Sunteți pe pagina 1din 45

1.

INTRODUCERE

Informaţiile obţinute cu ajutorul tehnicilor de teledetecţie sunt conţinute de


imaginile cosmice sau aeriene care sunt supuse interpretării. Formarea acestor
imagini se bazează pe detectarea şi înregistrarea energiei electromagnetice
reflectate sau emise de suprafaţa corpurilor aflate în câmpul vizual al senzorilor şi
care au interacţionat cu energia electromagnetică emisă de o sursă naturală
(Soare, Lună) sau artificială (radar).
Răspunsul obiectelor din natură la variatele lungimi de undă ale radiaţiei
electromagnetice este diferit, în funcţie de proprietăţile lor fizice şi chimice,
configuraţia şi rugozitatea suprafeţei, intensitatea iluminării ei şi unghiul de
incidenţă. Aceste răspunsuri înregistrate prin intermediul senzorilor se traduc pe
imagini prin apariţia unor modele (trăsături), pe baza cărora se pot deosebi şi
identifica obiectele respective.
Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu un corp solid este exprimată prin
reflexia, absorbţia sau transmisia radiaţiei incidente. Proporţia în care au loc
aceste fenomene depinde de proprietăţile materialului din care este constituit
corpul şi de lungimea de undă a radiaţiei electromagnetice. Modul în care se
comportă fiecare material pentru o anumită lungime de undă determină "tonul" sau
"culoarea" cu care acesta apare pe imaginile satelitare sau aeriene.
Procesul formării imaginilor presupune prezenţa unei surse de energie
electromagnetică, transmiterea energiei de la sursă la suprafaţa investigată,
reflexia sau emisia energiei de la suprafaţă spre senzorul care o înregistrează şi
transformarea acesteia într-o imagine vizibilă.

2. RADIAŢIA ELECTROMAGNETICĂ
2.1. Natura radiaţiei electromagnetice
Energia electromagnetică este generată de câteva mecanisme: schimbări în
nivelele energetice ale electronilor, accelerarea sarcinilor electrice, înjumătăţirea
substanţelor radioactive şi mişcările termice ale atomilor şi moleculelor.
Lumina şi toate formele de radiaţie se comportă atât ca unde, cât şi ca
particule. Ele au forma unor câmpuri de forţe electric şi magnetic legate între ele în
pachete (cuante sau fotoni) ce au masă zero în repaus. O particulă de materie,

1
cum ar fi un electron, prezintă un comportament de undă în anumite condiţii.
Materie pură şi energie pură sunt concepte total abstracte. Masa şi energia sunt
inseparabile şi sunt legate prin faimoasa formulă a lui Einstein:

E = mc 2 (1)

unde E este energia, m este masa şi c este viteza radiaţiei în vid. Această
relaţie fundamentală a fost demonstrată practic de pierderea netă de masă în
fuziunea şi fisiunea nucleară şi prin transformarea energiei în particule subatomice
în acceleratoarele de particule de mare energie.
Undele asociate cu radiaţia sunt unde transversale şi implică vibraţii
perpendiculare pe direcţia de propagare. Radiaţia poate străbate vidul şi, de
asemenea, poate afecta particulele din mediul fizic prin schimbarea proprietăţilor
lor electronice, de vibraţie şi de rotaţie. Fiecare cuantă are asociate câmpuri
electric şi magnetic ce oscilează ca unde sinusoidale perpendiculare unul pe
celălalt şi faţă de direcţia de propagare (fig. 1). Distanţa dintre maxime este
lungimea de undă (λ ), iar numărul de vibraţii ce trec printr-un punct într-o
secundă este frecvenţa (ν ). Lungimea de undă se exprimă în metrii şi submultiplii
ai metrului. Frecvenţa se exprimă în hertzi (Hz) sau 1/secundă (1/s) şi supraunităţi
ale hertzului. Cunoaşterea unuia dintre aceştia determină automat obţinerea
celuilalt pe baza ecuaţiei:
λ ν= c (2)
unde c este viteza energiei electromagnetice care este o constantă egală cu
299,893 km/s.
Vibraţiile electrică şi magnetică asociate cuantei pot avea orice orientare
perpendicular pe direcţia de propagare. Totuşi, în cazul în care câmpurile tuturor
cuantelor sunt aliniate pe o direcţie unică prin anumite mijloace, radiaţia devine
plan-polarizată - un concept familiar oricărui geolog care a utilizat un microscop
polarizat pentru petrografie.
Frecvenţa sau lungimea de undă a radiaţiei este funcţie de energia cuantei.
Conform legii lui Planck:
ch
E =νh = (3)
L
unde h este constanta lui Planck (6,62x10-34 s).

2
Ecuaţia de mai sus arată că cu cât este mai mică lungimea de undă a
radiaţiei sau cu cât frecvenţa acesteia este mai mare, cu atât este mai mare
energia fiecărei cuante. Deoarece cele mai importante interacţiuni radiaţie-materie
au loc la nivel cuantic, Legea lui Planck este importantă pentru înţelegerea lor.

Fig. 1 Radiaţia electromagnetică (EMR) compusă din unde în câmpuri


magnetic şi electric. Aceste câmpuri sunt perpendiculare între ele şi pe direcţia de
propagare a undelor. Undele reprezintă fluctuaţii regulate în câmpuri şi sunt descrise
de funcţii sinusoidale. Distanţa ocupată de un ciclu complet de la un maxim la altul
este lungimea de undă (λ), iar numărul de cicluri ce trec printr-un punct fix într-o
secundă este frecvenţa radiaţiei (ν).

Ultima proprietate importantă a radiaţiei este intensitatea sa, echivalentă cu


strălucirea luminii vizibile. Aceasta poate fi privită fie ca numărul de cuante, fie ca
amplitudine a câmpurilor magnetic şi electric. Cu cât sunt mai multe cuante la o
anumită lungime de undă, cu atât este mai mare energia transmisă. Energia unei
singure cuante de lungime de undă mare este mai mică decât cea a unei lungimi
de undă mică. În consecinţă, detectorul trebuie să fie bombardat cu mai multe
cuante de lungime de undă mare pentru a produce un răspuns măsurabil
comparabil cu acela al unui număr mai mic de cuante de lungime de undă mai
mică. În general, de aceea, sistemele care lucrează cu lungimi de undă mai mari
au nevoie să culeagă radiaţie fie de pe o arie ţintă mai mare, fie într-un interval
mai mare de timp, faţă de situaţia lungimilor de undă mai mici. Acest lucru este o
consecinţă importantă pentru rezoluţia sistemelor de teledetecţie şi pentru
abilitatea lor de a deosebi obiectele reale de zgomotul sistematic. În realitate,
lucrurile sunt mult mai complicate, deoarece instrumentele utilizează diferite tipuri
de detectori pentru diferitele lungimi de undă.

3
2.2 Generarea radiaţiei electromagnetice
Radiaţia electromagnetică este o formă de energie şi cantitatea de radiaţie
pe unitatea de timp este puterea şi se măsoară în Juli pe secundă (J/s) sau Waţi
(W). Puterea incidentă pe sau emanată de un corp este cunoscută ca flux radiant,
dar este de obicei mult mai uşor de exprimat ca putere pe unitatea de arie -
densitatea fluxului radiant (Wm-2). Densitatea fluxului radiant ce cade pe o
suprafaţă este cunoscută ca iradianţă, faţă de aceea care părăseşte o suprafaţă
numită emitanţă (uneori denumită exitanţă).
Limitările mărimii dispozitivului de măsură face ca rar să putem măsura direct
toate radiaţiile ce părăsesc o suprafaţă. În loc de aceasta, ceea ce se măsoară
este cantitatea de radiaţie interceptată de un detector ce colectează radiaţia ce
traversează un anume unghi solid. Aceasta este fluxul radiant pe unitatea de
unghi solid ce se numeşte radianţă. Unitatea radianţei este W/m2sr (waţi pe metru
pătrat or steradian, în care steradianul este unitatea de unghi solid).
Uneori este util de cunoscut cantitatea de radiaţie măsurată doar la o
anumită lungime de undă. Spre exemplu, fluxul spectral radiant este puterea
recepţionată sau radiată de un corp pe unitatea de arie pe unitate de lungime de
undă măsurat în W/m2µ m. Similar, radianţa spectrală se măsoară în W/m2srµ m.
De asemenea, este mult mai corect de luat în calcul cantitatea de radiaţie ce
vine de la o suprafaţă ca radianţă sau radianţă spectrală, atunci când scriem sau
vorbim informal despre termenul mult mai familiar de strălucire. Acest termen se
referă fie la cantitatea de radiaţie ce vine de la suprafaţă, fie la modul în care
apare acea suprafaţă pe o imagine. Spre exemplu, dacă o anumită porţiune dintr-o
imagine se spune că este strălucitoare este clar că noi ne referim, chiar dacă nu
putem cuantifica, la diferenţa în termeni de unităţi de radianţă.
Generarea radiaţiei este în esenţă un proces simplu. El se produce ori de
câte ori mărimea sau direcţia câmpului electric sau magnetic fluctuează în timp.
Undele radio pot fi produse prin curgerea unor curenţi alternativi printr-un corp
conductor sau antenă. Alternanţa este, de fapt, accelerarea şi decelerarea
repetată a electronilor. La cele mai scurte lungimi de undă, radiaţiile gama sunt
obţinute din ruperea nucleului atomic din timpul reacţiilor nucleare de fisiune sau
fuziune. Razele X, radiaţia ultravioletă şi radiaţia vizibilă sunt generate de salturile
electronilor de pe o orbită stabilă din jurul atomului pe o alta. Atunci cand un
electron se mişcă de pe o orbită înaltă pe una mai joasă, energia pe care o pierde
este convertită într-un foton de o anumită lungime de undă. Radiaţia infraroşie şi

4
microundele sunt produse de vibraţia şi rotaţia termică indusă a moleculelor.
Microundele sunt de asemenea generate de fluctuaţii ale câmpurilor electric şi
magnetic.
Lungimile de undă ale radiaţiei electromagnetice cuprind multe ordine de
magnitudine, de la cele mai scurte de 10-13m pentru radiaţiile gama cele mai
energice, până la mai lungi de 100km pentru undele radio foarte lungi. În concluzie
a fost necesară o divizare a acestui vast interval în câteva regiuni arbitrare, fiecare
cu un nume al său (tabelul 1).

Tabelul 1- Principalele diviziuni ale spectrului electomagnetic


Regiunea din spectru Limite
Raze gamma <0.03 nm
Raze X 0.03-300 nm
Radiaţia ultravioletă 0.3-0.38 µ m
Lumina vizibilă 0.38-0.72 µ m
Radiaţia infraroşie
Infraroşu apropiat 0.72-1.3 µ m
Infraroşu mediu 1.3-3.0 µ m
Infraroşu indepărtat 7.0-1000 µ m (1mm)
Microunde 1mm-30 cm
Unde radio >30 cm

În natură toate procesele ce generează radiaţie sunt legate într-un anume fel
de temperatura corpului emitent. Toate materialele din Univers, chiar şi acelea din
vidul aproape perfect dintre galaxii, au temperatura deasupra lui zero absolut
(-273,15°C) şi emit o formă de radiaţie. Cât anume emite şi intervalul de lungime
de undă este o funcţie complexă de temperatură şi de natura corpului însuşi.
Materia capabilă să absoarbă toată energia electromagnetică pe care o
recepţionează şi să emită radiaţie în perfect acord cu temperatura se numeşte
corp negru. Energia totală emisă de un corp negru - emitanţa sa H (W/m2) - este
proporţională cu puterea a patra a temperaturii absolute (în grade Kelvin). Aceasta
este Legea lui Stefan-Boltzmann:
H = σT 4 (4)
unde σ este constanta lui Boltzmann (5,6697x10-8 W/m2K4).
La o anumită temperatură, un corp negru emite radiaţie într-un anumit
interval de lungimi de undă. Totuşi temperatura sa absolută determină ce lungime
de undă transmite cantitatea maximă de energie. Lungimea de undă dominantă
este dată de Legea lui Wien:

5
λ m = 2898 (5)
T

Deci, cu cât creşte temperatura, energia totală emisă creşte foarte rapid şi
lungimea de undă ce conţine cea mai mare parte din energie este mai mică.
Forma curbei ce leagă emitanţa de lungimea de undă este importantă (fig. 3) şi
derivă din legile lui Boltzmann şi Wien. Pentru orice temperatură există o lungime
de undă minimă a radiaţiei, o lungime de undă apropiată de emitanţa maximă şi o
coadă lungă spre lungimi de undă mai mari. Deci, un corp negru la 6000K -
temperatura la suprafaţa Soarelui - nu emite radiaţie mai scurtă de 0,1µ m, are o
energie maximă la 0,5µ m (în partea vizibilă a spectrului si anume în zona verde),
dar emite toate lungimile de undă până la 100µ m. Energia totală emisă este dată
de aria de sub curbele din fig. 2.
Nici un obiect nu este un corp negru perfect (ideal). În cazul Soarelui - sursa
celei mai mari părţi din radiaţia utilizată în teledetecţie - sunt implicate multe
procese, altele decât cele de încălzire. În consecinţă, curba radiaţiei solare (fig. 5)
este un pic diferită de ideal. Pe lângă radiaţia din intervalul 0,1 - 100µ m, Soarele
emite raze gama rezultate din procesele termonucleare şi radiaţii de lungime de
undă mare rezultate din fluctuaţiile puternicelor lui câmpuri electric şi magnetic.
Teledetecţia se interesează de două categorii de radiaţii de la suprafaţa
Pământului - aceea ce cade pe suprafaţa lui şi este absorbită sau reflectată şi
aceea care este emisă de însăşi suprafaţa lui. Radiaţia reflectată derivă în
principal de la Soare şi sistemele care o detectează se numesc pasive deoarece
nu induc nici o energie artificială. Un sistem activ implică o "iluminare" artificială,
ca în blitz-ul fotografic. În teledetecţie cel mai utilizat sistem activ este transmisia
radar (radio detection and ranging) şi detectarea energiei radar reflectate înapoi la
senzor de către suprafaţa Terrei. Experimentele au demonstrat că alte sisteme
active ce utilizează radiaţie artificială, de obicei sub formă de lasere ultraviolete,
pot obţine date, dar pentru un număr limitat de aplicaţii.

