Cuprins

1. INTERFERENŢA LUMINII ....................................................................................... 2

2. DISPOZITIVUL YOUNG........................................................................................... 7
3. INTERFERENŢA ÎN FILME SUBŢIRI. ................................................................. 10
4. INELELE LUI NEWTON ......................................................................................... 13
5. INTERFEROMETRUL MICHELSON .................................................................... 15
6. ALTE DISPOZITIVE INTERFERENŢIALE ......................................................... 17
6.1. Oglinzile lui Fresnel .......................................................................................... 17
6.2. Biprisma Fresnel ................................................................................................ 18
6.3. Interferometrul Jamin ........................................................................................ 19
6.4. Oglinda Lloyd .................................................................................................... 20
6.5. Interferometrul Fabry-Pérot .............................................................................. 21
7. DIFRACŢIA LUMINII ............................................................................................. 23
7.1. Principiul Huygens-Fresnel .............................................................................. 24
7.2. Metoda zonelor Fresnel ..................................................................................... 26
7.3. Difracţia Fresnel ................................................................................................ 30
7.3.1. Difracţia pe o apertură circulară .............................................................. 30
7.3.2. Difracţia pe un disc circular mic.............................................................. 31
7.4. Difracţia Fraunhofer .......................................................................................... 33
7.4.1. Difracţia pe o fantă îngustă ...................................................................... 34
7.4.2. Reţeaua de difracţie .................................................................................. 37
7.4.3. Rezoluţia lentilei şi a ochiului uman ....................................................... 42
8. POLARIZAREA LUMINII ....................................................................................... 47 Aripile unui fluture Morpheo Menelaus sunt alcătuite din
8.1. Polarizarea prin absorbţie selectivă .................................................................. 49 două straturi transparente de keratină cu indicele de
8.2. Polarizarea prin reflexie şi refracţie ................................................................. 51 refracţie 1,56. Culoarea albastră a aripilor se datorează
interferenţei luminii în cele ouă straturi subţiri.
8.3. Polarizarea prin dublă refracţie. Birefringenţa ................................................ 53
[https://ro.pinterest.com/pin/312648399107698398/?lp=true]
8.4. Anizotropia artificială ....................................................................................... 55
9. INTERACŢIUNEA LUMINII CU ATMOSFERA ................................................. 58
10. ECRANE CU CRISTALE LICHIDE ..................................................................... 61
11. HOLOGRAFIA ........................................................................................................ 66
11.1. Metode holografice ......................................................................................... 67
11.2. Dezvoltări şi aplicaţii ale holografiei ............................................................. 72

Atunci când observăm suprafaţa unui DVD sau culorile baloanelor de săpun ne întrebăm
de unde apar reflexiile multicolore pe suprafaţa acestora. La fel se întâmplă atunci când observăm
aripile colorate ale unui fluture sau ale unor gândaci coloraţi. Aceste observaţii le vom putea explica
utilizând conceptul ondulatoriu al luminii.

Pe parcursul discuţiei despre modul de formare a imaginii în instrumente optice am utilizat

conceptul de rază de lumină şi am analizat modul cum acestea sunt reflectate sau refractate pe
diferite suprafeţe. Însă, am explicat deja aceste fenomene pe baza caracterului ondulatoriu al
luminii, utilizând principiul lui Huygens. Astfel, considerând lumina ca fiind o undă, la
suprapunerea a două sau mai multe unde cu aceeaşi frecvenţă într-un punct, efectul obţinut va
depinde de faza undelor şi de amplitudinea acestora. Figura rezultată poate fi explicate pe baza
caracterului ondulatoriu al luminii şi constă dintr-o serie de linii colorate şi întunecate, paralele şi
echidistante, numite franje de interferenţă. Acest lucru este surprinzător deoarece atunci când
suprapunem fasciculele de lumină de la două lanterne într-un punct, se observă o pată de
 OPTICĂ ONDULATORIE

intensitate mai mare. Astfel, acest fenomen de interferenţă, care se obţine doar în anumite condiţii,
atunci când undele care se întâlnesc au anumite proprietăţi, iar undele le vom numi coerente.

Pe parcursul capitolului de Optică ondulatorie sau Optică Fizică, vom studia fenomenul
de interferenţă ce apare la suprapunerea undelor. Culoarea observată pe suprafaţa baloanelor de
săpun sau aripile unui fluture este rezultatul interferenţei dintre lumina reflectată de suprafaţa din
faţă şi de cea din spate a unui strat subţire de săpun sau keratină. Culorile observate pe suprafaţa
DVD-ul se datorează difracţiei luminii, fenomen pe care îl observăm şi atunci când lumina trece
printr-o apertură îngustă sau peste un obiect de dimensiunii foarte mici. Acest fenomen este
important în multe aplicaţii practice, ca de exemplu difracţia pe reţele cristaline, difracţia de raze X
sau în holografie.

În finalul capitolului vom studia fenomenul de polarizare a luminii, pe care îl utilizăm atunci
când sunt concepute dispozitivele de protecţie a ochilor prin intermediul ochelarilor de soare sau
de protecţie la lumina unui monitor. În esenţă, fenomenul de polarizare constă în selectarea unei
anumite direcţii de oscilaţie a componentei electrice a undei electromagnetice. O sursă obişnuită
de lumină emite un fascicul care este format dintr-un număr foarte mare de unde emise de atomii
sursei. Fiecare atom va emite o undă ce va avea o anumită orientare a intensitaţii câmpului electric,
corespunzătoare direcţiei vibraţiei atomului şi astfel unda va fi nepolarizată. Prin polarizarea luminii
se va selecta o direcţie preferenţială de oscilaţie a acestui vector.

În studiul undelor mecanice am enunţat principiul superpoziţiei undelor

mecanice şi am precizat că suprapunerea a două sau mai multe unde în acelaşi loc
din spaţiu reprezintă fenomenul de interferenţă. Tot atunci am văzut că
interferenţa poate fi constructivă sau destructivă. În cazul interferenţei
constructive, intensitatea undei rezultante creşte şi este mai mare decât a undelor
iniţiale, adică amplitudinea undei creşte şi ea. Interferenţa destructivă era însoţită
de scăderea intensităţii unei rezultante, amplitudinea acesteia fiind mai mică decât
a undelor individuale care se suprapun.

Interferenţa luminii este suprapunerea a două sau mai multe unde

luminoase în acelaşi loc din spaţiu. Aceste fenomen constă în suprapunerea undelor
electromagnetice individuale care sunt coerente. În continuare vom vedea la ce se
referă proprietatea de coerenţă a undelor electromagnetice. Astfel, dacă apropiem
două surse de lumină pentru a obţine fenomenul de interferenţă vom constata că
acest lucru nu se întâmplă deoarece, fiecare sursă va emite unde independente,
iar diferenţa de fază dintre aceste unde nu este constantă în timp. Undele
luminoase emise de un bec obişnuit au faze întâmplătoare, care variază rapid în
timp, modificarea fazei realizându-se în mai puţin de 1 ns. Prin urmare,
interferenţa se poate obţine doar pe durata acestui interval extrem de scurt de
timp. Deoarece ochiul nu poate urmării schimbările rapide ale fazei, nu observăm
fenomenul de interferenţă. Sursele de lumină care emit astfel de unde se numesc
surse necoerente.

Pentru a se obţine fenomenul de interferenţă a două sau mai multe unde

luminoase trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

OPTICĂ ONDULATORIE 2
 OPTICĂ ONDULATORIE

1. Sursele
trebuie să fie

a b

Figura 1. a. Franje de interferentă liniare. b. Franje de interferenţă

circulare. [https://sciencedemonstrations.fas.harvard.edu]

coerente, adică undele emise de acestea îşi păstrează faza constantă de timp unele
în raport cu celelalte;

2. Sursele trebuie să fie monocromatice, adică ele au aceeaşi lungime de undă.

Thomas Young, în anul 1801, a fost primul care a demonstrat producere

fenomenului de interferenţă a luminii. Rezultatul suprapunerii undelor în acelaşi
volum din spaţiu este o redistribuire a energiei undelor sub forma unor alternate
de maxime şi minime de intensitate, numite franje de interferenţă. În funcţie de
dispozitivul cu care acestea se obţin, franjele de interferenţă pot avea aspectul unor
linii sau a unor inele, alternative luminoase şi întunecate. În plus, în funcţie de
lungimea de undă a luminii sau de filtrul utilizat, franjele luminoase pot avea o
anumită culoare, figura .
𝑷 În figura sunt prezentate două unde care se
𝑺𝟏
suprapun pe un ecran. Astfel, în figura două
unde secundare generate de sursele 𝑆1 şi 𝑆2 care
𝑺𝟐 ajung pe ecran într-un punct P. Deoarece cele două
unde, deşi parcurg distanţe diferite, ajung în punctul
𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏
a respectiv în fază. Prin urmare, se produce
interferenţă constructivă şi în punctul P se produce
o franjă luminoasă. În figura cele două unde,
𝑷 care iniţial sunt în fază, parcurg distanţe diferite
𝑺𝟏 până ajung punctul P defazate, diferenţa de fază
dintre ele fiind egală cu jumătate din lungimea de
𝑺𝟐 undă. Consecinţa este aceea că în aceasta situaţie în
punctul respectiv se produce interferenţă
𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏
b distructivă, iar franja va fi întunecată.

