linii celulare de hamster cum sunt CHO (chinese hamster ovarian
cells) sau V79 (celule pulmonare de hamster) (Hall 2000).
Experimentul clasic de radiobiologie efectuat pe culturile de celule in vitro este reprezentat de
estimarea supravieţuirii celulare după iradiere. În mod practic o suspensie cu un număr
cunoscut de celule este iradiată cu diferite doze sau tipuri de radiaţie, apoi celulele sunt
reînsămânţate în plăci Petri în medii de cultură adecvate şi incubate în condiţii de micromediu
controlate (temperatură, concentraţie de CO2, umiditate) pentru un timp de cca. 7 zile.
Culturile de celule astfel obţinute sunt fixate şi examinate. Sunt numărate coloniile celulare cu
peste 50 de celule. Capacitatea de a forma colonii este invers proporţională cu doza de
iradiere. Este posibilă calcularea fracţiei de celule supravieţuitoare corespunzătoare fiecărei
doze de iradiere administrată. Curbele de supravieţuire celulară sunt reprezentări grafice ale
121
fracţiei de celule supravieţuitoare în funcţie de doză. Analiza acestor curbe permite

determinarea unor parametrii radiobiologici cum sunt fracţia de supravieţuire la 2 Gy (SF 2),
Do, Dq, raportul α/β (Stausbol-Gron 1999).
În mod similar pe culturile de celule pot fi efectuate studii cu privire la diferite substanţe cu
acţiune potenţial citostatică sau la acţiunea combinată a iradierii cu aceste substanţe.
Pe lângă experimentele de supravieţuire celulară sunt posibile studii de citogenetică,
biochimie sau imunologie (Bedford 2002).
Avantajul de necontestat al acestor sisteme este costul lor acceptabil comparativ cu sistemele
experimentale pe animale. De asemenea experimentele sunt reproductibile şi rapide, fapt care
permite testarea unui număr mare de substanţe sau tipuri de radiaţii în timp scurt.
În anii 1970 NCI (National Cancer Institute- SUA) a trecut la testarea substanţelor cu acţiune
potenţial citostatică pe asemenea culturi celulare fapt care a determinat o scădere dramatică a
numărului de animale de laborator utilizate pentru experimente. Cifrele sunt absolut
impresionante: la 10.000 de substanţe testate anual numărul de animale de laborator utilizate a
scăzut de la cca. 6 milioane la 300 000 (Hall 2000).
10.1.2 Sferoizii
Sunt structuri multicelulare tridimensionale rezultate din regruparea unor celule izolate
cultivate în codiţii speciale (suprafeţe neaderente sau în dispozitive cu mişcare rotatorie
continuă- spinner). Figura 10-1 reprezintă un sferoid de osteosarcom de şobolan.
Datorită particularităţilor arhitecturale sferoizii sunt un model experimental mai apropiat de
tumorile in vivo deoarece prezintă fenomenele de hipoxie şi difuziune limitată a substanţelor
similare cu tumorile reale (Figura 10-1) (Yu 2002).
Tumorile umane care pot fi cultivate sub formă de sferoizi sunt: carcinomul tiroidian,
carcinoamele spinocelulare, adenocacinoame de colon, neuroblastoame, diferite tipuri de
Figura 10-1. Sferoid multicelular (Yu, 2002)
carcinoame pulmonare, tumori limfoide, melanoame şi osteosarcoame. Nu există o regulă

generală cu privire la posibilitatea de a cultiva sub formă de sferoid un anumit tip histologic:
un anumit tip de gliom poate fi cultivat, altul nu. La fel se petrece şi cu alte tipuri histologice.
Astfel, proprietatea de a creşte sub formă de sferoizi nu este una generală a tuturor celulelor
tumorale. În schimb multe alte celule netumorale pot fi cultivate ca sferoizi; singurele care au
122
proprietatea de a creşte nelimitat sunt însă cele de origine limfoidă.