6
Fig. 2 Această familie
de curbe de pe axele
logaritmice exprimă modul în
care energia emisă de un
metru pătrat de corp negru la
diferite temperaturi variază cu
lungimea de undă şi modul în
care lungimea de undă a
emitanţei maxime şi intervalul
de lungimi de undă emise se
schimbă cu temperatura
absolută. Aria de sub fiecare
curbă reprezintă energia totală
emisă la fiecare temperatură.
Forma curbelor este controlată
de legile lui Stefan-Boltzmann
şi Wien

Deoarece temperatura ambientală a Terrei este de aproximativ 300K, legea


lui Wien indică o emitanţă maximă la 9µ m, în intervalul infraroşu mediu (MIR).
Energia implicată în producerea acestei radiaţii emise derivă din trei surse:
curgerea căldurii radioenergetice din interiorul Pământului, încălzirea suprafeţei
terestre de către radiaţia solară şi activităţile umane. Radiaţia infraroşie de
lungime de undă mare nu este singura radiaţie emisă de Pământ. Toate rocile şi
40 232
materialele derivate din ele conţin în proporţii variabile izotopi instabili K, Th,
235 238
U şi U, ce emit raze gama când se înjumătăţesc. Această radiaţie poate fi şi
ea detectată şi adăugată intervalului real de lucru al tehnicilor de teledetecţie.

3. MATERIA ŞI RADIAŢIA ELECTROMAGNETICĂ

De modul în care radiaţia interacţionează cu materia depinde înţelegerea


felului în care datele de teledetecţie ne ajută să recunoaştem diversele materiale
de la suprafaţa Pământului.
Pentru un singur element chimic există câteva stadii posibile în care el poate
exista, fiecare fiind caracterizat de o anumită energie. Astfel de stadii implică
tipurile de legături (covalent sau ionic) şi starea de coordonare a atomilor în
molecule, nivelul energetic al electronilor cei mai exteriori ai atomului etc.

7
Stările şi nivele energetice asociate sunt unice pentru fiecare element şi
compus. Un atom sau o moleculă poate trece printr-o tranziţie de la o stare la alta
dacă este excitat de o radiaţie de o anumită frecvenţă. Un exemplu este
fluorescenţa observată atunci când radiaţia de o anumită frecvenţă este absorbită
producând o tranziţie şi revenirea are ca efect emisia de radiaţii de joasă
frecvenţă. Există trei tipuri de tranziţii - electronică, de vibraţie şi de rotaţie.
Tranziţiile electronice implică saltul electronilor de pe orbitele cele mai
exterioare ale atomului ce dau valenţa elementului şi multe din proprietăţile sale
chimice. Astfel de tranziţii sunt inversul unor moduri de a genera radiaţia. Un foton
de o anumită lungime de undă induce unui electron exterior - conform mecanicii
undelor - un salt de pe o orbită de energie joasă definită ca stare de bază (stabilă)
către una cu energie ridicată (starea excitată), absorbind astfel acel foton.
Lungimile de undă asociate cu tranziţiile electronice sunt determinate de numerele
cuantice principale, momentul unghiular şi spinul asociat cu orbitele electronice din
interiorul unui anumit element. Tranziţiile electronice apar în solide, lichide şi gaze,
dar sunt în special importante pentru elemente precum fierul şi cromul, care au
câteva stări posibile de valenţă şi diferite poziţii şi coordonări în moleculele în care
apar în natură. Aceste diferenţe sunt importante pentru schimbările subtile în
lungimile de undă ale tranziţiilor electronice funcţie de gazda elementului.
Deoarece tranziţiile electronice necesită energie de excitaţie mare ele sunt mai
comune lungimilor de undă mici din domeniile ultraviolet şi vizibil.
Tranziţiile vibraţionale rezultă din schimbările în dipunerea relativă a atomilor
componenţi ai moleculelor. Cel mai uşor de vizualizat sunt distorsiunile legăturilor
prin extensie sau contracţie de la o stare de echilibru la alta. Analog sunetului,
lungimile de undă fundamentale sau "notele" asociate cu o tranziţie de vibraţie au
matematic legate de ele armonice sau supratonuri la alte lungimi de undă. Ca şi
tranziţiile electronice, cele asociate cu vibraţiile legăturilor moleculare sunt
caracteristice solidelor, lichidelor şi gazelor. Ele necesită energii mai scăzute faţă
de tranziţiile electronice si astfel apar împreună la radiaţii cu lungimi de undă mai
mari, în regiunea infraroşie.
Tranziţiile, de asemenea, apar în proprietăţile de rotaţie ale moleculelor, dar
ele se întâlnesc doar la gaze, fiind legate de schimbările în momentul de inerţie al
moleculelor în rotaţie ale gazului. Tranziţiile rotaţionale sunt de mare importanţă,
împreună cu tranziţiile vibraţionale, în interacţiunea dintre radiaţie şi gazele

8
atmosferice prin care suprafaţa Pământului trebuie observată de către toate
sistemele de teledetecţie.
Energia detectată de sistemele de teledetecţie de-a lungul spectrului de
radiaţii este de aceea o funcţie de modul în care energia este partiţionată între
sursa sa şi materialele cu care interacţionează în drumul ei spre detector. Energia
unei anumite lungimi de undă a radiaţiei poate fi transmisă prin material, absorbită
de el, reflectată de suprafaţa sa, dispersată de către particulele sale constituiente
sau reradiată la o altă lungime de undă după absorbţie. În natură toate aceste
posibilităţi se combină într-un grad mai mare sau mai mic.
Pentru orice material pot fi măsurate trei tipuri de spectre - spectrul de
absorbţie (şi inversul ei, spectrul de transmisie), spectrul de reflexie şi spectrul de
emisie. Un spectru de absorbţie/transmisie se obţine atunci când materialul se
interpune între sursă şi senzor. Un spectru de reflexie este măsurat atunci când
sursa şi receptorul sunt de aceeaşi parte a materialului. Pentru un spectru de
emisie materialul însuşi este sursa. În fiecare caz o prismă de difracţie graticulară
desface radiaţia compusă în lungimile de undă componente şi intensităţile
lungimilor de undă discrete sunt măsurate de o serie de senzori, ele putând fi
legate de anumite procese de emisie şi absorbţie. Această tehnică este utilizată
de astronomi pentru a detecta şi măsura abundenţa elementelor în stele din
benzile de absorbţie ale spectrului stelar. Senzorul de teledetecţie este mai
preocupat de spectrele continue ce arată variaţia în energie/intensitate pe un
interval de lungimi de undă. Astfel de spectre sunt mai mult sau mai puţin curbe
netezite în care picurile indică maximele şi minimele din jurul lungimilor de undă ce
corespund unor tranziţii caracteristice. Mulţi factori microscopici şi macroscopici
conspiră împreună la determinarea lăţimii, intensităţii şi pantei acestor trăsături,
unele dintre ele fiind discutate în continuare.
Principiul conservării energiei face ca pentru orice interacţiune radiaţie-
materie, fluxul radiant incident de la o lungime de undă (EI)λ să fie distribuit intre
reflexie (ER)λ , absorbţie (EA)λ şi transmisie (ET)λ de materialul implicat:
( EI ) λ = ( E R ) λ + ( E A ) λ + ( ET ) λ (6)
Ecuaţia de mai sus de divizare a energiei totale este expresia ce permite
definirea proprietăţilor spectrale în termeni de rapoarte (ER)λ /(EI)λ , (EA)λ /(EI)λ ,
(ET)λ /(EI)λ , care sunt reflectanţa spectrală (ρ λ ), absorbanţa (α λ ) şi
transmitanţa (τ λ ), obţinându-se astfel:

9
( EERI )λ + ( ) +( )
EA
EI λ
ET
EI λ = 1⇒ ρ λ + α λ + τ λ = 1 (7)

Marea majoritate a materialelor geologice sunt opace şi transmitanţa este


zero. De aici rezultă că ecuaţia de mai sus se reduce la:
ρλ +αλ = 1 (8)
Ceea ce înseamnă că reflectanţa şi absorbanţa sunt interschimbabile (în
general indicele spectral este omis pentru ambii termeni), dar cel totodeauna
folosit este spectrul reflectanţei. Raportul fluxului total radiant reflectat de o
suprafaţă pe fluxul radiat total incident pe aceasta suprafaţă (în ambele cazuri
pentru un interval de lungimi de undă) este cunoscut ca albedo-ul suprafeţei. Deşi
nu este acelaşi lucru noi percepem albedo-ul ca strălucirea generală vizibilă a unui
obiect reflectiv.
Valoarea reflectanţei unei suprafeţe semnifică proporţia energiei incidente ce
este reflectată la o anumită lungime de undă, dar nu şi direcţia în care călătoreşte
energia reflectată. Aceasta depinde dacă suprafaţa produce reflexii ce răsfrâng
lumina ca într-o oglindă sau reflexii difuze ca acelea ale unei hârtii mate. În primul
caz toată energia reflectată este direcţionată la un unghi egal şi opus cu unghiul
de incidenţă. În reflexia difuză energia reflectată este direcţionată egal în toate
direcţiile, indiferent de unghiul de incidenţă (fig. 3). Un reflector perfect difuz se
numeşte reflector lambertian. Multe suprafeţe combină cele două reflexii prin
aceea că reflectă o parte din energie în toate direcţiile, dar reflectă o mare parte în
direcţia de răsfrângere (fig. 3c).
O suprafaţă se comportă ca reflector răsfrângător dacă este netedă şi ca un
reflector difuz dacă este rugoasă. Netezimea şi rugozitatea depind de lungimea de
undă a radiaţiei. In general, o suprafaţă se comportă ca una rugoasă dacă textura
ei este de o mărime comparabilă cu sau mai mare decât lungimea de undă a
radiaţiei şi în mod neted dacă textura sa are o scară mai mică decât aceea a
lungimii de undă. Mare parte din suprafeţe, cum sunt rocile, solurile sau iarba, sunt
reflectori difuzi în spectrul vizibil - ele apar la fel de luminoase indiferent de direcţia
din care sunt privite, chiar dacă acele mici părţi ale suprafeţei (spre exemplu,
cristale individuale de mineral) se comportă răsfrângător.