Figura 2. a. Interferenţă Cea mai simplă metodă de obţinere a surselor

constructivă, pe ecran se
obţine o franjă luminoasă. b.
Interferenţă distructivă, pe
ecran se obţine o franjă
întunecată.
coerente este aceea de a utiliza un ecran prevăzut cu
cel puţin două fante înguste iluminat cu o sursă de
lumină monocromatică, ca în figura . Lumina emisă
de sursele secundare este coerentă deoarece prin

OPTICĂ ONDULATORIE 3
 OPTICĂ ONDULATORIE

Frontul undei Frontul undei

iniţiale iniţiale

Maxime de
interferenţă

Pe ecran nu
se formează
franje de
interferenţă

Minime de
interferenţă

a b 𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏
𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏

Figura 3. a. Undele emise de sursele secundare ajung pe ecranul din spatele ecranului cu
fante şi formează pe acesta franje de interferenţa luminoase şi întunecate. b. Undele
secundare nu se formează în spatele ecranului cu fante şi pe ecranul din spate nu se obţin
franje de interferenţă.

aceste fante trece lumină de la aceeaşi sursă, iar fantele nu fac altceva decât să
divizeze fasciculul. Astfel, orice modificare a luminii emise de sursa iniţială se va
regăsi şi în sursele secundare, în acelaşi timp, iar interferenţa poate fi observată
atunci când lumina emisă de sursele secundare se suprapune pe ecran. Conform
principiului lui Huygens, fiecare fantă devine sursă de unde secundare care se vor
propaga în spatele acestuia şi se vor suprapune pe ecranul unde se observă figura
de interferenţă, figura . Din figura se observă că, daca nu s-ar aplica principiul
lui Huygens, prin fiecare fantă s-ar propaga unde individuale separate care nu s-
ar suprapune pe ecran şi franjele de interferenţă nu s-ar observa. Trebuie precizat
că, în funcţie de dimensiunea fantelor luminate de fasciculul de lumină, se poate
obţine fenomenul de difracţie, fenomen despre care vom discuta mai târziu.

După cum am spus, pentru a obţine coerente, unda emisă de o sursă se

divizează în două surse coerente care, după ce parcurg distanţe diferite, se
suprapun pe un ecran unde se obţin franjele de interferenţă. Pentru ca diferenţa
de fază dintre cele două unde să rămână contantă trebuie ca acestea să îşi menţină
coerenţa în timp şi în spaţiu.

Coerenţa temporală a undelor se referă la faptul că radiația emisă la un

moment dat de o sursă de lumină poate interfera cu radiația emisă la un moment
ulterior de timp de aceeaşi sursă. Deoarece sursele obişnuite nu sunt
monocromatice, putem considera că aceasta emite pachete de undă independente
care se succed unul după altul. Durata medie a unui pachet de unde determină
gradul de monocromaticitate al undei şi se numeşte timp de coerenţă, 𝑡𝐶 . Deoarece
coerenţa se va menţine doar în limitele unui pachet de unde, timpul de coerenţa
nu va putea fi mai mare decât durata de emisie a pachetului de unde care este de

OPTICĂ ONDULATORIE 4
 OPTICĂ ONDULATORIE

~10−8 s. Timpul de coerenţă al unei unde monocromatice se exprimă prin relaţia:

2𝜋
𝑡𝐶 = ∆𝜔 (1)

unde ∆𝜔 reprezintă intervalul de frecvenţe care fac parte din pachetul de unde.
Dacă propagarea undei se realizează într-un mediu omogen, la propagarea undei
faza va rămâne constantă între două puncte ale mediului pe o durată egală cu
timpul de coerenţă. În acest interval de timp unda va parcurge distanţa:

𝑙𝐶 = 𝑣𝑡𝐶 (2)

numită distanţă de coerenţă. Prin urmare, la propagarea undei luminoase pe o

distanţă mai mare sau egală decât lungimea de coerenţă undele îşi pierd coerenţa.
Acest lucru însemnă că interferenţa se poate observa doar dacă diferenţa de drum
dintre unde este mai mică decât lungimea de coerenţă a sursei pe care o utilizăm.
În cazul surselor monocromatice lărgimea ∆𝜔 a spectrului de frecvenţe este mică,
adică timpul de coerenţa şi lungimea de coerenţă sunt mai mari.

Deoarece sursele reale de lumină nu sunt punctiforme, atomii diferiţi care se

găsesc în puncte diferite ale sursei vor emite unde al căror defazaj va fi mai mare
cu cât aceste puncte sunt mai depărtate. Astfel, putem defini coerenţa spaţială a
unei surse care se referă la faptul că puncte diferite ale sursei vor emite unde
coerente, la acelaşi moment de timp. Lungimea de coerenţa spaţială, 𝑙𝑠 , reprezintă
distanţa dintre două puncte diferite ale sursei situate într-un plan perpendicular
pe direcţia de propagare a undei între care defazajul va fi egal cu 𝜋. Desigur, acest
defazaj este cu atât mai mic cu cât sursa este mai puţin extinsă. Lungimea de
coerenţă spaţială se determină cu relaţia:

𝜆
𝑙𝑠 = 𝜑 (3)

unde 𝜆 reprezintă lungimea de undă a radiaţiei utilizate, iar 𝜑 reprezintă

dimensiunea unghiulară a sursei.

Pentru a înţelege mai bine proprietatea de coerenţă să considerăm două unde

monocromatice plane, emise de sursele punctiforme 𝑆1 şi 𝑆2 şi care se suprapun
într-un punct 𝑃, figura . Aceste unde sunt descrise de ecuaţiile:

𝐸1 = 𝐸01 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘1 𝑟1 ) şi 𝐸2 = 𝐸02 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝑘2 𝑟2 ) (4)

unde 𝐸01 şi 𝐸02 reprezintă amplitudinile celor două unde, iar 𝑘1 şi 𝑘2 reprezintă
numerele de undă. Amplitudinea undei rezultante în punctul 𝑃 va fi data de relaţia:

2
𝐸 2 = 𝐸01 2
+ 𝐸02 + 2𝐸01 𝐸02 cos(𝜑2 − 𝜑1 ) (5)

Intensitatea undei rezultante în punctul P este proporţională cu pătratul

amplitudinii intensităţii câmpului electric, astfel că din relaţia precedentă obţinem:

OPTICĂ ONDULATORIE 5
 OPTICĂ ONDULATORIE

𝐼 = 𝐼1 + 𝐼2 + 2√𝐼1 𝐼2 cos(𝜑2 − 𝜑1 ) (3)

𝑷
𝒓𝟏
Se observă că intensitatea luminii în punctul 𝑺𝟏
𝑃 depinde de diferenţa de fază dintre cele două unde.
Termenul 2√𝐼1 𝐼2 cos(𝜑2 − 𝜑1 ) poartă denumirea de 𝒓𝟐
𝑺𝟐
termen de interferenţa şi el defineşte proprietatea de
𝜆 𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏
coerenţa. Astfel, dacă 𝜑2 − 𝜑1 = 2𝑘 2 , atunci
𝐼 = 𝐼1 + 𝐼2 + 2√𝐼1 𝐼2 , iar în punctul 𝑃 se obţine un Figura 4. Două surse
maxim de interferenţă, iar dacă 𝜑2 − 𝜑1 = 2(𝑘 + 1) ,
𝜆 monocromatice plane care
2 parcurg drumuri optice
atunci 𝐼 = 𝐼1 + 𝐼2 , iar în punctul 𝑃 se obţine un minim diferite până se suprapun în
de interferenţă. punctul 𝑃 de pe ecran.