Dinamica creşterii sferoizilor celulari este asemănătoare cu a tumorilor: la 5 zile au
dimensiuni de 200 µm iar la 15 zile de 800 µm. Cum distanţa maximă de difuziune a
oxigenului la nivel tisular este de aproximativ 150 µm, fenomenele de hipoxie apar încă din
primele zile de dezvoltare a sferoizilor celulari. Proporţia de celule hipoxice este de 20%
similară cu cea din tumorile umane. Acest sistem experimental este util în mod particular
pentru studiul radiosensibilizatorilor de tipul nitroimidazolilor. Pentru studiul acestora este
nevoie nu numai de o apreciere cantitativă a gradului de hipoxie celulară dar şi de estimarea
distanţei la care este posibilă difuziunea substanţelor spre centrul necrotic al tumorii (Durand
1998).
Influenţa hipoxiei asupra răspunsului la iradiere este evidentă pe măsură ce dimensiunile
sferoidului sporesc. Astfel în cazul unui sferoid de celule V79 cu diametru de 30 µm: pentru o
valoare a lui D0 de 170 cGy (comună sferoizilor şi celulelor izolate) valoarea lui N (numărul
de extrapolare) este de 10 pentru celule izolate şi 200 pentru sferoizii multicelulari; la
dimensiuni de 60 µm şi de 160 µm, numărul de extrapolare „cade” la 104 şi respectiv la 41,
ca urmare a creşterii proporţiei de celule neproliferative (în G1) care sunt mai radiosensibile
(Buffa 2001).
Studiile de radiobiologie au relevat curbe doză-răspuns pentru sferoizi identice cu cele pentru
xenogrefele la şoareci nuzi (Santini 1999).
Sferoizii sunt sisteme experimentale intermediare între culturile de celule izolate şi tumorile
in vivo. Au avantajul de a fi simple, ieftine, uşor de manipulat iar celulele pot fi studiate
într-un micromediu care include interacţiunile complexe dintre celule cum sunt: stressul
nutriţional şi de oxigenare, contactul intercelular, acestea fiind asemănătoare cu ale tumorilor
in vivo.
După iradiere sferoizii pot fi dezagregaţi enzimatic în celulele constituente iar acestea sunt
recultivate pe plăci Petri pentru estimarea radiosensibilităţii şi integrităţii reproductive a
celulelor individuale.
Se pretează la testarea a numeroase substanţe cu rol radiosensibilizator sau citostatic, singure
sau în combinaţie cu iradierea.
10.2 Sisteme tumorale in vivo