10
Fig.3 Diagrame reprezentând reflexia (a) răsfrângătoare, (b) difuză sau Lambertiană şi
(c)combinată având atât componentă răsfrângătoare, cât şi componentă difuză

Pentru teledetecţie noţiunea de emisivitate este de o importanţă egală cu cea


de reflectivitate, între emisivitate şi reflectivitate existând o diferenţă majoră. Orice
substanţă aflată la temperatura T posedă o energie termică şi emite radiaţie
electromagnetică în funcţie de nivelul acestei energii, fiind deci un generator de
radiaţie electromagnetică. În schimb, în cazul reflectivităţii, o substanţă reflectă în
totalitate sau doar în parte radiaţia electromagnetică incidentă la suprafaţa ei.
Energia calorică reprezintă energia cinetică de mişcare aleatorie a
particulelor din care este constituită materia, iar concentraţia acestei energii
calorice într-o substanţă este măsurată prin temperatură. Mişcarea aleatorie
determină coliziuni între particule, cauzând modificări ale mişcărilor electronilor
orbitali sau ale mişcărilor de vibraţie şi rotaţie ale particulelor atomice şi
molecuare. Stări de mişcare cu energie mai ridicată datorită coliziunilor pot trece
în mod spontan în stări energetice mai scăzute, cu emisie de radiaţie
electromagnetică. Astfel, energia calorică este transformată în energie radiantă.
Întrucât temperatura sau căldura (ambele definind starea termică a unei
substanţe) şi emisia de radiaţie electromagnetică sunt inseparabile, trebuie luat în
consideraţie fluxul caloric spre suprafaţa Pământului şi dinspre acesta şi transferul
său sub suprafaţă.
Regiunea microundelor a spectrului EM prezintă două oportunităţi pentru
colectarea datelor de teledetecţie. Prima, ca şi radiaţia din intervalul 8-14µ m,
suprafaţa Pământului emite microunde ca rezultat al temperaturii sale, în acord cu
relaţia Stefan-Boltzmann şi cu legea lui Wien. A doua, microundele pot fi generate
artificial ca unde coerente (radar).
Ceea ce se întâmplă cu energia electromagnetică în pulsul radar când
acesta întâlneşte suprafaţa depinde de patru factori majori:
11
- atitudinea suprafeţei;
- rugozitatea şi heterogenitatea suprafeţei şi a materialelor de sub suprafaţă;
- lungimea de undă, polarizaţia şi unghiul de depresie al radarului, care sunt
variabile controlabile;
- proprietăţile electrice ale suprafeţei – constanta dielelctrică a materialelor
de la suprafaţă.
În ordinea descrescătoare a importanţei, toate ajută la determinarea
proporţiei energiei microundelor incidente pe care suprafaţa o dispersează înapoi
direct către antena de la bordul avionului sau platformei orbitale. Aceasta are
impact asupra tonului imaginii radar. Cu cât tonul este mai strălucitor cu atâr mai
mare este energia dispersată către antenă.
O măsură a intensităţii energiei dispersate înapoi către antenă de la un punct
ţintă este secţiunea radar. Aceasta este aria unei suprafeţe ipotetice care
dispersează energia radar egal în toate direcţiile şi care va înapoia aceeaşi
energie către antenă ca şi punctul ţintă. O măsură a energiei dispersate înapoi de
la o ţintă cu suprafaţă mare, cum ar fi un câmp, este coeficientul de dispersie
radar. Acesta este secţiunea radar medie pe unitatea de arie. Este o cantitate
adimensională şi variază pe câteva ordine de magnitudine exprimată ca de 10 ori
logaritmul său, în decibeli (dB). Coeficientul de dispersie radar este măsura
fundamentală a proprietăţilor radar ale suprafeţei şi determină tonul suprafeţei pe
imaginea radar.

3.1. Efectul atmosferei


Teledetecţia corpurilor cereşti cum sunt luna Io a lui Jupiter sau planeta
Marte consitutie deliciul geologilor. Amândouă au atmosfere foarte subţiri, aproape
transparente, cu excepţia momentelor de erupţii vulcanice, în cazul lui Io, sau a
furtunilor de praf, în cazul lui Marte. Virtual, pentru supraveghere este disponibil
întregul spectru al radiaţiei prin utilizarea unei mari varietăţi de senzori. Pentru
Pământ, însă, întreaga radiaţie trebuie să treacă printr-o atmosferă densă. Înainte
de a fi recepţionată de senzorul montat pe satelit, radiaţia solară trebuie să
străbată în jos atmosfera şi apoi să se întoarcă, tot prin aceasta, la senzor. Pentru
senzorii care măsoară radiaţia emisă de Pământ trecerea este una singură, dar şi
ea este afectată de unele perturbaţii.
Pe lângă azot şi oxigen, atmosfera conţine cantităţi semnificative de vapori
de apă, ozon (O3), dioxid de carbon (CO2) şi urme de alte gaze. Toate aceastea

12
interacţionează cu radiaţia prin tranziţii de vibraţie şi de rotaţie al căror efect este
absorbţia energiei de la anumite lungimi de undă (fig. 4a). Absorbţia radiaţiei
solare de lungime de undă mică este unul din procesele ce duc la încălzirea
atmosferei.
Creşterea emisiei de CO2 industrial în atmosferă este sursa aşa-numitului
"efect de seră", care este un proces oarecum diferit. Principalul efect al dioxidului
de carbon în acest caz se manifestă la lungimi de undă mai mari, dominate de
radiaţia termală emisă de Pământ (fig. 2). Radiaţia termală emisă de Pământ este
absorbită de CO2 şi stocată temporar înainte de reemisia ei în spaţiu. Metanul şi
ozonul au un efect similar. Această "întârziere" în pierderea de căldură duce la
încălzirea atmosferei peste temperatura pe care ar atinge-o fără absorbanţii de
radiaţie termală.
La lungimi de undă mici benzile de absorbţie atmosferică sunt înguste, dar
cresc în lăţime în regiunile infraroşului şi microundelor. Figura 4b arată că ≈ 50%
din spectrul de radiaţii nu poate fi utilizat pentru teledetecţia suprafeţei terestre din
cauză că niciuna din energiiile corespunzătoare nu poate penetra atmosfera. În
cazul razelor gama emise, doar prin zbor la foartă joasă altitudine acestea pot fi în
parte detectate. Este posibilă şi înregistrarea lungimilor de undă absorbite de
gaze, dar acest lucru este util doar în studii atmosferice.
O altă problemă a senzorului de teledetecţie, deşi pare ciudat, este cerul
albastru. Când ne uităm în sus într-o zi senină vom observa această culoare a
cerului, culoare pe care am putea-o observa şi dacă ne uităm de sus în jos.
Aceasta este cauzată de unul din fenomenele rezultate din dispersia radiaţiei de
către materialele din atmosferă. Tipul de dispersie se schimbă în funcţie de
mărimea particulelor responsabile. Acolo unde radiaţia interacţionează cu particule
mai mici decât lungimea de undă, cum sunt moleculele de oxigen şi azot, gradul
de dispersie este invers proporţional cu puterea a patra a lungimii de undă. Acest
fenomen este cunoscut ca dispersie Rayleigh, după descoperitorul său, Lord
Rayleigh. Relaţia arată că efectul dispersiei creşte dramatic la lungimi de undă
mici - de unde cerul albastru şi munţii albaştrii văzuţi de la distanţă. Efectul văzut
de deasupra suprafeţei Pământului este o inundare cu radiaţie albastră şi
ultravioletă reflectată, cu o componentă de dispersie foarte puternică şi o reducere
a contrastului.
Când particulele atmosferice sunt similare ca mărime cu lungimea de undă a
radiaţiei, ca în cazul moleculelor gigant de apă sau praf, rezultă o dispersie Mie.

13
Aceasta afectează lungimile de undă mai mari decât lumina albastră şi este o
problemă în condiţii atmosferice de cer senin cu umiditate ridicată sau de praf.
Apusurile de soare roşii sunt atribuite efectului dispersiei Mie a prafului foarte fin
suflat din deşerturi sau particulelor microscopice de cenuşă şi picături de apă
acidă injectate în atmosferă de erupţiile vulcanice. Picăturile de aerosoli din nori şi
ceaţă care sunt mai mari decât cele mai mari lungimi de undă ale radiaţiei utilizate
în teledetecţie dispersează toate lungimile de undă din spectrul vizibil şi infraroşu.
Aerosolii sunt impenetrabili cu excepţia radiaţiei cu lungimi de undă mai mari de
100µ m - microunde şi radar. Chiar şi la astfel de lungimi de undă mari, ploaia
densă sau căderile de zăpadă pot cauza o dispersie nonselectivă ce poate fi
detectată şi chiar măsurată.
Într-o noapte clară stelele par să sclipească, aşa cum fac şi obiectele
îndepărtate într-o zi toridă. Aceste distorsiuni sunt produse de variaţiile de
temperatură din aer ce dau naştere la fluctuaţii în indicelui de refracţie al aerului şi
la o serie de anomalii optice. Aceleaşi efecte sunt prezente şi atunci când
Pământul este privit de sus. Licărirea atmosferică formează o importantă
constrângere asupra mărimii obiectelor ce pot fi detectate de teledetecţie, relativ la
puterea de rezolvare teoretică a fiecărui sistem.
Toate acestea au ca efect degradarea imaginilor de teledetecţie ale
Pământului, lucru ce nu poate fi evitat datorită existenţei atmosferei terestre.
Absorbţia atmosferică selectivă face ca să fie disponibile pentru supraveghere
doar câteva lungimi de undă (fig. 4b). Acele lungimi de undă care trec relativ
nedistorsionate prin aer reprezintă ferestre atmosferice şi ele determină cadrul în
care pot fi construite diferitele sisteme de teledetecţie. Figura 5a arată că energia
radiantă de la Soare este aproape nulă mai jos de 0,25µ m. În porţiunea 0,4 -
2,5µ m o bună parte a radiaţiei este reflectată de suprafaţă, funcţie de material,
permiţând astfel teledetecţia proprietăţilor radiaţiei reflectate. Aceasta este
regiunea de reflexie. Cel două ferestre dintre 3 - 5µ m şi 8 - 14µ m sunt dominate
de energia radiantă emisă de suprafaţa încălzită de Soare. Aceasta este regiunea
de emisie. Regiunea transparentă de dincolo de 1mm este regiunea microundelor.
Tehnicile de teledetecţie sunt diferite în aceste trei tipuri de regiuni funcţie de
fenomenul pe care îl contorizează.

14
Fig. 4 Diversele gaze
din atmosferă absorb
energia solară în diferitele
lungimi de undă prin tranziţii
de vibraţie şi de rotaţie. Ca
rezultat, curbele de
iradianţă solară măsurate în
afara spaţiului – curba de
sus din (a) – şi la suprafaţă
– curba de jos din (a) – sunt
foarte diferite. Energia
disponibilă pentru
interacţiunile cu materia la
suprafaţă se împarte în
ferestre atmosferice
discrete separate de benzi
dominate de absorbţia
atmosferică (în gri). În (b)
sunt prezentate principalele
ferestre atmosferice pentru
porţiunea utilă din spectrul
electromagnetic (EM) la
scară logaritmică, în termen
de procente transmise prin
atmosferă. Aceste două
grafice, împreună cu
proprietăţile spectrale ale
materialelor naturale,
formează baza pentru
construcţia sistemelor de
teledetecţie.

O altă constrângere în design-ul sistemelor şi cel mai important factor în


strategia de teledetecţie este interacţiunea dintre radiaţie şi acele solide şi lichide
care constituie suprafaţa Pământului. Există trei componente importante: apa,
vegetaţia şi mineralele ce formează rocile şi solurile. Pentru geologi interacţiunea
cea mai importantă este cea dintre radiaţie şi roci şi soluri, dar deoarece ele conţin
apă sau pot fi acoperite cu vegetaţie, aceste din urmă materiale trebuie şi ele luate
în considerare.