Ne reamintim că relaţia dintre viteza luminii în vid şi cea a luminii în mediul

𝑐
în care se propagă este: 𝑣 = 𝑛, unde 𝑛 reprezintă indicele de refracţie al mediului.
Produsul dintre indicele de refracţie al mediului, 𝑛, şi distanţa 𝑟 parcursă de lumină
în mediul respectiv reprezintă drumul optic: 𝛿 = 𝑛 ∙ 𝑟. Dacă ţinem cont de această
definiţie, diferenţa de fază dintre cele două unde care se suprapun în punctul 𝑃
după ce parcurg distanţele 𝑟1 şi 𝑟2 va fi:

𝜑2 − 𝜑1 = (𝜔𝑡 − 𝑘2 𝑟2 ) − (𝜔𝑡 − 𝑘1 𝑟1 ) = 𝑘1 𝑟1 − 𝑘2 𝑟2 (4)

Dacă ţinem cont de relaţia dintre numărul de undă şi frecvenţa unghiulară:

𝜔
𝑘 = 𝑣 , relaţia precedentă devine:

𝑟 𝑟 2𝜋𝜈 2𝜋 2𝜋
𝜑2 − 𝜑1 = 𝜔 (𝑣1 − 𝑣2 ) = (𝑛1 𝑟1 − 𝑛2 𝑟2 ) = (𝛿1 − 𝛿2 ) = 𝛿 (5)
1 2 𝑐 𝜆0 𝜆0

𝑐
unde 𝜆0 = 𝜈 reprezintă lungimea de undă a luminii în vid, iar 𝛿 = 𝛿1 − 𝛿2 este
𝜆
diferenţa de drum optic dintre cele două unde. Astfel, dacă 𝛿 = 2𝑘 2 se obţine un
𝜆
maxim de interferenţă, iar dacă 𝛿 = 2(𝑘 + 1) 2 se obţine în punctul P un minim de
interferenţă.

Pentru obţinerea undelor coerente s-au construit dispozitive interferenţiale,

în care interferenţa undelor se obţine prin două metode. În prima categorie intră
dispozitivele în care este divizat frontul undei provenite de la o singură sursă.
Pentru divizarea frontului undei se folosesc ecrane cu fante, oglinzi sau prisme şi
lentile. Din această categorie fac parte: dispozitivul Young, biprisma Fresnel,
oglinda Fresnel sau oglinda Lloyd. A doua categorie de dispozitive interferenţiale
sunt cele în care undele coerente se obţin prin divizarea amplitudinii undei. Aceste
dispozitive împart fasciculul incident în două sau mai multe fascicule cu intensităţi
egale, prin refracţie sau reflexie parţială. În aceasta categorie se găsesc: interferenţa
în straturi subţiri, inelele lui Newton, interferometrul Michelson- dispozitive care
folosesc interferenţa a două fascicule, sau interferometrul Fabry-Pérot in cazul

OPTICĂ ONDULATORIE 6
 OPTICĂ ONDULATORIE

interferenţei fasciculelor multiple. Pentru început vom analiza dispozitivele

interferenţiale din prima categorie.

Fenomenul de interferenţă a luminii a fost pus în evidenţă cu mult timp

înainte de se construi sursele coerente de lumină, adică laserele. Primul dispozitiv
interferenţial care utiliza divizarea frontului de undă a fost realizat de fizicianul
englez Thomas Young în anul 1801 şi este prezentat în figura . Utilizând acest
dispozitiv, Young a putut să determine lungimea de undă a diferitelor culori ale
spectrului vizibil, măsurând distanţa dintre franjele de interferenţă. În plus,
punerea în evidenţă a fenomenului de interferenţă de către Young a avut un rol
important pentru acceptarea teoriei ondulatorii a luminii. Dispozitivul lui Young,
prezentat în figura , este format dintr-o sursă coerentă 𝑆, în faţa căreia este plasat
un ecran prevăzut cu fantele 𝑆1 şi 𝑆2 , care sunt foarte înguste şi lungi. La distanţa
𝐷 de acesta se află un al doilea ecran, paralel cu primul. Undele secundare emise
de sursele 𝑆1 şi 𝑆2 sunt coerente, adică au aceeaşi frecvenţă şi fază, parcurg
distanţele 𝑟1 şi 𝑟2 , ajung pe ecranul din spate şi interferă formând pe acesta franje
de interferenţă luminoase şi întunecate, alternativ, cele luminoase având aceeaşi
culoare ca lumina monocromatică utilizată. Câmpul de interferenţă se remarcă în
orice regiune a spaţiului de după ecranul cu fante unde se suprapun undele
coerente, de aceea spunem că are loc interferenţa cu franje nelocalizate în spaţiu.

𝛿 𝑥𝑘
Din figura se observă că vom presupune sin 𝜃 = 2𝑙 şi că tg 𝜃 = . Întrucât
𝐷
𝐷 >> 2𝑙, unghiul 𝜃 este foarte mic şi astfel sin 𝜃 ≈ tg 𝜃. Astfel, putem scrie:

𝛿 𝑥𝑘 𝛿∙D
= sau 𝑥𝑘 = (6)
2𝑙 𝐷 2𝑙

Dacă presupunem că în punctul P se obţine un maxim de interferenţa (o

𝜆
franjă luminoasă), atunci 𝛿 = 2𝑘 2 şi 𝑷
relaţia precedentă devine: 𝒓𝟏
𝑺𝟏
𝒙𝒌
k∙D∙𝜆
𝑥𝑘 = (7) 𝒓𝟐
2𝑙 𝜽 𝜽
𝑺 𝟐𝒍 𝑶
Dacă în punctul P se obţine
𝑺𝟐 𝛿
un minim de interferenţa (o franjă
𝜆
întunecată), atunci 𝛿 = 2(𝑘 + 1) 2 şi
𝑫
putem scrie:

𝑥𝑘+1 = (k + 1) 2𝑙
D𝜆
(8) Figura 5. Schema unui dispozitiv Young în care
frontul unei emise de sursa 𝑆 este divizat. În
punctul 𝑃 presupunem că se formează un maxim
În ultimele două relaţii 𝑘 reprezintă de interferenţă.
ordinul interferenţei. Astfel, se
observă că atunci când 𝑘 = 0 se formează un maxim central în punctul 𝑂, numit

OPTICĂ ONDULATORIE 7
 OPTICĂ ONDULATORIE

maxim central, şi două minime dispuse simetric de o parte şi de alta a acestuia.

Dacă 𝑘 = 1 se formează două maxime, numite maxime de ordinul I şi două minime
simetrice faţă de acelaşi punct, ş.a.m.d.

Distanţa dintre două maxime succesive (sau minime succesive) este numită
interfranjă, 𝑖, şi se determină cu relaţia:

D𝜆
𝑖 = 𝑥𝑘+1 − 𝑥𝑘 = (9)
2𝑙

Din relaţia precedentă se observă că interfranja nu depinde de ordinul

maximelor sau minimelor şi, pentru o lungime de undă dată, ea este cu atât mai
mare cu cât distanţa 2𝑙 dintre sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 este mai mică, iar distanţa
dintre cele două ecrane, 𝐷, este mai mare. Faptul că interfranja 𝑖 nu depinde de
ordinul interferenţei 𝑘 este un indiciu că franjele de interferenţă sunt echidistante.

Franjele de interferenţă nu au aceeaşi intensitate pe toată lăţimea lor, după

cum se observă şi din figura , intensitatea acestora scăzând gradual pe măsură
ce se face trecerea către o franjă întunecată. Dacă până acum am discutat doar
despre poziţia franjelor luminoase şi întunecate pe un ecran, despre intensitatea
acestora nu am spus nimic. În continuare, să analizăm distribuţia intensităţii
luminii în figura de interferenţă obţinută cu dispozitivul Young. Astfel, să
considerăm ca cele două surse coerente 𝑆1 şi 𝑆2 emit unde care au aceeaşi frecvenţă
şi amplitudine, iar intensităţile câmpului electric în punctul 𝑃 sunt date de relaţiile:

𝐸1 = 𝐸0 sin 𝜔𝑡 şi 𝐸2 = 𝐸0 sin(𝜔𝑡 − 𝜑) (10)

Iniţial, două unde sunt emise de sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 sunt în fază, însă
acestea ajung în punctul 𝑃 cu un defazaj 𝜑 care depinde de diferenţa de drum optic
𝛿 = 𝑟2 − 𝑟1 = 2𝑙 sin 𝜃 . În cazul interferenţei constructive, o diferenţă de drum 𝛿 egală
cu lungimea de undă 𝜆 va corespunde unei diferenţe de fază 𝜑 egală cu 2𝜋 rad.
Astfel, putem scrie:

𝛿 𝜆
= (11)
𝜑 2𝜋

de unde obţinem pentru diferenţa de fază dintre unde care ajung în punctul 𝑃
expresia:

2𝜋 2𝜋
𝜑= 𝛿= 2𝑙 sin 𝜃 (12)
𝜆 𝜆

Din aceasta relaţie se observă că diferenţa de fază 𝛿, în cazul dispozitivului

Young din figura , depinde de distanţa dintre sursele secundare şi de unghiul 𝜃.