10.2.1 Animale de laborator utilizate
Dintre mamifere animalul cel mai utilizat în cercetarea oncologică este şoarecele. Încă din
secolul XIX s-au efectuat transplante de tumori umane la şoareci pentru a studia efectul unor
substanţe cu rol inhibitor asupra acestora. În anul 1921 sunt descoperite liniile inbred, dar abia
în anii 1960 şoarecele este utilizat pe scară largă în cercetarea oncologică.
În 1962 descoperirea unui şoarece mutant cu o imunitate foarte scăzută a permis
transplantarea unor tumori umane moment de referinţă în cercetarea oncologică. Anii 80 sunt
marcaţi de descoperirea şoarecilor transgenici a căror gene au fost modificate pentru a permite
exprimarea unor anumite caracteristici fenotipice. A devenit astfel posibilă studierea în detaliu
a oncogenelor.
Viaţa în laborator
Şoarecele se adaptează bine la viaţa din laborator, creşte fie izolat fie în comunitate. Pot fi
crescuţi în număr mare într-un spaţiu relativ limitat. Au numeroase similitudini genetice cu
123
omul. Alături de o rată mare de reproducere aceste calităţi fac din şoarece mamiferul ideal
pentru manipulare genetică.
Liniile inbred
Inbredizarea defineşte împerecherea indivizilor care sunt înrudiţi între ei prin unul sau mai
mulţi strămoşi comuni. Liniile inbred sunt de obicei dezvoltate prin împerecherea strictă
dintre frate şi soră timp de 20 de generaţii consecutive. Liniile de şoareci utilizaţi în cercetare
trebuie să fie izogenice, adică toţi indivizii din aceeaşi linie trebuie să fie genetic identici.
Avantajul utilizării animalelor inbred este identitatea lor genetică aproape perfectă; liniile de
şoareci sunt stabile şi reproductibile. În prezent folosirea acestor animale în oncologie este
larg răspândită, se estimează că cele 12 linii utilizate curent reprezintă circa 80% din totalul
şoarecilor folosiţi pentru experimente în diferitele domenii ale biologiei. Animalele inbred
sunt indispensabile cu deosebire studiului imunologiei tumorale şi mecanismelor de
cancerogeneză.
Liniile inbred din alte specii (hamsteri, cobai, iepuri şi păsări) sunt imposibil de cuantificat şi
de aceea folosirea lor este limitată doar la anumite domenii ale biologiei (Dima 1992).
Şoarecele nud
Este un şoarece mutant descoperit în 1962, fără păr la nivelul pielii, imunodeficient. Nu are
timus, esenţial pentru producţia de limfocite T. Din acest motiv fenomenul de rejet al grefelor
este foarte redus. Transplantarea de tumori la aceste animale permite studiul lor într-un
organism animal cu toate avantajele ce decurg de aici. Gena recesivă „nu” care determină
absenţa timusului poate fi inoculată la multe linii de şoareci inbred care prezintă alte
imunodeficienţe.
Înaintea descoperirii şoarecilor nuzi grefe de tumori umane erau implantate în situsuri
privilegiate imunologic cum sunt camera anterioară a ochiului, creier sau punga jugală la
hamsteri (Osburn 2002).
Şoarecele cu imunodeficienţă combinată severă (SCID mice)
SCID este acronimul de la severe combined imundeficiency. A fost descoperit în 1983 şi este
mai imunodeficient decât cel nud. Are deficit de limfocite T şi B. Acceptă grefe tumorale de
la alte specii animale, iar riscul de rejet este minim. Acceptă xenogrefe de anumite tipuri
tumorale mai bine decât şoarecele nud. Pot fi transplantate ţesuturi normale umane cum sunt:
celule stem de măduvă hematogenă, piele, ţesut pulmonar, colon. Astfel de şoareci „himerici”
pot fi iradiaţi cu diferite tipuri de radiaţii şi regimuri de fracţionare pentru studiul
radiosensibilităţii in vivo a ţesuturilor umane. Pot fi studiate mutaţiile somatice radioinduse
precum şi unele mutaţii specifice şi aberaţiile cromozomiale.
Aceste animale sunt ideale pentru creşterea hibridoamelor in vivo care produc cantităţi
semnificative de anticorpi utilizaţi într-o gama largă de proceduri diagnostice şi experimentale
(Kyozumi, 2002).
Şoarecele transgenic
Descoperit la sfârşitul anilor 80 prin procedee de inginerie genetică, este rezultatul unui
embrion modificat genetic. O anumită genă este injectată în ovocitul aflat în evoluţie. Gena
este încorporată în ADN-ul şoarecelui gazdă şi este moştenită de descendenţi. Ulterior prin
procedee de selecţie genetică este posibilă perpetuarea unei anumite caracteristici care se
doreşte a fi studiată.
Spre exemplu, poate fi injectată o oncogenă care determină predispoziţia de a dezvolta un
cancer. Şoarecii transgenici purtători de oncogene permit determinarea in vivo a efectelor
124
biologice ale oncogenei asupra proliferării şi diferenţierii celulare, poate fi demonstrat

