Referat-fizica nucleara

Eleva: Trasca Sorina Anna Maria

Clasa a 12-a E

Reacția nucleară este un proces studiat de fizica și chimia nucleare care constă

din ciocnirea nucleilor atomici între ei, sau cu o particulă elementară rezultând
astfel nuclee atomice noi cu proprietăți diferite de nucleele atomice inițiale. Se
pot enumera reacțiile de fuziune sau fisiune nucleară.
Prin această reacție de dezintegrare și transformare atomică, vor fi eliberate
particule elementare, energie luminoasă, calorică și sub formă de radiații.
Istorie
În 1919, Ernest Rutherford a fost capabil să realizeze transmutarea azotului în
oxigen la Universitatea din Manchester, folosind particule alfa îndreptate spre
azot 14N + α → 17O + p. Aceasta a fost prima observație a unei reacții nucleare
induse, adică o reacție în care particulele dintr-o descompunere sunt utilizate
pentru a transforma un alt nucleu atomic. În cele din urmă, în 1932, la
Universitatea Cambridge, o reacție nucleară complet artificială și transmutația
nucleară au fost realizate de colegii lui Rutherford John Cockcroft și Ernest
Walton, care au folosit protoni accelerați artificial împotriva litiului-7, pentru a
împărți nucleul în două particule alfa. Faptul a fost cunoscut popular ca
„despicarea atomului”, deși nu era modernul Fisiune nucleara reacție descoperită
ulterior în elemente grele, în 1938 de către oamenii de știință germani Otto
Hahn, Lise Meitner, și Fritz Strassmann.

Tipuri importante:
Numărul de reacții nucleare posibile este imens, însă există câteva tipuri mai des
întâlnite. Printre acestea, sunt:

 Reacții de fuziune — două nuclee ușoare sunt unite pentru a crea unul mai
greu, cu emisia de particule suplimentare (de obicei protoni sau neutroni).
 Spalație — un nucleu este lovit de o particulă cu suficientă energie și impuls
pentru a elimina câteva fragmente mici sau a-l distruge în mai multe
fragmente.
 Emisie gama indusă - aparține unei clase în care au fost implicați numai
protoni pentru crearea și distrugerea stărilor de excitație nucleară.
 Dezintegrare alfa — deși este produsă pe baza acelorași forțe ca și fisiunea
spontană, dezintegrarea α este considerată de obicei ca diferită de cea din
urmă. Ideea că „reacțiile nucleare” se rezumă la procese induse este
 incorectă. „Dezintegrările radioactive” sunt un subgrup de „reacții nucleare”
care sunt spontane, nu induse. De exemplu, așa-zisele „particule alfa
fierbinți” cu energii neobișnuit de mari, pot fi produse în fisiune ternară
indusă, care este o reacție nucleară indusă (prin contrast cu fisiunea
spontană). Aceste particule alfa apar însă și în fisiunea ternară spontană.
 Reacții de fisiune — un nucleu foarte greu, după absorbția suplimentară de
particule ușoare (de obicei neutroni), se rupe în două sau uneori trei bucăți.
Aceasta este o reacție nucleară indusă. Fisiunea spontană, care apare fără
ajutorul vreunui neutron, nu este considerată de obicei reacție nucleară. Cel
puțin, aceasta nu este o reacție nucleară indusă.
Intr-o reactie nucleara se folosesc 5 legi de conservare:
 Conservarea numarului atomic Z ( a sarcinii nucleare)
 Conservarea numarului de nucleoni A
 Conservarea energiei totale
 Conservarea impulsului total
 Conservarea momentului cinetic
Reactie directa
Un proiectil de energie intermediară transferă energie sau preia sau pierde
nucleoni într-un singur rapid (10−21 al doilea) eveniment. Transferul de energie și
impuls este relativ mic. Acestea sunt deosebit de utile în fizica nucleară
experimentală, deoarece mecanismele de reacție sunt adesea suficient de simple
pentru a calcula cu o precizie suficientă pentru a testa structura nucleului țintă.

Dozimetria este o ramură a fizicii care se ocupă cu calculul și măsurarea dozei

absorbite de materie atunci când este supusă atât radiațiilor ionizante, cât și celor
neionizante .

Cantități dosimetrice și de radioprotecție pentru radiații ionizante

Principala cantitate dozimetrică pentru radiațiile ionizante este doza
absorbită D , definită ca o cantitate de energie absorbită de unitatea de masă
după expunerea la radiații ionizante. Unitatea de măsură pentru doza absorbită în
sistemul internațional este gri , cu simbolul Gy.
Cu toate acestea, diferite radiații ionizante pot provoca, pentru aceeași energie, o
deteriorare biologică diferită. Eficacitatea biologică relativă (EBR) a unei
anumite radiații față de alta luată ca referință este definită ca raportul dintre
energia necesară radiației de interes pentru a induce aceeași deteriorare ca
radiația de referință, a cărei valoare depinde de LET a radiației. Pornind de la
LET, se definește factorul de calitate a radiației Q , cu care se definește doza
echivalentă H .
 Deși au aceleași dimensiuni, semnificația dozei absorbite și a dozei echivalente
este profund diferită, deci în sistemul internațional unitatea de măsură a
echivalentului dozei este sievertul , cu simbolul Sv. Valorile Q factorii sunt în
continuă schimbare în urma dezvoltărilor în cercetarea radiobiologică.
O altă cantitate dozimetrică importantă este kerma K , definită totuși numai prin
radiații ionizante indirect. Kerma este măsurat în sistemul internațional în gri.
Kerma poate fi descompusă într-o componentă colizională, cuprinzând energia
secundarilor care nu sunt cheltuite în fenomene radiative și într-o componentă
radiativă, cuprinzând doar aceasta din urmă.