15
3.2. Interacţiunea radiatiei electromagnetice cu rocile şi mineralele
3.2.1. Comportamentul în domeniul vizibil-infraroşu apropiat
Rocile sunt ansambluri de minerale şi astfel spectrul lor este un amestec al
acelora a constituienţilor proporţional cu cantitatea lor. Mineralele la rândul lor
constau din ansambluri de elemente, legate impreună ca molecule prin diferite
tipuri de legături. Tranziţiile electronice din atomii înşişi necesită mai multă energie
decât tranziţiile de vibraţie din molecule. Astfel, primele caracterizează lungimile
de undă scurte, intervalul ultraviolet, în timp ce ultimele domină lungimile de undă
lungi din infraroşu apropiat (SWIR). Există totuşi suprapuneri între intervalele
acestor procese fundamentale.
Cele mai comune ingrediente ale rocilor şi mineralelor care le formează sunt
oxigenul, siliciul şi aluminiul, împreună cu diferite proporţii de fier, magneziu,
calciu, sodiu şi potasiu şi mici cantităţi de alte elemente. Atomii de oxigen, siliciu şi
aluminiu au orbite electronice în care nivelele de energie sunt de aşa natură încât
tranziţiile dintre ele au un efect slab sau nu au efect în intervalul vizibil şi infraroşu
apropiat. Spectrele mineralelor sunt dominate de efectele unor elemente mai puţin
comune şi de structurile moleculare în care ele sunt legate.
Atomii şi ionii izolaţi pot exista doar în stări energetice discrete. Absorbţia sau
emisia unei anumite lungimi de undă a radiaţiei electromagnetice are loc ca
schimbare de la o stare energetică la alta. Aceste schimbări se numesc tranziţii.
Valorile energetice ale stărilor electronice posibile pot fi calculate cu ajutorul
mecanicii cuantice şi a unor consideraţii teoretice, ce de asemenea permit
specificarea naturii fiecărui nivel energetic electronic. Când rezultatele unor astfel
de calcule sunt desenate pe o scară energetică, valoarea rezultantă constituie o
diagramă a nivelelor energetice ce caracterizează complet starea atomului sau
ionului.
Nivelele energetice caracteristice elementelor izolate se schimbă atunci când
ele sunt combinate în minerale datorită stărilor de valenţă ale ionilor lor, tipului de
legături şi relaţiilor lor cu alţi ioni (coordonarea lor). Anumiţi atomi aunci când sunt
implicaţi într-o construcţie solidă, cum este cea a unui mineral, fie drept
constituient sau ca impuritate, pot impărtăşi unul sau mai mulţi electroni ai lor cu
solidul ca întreg şi acei electroni nu mai sunt asociaţi unui anumit atom. Nivelele
energetice devin mai late, având un interval de valori, fiind astfel denumite "benzi
energetice" ale solidului, şi atomul din care provine devine ion. Toţi electronii

16
ionului rezultat rămaşi legaţi de acesta au încă stări energetice cuantificate
asociate lor.
În cazul ionilor de pământuri rare, nivelele neumplute implică electroni mai
adânci, care sunt bine protejaţi de influenţele exterioare, astfel că nivelele lor
energetice în solid rămân aproape neschimbate faţă de cele ale ionului liber.
Pe de altă parte, pentru ionii metalelor de tranziţie fier, cupru, nichel, crom,
cobalt, magneziu, vanadiu, titan şi scandiu cei mai din exterior electroni determină
în principal localizarea nivelelor energetice şi deoarece ei nu sunt protejaţi pot fi
influenţaţi puternic de interacţiunea câmpurilor electrostatice ce înconjoară ionii.
Aceste câmpuri îşi au originea în anionii încărcaţi negativ şi grupurile dipolare, aşa
numiţii "lianţi" ce înconjoară ionii, şi poartă numele de câmpuri cristaline.
Schimbările induse în ion sunt dependente de tipul, poziţia şi simetria lianţilor
înconjurători. Pentru toate aceste elemente orbitele neumplute d au energii
identice în ionul izolat, dar când ionul este localizat într-un solid nivelele energetice
sunt despărţite şi deplasate de interacţiunea cu câmpul cristalin înconjurător.
Localizarea acestor nivele energetice este în principal determinată de starea de
valenţă a ionului (spre exemplu, Fe2+ sau Fe3+), numărul său de coordonare şi
simetria locului pe care îl ocupă.
Aranjamentul foarte diferit al nivelelor energetice pentru diferite câmpuri
cristaline duce la apariţia unui spectru destul de diferit pentru acelaşi ion. Totuşi,
nu toate tranziţiile posibile între aceste nivele pot apare la fel de puternic.
Informaţia legată de apariţia sau nu a unei anumite tranziţii este oferită de "regulile
de selecţie" din care cea mai pertinentă este cea legată de spinul electronului stării
implicate. Această regulă spune că tranziţiile permise produc trăsături intense în
spectru, în timp ce acelea interzise sunt complet absente sau produc trăsături
foarte slabe.
Cele mai frecvent întâlnite trăsături electronice în spectrul VNIR al
mineralelor (şi în consecinţă al rocilor şi solurilor) sunt datorate prezenţei fierului în
anumite forme.
Ionul feros Fe2+: Pentru un ion feros într-o poziţie perfect octaedrică există
un singur spin care să producă tranziţia creând astfel o singură trăsătură spectrală
în VNIR; atunci când însă dispoziţia octaedrică este distorsionată, câmpul suportat
de ion poate cauza ruperea în continuare a unor nivele, astfel că pot apare şi alte
tranziţii permise. În unele materiale, cum este olivina, ionii feroşi pot exista în două

17
poziţii nonechivalente, şi tranziţiile în fiecare din aceşti ioni au o contribuţie
spectrală diferită.
Figura 5 prezintă spectrul de reflexie bidimensional al câtorva minerale ce
conţin ioni feroşi. Deoarece trăsăturile spectrale datorate fierului feros apar la
diferite lungimi de undă pentru diferite minerale, datele sunt legate în special de
natura poziţiei în care se găseşte ionul. În consecinţă, informaţia importantă legată
de structura generală a mineralului este oferită în acest mod oarecum indirect.
Acest tip de informaţie este extrem de valoroasă din punct de vedere al
teledetecţiei. Benzile în VNIR datorate tranziţiilor permise în ionul feros sunt
indicate în fig. 6 de o linie verticală ce localizează minimul benzii.
Spectrul superior din fig. 5 este acela al berilului (Be 3Al2Si6O18). Banda
indicată este datorată ionului feros în coordonare şase localizat în poziţie aproape
perfect octaedrică Al3+, şi se datoreşte singurei tranziţii de spin permise (Grun-
Grzhimailo et al, 1962; Wood and Nassau, 1968).
Trăsăturile intense indicate în fig. 6 se datoresc toate tranziţiilor permise de
spin. Trăsăturile foarte slabe se datoresc tranziţiilor interzise de spin, exprimate
slab ca "umeri" ai trăsăturii largi de absorbţie responsabile de scăderea în
intensitate către lungimi de undă mai mici.

Fig. 5. Numărul şi
poziţia trăsăturilor rezultate din
tranziţiile electronice din
mineralele cu fier depind de
coordonarea ionilor de Fe2+ în
structurilor moleculare ale
mineralelor în discuţie.
Specrele au fost decalate pe
verticală pentru mai multă
claritate. Benzile verticale gri
indică benzile spectrale ale
Landsat TM, unul dintre cele
mai larg utilizate sisteme de
teledetecţie

18
De asemenea, deşi se pare că există o mare varietate de posibilităţi pentru a
distinge mineralele cu fier (fig. 5), în realitate ele sunt utile doar în laborator pe
minerale proaspete.
Transferul de sarcină sau tranziţia electronică interelement se referă la
procesele de absorbţie a energiei ce face ca un electron să migreze între ioni
învecinaţi sau între ioni şi lianţi. Deşi electronul este transferat, el rămâne localizat
în noua sa poziţie şi nu intră în banda de conducţie.
În structurile cristaline, un electron localizat în principal într-o orbită liantă
poate fi excitat pe o orbită localizată în principal în ionul metalic central sau vice-
versa. Astfel de transferuri pot apare între ionii vecini ai aceluiaşi metal cu stări de
valenţă diferite, astfel că procesul este esenţial unul de oxidoreducere fotochimică.
Acest lucru se întâmplă frecvent când perechi de ioni ca Fe 2+ şi Fe3+, Mn3+ şi Mn2+
sau Ti3+ şi Ti4+ sunt aşezaţi alături unul de altul.
Trăsăturile spectrale ce apar ca rezultat al "transferului de sarcină" sunt de
obicei foarte intense, uzual de sute sau chiar mii de ori mai intense decât permit
tranziţiile câmpului cristalin; procesul este facilitat când apare o lipsă de echilibru
local de sarcină acompaniată de substituţia izomorfă cum este, spre exemplu,
înlocuirea Fe2+ şi Mg2+ de către Al3+ şi Fe3+ în silicaţii feromagnezieni (Burns,
1970).
În teren mineralele sunt asamblate în diferite proporţii în roci, astfel că
spectrele lor interferă şi, mult mai important, ele sunt rar proaspete, fiind acoperite
de cruste subţiri de produse de alterare. Deoarece radiaţia vizibilă şi infraroşie
apropiată (NIR) interacţionează doar cu primii câţiva microni ai suprafeţei, spectrul
mineralelor proaspete rar afectează radiaţia reflectată utilizată în teledetecţie.
Una dintre cele mai comune trăsături observate în spectrul materialelor
geologice terestre este descreşterea pronunţată în intensitatea spectrală de la
vizibil la ultraviolet, şi această scădere bruscă de intensitate este în mod particular
mai evidentă în spectrul mineralelor de alteraţie în care sunt prezenţi fierul şi
oxigenul.
Deoarece se află la limita dintre vizibil şi ultraviolet este dificil de spus dacă
trăsătura observată în vizibil reprezintă aripa (panta) unei benzi de transfer de
sarcină sau limita benzii de conducţie.

19
Un alt tip de tranziţie electronică rezultă din prezenţa în ionii metalici a
electronilor care au suficientă energie pentru a nu fi puternic legaţi de un anume
ion şi se pot transfera de la un ion la altul. Aceasta este proprietatea ce explică
conductivitatea electrică mare a metalelor. În minerale poate apare o tranziţie
similară numită transfer de sarcină. Ea este indusă de energia din intervalele de
bandă înguste ale radiaţiei, creând trăsături de absorbţie. Cel mai comun transfer
de sarcină este implicat în migrarea electronilor de la fier la oxigen, şi are ca
rezultat o bandă largă de absorbţie la lungimi de undă mai mici de 0,55µ m. Este
comună tuturor mineralelor ce conţin fier şi este responsabilă pentru scăderea
abruptă a reflectanţei către limita albastră a spectrului. Cel mai notabil efect este
observat la oxizii şi hidroxizii de fier (fig. 6) şi este motivul pentru care aceste
minerale şi rocile ce le conţin sunt colorate în galben, orange, roşu şi brun. Astfel
de minerale formează principalii coloranţi în rocile alterate. Şi ele prezintă absorbţii
legate de câmpul cristalin, cea mai proeminentă fiind în jur de 0,8 - 0,9µ m. Aşa
cum se vede în figura 9, localizarea şi forma acestor benzi variază subtil de la un
mineral la altul, ajutând astfel la deosebirea între aceste minerale importante.
Când magnetitul este oxidat la hematit (α -Fe2O3) spectrul se schimbă
afişând o limită de bandă aparentă în apropiere de 0,7µ m, şi în geothit [α FeO
(OH)], această margine nu se extinde mai mult în vizibil.

Fig. 6 Oxizii şi hidroxizii


de fier prezintă în spectrele lor
de reflexie trăsături de
absorbţie rezultate din
transferul de sarcină Fe-O şi
din efectele câmpului cristalin.
Substituţia fierului în mineralele
argiloase suprapune trăsături
similare peste spectrele
argilelor.

20
Centrii de culoare. Un număr limitat de materiale colorate, în special halitele,
prezintă trăsături spectrale în vizibil ce nu pot fi explicate prin chimismul lor sau
prin prezenţa impurităţilor, ci sunt cauzate de prezenţa fenomenului electronic
numit "centrii de culoare".
Iradierea unui cristal perfect cu un câmp potenţial complet periodic nu va
avea un efect permanent pentru că imediat ce radiaţia este îndepărtată, electronii
excitaţi se vor întoarce la locurile încărcate pozitiv pe care le-au lăsat vacante. În
cristalele reale, totuşi, defectele de reţea existente disturbă periodicitatea; aceste
defecte pot produce nivele energetice discrete în care pot cădea electronii excitaţi,
şi astfel de electroni pot deveni legaţi de defect.
Există multe tipuri diferite de defecte şi ele au fost studiate intens, dar cel mai
comun centru de culoare poartă numele de "centru-F".
Trăsăturile spectrale datorate centrelor de culoare în cristalele naturale sunt
ilustrate în trei spectre ale fluoritului prezentate în fig. 7. Culorile mostrelor de
fluorit au fost galben, roşu şi albastru.

Fig. 7 Spectrele a trei mostre de fluorit


diferit colorate, ilustrând trăsături datorate
prezenţei centrelor de culoare din mineral.

În unele reţele periodice, nivelele energetice discrete ale învelişului electronic


exterior al ionilor ce compun reţeaua se lăţesc în benzi energetice din cauza
21
vecinătăţilor. Sunt de aceea două benzi în care pot exista electronii: o regiune de
energie mare numită "bandă de conducţie" şi o regiune de energie scăzută numită
"bandă de valenţă". Între aceste două benzi energetice este o zonă de energie pe
care electronii nu o adoptă , ce poartă numele de "bandă interzisă" sau gap.
Metalele au o conductivitate înaltă, indicând o abundenţă de electroni liberi.
Ele prezintă un gap îngust, aproape inexistent. În acest caz benzile de conducţie
şi de valenţă se ating.
În materialele dielectrice, pe de altă parte, electronii de valenţă sunt atât de
strâns legaţi că sunt necesare mari cantităţi de energie pentru ca ei să fie liberi;
banda de conducţie nu începe decât în regiunea ultravioletă. Dielectricele de
obicei au benzi interzise largi.