Utilizând principiul superpoziţiei undelor, intensitatea câmpului electric

rezultant în punctul 𝑃 va fi:

𝐸𝑃 = 𝐸1 + 𝐸2 = 𝐸0 [sin 𝜔𝑡 + 𝑠𝑖𝑛(𝜔𝑡 − 𝜑)] (13)

OPTICĂ ONDULATORIE 8
 OPTICĂ ONDULATORIE

Dacă notăm cu 𝐴 = 𝜔𝑡 − 𝜑 şi cu 𝐵 = 𝜔𝑡 şi utilizăm identitatea trigonometrică

𝐴+𝐵 𝐴−𝐵
sin 𝐴 + sin 𝐵 = 2 sin cos , relaţia precedentă devine:
2 2

𝜑 𝜑
𝐸𝑃 = 2𝐸0 cos 2 𝑠𝑖𝑛 (𝜔𝑡 − 2 ) (14)

Aceasta relaţie ne arată că unda rezultantă în punctul 𝑃 va avea aceeaşi

frecvenţă 𝜔 ca undele emise se sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 , însă amplitudinea undei
𝜑
este multiplicată cu un factor 2 cos 2 . Astfel, dacă diferenţa de fază este un număr
par, adică 𝜑 = 0, 2𝜋, 4𝜋, …, amplitudinea câmpului electric în punctul P este 2𝐸0 ,
ceea ce corespunde condiţiei obţinerii unui maxim de interferenţă. Însă, atunci
când 𝜑 = 3𝜋, 5𝜋, …, amplitudinea câmpului electric în punctul P este 𝑛𝑢𝑙ă, ceea ce
corespunde condiţiei obţinerii unui minim de interferenţă. Aceste rezultate sunt
consistente cu relaţia (5).

Intensitatea luminii în punctul P este proporţională cu pătratul amplitudinii

intensităţii câmpului electric în punctul respectiv şi este dată de relaţia:

𝜑 𝜑
𝐼~𝐸𝑃2 = 4𝐸02 cos 2 2 𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 2 ) (15)

Majoritatea instrumentelor utilizate pentru detecţia luminii măsoară o

valoare mediată în timp a intensităţii, iar valoarea mediată în timp a valorii
𝜑 1
𝑠𝑖𝑛2 (𝜔𝑡 − 2 ) este, în general, 2. Prin urmare, valoarea medie a intensităţii luminii
în punctul P este dată de relaţia:
𝜑
𝐼 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 2 (16)
𝛿
unde 𝐼𝑚𝑎𝑥 este intensitate maximă a luminii 𝑰𝒎𝒂𝒙
3λ
pe ecran. Dacă înlocuim în relaţia
precedentă defazajul 𝜑 cu expresia (12), vom
2λ
obţine:

𝜋 λ
𝐼 = 𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 ( 𝜆 2𝑙 sin 𝜃) sau 𝐼=
𝜋 𝑥𝑘 I
𝐼𝑚𝑎𝑥 cos 2 (2𝑙 𝜆 ) (17) 0
𝐷

Astfel, interferenţa constructivă -λ

(franjele luminoase) ce corespunde unei
valori maxime a intensităţii apare atunci -2λ
𝜋 𝑥
când 2𝑙 𝜆 𝐷𝑘 = 2𝑘𝜋, care corespunde lui 𝑥𝑘 =
k∙D∙𝜆 -3λ
.
2𝑙

În figura este prezentată dependenţa Figura 6. Distribuţia intensităţii

intensităţii luminii de diferenţa de drum luminii în funcţie de diferenţa de drum
optic atunci când 𝐷 >> 2𝑙.
dintre cele două unde 𝛿 = 2𝑙 sin 𝜃.

OPTICĂ ONDULATORIE 9
 OPTICĂ ONDULATORIE

Fenomenul de interferenţă este foarte

des întâlnit în filme subţiri, ca de exemplu pe
suprafaţa baloanelor de săpun sau pe petele
de ulei care apar pe suprafaţa apei de pe
stradă, figura . Acest fenomen care apare
este interferenţa în filme subţiri şi se
datorează interferenţei fasciculelor reflectate
de cele două feţe ale stratului subţire, când se
formează unde care provin de la aceeaşi a
sursă, adică unde coerente. Fenomenul de
interferenţa în filme subţiri se produce atât în
situaţia în care grosimea acestora este
constantă, cât şi în situaţia în care aceasta
este variabilă.

Pentru a înţelege cum apare fenomenul

de interferenţă în filme subţiri, să considerăm
pentru început, o peliculă subţire cu feţe plan-
paralele, de grosime 𝑑 şi având indicele de
refracţie 𝑛, ca în figura . Acest strat subţire
poate fi şi un material transparent, ca de
exemplu sticlă, plastic sau cuarţ. În punctul
𝐴 de pe suprafaţa superioară a lamei este
incidentă, sub unghiul de incidenţă 𝑖, o undă
b
Figura 7. a. Culoarea pe care o
vedem pe suprafaţa unui balon de
săpun se datorează interferenţei în
starturi subţiri.
[https://en.wikipedia.org/wiki/Soap_bubble]

reprezentată prin raza 1. Aceasta este parţial b. Petele colorate de pe asfaltul ud pe

care se află pete de ulei sunt datorate
reflectată, raza 2, iar o parte se refractă. Raza interferenţei. [http://hyperphysics.phy-
refractată ajunge în punctul 𝐵 unde, o parte astr.gsu.edu/hbase/phyopt/oilfilm.html ]
se reflectă şi ajunge în punctul 𝐶, iar o parte
este refractată, raza 3. Raza care ajunge în punctul 𝐶 suferă acelaşi fenomen dublu
de reflexie şi refracţie, raza reflectată ajungând în punctul 𝐸, iar cea refractată fiind
raza 4. Astfel, pe suprafaţa superioară se obţin două raze paralele, razele 2 şi 4, iar
pe suprafaţa inferioară razele paralele sunt 3 şi 5. Aceste raze provin de la aceeaşi
sursă şi sunt coerente, însă ele parcurg drumuri optice diferite. Pentru a produce
interferenţa acestor raze, acestea se suprapun folosind o lentilă convergentă, care
le strânge în planul focal. În acest caz, interferenţa se produce cu franje localizate
în spaţiu. Interferenţa acestor raze se poate observa şi cu ochiul liber acomodat
pentru vedere la infinit. Trebuie reamintit că, datorită interacţiunii undei cu mediul
din care este alcătuită lama, energia acesteia se diminuează, iar în urma reflexiilor
şi refracţiilor repetate intensitatea undei scade. Astfel, alte raze se pot neglija
deoarece intensitatea acestora este foarte mică. Chiar şi razele emergente din lamă,
razele 3 şi 5, au intensitate mică.

