„„„„„IPLT ”Mircea Eliade”

2021

Referat

“Fizica nucleară. Radioactivitatea și reacțiile nucleare.

Utilizări și efecte”

Elevi: Iarovoi Alexandru, Druța Nicolae

Profesor: Leonid Caireac
Clasa: XII ”R”
 Cuprins:

1. Radioactivitatea și radiațiile radioactive;

2. Dezintegrarea radioactivă și legile dezintegră rii;
3. Reacțiile nucleare. Fuziunea și fisiunea nucleară ;
4. Reactoarele nucleare;
5. Efectul biologic al radiațiilor;
 Fenomenul de radioactivitate și radiație

Radioactivitatea este un fenomen fizic prin care nucleul unui atom

instabil, numit și radioizotop, se transformă spontan (se dezintegrează),
degajâ nd energie sub formă de radiații diverse (alfa, beta sau gama), într-un
atom mai stabil. Prin dezintegrare atomul pierde și o parte din masă .
Studii în acest domeniu au fost realizate mai întâ i la sfâ rșitul sec. XIX, de
Henri Bequerel și de soții Pièrre și Marie Curie, care au folosit pentru prima dată
termenul de radioactivitate. Primul a stabilit existența acestui fenomen în urma
examină rilor duse asupra să rurilor de uraniu și a radiației invisibile care
impresiona plă cile fotografice, iar cei din urmă au reușit să separe din aceste
să ruri alte elemente radioactive precum toriu (Th), poloniu (Po) și radiu (Ra).
Toți trei savanți au primit Premiul Nobel.

Principiul radioactivității. În interiorul nucleului acționează două

tipuri de forțe: forța de respingere dintre protoni (de natură electrică ) și forța de
atracție dintre nucleoni (de natură nucleară ). Câ nd cele două forțe sunt în
echilibru izotopul este stabil. Pentru nucleele care conțin neutroni în exces cele
două forțe nu mai sunt în echilibru, iar izotopul este instabil și se dezintegrează
spontan prin emisie de radiații.

Radioactivitatea poate fi atâ t naturală , caracteristică radioelementelor

ce se gă sesc în natură , câ t și artificială , propriu elementelor chimice obținute pe
cale artificială , în laborator.

Radiațiile reprezintă un fenomen fizic de emitere și propagare de unde

sau de corpusculi, implicâ nd și un transport de energie, iar activitatea
radioactivă reprezintă numă rul de particule (alfa, beta sau gamma) emise de o
sursă radioactivă în timp de o secundă . În dependență de particulele emise
deosebim patru tipuri de radiații:

1. radiația alfa (α): sunt emiși nuclei de atomi de heliu;

2. radiația gama ( γ ): reprezintă fotoni de energii înalte;
3. rediația beta minus ( β – ): constă din electroni negativi cu numă rul
de masă nul;
4. radiaţia beta plus ( β + ): constituită din pozitroni;
 Dezintegrarea radioactivă. Tipurile și legile sale

Dezintegrarea radioactivă este fenomenul spontan prin care nucleul

unui izotop radioactiv instabil emite radiații nucleare. În funcție de radiația
emisă putem avea dezintegrare alfa, beta sau gama. Transformarea unui element
radioactiv în alt element prin dezintegrare se mai numește și transmutație
nucleară naturală.
Pentru dezintegrările nucleare sînt valabile următoarele legi de
conservare:
• Legea conservării numărului de sarcină: Numă rul de sarcină al nucleului
inițial este egal cu suma algebrică a numă rului de sarcină al nucleului obținut şi
al particulei emise;
• Legea conservării numărului de nucleoni: Numă rul de nucleoni al nucleului
inițial este egal cu suma numă rului de nucleoni al nucleului obținut şi al
particulei emise;
Procesul nu depinde de temperatură , presiune sau de combinația chimică
în care apare atomul al că rui nucleu suferă dezintegrarea. Pe de altă parte,
dezintegrarea este un fenomen aleator: nu se poate determina câ nd se va
dezintegra un anumit nucleu atomic, deși pentru o populație mare de nuclee de
un anumit tip se poate estima câ te nuclee vor suferi dezintegrarea într-un
anumit interval de timp.

 No - cantitatea inițială de substanță ;

 t – timpul;
 T – perioada de înjumă tă țire (reprezintă timpul după care dintr-o cantitate
dată de substanță radioactivă ră mâ ne jumă tate din cantitatea inițială );
 λ – constantă radioactivă, specifică fiecă rei substanțe;
** De remarcat că asta înseamnă că prin dezintegrare radioactivă o substanță
radioactivă nu dispare niciodată complet.
 Se numeşte activitatea A a sursei raportul dintre numă rul mediu ∆N de
dezintegră ri nucleare, produs într-un interval de timp ∆t, şi acest interval.
Unitatea SI de activitate este s ^(-1) denumită bequerel (Bq). În practică se
foloseşte multiplul bequerelui, numit curie (Ci). Activitatea surselor radioactive
se mă soară cu detectoare speciale, care funcţionează pe baza efectelor produse
de radiaţiile emise asupra mediului de propagare.