Cantități dosimetrice pentru radiații neionizante

Cantitățile dozimetrice utilizate pentru măsurarea efectului câmpurilor
electromagnetice asupra oamenilor sunt alese pe baza cunoștințelor care rezultă
din studiile efectuate asupra răspunsului materiei biologice, al oamenilor și al
animalelor la aplicarea întregii game de frecvențe aparținând radiațiilor.
neionizant. Intervalele de frecvență în care se utilizează aceste cantități se
suprapun parțial, deoarece efectele descrise mai sus se suprapun.
De exemplu până la 100 kHz, tocmai pentru că țesuturile pot fi considerate bune
conductoare, câmpul nu pătrunde adânc, ci generează curenți induși în interiorul
corpului de o intensitate proporțională cu frecvența și amplitudinea câmpului
electric. Pe de altă parte, de la 10 MHz, efectul principal este acela de a converti
energia electromagnetică în căldură. Prin urmare, este clar că în primul interval
va fi necesar să se măsoare densitatea de curent produsă, în al doilea efectele
termice și în zona intermediară va fi necesar să se monitorizeze ambele cantități,
deoarece ambele efecte apar într-o măsură mai mică.
Este folosit:

 inducție magnetică B [T] pentru câmpuri magnetice statice și pentru

intensitatea curentului în raport cu câmpurile care variază în timp până la 1
Hz;
 Densitatea de curent J [A / m 2 ] pentru frecvențe de la 0 la 10 MHz.
 curentul I [A] în intervalul de la 0 la 110 MHz;
 SAR, rata de absorbție specifică, [W / kg] în intervalul cuprins între 100 kHz
și 10 GHz;
 absorbția specifică de energie , SA [J / kg] pentru câmpuri electromagnetice
pulsate în intervalul de frecvență între 300 MHz și 10 GHz;
 densitatea puterii S [W / m 2 ] pentru frecvențele de la 10 la 300 GHz.
Este important de reținut că absorbția energiei, în cazul expunerii la
radiofrecvențe și la microunde, este considerată un fenomen necumulativ,
diferențându-l astfel radical de absorbția energiei în cazul radiațiilor ionizante.
Instrumente de măsurare
Radiații neionizante
În contextul radiațiilor neionizante, termenii improprii „dosimetru” și
„dozimetrie” sunt de fapt acceptați; măsurarea expunerii se bazează, de fapt, pe
detectarea probelor de măsurare într-o anumită perioadă de timp și nu pe
cantitatea totală (sau doza) absorbită de țesuturi în acea perioadă.
Instrumentele necesare pentru monitorizarea persoanei constau în instrumente de
măsurare portabile (alimentate cu baterii), care efectuează eșantionarea
intensităților câmpului la intervale stabilite, stocând valorile măsurate în unități
de memorie nevolatile. În prezent, dispozitivele de monitorizare sunt produse
numai pentru controlul continuu al câmpului magnetic static în rezonanță
magnetică, nu există dispozitive pentru monitorizarea radiației electromagnetice.
Radiații ionizante
Există diferite sisteme pentru dozimetria radiațiilor ionizante, acestea diferă în
sisteme absolute și sisteme relative și în funcție de dacă acestea trebuie utilizate
pentru dozimetrie umană (sau de mediu) sau pentru controlul calității mașinilor
care emit radiații (de exemplu , acceleratorul de particule pentru radioterapie).
Instrumentele care se numesc absolute sunt capabile să ofere o măsură a dozei
absolute, în timp ce dozimetrele relative dau o măsură a dozei numai dacă sunt
calibrate corespunzător cu un dozimetru absolut. Dintre instrumentele pentru
dozimetria absolută găsim camera de ionizare și dozimetrul Fricke , printre
instrumentele pentru dozimetria relativă găsim dozimetrele gafromice, sistemele
de termoluminiscență , instrumentele cu diode și dozimetrele din fibră optică .

Protecție împotriva radiațiilor ionizante

Protecția împotriva radiațiilor este o disciplină care folosește cunoștințele

obținute din diferite științe, cum ar fi fizica, medicina și biologia. Scopul său
este de a proteja oamenii și mediul înconjurător de pericolele radiațiilor. În
special, pentru lucrătorii expuși, se dorește eliminarea completă a apariției
efectelor deterministe și reducerea efectelor stochastice pe cât posibil.
Se bazează pe cele trei principii:

 Justificare: Beneficiul colectiv al expunerii trebuie să depășească prejudiciul

pentru sănătate rezultat.
 Optimizare: expunerea trebuie menținută, în limita posibilităților economice
și sociale, cât mai redusă posibil.
 Limitare: Doza primită de lucrători și public nu trebuie să depășească
limitele stabilite de lege. Aceste limite sunt diferite pentru lucrători și
populație. Acest principiu nu se aplică în mod evident expunerilor în scopuri
medicale.
Profesioniștii care se ocupă de radioprotecție sunt, în Italia, expertul calificat în
protecția împotriva radiațiilor și medicul responsabil (pentru lucrători și public)
și expertul în fizică medicală (pentru pacienți).