Fig. 8 Spectrele a patru minerale care


ilustrează tranziţia ascuţită dintre absorbţia
intensă şi transparenţa din minerale care
afişează trăsături datorate benzii interzise şi
benzii de conducţie. În spectrul de jos,
marginea de tranziţie apare în infraroşu mediu.

În semiconductori lăţimea benzii interzise este intermediară între metale şi


dielectrici şi limita de conducţie este marcată de apariţia unei margini intense de
absorbţie în VNIR. Panta acestei margini este o funcţie de puritatea şi
cristalinitatea materialului. În anumite materiale, limitele granulelor, defectele de
reţea, lipsa periodicităţii şi impurităţile compoziţionale, toate operează pentru a

22
produce margini de absorbţie mai abrupte decât cele observate în cristalele
singulare pure.
Figura 81 prezintă spectrul a patru minerale, trei dintre ele sulful (S), realgar
(HgS) şi stibina (Sb2S3) au limite de absorbţie bine definite, marcând tranziţia
dintre absorbţia intensă din banda de conducţie la lungimi de undă mai mici,
pentru a completa transmisia din banda interzisă de la lungimi de undă mai mari.
Cel de-al patrulea spectru mineral, arsenopirita (FeAsS), prezintă bandă de
conducţie ce se extinde pe întreg intervalul VNIR.
Tranziţiile de vibraţie. Mişcările aparent dezordonate ale oricărui sistem
vibraţional sunt date de mişcări simple, restrânse numeric, numite normale sau
fundamentale. Pentru un sistem de N particule există 3N-6 moduri normale. Deci
numărul şi forma vibraţiilor normale şi valorile nivelelor energetice permise pentru
orice material sunt determinate de numărul şi tipul atomilor lor constituenţi,
geometriei lor spaţiale şi magnitudinii forţelor de legătură dintre ei.
Orice vibraţie normală are un număr cuantic υ i asociat lui şi o frecvenţă
normală ν i. Vibraţia i este de obicei descrisă în termeni ai mişcării implicate.
Pentru molecula de apă, care are doar trei moduri normale, legătura OH este
desemnată de ν 1 sau ν OH ; legătura HOH de ν 2 şi asimetria OH de ν 3.
Atunci când un mod fundamental este excitat cu două sau mai multe cuante
de energie apar supratonurile ce produc o bandă la de două ori (sau multiplii
întregi ai valorii) frecvenţa fundamentală (de exemplu: 2ν 1, 3ν 1, 4ν 1). Când apar
două sau mai multe fundamentale sau supratonuri diferite, trăsăturile de
supratonuri sunt o combinaţie de tonuri.
Energia necesară pentru a excita modurile fundamentale ale tuturor
materialelor importante geologic se găseşte în regiunile infraroşu mijlociu şi
îndepărtat. Toate fundamentalele siliciului, aluminiului sau magneziului asociate cu
oxigenul apar în apropiere de 10µ m sau la lungimi de undă mai mari. Primele
supratonuri ale acestor fundamentale, care ar trebui să fie mai intense în
apropiere de 5µ m sau la lungimi de undă mai mari, nu sunt observate.
În partea infraroşie (SWIR) a spectrului cele mai importante tranziţii
vibraţionale în minerale sunt cele asociate cu prezenţa ionilor OH-, a moleculelor
de apă legate în structură sau a celor prezente în incluziunile fluide. Moleculele de
apă au trei tranziţii de vibraţie fundamentale datorate extensiei legăturii H-O-H de
la 3,11µ m şi 2,90µ m şi comprimării acestei legături de la 6,08µ m. Datorită

23
supratonurilor şi combinaţiilor de tonuri se produc trăsături de absorbţie la 1,9µ m,
1,4µ m, 1,14µ m şi 0,94µ m, care sunt elementele de diagnostic pentru prezenţa
moleculelor de apă în minerale (fig. 9). Aceste trăsături sunt complet acoperite,
totuşi, de efectele aproape identice ale vaporilor de apă din atmosferă şi sunt utile
doar pentru situaţii de laborator.

Fig. 9 Minerale care conţin


apă legată chimic au trăsături
distincte de absorbţie apropiate de
lungimile de undă teoretice ale
supratonurilor tranziţiilor de
extensie ale legăturii H-O-H.
Niciuna dintre trăsături nu este
dată de sulfaţi cum este gipsul,
legat de ionii SO2-4. Spectrele sunt
decalate pe verticală.

Fig. 10 Curbarea
legăturilor Al-OH şi Mg-OH din
mineralele argiloase şi mice
produce trăsături specifice de
absorbţie în spectrele acestora.
Împreună cu alte trăsături ale
spectrelor, ele formează un
mijloc puternic de deosebire a
acestor minerale care sunt
produse importante ale
proceselor hidrotermale şi
sedimentare. Spectrele sunt
decalate pentru claritate

24
Mulţi silicaţi şi minerale de alterare conţin ioni hidroxil (OH -) în structura lor
moleculară, pentru care există o singură tranziţie de extensie a legăturii O-H la
2,7µ m. Aceasta poate forma supratonuri în combinaţie cu alte tranziţii, cea mai
importantă fiind tranziţia implicând distorsiunea legăturilor metal-hidroxil Mg-OH şi
Al-OH ce produce trăsături de absorbţie în apropiere de 2,3µ m şi 2,2µ m.
Astfel de trăsături sunt proeminente în micele aluminoase şi mineralele
argiloase (fig. 10) şi trăsăturile dominante ale mineralelor hidroxilate ce conţin
magneziu, cum sunt talcul, cloritele, serpentinitele şi argilele bogate în magneziu
(saponite). Dovedind că trăsăturile de absorbţie pot fi rezolvate, aceste
caracteristici spectrale formează un mijloc important de deosebire între tipurile de
roci diferite chimic.
Tranziţii de vibraţie similare şi armonice ale acestora caracterizează şi
mineralele carbonatice. Ele derivă din extensia şi comprimarea legăturii C-O în
ionul CO32-. Ele creează un număr de trăsături de absorbţie în SWIR din care cea
din jurul a 2,3µ m este cea mai proeminentă (fig. 11). Acea trăsătură de la
2,55µ m se află în afara feresteri atmosferice.

Fig. 11 Tranziţiile de
vibraţie date de legăturile C-O
produc trăsături de absorbţie
în spectrele de reflexie ale
carbonaţilor şi mineralelor
argiloase. Cea mai importantă
este cea din apropiere de
2.35µ m, care în general
poate face distincţia dintre
carbonaţi şi mineralele
argiloase.

Trăsăturile ce apar în spectrul NIR între 1,6µ m şi 2,5µ m sunt rezultatul


supratonurilor sau combinaţiilor vibraţiilor interne ale ionului carbonat. Astfel de
trăsături sunt de obicei destul de uşor de distins. Carbonaţii nu sunt asociaţi de
obicei cu apa, astfel trăsăturile intense ale apei sunt frecvent absente.
Există şase moduri fundamentale ale ionului planar CO32-. Deoarece există
două moduri degenerate, vom avea patru frecvenţe fundamentale în loc de şase.

25
Ele sunt ν 1, extensia total simetrică C-O care este inactivă în infraroşu; ν 2, modul
de legare în afara planului, ce apare la 11,36µ m; ν 3 modul de extensie asimetic
C-O destul de degenerat ce apare în apropiere de 7,0µ m şi ν 4 modul de
extensie asimetric C-O ce apare la aproximativ 14µ m.
În NIR carbonaţii de obicei afişează o serie de cinci benzi foarte
caracteristice, primele două dintre ele, de la lungimi de undă mai mari, sunt clar
dublate şi sunt considerabil mai intense decât cele trei de la lungimi de undă mai
mici care, în general, au "umeri" în părţile lor de la lungimi de undă mai scurte.
Dublarea poate fi explicată în termeni de ridicare a degenerărilor.
Benzile afişate în spectrul calcitului (CaCO3) (fig. 14) pot fi atribuite
următoarelor supratonuri sau combinaţiilor de tonuri: ν 1+2ν 2 în apropiere de
2,55µ m; 3ν 3 în apropiere de 2,35µ m; ν 1+2ν 3+ν 4 sau 3ν 1+2ν 4 în apropiere
de 2,16µ m; 2ν 1+2ν 3 în apropiere de 2µ m şi ν 1+3ν 3 în apropiere de 1,9µ m.
Spectrul ambligonitului [(Li, Na)4 Al4 (PO4)4 (F, OH)4] prezintă trăsături
atribuite grupului P-O-H. În fosfaţi, arsenaţi şi vanadaţi ionii izolaţi XO43- nu ne dau
fundamentale la lungimi de undă suficient de mici astfel că frecvenţele
supratonurilor sau combinaţiilor de tonuri nu sunt suficient de intense pentru a fi
detectate în NIR. Trăsăturile indicate în ambligonit se datoresc mişcării ce implică
grupul P-O-H. Berry (1968) a determinat prin tehnici cu deuteriu că benzile din
apropiere de 3,39µ m, 4,22µ m şi 5,88µ m sunt datorate într-adevăr vibraţiilor P-
O-H. Combinaţiile acestor trăsături dau benzile din fosfatmonohidratat de calciu în
poziţiile echivalente cu cele din spectrul ambligonitului.
Trăsătura din spectrul colemanitului (Ca2B6O11•5H2O) poate fi datorată
supratonurilor ionului BO33- exact în acelaşi mod în care au fost explicate vibraţiile
CO32- din spectrul carbonaţilor. De asemenea, structura moleculară a boraţilor
metalici nu este în general bine înţeleasă, ca şi trăsăturile din spectrele unor boraţi
bine caracterizaţi cu structuri de aragonit şi calcit.
Deşi partea reflectivă a spectrului are un potenţial limitat de discriminare a
rocilor, trăsăturile de diagnostic sunt suficiente datorită efortului depus în
imbunătăţirea construcţiei senzorilor ce captează datele prin creşterea rezoluţiei
spectrale suficient de mult pentru a putea separa diversele trăsături. Benzile largi
ale Landsat TM, puse în evidenţă în figurile de la 10 la 14 sunt capabile să
detecteze aceste trăsături dar nu fac o discriminare între mineralele hidroxilate şi
cele carbonatate.

26
3.2.2. Comportamentul în domeniul infraroşu termal
Caracteristicile spectrale ale solidelor anorganice în domeniul infraroşu
termal sau mediu din spectrul electromagnetic sunt în întregime rezultatul
proceselor de vibraţie, iar cele mai intense trăsături sunt cauzate de excitarea
modurilor fundamentale.
În acest domeniu există mai multe colecţii de caracteristici spectrale ale
mineralelor şi rocilor determinate de Lyon (1962), Hunt şi Salisbury (1970, 1971,
1972, 1973, 1974, 1975, 1976) şi Salisbury et al. (1987, 1988) şi câteva colecţii ce
pot fi accesate pe Internet sau care sunt incluse în programele de prelucrări de
imagini, cum este ERDAS Imagine.
În această parte din spectru radiaţia emisă de Pământ atinge un vârf şi există
o fereastră atmosferică între 8 şi 14µ m ce permite radiaţiei să fie sesizată de la
distanţă. Un corp negru ideal, din care energia totală emisă şi distribuţia sa între
diferitele lungimi de undă este guvernată de legile lui Stefan-Boltzmann şi Wien,
are un spectru de emisie de formă distinctă (fig. 2), dar nu trăsături spectrale. O
măsură a deviaţiei materialelor naturale de la ideal este emisivitatea lor (eλ ) -
raportul între emitanţa radiantă a materialului respectiv pentru o anumită lungime
de undă (λ ) la o anumită temperatură şi cea a corpului negru. Un corp gri are o
emisivitate constantă mai mică de 1,0 pentru toate lungimile de undă. Mare parte
din materialele naturale, totuşi, au emisivităţi ce variază cu lungimea de undă. Ele
sunt radiatori selectivi deoarece tranziţiile de vibraţie ale legăturilor din structura
lor moleculară limitează emisia la lungimi de undă caracteristice. Cuarţul este un
bun exemplu, după cum arată fig. 12. El radiază aproape ca un corp negru până la
6µ m, dar deviază de la ideal la lungimi de undă mai mari.
Deoarece emiţătorii buni sunt şi buni absorbanţi ai radiaţiei, emisivităţile lor
sunt egale cu absorbtivităţile. Ultima este dificil de măsurat şi relaţia dintre cele
două, cunoscută ca Legea lu Kirchhoff, după iniţiatorul ei, poate fi transformată
utilizând ecuaţia:
eλ =1 − ρλ (9)

27
Fig. 12 Spectrul de emisie
al cuarţului, la 600 K se abate de
la un corp negru perfect datorită
unei trăsături puternice induse de
către extenisa legăturii Si-O. Din
aceast motiv cuarţul este un
radiator selectiv şi nu un corp
negru.