potenţialul carcinogenetic al unor oncogene prezumtive şi pot fi studiate stadiile precoce ale
tumorigenezei. De fapt cea mai importantă utilizare a animalelor transgenice este investigarea
stadiilor preneoplazice. Se poate determina participarea unei oncogene la dereglarea
procesului de diferenţiere a unei anumite linii celulare (Lupu 1992).
Animalele germ-free
Termenul de germ-free se referă la lipsa de contaminare microbiană. Aceste animale se obţin
prin operaţie cezariană şi sunt crescute şi hrănite tot restul vieţii în condiţii de sterilitate
maximă. Întreţinerea acestor animale este extrem de costisitoare şi de aceea utilizarea lor este
încă limitată la studii de imunologie, microbiologie, toxicologie pentru elucidarea unor
aspecte fundamentale din aceste domenii (Rişcă 1992)
10.2.2 Tumori experimentale transplantabile

Oncologia experimentală a creat tehnici care urmăresc secvenţial histogeneza şi dezvoltarea
tumorilor maligne, potenţarea sau inhibiţia creşterii tumorale, procesele de invazie şi
metastazare. Transplantul de tumori este una dintre metodele experimentale cu mare impact în
studiul comportamentului biologic al tumorilor.
Definiţii şi termeni
Grefele singeneice sau izogenice sunt fie autogrefe când grefa provine de la acelaşi individ
fie, omogrefe când grefa se face la indivizi genetic identici cum sunt gemenii univitelini sau
animale din linii pure. Grefele alogenice sunt cele care se fac la indivizi din aceeaşi specie dar
care nu sunt genetic identici. Xenogrefele sau eterogrefele se fac intre specii diferite.
Grefele pot fi ortotopice dacă ţesutul tumoral este transplantat în locul în care se dezvoltă în
mod natural sau heterotopice dacă tumora este transplantată în alt loc (Rişcă 1992 b).
Xenogrefele de tumori umane
În oncologia experimentală xenogrefele sunt tumori umane transplantate la un animal de
laborator. Gazdele sunt de obicei şoarecii nuzi sau cei cu imunodeficienţă severă combinată
(SCID mice). (Figura 10-2).
Xenogrefele pot fi efectuate şi la animale a căror sistem imunitar este deprimat prin
chimioradioterapie, până în momentul în care transplantul nu mai este rejetat. Trebuie precizat
că niciodată riscul de rejet al transplantului nu este nul, fapt care complică în practică
interpretarea rezultatelor studiilor terapeutice (Horton 1999, Lampson 2001).
În pofida acestor limite cu privire la fenomenele de rejet ale grefei, peste 300 de tumori
umane au fost investigate cu acest model experimental. Tumorile mamare şi cele ovariene au
fost transplantate cu mai mare dificultate decât cele pulmonare, unele melanoame şi tumori
colice.
Xenogrefele păstrează după pasaje succesive caracteristicile morfofuncţionale ale tumorii
umane, fiind din acest punct de vedere mult mai apropiate de modelul real clinic decât
tumorile spontane ale animalelor de experienţă.
125
Figura 10-2 Xenogrefele ca sistem experimental pentru studii de

radiochimioterapie
Limitele acestui model experimental sunt legate în primul rând de tendinţa la rejetul
transplantului care există totuşi şi de aceea aprecierea controlului tumoral este dificilă. În al
doilea rând, cinetica celulelor tumorale este modificată după transplantare: xenogrefele au un
timp de dublare mai mic faţă de tumorile umane. În al treilea rând, stroma xenogrefelor este
de origine murină (ţesuturi himerice) astfel că modelele experimentale care se adresează
vascularizaţiei tumorale sunt grevate de un coeficient de incertitudine (Olive 2002).
În 1983, Steel (citat de Hall 2000), a făcut o analiză a modelelor experimentale cu xenogrefe
şi a conchis că în general acestea păstrează răspunsul la chimioterapie al tumorilor din care
derivă.
Figura 10-3 rezumă corelaţia între răspunsul xenogrefelor la chimioterapie şi remisiunea
clinică a pacienţilor donatori. Pe ordonată este reprezentată întârzierea creşterii tumorale
înregistrată la 3 până la 7 linii tumorale pentru fiecare tip histologic, implantate ca xenogrefe,
tratate cu aceleaşi combinaţii citostatice ca şi pacienţii donatori. Se observă că în general
corelaţia este bună: tumorile testiculare sunt cele mai responsive atât ca xenogrefe cât şi în
clinică, cancerul pulmonar small-cell şi cancerul mamar ocupă o poziţie intermediară iar
Figura 10-3. Corelaţie între răspunsul la chimioterapie al xenogrefelor de tumori