OPTICĂ ONDULATORIE 10
 OPTICĂ ONDULATORIE

Interferenţa razelor care se suprapun pe

ecran depinde de diferenţa de drum dintre
razele care se suprapun în puncte diferite ale
𝟐
acestuia. Trebuie să ţinem cont că razele se
𝟏
propagă prin medii diferite şi, pentru a 𝑖 𝑫 𝟒
determina diferenţa de fază, trebuie să 𝑖
𝑨 𝑪
calculăm diferenţa de drum dintre razele care
se propagă în acelaşi mediu. Astfel, în punctul 𝑟
𝐴 razele 1 şi 2 sunt în fază, iar segmentul 𝐷𝐶, 𝑑
care reprezintă intersecţia razelor 2 şi 3 în
𝑛
momentul în care undele sunt în fază. Dar, în
𝑩 𝑬
timp ce raza 2 parcurge distanţa 𝐴𝐷, raza 3
𝟑 𝟓
parcurge distanţa (𝐴𝐵 + 𝐵𝐶) în lamă. Prin
urmare, diferenţa de drum optic dintre cele
două unde va fi: Figura 8. Mersul razelor de lumină
printr-o lamă cu feţe plan-paralele.
𝜆
𝛿 = 𝑛(𝐴𝐵 + 𝐵𝐶 ) − (𝐴𝐷 − 2 ) (18)

𝜆
unde termenul apare datorită reflexiei razei 2 pe un mediu cu indice de refracţie
2
mai mare, ceea ce introduce un defazaj egal cu 𝜋. Din figura se observă că în
𝑑
Δ 𝐴𝐵𝐶 avem 𝐴𝐵 = 𝐵𝐶 = cos 𝑟 , iar din Δ 𝐴𝐶𝐷 putem scrie 𝐴𝐷 = 𝐴𝐶 sin 𝑖. Tot din Δ 𝐴𝐶𝐷 se
𝐴𝐶 sin 𝑟
observă că tg 𝑟 = , astfel încât 𝐴𝐷 = 2𝑑 tg 𝑟 sin 𝑖 = 2𝑑 sin 𝑖. Aplicând legea
2𝑑 cos 𝑟
refracţiei în punctul A putem scrie sin 𝑖 = 𝑛 sin 𝑟, astfel încât putem scrie
sin2 𝑟
𝐴𝐷 = 2𝑛𝑑 . Introducând aceste rezultate în relaţia precedentă obţinem:
cos 𝑟

2𝑛𝑑 2𝑛𝑑 sin2 𝑟 𝜆 2𝑛𝑑 𝜆

𝛿 = cos 𝑟 − + 2 = cos 𝑟 (1 − sin2 𝑟) + 2 (19)
cos 𝑟

Dacă ţinem cont de egalitatea trigonometrică sin2 𝑟 + cos 2 𝑟 = 1, relaţia

precedentă se poate scrie sub forma:

𝜆
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝑟 + 2 (20)

Relaţia precedentă reprezintă diferenţa de drum optic care este exprimată

prin unghiul de refracţie. Însă, în foarte multe situaţii este mai practic să exprimăm
această diferenţă de drum optic cu ajutorul unghiului de incidenţă. Astfel, dacă
cos 𝑟 din relaţia precedentă îl scriem sub forma cos 𝑟 = √1 − sin2 𝑟 şi ţinem cont de
legea refracţiei, obţinem:

sin 𝑖 2 1
cos 𝑟 = √1 − sin2 𝑟 = √1 − ( ) = 𝑛 √𝑛2 − sin2 𝑖 (21)
𝑛

Prin urmare, diferenţa de drum optic dintre undele care interferă pe ecran
poate fi scrisă:

OPTICĂ ONDULATORIE 11
 OPTICĂ ONDULATORIE
𝜆
𝛿 = 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 + 2 (22)

𝜆
Astfel, pe ecran se obţin franje de luminoase atunci când 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 = 2𝑘 2,
𝜆
iar dacă 2𝑑√𝑛2 − sin2 𝑖 = 2(𝑘 + 1) 2 pe ecran se obţin franje întunecate, unde 𝑘 =
0,1,2, . .. .Deoarece franjele de interferenţă sunt observate în urma suprapunerii
razelor reflectate pe suprafaţa lamei, spunem că interferenţa este observată în
lumină reflectată.

Interferenţa se poate obţine şi în lumină emergentă, atunci când razele 3 şi 5

sunt focalizate de o lentilă convergentă pe un ecran. Deoarece reflexia în punctul
𝐶 se produce pe un mediu cu indice de refracţie mai mic, defazajului de 𝜋 nu mai
apare, iar diferenţa de drum optic este:

𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝑟 (23)

Din acest motiv, locul maximelor este luat de minime şi invers, adică atunci
când pe ecranul pe care interferă razele emergente apare un maxim, pe ecranul pe
care interferă undele reflectate apare un minim şi invers. În plus, franjele observate
in lumină emergentă sunt mai slabe ca intensitate decât cele observate în lumină
reflectată. Dacă lama este iluminată cu lumină albă, atunci pentru un anumit
unghi de incidenţă condiţia de maxim de interferenţă, corespunzătoare unui
anumit drum optic, se îndeplineşte doar pentru o anumită lungime de undă. Acest
lucru semnifică că, pentru un anumit unghi de incidenţă un observator vede lama
colorată într-o singură culoare, iar dacă se schimbă unghiul de incidenţă condiţia
de maxim se obţine pentru o altă lungime de undă, şi se modifică şi culoarea lamei.

Atunci când cele două feţe ale lamei nu sunt paralele se obţine o pană optică,
figura . Unghiul penei optice 𝛼 este foarte mic, iar particularităţile fenomenului
de interferenţă sunt determinate de grosimea variabilă a penei.

Să considerăm un fascicul paralel de lumină care este incident normal pe

una din suprafeţele acesteia. Deoarece unghiul penei este foarte mic, razele
reflectate pe ambele suprafeţe sunt paralele şi acestea se suprapun pe suprafaţa
ei. Adică, franjele de interferenţă sunt localizate sunt localizate pe suprafaţa penei
optice. Pentru o regiune mică a penei putem
considera că aceasta o lamă cu feţe plan
paralele şi, prin urmare, că o pană optică este 𝑩
formată dintr-o mulţime de lame cu feţe plan- 𝛼 𝑨
𝑪
paralele cu grosimi diferite. Astfel, pentru zona 𝑑𝑘+1
penei cu grosimea 𝑑𝑘 , în care se formează 𝑑𝑘
𝑖 𝛼
maximul de ordinul 𝑘, diferenţa de drum optic
va fi dată de relaţia (20), care pentru incidenţă
Figura 9. Mersul razelor de lumină
normală se scrie sub forma: printr-o pană optică. Franjele de
interferenţă se formează pe suprafaţa
𝜆 𝜆
𝛿𝑘 = 2𝑛𝑑𝑘 + 2 = 2𝑘 2 (24) penei optice.

OPTICĂ ONDULATORIE 12
 OPTICĂ ONDULATORIE

Maximul următor, de ordinul 𝑘 + 1 se formează la o distanţă egală cu

interfranja 𝑖, unde grosime penei este 𝑑𝑘+1 . În acest caz, diferenţa de drum optic
este date de relaţia:

𝜆 𝜆
𝛿𝑘+1 = 2𝑛𝑑𝑘+1 + 2 = 2(𝑘 + 1) 2 (25)

𝐵𝐶
Din figura se observă că tg 𝛼 ≈ 𝛼 = 𝐴𝐶 şi că 𝐴𝐶 = 𝑖, iar 𝐵𝐶 = 𝑑𝑘+1 − 𝑑𝑘 , iar
din ultimele două relaţii obţinem:

𝜆 𝜆
𝑑𝑘 =2𝑛 (𝑘 − 1) şi 𝑑𝑘+1 = 2𝑛 𝑘 (26)

Astfel, interfranja se va determina cu relaţia:

𝑑𝑘+1 −𝑑𝑘 𝜆
𝑖= = 2𝑛𝛼 (27)
𝛼

Această relaţie ne indică că interfranja este cu atât mai mare cu cât unghiul
penei 𝛼 este mai mic. Valoarea mai mare a interfranjei semnifică că distanţa dintre
maximele (sau minimele) sunt mai distanţate unul de altul. În plus, dacă pana este
iluminată cu lumină albă, pe suprafaţa acesteia se obţin maxime luminoase pentru
toate lungimile de undă, adică pentru toate culorile. Acest lucru explică culorile
diferite ce apar pe un balon de săpun, iar schimbarea culorilor („jocul de culoare”)
de pe suprafaţa sa se datorează modificării permanente a grosimii stratului subţire
în urma scurgerii lichidului sub acţiunea greutăţii.

Interferenţa pe lame subţiri este utilizată pentru determinarea grosimilor

foarte subţiri, iar cea în pene optice pentru măsurarea unghiurilor foarte mici,
ambele fiind metode de măsură extrem de precise.