Fig. 13 Datorită
diferenţelor în structura
silicaţilor, poziţiile picului şi
„umărului” de la lungimi de undă
mai mici ale extensiei Si-O
(săgeţile) sunt diferite în
spectrele infraroşu mediu ale
mineralelor silicatice. Spectrele
sunt obţinute din experimente
prin utilizarea energiei
transmise, dar sunt
asemănătoare în cazul emisiei.
Pentru claritate spectrele au fost
decalate.

Depresiunea din curba de emitanţă a cuarţului dintre 8 şi 9µ m este


rezultatul vibraţiilor extensionale ale legăturii Si-O. Aceasta şi structurile spectrale
legate de ea sunt bine evidenţiate de spectrul de transmisie, şi ele apar atât în

28
silicaţi (fig. 13), cât şi în nonsilicaţi (fig. 14) deoarece mare parte din minerale au
legături chimice cu energii de vibraţie în regiunea infraroşu termal, şi emisia este
posterioară la o energie ce coincide cu fiecare vibraţie a legăturii. Cea mai
importantă trăsătură în spectrul familiei silicaţilor (fig. 13) este aceea că minimul
principal de absorbţie se deplasează în acord cu tipul structurii silicatice implicate.
La fel se întâmplă şi cu vârful minimului de absorbţie de la marginea
lungimilor de undă scurte. O explicaţie parţială a acestui lucru este aceea că în
silicaţii cu diferite structuri tetraedrul SiO4 împarte oxigenul în diferite moduri.
Avantajul pentru geologi este că deplasarea vărfului de la lungimi de undă mici şi
a principalului minim către lungimi de undă mai mari corespunde cu tranziţia de la
minerale felsice către cele mafice.

Fig. 14 Spectrele unor non-


silicaţi în părţile infraroşu mediu şi
termal ale spectrului electro-
magnetic ce prezintă modele
complet diferite de trăsături de
absorbţie faţă de silicaţi. Ele sunt,
de asemenea, şi foarte diferite
unele de altele sugerând marele
potenţial al teledetecţiei în
deosebirea litologică a radiaţiei
termale emise. Spectrele sunt
decalate pentru claritate.

În această regiune a spectrului, tranziţiile vibraţionale în nonsilicaţi produc


trăsături spectrale diferite de cele ale silicaţilor (fig. 14). Cele mai importante sunt
acelea asociate carbonaţilor şi oxizilor de fier care sunt atât de distincte încât
cantităţi mici de aceşti nonsilicaţi în roci dominant silicatice alterează drastic
spectrul. Într-adevăr, calcarele şi rocile ce conţin fier se pot distinge uşor unele de
altele, ca şi faţă de rocile silicatice, în această parte a spectrului.
Energia totală emisă de roci în regiunea infraroşu termal este legată de
temperatura lor. Presupunând legea lui Stefan-Boltzman este posibil să calculăm
temperatura radiantă a suprafeţei din emitanţa totală radiată. Temperatura unei

29
roci este dată de contribuţia a două surse de energie: căldura internă a
Pământului şi energia solară absorbită în timpul zilei. În timpul unui ciclu de 24 ore
temperatura suprafeţei variază, încălzindu-se către un maxim în cea mai
călduroasă parte a zilei şi răcindu-se prin radiere către un minim chiar înaintea
zorilor (fig. 15). Extremele şi rata acestei variaţii depinde de absorbţia materialului,
transmitanţă şi capacitate termică. Aceste variabile pot fi exprimate empiric prin
inerţia termică; o măsură a răspunsului materialului la schimbările de temperatură,
răspuns ce este dependent de timp. O rocă cu inerţie termică mare seîncălzeşte şi
se răceşte lent, prezentând astfel un interval îngust de variaţie a temperaturii
diurne. Cele cu inerţie termică scăzută prezintă fluctuaţii mari ale temperaturii într-
un ciclu de 24 de ore.
La 300K suprafaţa Pământului emite radiaţii în regiunea lungimilor de undă a
microundelor ca şi în infraroşu, deşi intensitatea scade pe măsura creşterii lungimii
de undă. Atmosfera absoarbe mare parte din energia din intervalul 14µ m - 1mm.
Totuşi, în regiunea microundelor, pentru care atmosfera este transparentă,
intensităţile sunt încă destul de mari pentru a putea fi măsurate de sistemele de
teledetecţie pasive. Un semnal detectat deasupra suprafeţei va include
componente emise de suprafaţă, emise de atmosferă şi transmise de sub
suprafaţă. Această ultimă componentă este posibilă deoarece rocile şi solurile au
transmitanţe mai mari la aceste lungimi de undă decât au în partea vizibilă şi
infraroşie a spectrului. Deci teledetecţia pasivă de microunde este capabilă să
ofere informaţii despre materialele îngropate ca şi despre cele de suprafaţă.

Fig. 15 Materialele cu
inerţie termică mare, cum
sunt metalele, prezintă un
interval mic de variaţie a
temperaturii diurne deoarece
ele se încălzesc şi se răcesc
încet. Acele materiale ce au
inerţie termică scăzută, cum
sunt solurile, se încălzesc şi
se răcesc rapid, astfel că ele
ating un maxim de tempera-
tură în timpul zilei şi un minim
în timpul nopţii.

30
Spectrele rocilor sunt compuse din acelea ale mineralelor constituiente.
Funcţie de structura şi compoziţia acestor minerale ele pot fi detectate dacă sunt
suficient de abundente şi trăsăturile lor spectrale sunt suficient de puternice.
Spectrele rocilor ilustrează faptul că trăsăturile ce se datoresc componenţilor
minerali sunt deplasaţi ca lungime de undă sau sunt degradate prin amestecul cu
alţi componenţi ce formează roca. Trebuie avută grijă în interpretarea spectrelor
rocilor, în special când diferiţii compuşi produc trăsături în aceleaşi regiuni; trebuie
de asemenea avută grijă în extrapolarea informaţiei obţinute din spectrele
înregistrate de la suprafeţele rocilor cu compoziţie foarte diversă. Spectrele pot
oferi doar informaţii legate de compoziţia stratului de suprafaţă, care pentru
energia din vizibil şi infraroşu apropiat are o grosime de ordinul milimetrilor.
Deoarece amestecul de minerale ce formează rocile nu face nimic pentru a
altera forma spectrului real al fiecărui constituient mineral (cu excepţia graniţelor
granulelor minerale în care reţeaua cristalină poate fi deformată), spectrul rocii
este întrucâtva o combinaţie a spectrelor reale ale constituienţilor săi. Totuşi,
intensitatea trăsăturilor minerale ce apar în spectrul rocii reflectă nu doar
concentraţia în acel mineral, ci şi accesibilitatea radiaţiei. Spre exemplu, mineralul
de interes înclus în componente minerale transparente va oferi trăsături mai
intense în spectrul rocii decât dacă el ar fi înconjurat de componenţi opaci. În
consecinţă, interpretarea spectrelor rocilor pentru scopuri analitice trebuie
realizată cu mare grijă. În situaţiile teledetecţiei, eterogenitatea condiţiilor
compoziţionale şi fizice din unitatea de arie minimă introduce probleme severe în
interpretare.
În intervalul 8-14µ m spectrele de emisie ale mineralelor silicatice conţin un
minim larg de absorbţie şi trăsături asociate datorate extensiei legăturii Si-O.
Poziţia acestui minim şi forma umerilor său sunt controlate de coordonarea
siliciului cu oxigenul. Pe măsură ce proporţia de siliciu din silicaţi creşte, trăsătura
de absorbţie se mută către lungimi de undă mai mici. Deoarece clasificarea
silicaţilor se face funcţie de coordonarea Si-O, această deplasare este un potenţial
mod de discriminare a silicaţilor prin intermediul teledetecţiei. Trăsături similare
caracterizează carbonaţii (extensia legăturii C-O), mineralele cu fier (Fe-O),
Mineralele argiloase (Si-O-Si, Si-O, Al-OH) şi diverse alte grupe de minerale.
Bogăţia de trăsături spectrale diverse şi controlate compoziţional din partea
infraroşie termală a spectrului sugerează o aplicare cu succes a analizei
multispectrale pe intervalul 8-14µ m.

31
Aceasta este regiunea cea mai probabilă să ofere un mijloc de discernere
directă între tipurile de roci, deoarece cele mai proeminente trăsături sunt legate
direct de mineralele formatoare de roci şi mai puţin de componenţii minori cum
sunt limonitul şi mineralele argiloase. Figura 16 prezintă spectrele pentru un
interval larg de roci magmatice şi sedimentare.

Fig. 16 Aceste spectre de


transmisie în infraroşu termal ale unor
roci magmatice şi sedimentare depind
de compozitia minerală a fiecărei roci
(fig. 13 şi fig. 14). Liniile verticale
indică benzile spectrale detectate de
TIMS (Thermal Infrared Multispectral
Scaner). Curbele sunt decalate pentru
a li se putea observa forma (Kahle şi
Rowan, 1980)

În ciuda puternicei atracţii exercitate de datele termale multispectrale,


dificultăţile în separarea benzilor înguste în regiunea emisivă nu au permis decât

32
două dispozitive experimentale de obţinere a imaginilor – TIMS şi Geoscan.
Ambele operează doar aeropurtat.

Un dispozitiv satelitar multspectral este ASTER care se află la bordul


satelitului TERRA lansat în decembrie 1999 si care încorporează 14 benzi
spectrale înguste (tabelul 2).

Tabelul 2 Benzile spectrale acoperite de 5 sisteme spaţiale de teledetecţie utile în geologie


Landsat AVHRR SOPT JERS-1 ASTER
Banda Interval Banda Interval Banda Interval Banda Interval Banda Interval
(µ m) (µ m) (µ m) (µ m) (µ m)
MSS1 0.5-0.6 1 0.58-0.68 XS1 0.5-0.59 1 0.52-0.6 1 0.52-0.6
MSS2 0.6-0.7 2 0.73-1.10 XS2 0.61-0.68 2 0.63-0.69 2 0.63-0.69
MSS3 0.7-0.8 3 3.55-3.93 XS3 0.79-0.89 3 0.76-0.86 3 (stereo) 0.76-0.86
MSS4 0.8-1.1 4 10.5-11.5 P 0.51-0.73 4 (stereo) 0.76-0.86 4 1.600-1.700
MSS 10.4-12.6 5 11.5-12.5 5 1.60-1.71 5 2.145-2.185
TM1 0.45-0.52 6 2.01-2.12 6 2.185-2.225
TM2 0.52-0.6 7 2.13-2.25 7 2.235-2.285
TM3 0.63-0.69 8 2.27-2.4 8 2.295-2.365
TM4 0.76-0.9 9 2.360-2.430
TM5 1.55-1.75 10 8.125-8.475
TM6 10.4-12.5 11 8.475-8.825
TM7 2.08-2.35 12 8.925-9.275
13 10.25-10.95
14 10.95-11.65

Teoretic, alegând o combinaţie propice de benzi pe baza spectrelor de


laborator şi a unor rapoarte de benzi bine alese, ar trebui să putem pune în
evidenţă efectele diverselor minerale. În practică, radianţa emisă de suprafaţă este
dominată de temperatură şi deci de topografie, albedo şi inerţia termică. Există un
înalt grad de corelaţie între benzile termale. Imaginile color compozite ale benzilor
brute sau ale rapoartelor de benzi, chiar şi cu îmbunătăţirea contrastului, sunt
foarte slabe. Cea mai bună abordare este utilizarea filtrării de decorelaţiei.
Aceasta exploatează spaţiul color şi produce imagini în care culorile pot fi legate
de spectrele de laborator şi interpretate în termeni de diferite tipuri de roci.