umane şi rata răspunsurilor clinice complete la chimioterapie (modificat după Hall
2000).
126
melanomul, cancerul colic şi pulmonar non-small răspund modest atât experimental cât şi
clinic. Concordanţa rezultatelor experimentale cu cele clinice a încurajat testarea a numeroase
citostatice pe acest sistem experimental. De asemenea răspunsul xenogrefelor la radioterapie
este concordant cu datele clinice: tumorile testiculare răspund cel mai bine urmate de cele
pancreatice şi ale vezicii urinare (Baumann 2001, Sham 1999, Budach 2001).
10.3 Sisteme combinate, in vitro şi in vivo

Au ca scop asocierea avantajelor fiecărui sistem şi evitarea dezavantajelor. Există linii
celulare tumorale care au fost adaptate astfel că pot creşte fie ca tumoare transplantabilă, fie
sub formă de colonii în medii de cultură adecvate pe plăci Petri. Aceste celule pot fi rapid
transferate din experimente in vivo spre in vitro şi invers. Sunt capabile ca într-o generaţie să
crească ca tumoare solidă pe un animal de experienţă şi în generaţia următoare ca o cultură
celulară monostrat. Liniile celulare cel mai frecvent folosite sunt rabdomiosarcomul
şobolanului, osteosarcomul şi carcinomul mamar al şoarecelui. Figura 10-4ilustrează
principiul unui astfel de experiment combinat.
Figura 10-4. Pincipiul unui sistem experimental mixt in vio/in vitro

(modificat după Hall 2000).
Tumora este iradiată in vivo cu toate avantajele ce decurg de aici (vascularizaţie, hipoxie,
clearance celular după iradiere). Ulterior este excizată, apoi se prepară o suspensie de celule
de concentraţie cunoscută, care este însămânţată pe plăci Petri. Capacitatea clonogenică a
celulelor este determinată după circa 10 zile. Un astfel de sistem combinat este mai ieftin şi
mai rapid decât experimentul exclusiv pe animale.
10.4 Comparaţie între sistemele şi modelele tumorale

Fără îndoială că fiecare dintre aceste sisteme prezintă avantaje şi dezavantaje. Abilitatea
cercetătorului constă în a selecţiona sistemul cel mai adecvat modelului experimental propus.
Culturile de celule sunt sisteme experimentale uşor de efectuat, ieftine şi reproductibile fiind
folosite în prezent pe scară largă la testarea celor mai multe medicamente cu acţiune
citostatică. Pentru acest scop au înlocuit practic sistemele de tumori experimentale la animale
care sunt mult mai scumpe, fiind necesar un număr mare de animale de experienţă. Limitele
sistemului sunt reprezentate de faptul că interacţiunile dintre celule nu sunt prezente,
membranele celulare sunt afectate de tratamentul enzimatic utilizat pentru disocierea celulelor
din explantul tisular iniţial. Este un model adecvat studiului scăderii capacităţii clonogenice
induse de iradiere şi determinării parametrilor de radiosensibilitate celulară (D0, Dq, raport
127
α/β).
Sferoizii celulari sunt un sistem intermediar între culturile de celule şi tumorile experimentale.
Au avantajul de a conserva relaţiile intercelulare, de asemenea prezintă zone de hipoxie şi
necroză similare tumorilor in vivo. Sunt un sistem adecvat studiilor de difuziune a diferitelor
substanţe citostatice sau radiosensibilizatoare. Se pretează la experimente de radiobiologie cu
studiul fenomenelor de reoxigenare. Sistemul este mult mai ieftin decât xenogrefele la
animale de experienţă şi în mare aduc aceleaşi servicii (Zolzer 2002).
Tumorile transplantabile au avantajul păstrării arhitecturii tisulare in vivo, cu toate acestea
diferă semnificativ de tumorile umane spontane. Xenogrefele, deşi utilizate pe scară mai
redusă, permit studiul in vivo a unor tumori de origine umană. Nu se pretează la experimente
cu privire la vascularizaţie. Deoarece xenogrefele se dezvoltă în absenţa răspunsului imun se
poate argumenta că reprezintă un model relativ „artificial”.
Toate sistemele tumorale pe animale de experienţă sunt scumpe şi sunt limitate de
considerente etice legate de sacrificarea unui număr mare de animale. Pe măsura
perfecţionării tehnicilor in vitro, a ameliorării mediilor de cultură a celulelor tumorale,
modelele pe animale vor fi tot mai puţin necesare (Nias 2000).
10.5 Cancerele umane, modele tumorale clinice