Dezintegrarea spontană este un fenomen de transformare a atomilor

grei prin procese radioactive. Nucleul atomic se va despica în două sau mai multe
fragmente, respectâ nd regula prin care două fragmente rezultate vor avea
totdeauna dimensiuni egale. Suma masei fragmentelor rezultate fiind egală cu
masa nucleului inițial.
In cazul dezintegrării de tip cluster în loc de emisiune de protoni sau
neutroni, are loc o emisiune de nuclei mari atomici.

Reacțiile nucleare. Fuziunea și fisiunea nucleară

Reacția nucleară este un proces studiat de fizica și  chimia nucleară care

constă din ciocnirea nucleilor atomici între ei, sau cu o particulă elementară
rezultâ nd astfel nuclee atomice noi cu proprietă ți diferite de nucleele atomice
inițiale. Se pot enumera reacțiile de fuziune sau fisiune nucleară. Prin această
reacție de dezintegrare și transformare atomică , vor fi eliberate particule
elementare, energie luminoasă , calorică și sub formă de radiații.

Prima reacţie nucleară a fost realizată de Rutherford în anul 1919 şi a

condus la descoperirea prototonului. În urma bombardă rii nucleelor de azot cu
particulele α, emise de o sursă radioactivă , s-a obţinut nuclee de oxigen cu masa
atomică 17 și protoni.
O altă reacţie importantă care a scos în evidenţă existenţa neutronului, se
produce la bombardarea nucleelor de beriliu cu particule α.
Reacția de nucleară declanșată prin ciocnirea unui nucleu de deuteriu cu
unul de litiu poate ară ta astfel:
 Reacţiile nucleare cele mai des întîlnite pot fi
reprezentate simbolic sub formă de ecuaţii:
a+X→Y+b
a – particula „proiectil”;
X – nucleul iniţial („ţintă ”);
b – particula emergentă ;
Y – nucleul final („produs”);

În calitate de particule a şi b pot figura protonul, neutronul, fotonul ş.a.

Legile de conseravare a sarcinei electrice şi a numărului de nucleoni
permit scrierea corectă a reacţiilor posibile şi oferă informaţii asupra
particulelor participante la reacţie.

Reacțiile de fuziune

- au loc atunci când două nuclee ușoare sunt unite pentru a crea unul mai
greu, cu emisia de particule suplimentare (de obicei protoni sau neutroni).
Un exemplu de fuziune nucleară este contopirea nucleului de deuteriu cu
nucleul de tritiu.

Fuziunea nucleară are loc

numai în cazul în care nucleele ce se
contopesc se vor apropia la o distanţă
la care se manifestă forţele nucleare de
atracţie. Pentru aceasta, trebuie ca
nucleele respective să posede energii
cinetice de ordinul MeV
(megaelectronvolt), suficiente pentru a
învinge forţele de respingere
columbiene. În condiţii de laborator
astfel de energii se pot obţine încă lzind materialele ce fuzionează pînă la
temperaturi de milioane de grade Kelvin – temperaturi la care orice substanţă se
află în stare de plasmă . Din acest motiv, reacţiile de fuziune se numesc şi reacţii
termonucleare.
În natură , condiţiile necesare pentru realizarea fuziunii nucleare sînt
îndeplinite pe stele fierbinţi. Analiza spectrală a luminii solare arată că acest
astru este alcă tuit preponderent din hidrogen (70 %) şi heliu (29 %), elemente
chimice susceptibile de fuzionare. Se crede că încă lzirea stelelor pînă la
temperaturi necesare declanşă rii reacţiilor termonucleare are loc la
comprimarea acestora sub acţiunea forţelor de gravitaţie şi transformarea
energiei gravitaţionale în energie termică (internă ).

Reacțiile de fisiune

-au loc atunci când un nucleu foarte greu, după absorbția suplimentară de
particule ușoare (de obicei neutroni), se rupe în două sau uneori trei bucăți.
Aceasta este o reacție nucleară indusă. 
Fisiunea spontană , care apare fă ră ajutorul vreunui neutron, nu este
considerată de obicei reacție nucleară . Cel puțin, aceasta nu este o reacție
nucleară indusă.
Toți izotopii fisionabili și fisili suferă și un numă r mic de fisiuni
spontane care eliberează un numă r mic de neutroni liberi (rapizi) în interiorul
eșantionului de combustibil nuclear. Neutronii emiși rapid din combustibil devin
neutroni liberi, cu un timp de înjumă tă țire de aproape 15 minute înainte să se
dezintegreze în protoni și radiații beta. În mod normal, neutronii se ciocnesc cu
și sunt absorbiți de că tre alte nuclee din vecină tate înainte ca dezintegrarea lor
să se realizeze. Totuși, unii neutroni vor lovi nuclee combustibile și vor induce
urmă toarele fisiuni, eliberâ ndu-se astfel mai mulți neutroni. Dacă se dispune de o
cantitate (concentrare) suficientă de combustibil nuclear, sau dacă numă rul de
neutronii eliberați este suficient de mare, atunci neutronii proaspă t emiși sunt
mai mulți decâ t neutronii pierduți din material și poate să aibă loc întreținerea
unei reacții nucleare în lanț.
Masa minimă de material fisionabil de la care reacţia în lanţ se
autoîntreţine senumeşte masă critică.
 Reactoarele nucleare