33
Fig. 17 Scăderea conţinutului
în silice din rocile magmatice (şi din
câteva roci metamorfice cu aceeaşi
compoziţie) are ca rezultat
deplasare progresivă a trăsăturii
extensive de absorbţie a legăturii Si-
O către lungimi de undă mai mari în
spectrul de emisie termală. Poziţia
canalelor TIMS sugerează faptul că
studiile în domeniul termal pot fi un
mijloc foarte putenic de cartare
geologică în terenuri cristaline.
Spectrele sunt decalate pe verticală
pentru a le putea fi obsevată mai
bine forma (Vickers şi Lyon, 1967)

Lucrările experimentale pe un număr de zone test au pus în evidenţă


rezultate interesante, unele dintre ele sunt prezentate în fig. 18 şi 19. Se pare că
există două roluri majore ale acestei abordări. Primul este legată de rocile
magmatice care bineînţeles conţin diverse minerale silicatice. Figura 17 prezintă
deplasarea progresivă a trăsăturii extensiei legăturii Si-O în spectrele rocilor către
lungimi de undă mai mari pe măsură ce conţinutul general în silice descreşte.
Figura 22 prezintă cât de puternică este această abordare. Dacă rocile ultrabazice
sunt prezente în zonă sunt posibile şi rezultate mai bune. Cealaltă abordare se
concentrează pe diferenţele în spectrele cuarţului, mineralelor argiloase şi
carbonaţilor şi efectele lor asupra signaturilor rocilor sedimentare. Figura 22 oferă
un exemplu de discriminare a rocilor sedimentare prin utilizarea acestei metode.

34
Fig. 18 (a)este o imagine fals-color a benzilor TMS 5,3,1, afişate ca R,G,B după o ajustare a contrastului
componenţilor principali şi rerotaţia în spaţiul datelor originare. (b) este o imagine compozită de culori
mediate a reflectanţelor 1.6-2.2µ m (roşu), 1.6-0.48µ m (verde) şi 0.6-1.1µ m (albastru) unui scaner
mltispectral aeropurtat. Imaginea TIMS este mult mai bună decât imaginea mediată în distingerea tufurilor,
bazaltelor, carbonaţilor şi siltitelor, plus exemple de iviri îmbogăţite în minerale argiloase. Imaginea mediată
este mai utilă în separarea depozitelor aluviale. Aria ce conţine roci ce au suferit două tipuri de alterare în
timpul activităţii hidrotermale şi mineralizaţiei într-o zonă circulară ce apare în ambele imagini în nuanţe de
roşu. În imaginea mediată părţile bogate în argile ale zonei de alterare are un raport 1.6/2.2 ridicat şi apare
în roşu strălucitor. Cele cu un conţinut ridicat de fier şi un raport 1.6/0.48 ridicat apar în verde. Rocile
silicifiate şi-au pierdut conţinutul în argilă şi apar în roşu închis, maro şi albastru. Petecele galbene reflectă
zone bogate atât în fier cât şi în minerale argiloase. Imaginea TIMS exprimă aceste variaţii în mod oarecum
diferit, iar culorile sunt afectate în special de conţinutul în silice – cuarţ sau opal. Rocile silicifiate sunt de
culoare portocaliu aprins şi rocile opalizate bogate în argilă sunt magenta. Ambele tipuri de imagini se
completează reciproc în cercetarea acestor tipuri de depozite minerale. (Anne B. Kahle, Jet Propulsion
Laboratory Pasadena- Drury S., 2001)

Fig. 19 Această imagine TIMS a fost realizată în acelaşi mod ca cea anterioară. Ea este o parte din bazinul
sedimentar mezozoic Wind River, Wyoming, SUA. Datorită trăsăturilor spectrale din infraroşu mediu,
sedimentele bogate în silice apar în nuanţe de la roşu la roşu-oranj, iar carbonaţii în verde şi verde-albăstrui.
Carbonaţii conţin petece sporadice şi strate discontinue de gresii roşii. Rocile arenitice în culori strălucitoare
din partea stângă îşi datoresc variaţiile de culoare (roz, verde, galben) proporţiilor variabile de carbonaţi şi
silice din cimentul lor. (Anne B. Kahle, Jet Propulsion Laboratory Pasadena- Drury S., 2001)

35
3.3. Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu vegetaţia
Funcţie de climat şi de solurile care pot proveni direct din rocile subiacente
(bedrock) sau au fost transportate, vegetaţia poate prezenta variaţii legate de
geologie. Plantele utilizează energia solară pentru a converti apa şi dioxidul de
carbon în carbohidraţi şi oxigen în procesul de fotosinteză. Modul în care fac acest
lucru are o mare influenţă în interacţiunea lor cu radiaţia. Fiind organisme vii
metabolismul lor este puternic dependent de sistemele vasculare pe bază de apă
şi de structurile celulare. Abundenţa apei în structura lor de aceea controlează şi
această interacţiune cu radiaţia.
Catalizatorul pentru fotosinteză este pigmentul clorofilă, o proteină complexă
ce conţine fier. Clorofila absoarbe radiaţia solară pentru a creşte nivelele
energetice ale electronilor şi astfel de a duce la pomparea de protoni de-a lungul
membranelor celulare, baza metabolismului lor. Acest lucru se realizează prin
absorbţia benzilor din apropiere de 0,45µ m şi 0,68µ m - în părţile albastră şi roşie
a spectrului vizibil (fig. 20).

Fig. 20 Curba tipică a reflectanţei spectrale a unei frunze ce arată efectul


puternic al absorbţiei date de clorofilă în partea vizibilă a spectrului, eficienţa reflexiei
în infraroşu apropiat datorată celulelor frunzei şi trăsăturile de absorbţie distincte ale
apei conţinute în structura sa. Pentru comparaţie este desenat un spectru tipic
pentru apă şi sol.

Acesta este motivul pentru care mare parte din frunzele sănătoase apar
verzi. În afară de trăsăturile sale de absorbţie, clorofila poate fi făcută să emită

36
lumină, prin fenomenul de fluorescenţă, în două benzi înguste de lângă 0,69µ m şi
0,74µ m dacă este iluminată cu un fascicul puternic de lumină laser. Aceasta este
baza unor tehnici speciale laser de teledetecţie utilizate pentru determinarea
conţinutului de clorofilă al frunzelor sau planctonului. Clorofila, totuşi, este instabilă
peste 70°C. Pentru a o proteja de variaţiile termice plantele au dezvoltat mijloace
de a echilibra energia prin reflexia puternică a radiaţiei infraroşu apropiate, parţial
prin învelişul lucios al frunzelor, dar în special de către celulele interne. Structura
celulelor plantei este astfel constituită încât până la 50% din radiaţia incidentă din
domeniul infraroşu apropiat este reflectată intern pentru a reieşi la suprafaţă. Ceea
ce rămâne este transmisă direct prin frunze. Apa din celule absoarbe o parte din
energie în zonele sale caracteristice din jurul a 1,4µ m şi 1,9µ m (fig. 20),
absorbanţa depinzând de proporţia de apă. Peste 2µ m frunzele absorb radiaţia
infraroşu apropiat.
Diferitele structuri celulare, proporţia de clorofilă şi alţi pigmenţi, conţinutul de
apă şi morfologia suprafeţei diferitelor plante au un efect marker asupra
proprietăţilor lor spectrale în spectrul vizibil şi infraroşu apropiat (VNIR).
Reflectanţa spectrală a vegentaţiei creşte foarte abrupt pe măsură ce lungimea de
undă creşte peste ~0,7µ m şi 0,75µ m. Această schimbare abruptă în reflectanţa
spectrală este uneori cunoscută ca marginea roşie. Figura 21 ilustrează acest
efect pentru diferite tipuri de vegetaţie. Este clar că nu doar înălţimea platoului din
VNIR depinde de specia plantei, dar şi poziţia exactă a acestei margini roşii poate
varia funcţie de plantă. Aceşti doi factori pot şi ei fluctua în cazul în care plantele
sunt sub stress, ca rezultat al privării de apă sau nutrienţi, sau atunci când sunt
intoxicate (otrăvite) de un exces de elemente urmă toxice cum este cromul. Mai
mult, plantele sunt ansambluri de frunze, spaţii, rămurele şi uneori ramuri, cu
diferite forme şi mărimi ale frunzelor etc. Toate interacţiunile individuale în astfel
de structuri complexe pot interfera şi în continuare pot lărgi intervalul de răspuns.
Acest lucru facilitează discriminarea între specii şi între membrii sănătoşi sau
bolnavi ai aceleiaşi specii.

37
Fig. 21 Toate
atributele diferite ale
conţinutului în clorofilă,
ale formei frunzelor, a
ariei şi numărului,
împreună cu structura
generală a plantei
contribuie la proprietăţile
de reflectanţă spectrală
ale speciilor de plante. Cu
toate că toate cele patru
plante prezintă proprietăţi
similare în spectrul vizibil,
ele se diferenţiază net
prin reflectanţa în
infraroşu apropiat.

Deoarece plantele au cicluri de viaţă cu durată diferită, proprietăţile lor


spectrale nu sunt fixe. Pe măsură ce frunzele căzătoare se maturizează înainte de
a cădea, conţinutul lor în clorofilă scade îndepărtând absorbţia puternică în zona
roşie (fig. 22). În consecinţă acestea îşi schimbă culoarea de la verde, prin galben
la roşu. Pe măsură ce celulele se contractă şi se usucă ele devin mai puţin
eficiente în reflectarea VNIR. Când frunzele cad, progresiv mai puţină plantă
înterceptează radiaţie solară şi reflectanţa devine dominată de sol şi covorul de
frunze de dedesubt. Atunci când apar noi frunze reflectanţa în infraroşu apropiat
este bine dezvoltată, dublată de o reflectanţă de galben puternică. Pe măsură ce
creşte conţinutul de clorofilă se dezvoltă benzile de absorbţie în albastru şi roşu,
până când reflectanţa vizibilă atinge un minim în sezonul de maximă dezvoltare.
Coniferele nu-şi leapădă frunzele şi totdeauna afişează conţinuturi mari de
clorofilă. Deoarece frunzele lor sunt mici, este interceptată mai puţină radiaţie
solară şi astfel reflectanţa întregii plante este scăzută comparativ cu cea a
copacilor cu frunze căzătoare.

38
Fig.22 Spectrele de la 1
la 5 arată stadiile
progresive de
schimbare a culorii
frunzelor de fag înainte
de căderea frunzelor
toamna, de la verde
închis (1) până la verde-
gălbui deschis (2), roşu-
oranj (3), brun (4) şi
frunze moarte uscate
(5).

Răspunsul vegetaţiei în regiunea infraroşu termal este complex. Mare parte


din energia absorbită la lungimi de undă mici este reemisă pentru a menţine
balanţa energetică. Temperatura radiantă a unei plante poate fi de până la 10 -
15°C peste temperatura aerului noaptea şi până la 5°C sub în timpul zilei. Plantele,
de asemenea, îşi controlează temperatura prin transpiraţie - exteriorizarea
umidităţii din pori pe frunze, şi de aici o pierdere de căldură latentă în vapori de
apă. Mulţi factori joacă un rol in determinarea ratei transpiraţiei: temperatura
actuală, umiditatea, alimentarea cu apă a rădăcinilor (care controlează
deschiderea şi închiderea porilor). Utilizarea radiaţiei infraroşu termal emise de
aceea poate oferi o cheie pentru multe din aceste procese.

3.4. Interacţiunea radiaţiei electromagnetice cu apa


Corpurile de apă au un răspuns diferit la radiaţie decât cea a legăturii apei
legate din moleculele minerale. Ele nu prezintă benzile discrete ale tranziţiilor de
vibraţie atât de caracteristice apei moleculare. În loc de acestea, curbele de
răspuns spectral arată trăsături largi (fig. 20). În intervalul vizibil interacţiunea
depinde de o varietate de factori. Doar considerând proprietăţile de reflectanţă,
cantitatea de lumină vizibilă reflectată de o suprafaţă de apă depinde de unghiul
de iluminare şi de prezenţa şi natura valurilor; apa netedă poate prezenta

39
"scânteieri" pe când apa cu valuri o face mai rar. În general mai puţin de 5% din
radiaţia vizibilă incidentă este reflectată de apă.
Apa are o mare transmitanţă pentru lungimile de undă vizibile, dar ea creşte
pe măsură ce scade lungimea de undă. Ca rezultat, doar lumina albastră
penetrează peste o anumită adâncime, lungimile de undă mai mari fiind absorbite
la nivele mai scăzute (adâncimi mai mici). De aceea în apa clară este posibil să
estimăm adâncimea din intensitatea radiaţiei vizibile reflectate de fund, în special
cea a luminii albastre (fig23). pentru adâncimi mai mari de 40m totuşi, toată
radiaţia vizibilă este absorbită şi corpurile de apă apar întunecate.

Fig. 23 Apa Mării Roşii din zona Mersa Fatma (Eritrea) pemite penetrarea luminii verzi
până la adâncimi de 20-30 m. In imaginea (a), o imagine Landsat TM fals-color, nuanţele de
albastru ale apelor din apropierea ţărmului sunt rezultatul reflexiei recifilor de coral şi a
nisipului din apa puţin adâncă. Imaginea (b) prezintă benzi colorate asociate unor intervale
înguste ale reflectanţei în albastru pentru a realiza o reprezentare a variaţiilor de batimetrie.
Tonurile de verde se află deasupra nivelului mării, roşu este zona apelor celor mai puţin
adâncii, iar în continuare trecerea către albastru închis şi magenta este dată de tranziţia
către ape din ce în ce mai adânci.