Cancerele umane pot fi privite ca adevărate „modele” de studiu. Au avantajul de a fi
„modelul” cel mai apropiat de obiectivul final al oricărui studiu în oncologie care este
vindecarea. Cel mai mare avantaj este cooperarea şi feed-back-ul pacienţilor.
Limitele sunt reprezentate de unicitatea genetică a fiecărui bolnav, de limitările etice foarte
severe, de independenţa bolnavilor şi uneori de refuzul lor de a coopera. De asemenea
tratamentele anterioare fac uneori dificilă interpretarea rezultatelor.
REZUMAT
Sistemele şi modelele tumorale sunt o parte integrantă a cercetării în oncologie.
Culturile de celule şi sferoizii multicelulari câştigă tot mai mult teren, pe măsura
perfecţionării tehnicilor, deoarece sunt ieftine, rapide şi reproductibile.
De la utilizarea empirică a unor animale şi până la selecţionarea unor linii pure înalt
specializate modelului propus sunt ani de eforturi ale oncologiei experimentale. Descoperirea
animalelor imunodeficiente (şoarecele nud, SCID), a constituit o revoluţie în gândirea şi
modul de abordare al studiilor pe animal.
Oricât de sofisticate sunt sistemele şi modelele experimentale rezultatele lor nu pot fi
perfect extrapolate la cancerele umane. Un model judicios ales pe un sistem experimental
adecvat furnizează date cantitative care pot să contribuie la stabilirea unor principii
importante de radiobiologie, radioterapie şi/sau chimioterapie.
Bibliografie
1. Baumann, M., Petersen, C., Wolf, J., Schreiber, A., Zipsa, D., No evidence for a different
magnitude of the time factor for continuously fractionated irradiation and protocols including
gaps in two human squamous cell carcinoma in nude mice, Rdiother. Oncol., 2001, 59, 187-
128
194.
2. Bedford, J. S., Dewey, W. C., Historical and current highlights in radiation biology: has
anything important been learned by irradiating cells?, Radiation Research, 2002, 158, 251-291.
3. Budach, W., Budach, V., Association of tumor growth on nude mice and poor clinical outcome
in soft tissue sarcoma patients, J. Cancer Res. Clin. Oncol, 2001, 127, 523-530.
4. Buffa, F. M., Byrne, K., Moore, J. V., Nahum, A. E., Radiation response snd cure rate of
numan colon adenocarcinoma spheroids of different size: the significance of hypoxia on tumor
control modeling, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 2001, 49, 1109-1118.
5. Dima, Silvia., Liniile inbred in cercetarea biomedicala, Biologia animalului de laborator şi
oncologie comparata, colectia Enciclopedia Oncologica vol. 19, sub redactia: I. Chiricuta, S.
Bologa, Rodica Risca, S. Ghergariu, 1992, 19-98.
6. Durand, R. E., Sham, E., The lifetime of hypoxic human tumor cells, Int. J. Radiation
Oncology Biol. Phys.,1998, 42, 711-715.
7. Freshney, J. R., Culture of animal cells: a manual of basic technique, 4-th edition, Wiley- Liss
& Sons, New-York, 2000.