O altă metodă de obţinere interferenţei

undelor luminoase prin divizarea frontului undei 𝑶
incidente, este prin utilizarea dispozitivului din 𝜽
figura . Acesta constă dintr-o lentilă plan-
convexă adusă în contact cu o lamă cu feţe plan 𝑹
𝑹
paralele, suprafaţa convexă a lentilei fiind
aşezată pe lamă. Dacă raza de curbură a lentilei 𝑨 𝑟𝑘 𝑩
𝑑𝑘
este foarte mare, între lamă şi lentilă se formează 𝑪
o pană optică de aer. Atunci când dispozitivul
este iluminat cu raze paralele de lumină,
Figura 10. Suprapunerea razelor
incidente normal pe suprafaţa plană a lentilei, reflectate de o lamă cu feţe plan-
fenomenul de interferenţă se obţine prin paralele cu cele refractate printr-o
suprapunerea în pana de aer a razelor reflectate lentilă plan-concavă generează o
figură de interferenţă numită
pe suprafeţele superioară şi inferioară a acesteia. inelele lui Newton.
Punctele de pe suprafaţa penei care corespund

OPTICĂ ONDULATORIE 13
 OPTICĂ ONDULATORIE

aceleiaşi grosimi sunt situate pe cercuri concentrice cu centrul pe axa 𝑂𝐶 incidentă

in punctul de contact al lentilei cu lama transparentă. Prin urmare, franjele
luminoase şi întunecate vor avea forma unor inele concentrice. Aceste franje
circulare au fost observate pentru prima dată de Newton, iar figura de interferenţă
poartă numele de inelele lui Newton. Aceste inele le-aţi putut vizualiza în figura .

Razele inelelor lui Newton, obţinute în lumină reflectată, le putem determina

analizând figura . Astfel, considerând că maximul de ordinul 𝑘 se formează la
distanţa 𝑟𝑘 de axa 𝑂𝐶 a sistemului şi că grosimea 𝑑𝑘 a penei este mult mai mică
decât raza suprafeţei convexe a lentilei, 𝑑𝑘 ≪ 𝑅. Din ∆ 𝑂𝐴𝐵 putem scrie:

𝑅2 = 𝑟𝑘2 + (𝑅 − 𝑑𝑘 )2 (28)

de unde rezultă:

𝑟𝑘2 = 𝑅2 − (𝑅 − 𝑑𝑘 )2 = 𝑅2 − (𝑅2 − 2𝑅𝑑𝑘 + 𝑑𝑘2 ) = 2𝑅𝑑𝑘 − 𝑑𝑘2 (29)

Deoarece 𝑑𝑘 este foarte mic, din relaţia precedentă obţinem:

𝑟𝑘2 ≈ 2𝑅𝑑𝑘 ⇒ 𝑟𝑘 = √2𝑅𝑑𝑘 (30)

Diferenţa de drum optic în punctele unde grosimea penei de aer este 𝑑𝑘 este
𝜆
dată de relaţia obţinută în cazul penei optice 𝛿𝑘 = 2𝑛𝑑𝑘 + 2 . Însă, în acest caz, razele
se propagă în aer, adică 𝑛 ≈ 1, iar diferenţa de drum optic va fi dată de relaţia:
𝜆
𝛿𝑘 = 2𝑑𝑘 + 2 (31)

𝜆
Astfel, dacă diferenţa de drum optic este un număr par de 2, adică:

𝜆 𝜆
𝛿𝑘 = 2𝑑𝑘 + 2 = 2𝑘 2 (32)

atunci interferenţa este constructivă şi se obţine un inel luminos, iar dacă diferenţa
𝜆
de drum optic este un număr impar de 2, atunci:

𝜆 𝜆
𝛿𝑘+1 = 2𝑑𝑘+1 + 2 = 2(𝑘 + 1) 2 (33)

iar interferenţa este distructivă şi inelul este întunecat.

Din relaţia (32) se determină grosimea 𝑑𝑘 a penei pentru care se obţine un

𝜆
maxim luminos, adică: 𝑑𝑘 = 4 (2𝑘 − 1). Dacă înlocuim acest rezultat în relaţia (30)
obţinem raza unui inel luminos, adică:

𝜆 1
𝑟𝑘 = √𝑅 2 (2𝑘 − 1) = √(𝑘 − 2)𝑅𝜆 (34)

OPTICĂ ONDULATORIE 14
 OPTICĂ ONDULATORIE

Din relaţia (33) se determină grosimea 𝑑𝑘+1 a penei pentru care se obţine un
𝜆
minim luminos, adică: 𝑑𝑘+1 = 2 𝑘. Astfel, raza unui inel întunecat se va determina
cu relaţia:

𝜆
𝑟𝑘+1 = √2𝑅 2 𝑘 = √𝑘𝑅𝜆 (35)

Se observă că în centrul inelelor se formează o pată întunecată, iar raza

𝜆
primului inel luminos este: 𝑟𝑘 = √𝑅 2. Din ultimele două relaţii se mai observă că
pe măsură ce 𝑘 creşte, razele inelelor vecine se deosebesc foarte puţin, ceea ce
înseamnă că interfranja se micşorează. Acest lucru se observă şi din figura .
Deoarece raza inelelor luminoase depind de radicalul lungimii de undă, 𝑟𝑘 ~√𝜆,
inelele lui Newton de culori diferite vor avea raze diferite, după cum se observă şi
din figura . Dacă dispozitivul este iluminat cu lumină albă, inelele prezintă o
coloraţie violetă la interior şi una roşie la exterior, figura . Această imagine
complexă se datorează suprapunerii inelelor de ordine diferite care au culori
diferite.

Figura de interferenţa se
poate observa şi în lumină
emergentă. Acest lucru este
posibil dacă grosimea lamei cu
feţe plan paralele este destul
de mică, astfel încât
intensitatea razelor transmise
prin lamă să nu se diminueze a b
foarte mult. Deoarece în acest
caz reflexia se produce pe un Figura 11. a. Inelele lui Newton obţinute cu lumină
mediu cu indice de refracţie galbenă sunt mai mari decât cele obţinute cu lumină
mai mic, defazajului de 𝜋 nu verde. b. Dacă se utilizează lumină albă, inelele au o
coloraţie violetă la interior şi roşie la exterior.
mai apare, iar tabloul de
[http://americanhistory.si.edu/collections/object-
interferenţă va fi invers în groups/spherometers]
comparaţie cu cel observat în
lumină reflectată.

Acest interferometrul a fost inventat de fizicianul american Albert Abraham

Michelson în anul 1881 cu scopul de a determina o valoare cât mai precisă pentru
viteza luminii. Acest interferometru este celebru datorită utilizării sale în
experimentul Michelson-Morley, realizat în anul 1887 şi care a demonstrat pentru
prima dată inconsistenţa teoriei eterului. La sfârşitul secolului al XIX- lea se
considera că, prin analogie cu undele mecanice care aveau nevoie de un mediu
prin care să se propage, şi lumina are nevoie de un mediu pentru a se propaga,

OPTICĂ ONDULATORIE 15
 OPTICĂ ONDULATORIE

mediu numit
𝑶𝟐
eter. Pentru
𝑶𝟏
𝑳𝟐

S
𝑩𝑺 𝑳𝟏

∆𝑺

Franje de
interferenţă
𝑬𝒄𝒓𝒂𝒏

Figura 12. Mersul razelor de lumină într-un interferometru

Michelson. La deplasarea pe o distanţă ∆𝑆 o oglinzii 𝑶𝟏 tabloul
franjelor de interferenţa se va deplasa.

rezultatele obţinute, Michelson a primit Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1907.

Interferometrul Michelson este prezentat schematic în figura . Un fascicul

de lumină monocromatică provenind de la o sursă S este divizat în două fascicule
cu intensităţi egale, de către un divizor 𝐵𝑆 (beam splitter). Aceste fascicule, care
sunt reciproc perpendiculare, parcurg distanţele 𝐿1 şi 𝐿2 şi sunt incidente pe
oglinzile 𝑂1 şi 𝑂2 , care le reflectă pe acelaşi drum. Cele două raze ajung din nou pe
divizorul de fascicul 𝐵𝑆 şi, după refracţia prin acesta, sunt suprapuse pe ecran
unde se obţine figura de interferenţă. Dacă brațele 𝐿1 şi 𝐿2 ale interferometrului
sunt egale, atunci diferenţa de drum optic între cele două raze este zero. Dacă una
dintre oglinzi este plasată pe un dispozitiv ce permite o deplasare pe o direcţie
perpendiculară pe fascicul, atunci diferenţa de drum optic va fi:

𝛿 = 2𝑛(𝐿1 − 𝐿2 ) (36)

Diferenţa de drum optic introdusă de deplasarea oglinzii 𝑂1 va conduce la o

deplasare a franjelor în figura de interferenţă. Dacă deplasarea oglinzii se face pe o
𝜆
distanţa egală cu 2, atunci diferenţa de drum optic dintre cele două raze va fi egală
cu 𝜆, iar fiecare franjă se va deplasa pe o distanţă egală cu interfranja. Măsurând
numărul de franje 𝑍 care trec printr-un anumit punct de pe ecran şi cunoscând
distanţa Δ𝑆 pe care este deplasată oglinda, putem determina lungimea de undă a
luminii cu relaţia:

𝜆 2∆𝑆
Δ𝑆 = 𝑍 ⇒ 𝜆 = (37)
2 𝑍

Pentru a obţine un număr mare de franje 𝑍 trebuie ca deplasarea Δ𝑆 a oglinzii

să fie mare. În acest caz se obţine o valoare foarte precisă a lungimii de undă. Însă,
se poate determina şi distanţa Δ𝑆 pe care se deplasează oglinda, dacă se cunoaşte
lungimea de undă a luminii utilizate în experiment. În acest caz, distanţele
măsurate sunt comparabile cu lungimea de undă, adică se pot realiza măsurători
de mare precizie, de ordinul 10−9 m.