Există de asemenea o anumită cantitate de dispersie a luminii în apă care


este responsabilă de culoarea albastră a apei clare când este prea adâncă pentru
a i se vedea fundul. Există doi factori care contribuie la acest efect: dispersia
Rayleigh asigură dispersia mai aceentuată a lungimilor de undă mai mici faţă de
cele mai mari, şi descreşterea în transmitanţa luminii cu creşterea lungimilor de
undă ceea ce face ca lumina albastră dispersată să nu poată fi absorbită înainte
de a scăpa la suprafaţă.
Sedimentele în suspensie, planctonul şi vopselele naturale cum sunt
taninurile din turbării, toate cresc reflectanţa luminii vizibile de către apă. De aceea
este posibil să estimăm cantitatea de material în suspensie din apă din datele de
teledetecţie.

40
În regiunea infraroşu apropiat apa se comportă ca un corp negru perfect şi
absoarbe teoretic toată energia incidentă. Este singurul material din natură cu
această proprietate şi astfel corpurile de apă pot fi decelate uşor de alte trăsături
de suprafaţă în această parte a spectrului de radiaţii, chiar dacă au o adâncime
mică sau conţin mult material în suspensie. Fiind aproximativ un bun corp negru,
apa este aproape un emiţător perfect de radiaţie infraroşie, ca şi un bun absorbant
(fig. 24). Aceasta înseamnă că măsurătorile radiaţiei infraroşii emise în regiunea
8µ m - 14 µ m pot fi utilizate pentru calcularea foarte precisă a temperaturii la
suprafaţa corpurilor de apă.
O combinaţie a proprietăţilor apei în mare şi a celor ale apei moleculare
controlează interacţiunea energiei radiate cu apa din spaţiile poroase ale rocilor şi
solurilor. Apa din pori creşte absorbanţa rocii şi solului şi astfel scade reflectanţa.
Solurile şi rocile umede de aceea apar mai întunecate decât în stare uscată. În
regiunea infraroşie solurile şi rocile umede afişează în mod mut scăderi ale
reflectanţei produse de tranziţiile vibraţionale ce sunt distincte pentru mineralele cu
conţinut de apă moleculară şi pentru vegetaţie (fig. 9 şi fig. 20). În regiunea
infraroşu termal răspunsul solurilor şi rocilor umede este complicată de diverşi
factori de mediu cum ar fi umiditatea şi răcirea dată de vânt, în mod analog cu
efectul transpiraţiei la plante.

Fig. 24 Măsurători
experimentale ale emisiei
spectrale radiante a apei relevă
faptul că aceasta se manifestă
ca un corp negru aproape
perfect. Acest lucru înseamnă
că măsurătorile energiei emise
în regiunea infraroşu mediu de
către apă ar trebuisă dea
temperatura reală a suprafeţei.
În practică, totuşi, există
complicaţii datorate efectelor
de răcire sau încălzire a aerului
din filmul de la suprafaţă, astfel
că nu este posibilă măsurarea
decât a unei temperaturi
relative.

41
Zăpada proaspătă este una dintre suprafeţele naturale reflective la lungimi
de undă vizibile, dar în regiunea infraroşu apropiat reflectanţa sa scade cu
prezenţa unor trăsături de vibraţie largi ale H2O (fig. 25b). Pe măsură ce zăpada
îmbătrâneşte, ea recristalizează, formând cristale largi, şi efectul acestora este
reducerea reflectanţei, în special în regiunea infraroşie. Gheaţa (fig. 25a) are un
răspuns similar, cu excepţia faptului că reflectanţa sa în vizibil este sub 70%, dar
dacă conţine impurităţi (ca în mulţi gheţari) reflectanţa poate fi sub 20%.
Gheaţa naturală de obicei are ceva zăpadă pe suprafaţa sa şi/sau
suprafaţa este rugoasă şi interiorul său conţine limite între granule şi bule de aer.
Prezenţa acestor centrii de dispersie duce la o puternică dispersie difuză, în
special în VNIR. Pe măsură ce creşte lungimea de undă peste scara acestor
centrii, dispersia de volum predominantă este înlocuită de dispersia de suprafaţă,
comportamentul spectral se schimbă de la puternic difuz în VNIR/SWIR la puternic
răsfrângător în infraroşu termal.

(b)
(a)

Fig. 25 Curbe spectrale pentru (a) gheaţă; (b) zăpadă

Zăpada proaspătă, fină şi frostul ar trebui să fie lambertiene la toate


lungimile de undă, aşa cum gheaţa curată şi netedă ar trebui să fie răsfrângătoare
la toate lungimile de undă. Zăpada veche, sfărâmată ar trebui să fie predominant
Lambertiană în VNIR/SWIR şi predominant răsfrângătoare în infraroşu termal.
Schimbări cum ar fi cele din răspunsul spectral al zăpezii şi gheţii pot fi uşor
de observat de către teledetecţie şi sunt utile în studii hidrologice ca şi în
glaciologie. În particular, gheaţa foarte veche şi curată este în general albastră la
culoare.

42
BIBLIOGRAFIE

1. Adams J.B. (1965) – Imaging spectroscopy: Interpretations based on spectral


mixture analysis, Ch.7 in Remote Geochemical Analysis: Elemental and
Mineralogical Composition, C. Pieters and P. Englert ed., Cambridge UP,

2. Colwel R.N. ed. (1960) - Manual of Photogrammetric Interpretation. American


Society of Photogrammetry. Falls Church, Virginia

3. Colwell R.N. ed. (1983) - Manual of Remote Sensing (2 vol), 2nd ed. American
Society of Photogrammetry. Falls Church, Virginia

4. Drury S. (2001) - Image Interpretation in Geology. Allen & Unwin, Boston,


243p.

5. Goetz A.F.H., Rock B.N. & Rowan L.C. (1983) - Remote Sensing for
exploration: an overview. Economic Geology 78, 573-590.

6. Goetz A.F.H. & Rowan L.C. (1981) - Geological Remote Sensing. Science
221, 781-791.

7. Grun-Grzhimailo et al. (1962) - Absorption spectra of iron-colored beryls at


temperatures from 290 to 1.7oK. Opt. Spectroseofy Engl Transl 13,72.

8. Gupta R.P. (1991) - Remote Sensing Geology. Springer-Verlag, Berlin.

9. Hunt G.R. (1977) - Spectral signatures of particulate minerals in the visible


and near-infrared. geophysics 42, 501-513

10. Hunt G.R. (1979) - Near-infrared (1.3 - 2.4 micrometers) spectra of alteration
minerals: potential use in remote sensing. Geophysics 44, 1974 - 1986

11. Hunt G.R. (1980) Electromagnetic radiation: the communication link in remote
sensing. In: Remote Sensing in Geology (eds. B.S. Siegal & A.R.
Gillespie), pp 91-115, Wiley, New York.

12. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1970) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: I silicate minerals. Modern Geology, 1, 283 - 300

13. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1970) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: III oxides and hydroxides. Modern Geology, 2, 195 -
205

14. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1971) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: II carbonates. Modern Geology, 2, 23 - 30.

15. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1971) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: IV. Sulphides and Sulphates., Modern Geology, v.3,
pp. 1-14

43
16. Hunt G.R. & Salisbury J.W., Lenhoff C.J. (1972) - Visible and near-infrared
spectra of minerals and rocks: V. Halides, Phosphates, Arsenates,
Vanadates and Borates., Modern Geology, v.3, pp 121-132

17. Hunt G.R. & Salisbury J.W., Lenhoff C.J. (1972) - Visible and near-infrared
spectra of minerals and rocks: VI. Additional Silicates., Modern Geology,
v.4, pp. 85-106

18. Hunt G.R. & Salisbury J.W., Lenhoff C.J. (1973) - Visible and near-infrared
spectra of minerals and rocks: VII. Acidic Igneous Rocks., Modern
Geology, v.4, pp. 217-224

19. Hunt G.R. & Salisbury J.W., Lenhoff C.J. (1974) - Visible and near-infrared
spectra of minerals and rocks: VIII. Intermediate Igneous Rocks., Modern
Geology, v.4, pp. 237-244

20. Hunt G.R. & Salisbury J.W., Lenhoff C.J. (1974) - Visible and near-infrared
spectra of minerals and rocks: IX. Basic and Ultrabasic Igneous Rocks.,
Modern Geology, v.5, pp. 15-22

21. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1975) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: X. Stony Meteorites., Modern Geology, vol. 5 pp. 115-
128

22. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1976) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: XI. Sedimentary Rocks., Modern Geology, vol. 5 pp.
211-217

23. Hunt G.R. & Salisbury J.W. (1976) - Visible and near-infrared spectra of
minerals and rocks: XII. Metamorphic Rocks., Modern Geology, vol. 5 pp.
219-228

24. Kahle şi Rowan (1980) - Evaluation of multispectral middle infrared aircraft


images for lithologic mapping in the East Tintic Mountains, Utah, Jet
Propul. Lab., Pasadena, Calif., United States U. S. Geol. Survey, United
States Geology; May 1980; v. 8; no. 5; p. 234-239

25. Lyon R.P.J (1962) – Minerals in the infrared – a critical bibliography., Pato
Alto, Cal., Pub. Of Stanford Res. Inst.

26. McClure (1959) – Optical spectra of transition metal ions in corundum. J


Chem Phys 36:2757–2779.

27. Milton N.M. (1983) - Use of reflectance spectra of native plant species for
interpreting multispectral scanner data in the East Mintic Mountains, Utah.
Economic Geology, 78, 761 - 769.

28. Milton N.M., Ager C.M., Collins W. & Chang S.H. (1989) - Arsenic- and
selenium- induced changes in spectral reflectance and morphology of
soybean plants. Remote Sensing of Environment, 30, 263 - 269.

29. Poole şi Itzel (1963) – Optical reflection spectra of chromia–alumina. J Chem


Phys 39(12):3445

44
30. Salisbury J.W., Walter L.S., Vergo N. (1987) – Midinfrared (2.1-2.5µ m)
Spectra of Minerals, Open-File Report, 87-263, U.S. Geological Survey,
Reston, Virginia

31. Salisbury J.W., Walter L.S., D’Aria D. (1988) - Midinfrared (2.5-13.5µ m)


Spectra of Igneous Rocks, Open-File Report, 88-686, U.S. Geological
Survey, Reston, Virginia

32. Tandon şi Gupta (1970) – Scatterograms Behavior For AVHRR Vegetation


Indices Images Over Crop Growth Cycle. International Journal of Remote
Sensing, Vol. 14, No. 1, Pp. 75-93.

33. Vâjdea V., Popescu I., Niţicã C., Vîjdea Anca-Marina, Gancz Vl., Ghiran M.,
Rãdulescu D. (1991) - Using remote sensing, geologic and geophysical
data for predicting areas favourable for accumulations of hydrothermal
mineralisations in the Neogene volcanic area of Gurghiu-Harghita
mountains, Romania., Draft Report of the UN/DSE seminar on Receiving

34. Vîjdea Anca-Marina, Vâjdea V., Ghiran M. ( 1991) - Determining the spectral
signatures of igneous rocks from the Neogene volcanic area of East
Carpathians Mts. Al XVI-lea Simpozion de Fizica Pãmântului şi Geofizicã
Aplicatã, decembrie 1991, Bucureşti.

35. Vickers şi Lyon (1967) - Infrared sensing from spacecraft - A geological


interpretation (IR spectral techniques for satellite geodetic surveying,
discussing spectral matching techniques for discriminating between
different types of rocks). THERMOPHYSICS OF SPACECRAFT AND
PLANETARY BODIES- RADIATION PROPERTIES OF SOLIDS AND THE
ELECTROMAGNETIC RADIATION ENVIRONMENT IN SPACE. EDITED
BY G. B. HELLER ; United States;

36. Wood şi Nassau (1968) – The characterization of beryl and emerald by visible
and infrared absorption spectroscopy. Am. Mineral. 53, 777–800

37. ***** (1996) – ERDAS Imagine Field Guide, 3rd ed. ERDAS Inc. Atlanta, GA

38. ***** NASA (1976) - Landsat Data Users handbook. GSFC Document 76SDS-
4258, NASA Goddard Space Flight Center.

39. ***** (2002) – ASTER User Handbook, Advanced Spaceborne Thermal


Emission and Reflection Radiometer. JPL, California Institute of
Technology, Pasadena, 93p.

45