8. Hall, E, J., Radiobiology for the Radiologist, Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia,
2000.
9. Horton, H. M., Hernandez, P., Parker, S. E., Bernhart, K. M., Antitumor effects of interferon: in
vivo therapy of human tumor xenografts in nude mice, Cancer Res., 1999, 59, 4064-4068.
10. Kyozumi, S., Akiyama, M., The SCID -hu mouse as a model for human radiation biology,
RERF update, http://www. rerf. or. jp/eigo/rerfupda/basicrad/scid-hu. htm, accesed 25. 09.
2002, 08. 08:48.
11. Lampson, L. A., New animal models to probe brain tumor biology, therapy, and
immunotherapy: advantages and remaining concerns, Journal of Neuro-Oncology, 2001, 53,
275-287.
12. Lupu, Floria., Voiculeţ, N., Soarecii transgenici în cercetările moderne în cancerologie,
Biologia animalului de laborator şi oncologie comparata, colectia Enciclopedia Oncologica vol.
19, sub redactia: I. Chiricuta, S. Bologa, Rodica Riscă, S. Ghergariu, 1992, 334-349.
13. Nias, W., A., H., An introduction to radiobiology (second edition), John Willey & Sons New-
York, 2000.
14. Olive, P. L., Banath, J., Durand, R. E., The range of oxygenation in SiHa tumor xenografts,
Radiation Research, 2002, 158, 159-166.
15. Osburn, B. I., Klingborg, D. J., Hart, L. A., The mouse in science: cancer research, http://www.
vetmed. ucdavis. edu. Animal_Alternatives/cancer. htm, accesed: 25. 09. 2002 at 08:03.
16. Riscă, Rodica., Animalele germ-free, Biologia animalului de laborator şi oncologie comparata,
colectia Enciclopedia Oncologica vol. 19, sub redactia: I. Chiricuta, S. Bologa, Rodica Risca,
S. Ghergariu, 1992, 108-110.
17. Riscă, Rodica., (b) Transplantarea tumorilor experimentale, Biologia animalului de laborator şi
oncologie comparata, colectia Enciclopedia Oncologica vol. 19, sub redactia: I. Chiricuta, S.
Bologa, Rodica Risca, S. Ghergariu, 1992, 151-164.
18. Santini, M. T., Rainaldi, G., Indovina, P. L., Multicelular tumor spheroids in radiation biology,
Int. J. Radiat. Biol., 1999, 75, 787-799.
19. Sham, E., Durand, R, E., Repopulation characteristics and cell kinetic parameters resulting
from multi-fraction irradiation of xenograft tumors in scid mice, Int. J. Radiation Oncology
Biol. Phys., 1999, 43, 617-622.
20. Stausbol-Gron, B., Overgaard, J., Relationship between tumour cell in vitro radiosensitivity and
129
clinical outcome after curative radiotherapy for squamous cell carcinoma of the head and neck,
Rdiother. Oncol., 1999, 50, 47-55.
21. Yu, P., Mustata, G., and D. D. Nolte. J. J. Turek, P. M. W. French, 3-D video holography
through biological tissue, http://www. vet. purdue. edu/cristal/oci-info. htm., accesed 2. 12.
2002 at 21:02.
22. Zolzer, F., Streffer, C., Increased radiosensitivity with chronic hypoxia in four human tumor
cell lines, Int. J. Radiation Oncology Biol. Phys., 2002, 54, 910-920.
130