OPTICĂ ONDULATORIE 16
 OPTICĂ ONDULATORIE

În continuare sunt prezentate câteva dispozitive pentru obţinerea

interferenţei, fie prin divizarea frontului undei, fie prin divizarea amplitudinii
undei. Totodată, sunt indicate câteva aplicaţii ale acestor dispozitive interferenţiale,
majoritatea fiind utilizate pentru a determina, în special, lungimea de undă a
radiaţiei luminoase.

Pentru a obţine fenomenul de interferenţa, dispozitivul numit oglinzile lui

Fresnel utilizează drept surse coerente imaginile virtuale 𝑆1 şi 𝑆2 ale unei surse
punctiforme 𝑆 în două oglinzi plane 𝑂1 şi 𝑂2 , aşezate astfel încât între ele este un
unghi apropiat de 180°, figura . Undele coerente provenite de la cele două surse
secundare interferă şi formează figura de interferenţa, sub forma unor franje
paralele, pe un ecran.

Oglinzile lui Fresnel se poate utiliza pentru a determina lungimea de undă a

luminii utilizate prin determinarea, în prealabil, a interfranjei, a distanţei 𝐿 dintre
sursa de lumină şi ecranul pe care se observă franjele de interferenţă, precum şi a
determinării distanţei 𝑑 dintre sursele secundare. Diferenţa de drum optic dintre
undele coerente care provin de la undele secundare, pentru care se obţin maxime
de interferenţa este dată de relaţia:

𝜆
𝛿 = 𝑑 sin 𝜃 = 2𝑘 2 (38)

𝑥𝑘
Din figura . se observă că tg 𝜃 = şi dacă ţinem cont că distanţa 𝐿 este
𝐿
mare atunci tg 𝜃 ≅ sin 𝜃 ≅ 𝜃. Astfel, din relaţia precedentă obţinem:

𝑥𝑘 𝜆 𝑥 𝑖
𝑑 = 2𝑘 2 ⇒ 𝜆 = 𝑑 𝑘𝐿𝑘 ⇒ 𝜆 = 𝑑 𝐿 (39)
𝐿

𝑶𝟏
𝑺𝟏
𝑺𝟏
𝒅 𝜽 𝒙𝒌
𝑺𝟐 𝑺𝟐
𝑶𝟐
𝑳

a 𝑺 𝑬 b

Figura 13. a. Schema dispozitivului oglinzile Fresnel. Figura de interferenţă se formează prin
suprapunerea pe ecran a undelor coerente emise surselor secundare 𝑆1 şi 𝑆2 . b. Distanţa 𝑥𝑘
dintre maximul de ordinul zero şi maximul de ordinul 𝑘.

OPTICĂ ONDULATORIE 17
 OPTICĂ ONDULATORIE

unde 𝑖 este interfranja. Pentru a se determina distanţa 𝑑 dintre cele două surse,
acestea sunt proiectate pe un ecran cu ajutorul unei lentile.

Biprisma Fresnel este un dispozitiv analog cu oglinzile lui Fresnel şi este

format din două prisme egale cu vârful prismei foarte mic (< 1°) şi cu bazele lipite,
figura . Astfel, sursele coerente sunt imaginile virtuale 𝑆1 şi 𝑆2 ale unei surse
punctiforme 𝑆 în cele două prisme. După cum se observă şi din figură, fasciculele
emergente din prismă au o zonă comună care formează un câmp de interferenţă,
iar franjele de interferenţa se observă pe ecran. Spre deosebire de dispozitivul
Young, în care utilizarea ecranului cu fante nu permite obţinerea unor surse
punctiforme ideale, în cazul biprismei Fresnel sursele 𝑆1 şi 𝑆2 sunt punctiforme.
Pentru determinarea interfranjei 𝑖, se poate utiliza relaţia obţinută in cadrul
D𝜆
dispozitivului Young, 𝑖 = . Însă distanţa 𝑑 dintre cele două surse nu poate fi
𝑑
determinată direct. Pentru a determina această distanţă, se foloseşte o lentilă
convexă care este plasată între cele două prisme alipite şi ecran, pe acesta
formându-se imaginea reală a acestora, figura . Vor exista două poziţii ale
lentilei pentru care se vor forma aceste imagini, iar aceste poziţii se pot determina
utilizând formula lentilelor:

1 1 1
+𝑥 =𝑓 (40)
𝑥2 1

unde 𝑥1 reprezintă distanţa de la obiect la lentilă, 𝑥2 este distanţa de la lentilă la

imagine, iar 𝑓 este distanţa focală a lentilei. Din figură se observă că 𝐷 = 𝑥1 + 𝑥2 ,
astfel încât relaţia precedentă devine:

1 1 1
+ 𝐷−𝑥 = 𝑓 ⇒ 𝑓 (𝐷 − 𝑥1 ) + 𝑓𝑥1 = 𝑥1 (𝐷 − 𝑥1 ) (41)
𝑥1 1

Dacă rezolvăm relaţia precedentă obţinem:

𝑥12 − 𝐷𝑥1 + 𝐷𝑓 = 0 (42)

Câmp de
intereferenţă 𝑳𝟏 𝑳𝟐

𝑺𝟏 𝑺𝟏

𝒅 𝑺 𝒅𝟐 𝒅𝟏
𝒅 𝑺 𝜽
𝑺𝟐
𝑺𝟐
𝒙𝟏 𝒙𝟐 𝑬
𝑬 𝑫
a b

Figura 14. a. Biprisma Fresnel utilizează sursele secundare 𝑆1 şi 𝑆2 pentru a obţine

interferenţa undelor pe ecran. b. Montajul experimental pentru determinarea distanţei
dintre sursele secundare.

OPTICĂ ONDULATORIE 18
 OPTICĂ ONDULATORIE

Soluţia ecuaţiei precedente este:

𝐷±√𝐷2 −4𝐷𝑓
𝑥11,2 = (43)
2

Mărirea liniară transversală în cazul celor două poziţii ale lentilei, conform
definiţiei, este dată de relaţiile:

𝑑1 𝑥 𝑑2 𝑥 ′
𝛽1 = = − 𝑥2 şi 𝛽2 = = − 𝑥2 ′ (44)
𝑑 1 𝑑 1

unde 𝑑 este distanţa dintre sursele secundare, 𝑑1 şi 𝑑2 sunt dimensiunile imaginilor

corespunzătoare celor două poziţii ele lentilei, iar 𝑥1 ′ şi 𝑥2 ′ reprezintă distanţele la
care se află obiectul, respectiv imaginea, faţă de lentila în poziţia a doua. Deoarece,
𝑥 𝑥 ′
𝑥1 = 𝑥2 ′ şi 𝑥2 = 𝑥1 ′ , astfel încât 𝛽1 𝛽2 = 𝑥2 ∙ 𝑥2 ′ = 1, din relaţiile precedente obţinem:
1 1

𝑑1 𝑑2
= 1 ⇒ 𝑑 = √𝑑1 𝑑2 (45)
𝑑 𝑑

Dacă înlocuim acest rezultat în formula interfranjei, vom obţine:

D𝜆 𝑖
𝑖= ⇒ 𝜆 = 𝐷 √𝑑1 𝑑2 (46)
√𝑑1 𝑑2

Prin urmare, dacă se determină experimental interfranja, distanţa de la

sursele secundare la ecran şi dimensiunile celor două imagini, se poate determina
lungimea de undă a luminii utilizate. Pentru determinarea dimensiunilor celor
două imagini 𝑑1 şi 𝑑2 şi interfranja se pot determina utilizând un ocular pe care
este gradată o riglă.