Reactorii de fisiune în regim critic reprezintă cel mai comun tip de

reactor nuclear. Într-un astfel de reactor, neutronii produși de fisionarea
atomilor combustibilului sunt folosiți pentru a induce, în continuare, alte fisiuni
și pentru a menține controlul cantită ții de energie eliberată . Reactorii în care se
produc evenimente de fisiune, dar nu autoîntreținută , se numesc reactori de
fisiune subcritici. Pentru declanșarea fisiunii în acest tip de reactori se folosesc
fie dezintegră rile radioactive, fie acceleratoare de particule.

Un reactor poate fi reprezentat schematic în felul următor și constă din

următoarele elemente:

1. Combustibilul nuclear (cel mai des utilizat este uraniul);

- combustibilul  și structura mecanică în care acesta este așezat
formează zona activă a reactorului;

2. Moderatorul de neutroni (necesar pentru încetinirea neutronilor

rezultați din fisiune pentru a le crește eficiența de producere a unor noi
reacții de fisiune);
 - ca moderatori se utilizează apa obișnuită , apa grea sau grafitul;

3. Agentul de răcire (necesar pentru a menține temperatura

combustibilului în limite tehnic acceptabile);
- că ldura preluată și transferată de agentul de ră cire poate
alimenta o turbină pentru a genera electricitate;

4. Barele de control (sunt introduse în reactor pentru a reduce numă rul

de neutroni și a opri reacția de fisiune câ nd este necesar, sau pentru a
regla nivelul și distribuția spațială a puterii din reactor);

5. Reflectorul (stratul de material ce înconjoară zona activă şi are

proprietatea de a reflecta neutronii incidenţi întorcîndu-i în zona activă ,
intensificînd astfel procesul de fisiune);
- este confecționat din același material ca și moderatorul;

6. Alte componente;

Efectul biologic al radiațiilor

Omul tră ieşte pe Pă mâ nt supus continuu acţiunii unor multiplii agenţi

ambientali, printre care se numă ră şi radiaţiile ionizante. Majoritatea radiaţiilor
sunt de origine naturală la care omul a adă ugat în ultima sută de ani şi pe cele
artificiale datorate propriei activită ţi.

Unitatea SI de doză absorbită este gray, simbol Gy, care corespunde

energiei de un joule pe un kilogram de substanţă : Gy = J /kg.
Se foloseşte şi unitatea veche rad (rö ntgen absorbed dose).
1 rad = 0,01 Gy = 10^(– 2) J/kg.
 sau sievertul (1mSv = 1mGy) milisivert

Câ nd radiațiile direct ionizante sunt absorbite într-un material biologic,

efectele asupra celulelor pot să apară prin două mecanisme de acțiune:

- acțiune directă – radiația interacționează direct cu una din

componentele critice ale celulei ducâ nd la microleziunile directe
ale structurii celulei;
- acțiune indirectă – se datorează inducerii unor radicali liberi şi
ioni cu reactivitate chimică mare apă ruţi în interacţiunea
radiaţiilor cu apa din organism;
- acțiune la distanță – duce la apariția efectelor asupra celulelor
neiradiate.

Principala ţintă a radiaţiilor ionizante este ADN-ul. Ca rezultat al afectă rii

ADN-ului celular apar moartea celulei, mutageneza şi transformarea malignă .

La doze mici de radiaţii, specific fondului natural de radiaţii omul

reacţionează în limite fiziologice normale sau apare uneori chiar o stimulare
temporară a metabolismului. Dozele mari peste fondul natural duc la dereglă ri
metabolice urmate de distrugeri celulare, iar în final moartea celulei, a
ţesuturilor şi chiar a organismului în întregime. Se consideră că radiaţiile
ionizante sunt agenţi genotoxici clasici.

Alte clasificări

1. din perspectiva timpului:

- imediate (acute) – apar la scurt timp după expunere

- tardive (cronice) – apar la intervale de ordinul lunilor, anilor după

expunere;
2. în funcţie de persoana afectată:

- somatice – apar la indivizii expuși la radiații;

- genetice – apar la descendenţi indivizilor expuși;