Radiobiologie Generala

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Radiobiologie Generala

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Radiobiologie generală: biologie celulară

1. NOŢIUNI DE BIOLOGIE CELULARĂ ŞI TISULARĂ

1.1 COMPOZIŢIA CHIMICĂ A CELULEI .................................................................................2

Tabelul 1-I Celule procariote vs. eucariote

STRUCTURĂ PROCARIOTE EUCARIOTE

(polimorfonucleare), funcţie (osteoclaste), populaţie (celule Paneth).

1.1 Compoziţia chimică a celulei

Figura 1-1. Morfologia unei celule mamifere

1.2 Compartimentele celulare, structura şi funcţiile lor

conţinutul de proteine al peroxizomilor este reprezentate de catalază. Dacă descompunerea

1.3 Tipuri de ţesuturi mamifere

1.4 Diviziunea celulară şi ciclul celular

Metode chimice de sincronizare

1.5 Cinetica populaţiilor celulare

unde TC este timpul total al ciclului celular.

Tabelul 1-II. Populaţii celulare şi caracteristicile lor cinetice

Fără mitoze Index mitotic scăzut Index mitotic crescut

Neuroni Ficat Epiderm

2. FIZICA ŞI ABSORBŢIA RADIAŢIILOR IONIZANTE

2.1 STRUCTURA ATOMICĂ ...............................................................................................11

2.1 Structura atomică

2.2 Tipuri de radiaţii ionizante

2.2.1 Radiaţiile electromagnetice

mc2 = hν, sau Ecuaţia 2-1

Principiul echivalenţei dualismului undă-corpuscul al radiaţiei X este că fiecărei particule de

2.2.2 Radiaţiile corpusculare

2.3 Absorbţia radiaţiilor X

Interacţiunea radiaţiilor electromagnetice cu

Efectul Compton şi efectul fotoelectric sunt

Figura 2-6. Producerea de perechi Fotodezintegrarea

Tabelul 2-I. Modalitate de absorbţie vs. energia fotonilor

2.4 Absorbţia neutronilor

2.5 Unităţi de măsură a radiaţiilor

Tabelul 2-II. Unităţi de măsură în radiologie

Mărime Unitate SI Alte unităţi Unitate Factor de

3. INTERACŢIUNI DE BAZĂ ALE RADIAŢIEI

3.1 ACŢIUNEA DIRECTĂ VS. INDIRECTĂ ...........................................................................22

Efectele biologice ale iradierii reprezintă „eforturile” sistemelor vii de a compensa

3.1 Acţiunea directă vs.

Efectele asupra macromoleculelor constau în degradare, modificări structurale, apariţia

Tabelul 3-1. Secvenţialitatea evenimentelor induse de iradiere

3.3 Transferul linear de energie

Aceasta determină şi transferul linear de

Figura 3-2. TLE pentru diferite tipuri de radiaţii

TLE este o mărime medie, deoarece la nivel

Tabelul 3-2. Valori tipice ale TLE

Radiaţie TLE (75 keV/µm)

3.4 Eficacitatea biologică relativă

3.5 Ţintele celulare ale iradierii

1. Iradierea cu microfascicole a demonstrat ca nucleul este mai sensibil decât citoplasma

4. LEZIUNI ALE ADN INDUSE DE IRADIERE

4.1 STRUCTURA ADN, GENE ŞI CROMOZOMI ...................................................................29

4.1 Structura ADN, gene şi cromozomi

4.2 Leziuni ale lanţurilor de ADN

Leziuni ale bazelor

Rupturi ale unui singur lanţ

Rupturi ale ambelor lanţuri

4.3 Cromozomii şi diviziunea celulară

4.3.1 Semnificaţia şi rolul telomerelor

4.4 Leziuni cromozomiale induse de iradiere

4.4.1 Efecte generale la nivelul cromozomilor

Extremităţile acestea au capacitatea de a se uni cu alte fragmente, în general cu primul

4.4.2 Modificări structurale