Interferometrul Jamin este format este format dintr-o sursă monocromatică

de lumină, care este incidentă sub un unghi de incidenţă 𝑖 = 45°, pe o lamă cu feţe
plan paralele, figura . În urma reflexiei pe cele două feţe ale lamei se vor forma
două unde coerente cu care se obţine fenomenul de interferenţă. în calea celor două
fascicule coerente se plasează două cuve 𝐶1 şi 𝐶2 cu lungimea 𝐿. Dacă cuvele sunt
identice atunci diferenţele de drum optic dintre cele două unde sunt identice. După
ce sunt transmise prin cele două cuve, undele sunt reflectate de a două lamă, care
este paralelă cu prima şi sunt focalizate de o lentilă convergentă şi acestea
interferă. Pentru a observa tabloul de interferenţă, în focarul lentilei se plasează
un ocular. În una din cuve se plasează un lichid având indicele de refracţie 𝑛 care
este cunoscut, iar în cea de-a cuvă un lichid căruia trebuie sa-i determinăm
indicele de refracţie, 𝑛𝑥 . Deoarece aceste cuve au indici de refracţie diferiţi, între
cele două raze apare o diferenţă de drum optic dată de relaţia:

𝛿 = (𝑛𝑥 − 𝑛)𝐿 (46)

OPTICĂ ONDULATORIE 19
 OPTICĂ ONDULATORIE

Această diferenţa de drum 𝑺

va conduce la o deplasare ∆𝑖 a
franjelor de interferenţă, care va 𝑳𝟐
fi determinată de relaţia: 𝑳𝟏
𝑳 𝑖
𝛿 (𝑛𝑥 −𝑛)𝐿
∆𝑖 = 𝜆 = (47) 𝑛
𝑪𝟏
𝜆
𝑛𝑥
Din relaţia precedentă 𝑪𝟐
obţinem pentru indicele de
refracţie necunoscut relaţia:

𝐿 𝑶𝒄𝒖𝒍𝒂𝒓
𝑛𝑥 = 𝑛 + ∆𝑖 𝜆 (48)
Figura 15. Schema interferometrului Jamin.
Se observă că această Deoarece indicii de refracţie ai celor două lichide sunt
determinare se realizează în diferiţi, tabloul franjelor de interferenţa se va deplasa.
limitele unui procent din
lărgimea unei franje, iar eroarea va fi de ordinul lungimii de undă. Astfel, variaţia
indicelui de refracţie se poate sesiza până la a şasea zecimală.

Dispozitivul interferenţial oglinda lui Lloyd este format dintr-o oglindă plană
în care se formează o imagine virtuală 𝑆 ′ a unei surse punctiforme 𝑆 aşezată foarte
aproape de suprafaţa acesteia, figura . Sursele coerente 𝑆 şi 𝑆 ′ emit unde care
se suprapun pe ecran unde se obţine tabloul franjelor de interferenţă. Deoarece pe
suprafaţa oglinzii se produce reflexia pe un mediu cu indice de refracţie mai mare,
undele reflectate sunt defazate cu , astfel încât franja centrală va fi întunecată. În
esenţa, oglinda lui Lloyd se poate reduce la un dispozitiv Young, figura , şi
astfel putem determina diferenţa de drum optic dintre cele două raze în acelaşi
mod. Astfel, diferenţa de drum optic dintre cele două raze este dată de relaţia:

𝜆
𝛿 = 𝑑 sin 𝜃 + (49)
2

𝜆
unde termenul apare datorită reflexiei razei 2 pe un mediu cu indice de refracţie
2
mai mare, ceea ce introduce un defazaj egal cu 𝜋. Tot din figură se mai observă
𝑥
tg 𝜃 = 𝐷𝑘 şi, deoarece 𝐷 >> 𝑑, atunci tg 𝜃 ≈ sin 𝜃 , iar relaţia precedentă devine:

𝑥𝑘 𝜆
𝛿=𝑑 +2 (50)
𝐷

Dacă presupunem că în punctul P se obţine un maxim de interferenţă, atunci

𝜆
𝛿 = 2𝑘 2 şi relaţia precedentă devine:

𝑥𝑘 𝜆 𝜆
𝑑 + 2 = 2𝑘 2 (51)
𝐷

OPTICĂ ONDULATORIE 20
 OPTICĂ ONDULATORIE

de unde obţinem:
a Câmp de
𝐷𝜆
𝑥𝑘 = (2𝑘 − 1) (52) interferenţă
2𝑑

Dacă în punctul P se obţine un minim de 𝑺

interferenţa (o franjă întunecată), atunci 𝛿 =
𝜆
2(𝑘 + 1) 2 şi putem scrie: 𝟐𝒍 𝑬
𝑥𝑘+1 𝜆 𝜆 𝑘𝐷𝜆 𝑺′ Oglindă
𝑑 + 2 = 2(𝑘 + 1) 2 ⇒ 𝑥𝑘+1 = plană
𝐷 𝑑
(53)
b 𝑷
𝑺 𝟏
Din ultimele două relaţii se observă că
𝟐 𝒙𝒌
indiferent unde se obţin franjele luminoase sau 𝜽
întunecate pe ecran în cazul dispozitivului 𝜽
𝒅
Young, în cazul oglinzii Lloyd aceste franje sunt
inversate. Interfranja se determină cu aceeaşi 𝛿
′
formulă obţinută în cazul dispozitivului Young, 𝑺 𝑫 𝑬
𝐷𝜆
adică: 𝑖 = 𝑥𝑘+1 − 𝑥𝑘 = . Astfel pentru
𝑑
Figura 16. a. Dispozitivul
determinarea interfranjei trebuie determinată
oglinda Lloyd. b. Diferenţa de
distanţa dintre cele două surse coerente. drum dintre cele două unde se
poate determina ca în cazul
dispozitivului Young.

Până în prezent am discuta doar despre dispozitive interferenţiale în care

franjele de interferenţă se obţineau pe un ecran în urma suprapunerii a două unde.
Interferometrul Fabry-Pérot, realizat în anul 1899 de către fizicienii francezi Charles
Fabry şi Alfred Pérot, utilizează fenomenul de interferenţă a fasciculelor multiple.
Acest fenomen este realizat prin reflexia multiplă a unui fascicul de lumină care
intră într-o incintă mărginită de două suprafeţe paralele reflectătoare, figura .
Pe suprafaţa celor două suprafeţe fasciculul de lumină este divizat, o parte din fiind
reflectat, iar cealaltă parte este transmisă prin suprafaţă. Astfel, dacă un sigur
fascicul este incident pe una din suprafeţe, la ieşirea dintr-o suprafaţă se vor
observa mai multe fascicule, datorate reflexiilor multiple între cele două suprafeţe.
În plus, diferenţa de drum optic dintre fasciculele reflectate este un număr întreg
de lungimi de undă, iar fasciculele emergente din cavitate vor interfera constructiv.
Cu cât numărul de reflexii din interiorul cavităţii este mai mare, cu atât figura de
interferenţă este mai clară. Pentru a suprapune fasciculele care ies din cavitatea
Fabry-Pérot, acestea sunt focalizate cu o lentilă pe un ecran. Această cavitate
Fabry-Pérot mai poartă numele de rezonator optic şi este o parte indispensabilă în
funcţionarea multor lasere, cât şi în spectroscopia de înaltă rezoluţie.

OPTICĂ ONDULATORIE 21
 OPTICĂ ONDULATORIE

Figura 17. Interferometrul

Fabry-Pérot utilizează
interferenţa fasciculelor
optice multiple pentru a
obţine pe ecran o imagine
𝜃 foarte clară a franjelor.

Interferometrul Fabry-Pérot este format din două oglinzi paralele situate la

distanţa 𝑑 una de alta, fiecare având o reflectivitate parţială. Atunci când în această
cavitate este incident sub unghiul 𝜃 un fascicul de lumină monocromatică având
lungimea de undă 𝜆, acesta suferă reflexii multiple în interiorul cavităţii. O parte
din lumină este transmisă de fiecare dată când aceasta este incidentă pe suprafaţa
oglinzilor parţial reflectătoare. Aceste fascicule transmise prin cele două oglinzi
formează franje de interferenţa de formă circulară după ce sunt suprapuse in
focarul unei lentile convergente. Dacă cele două oglinzi au indicele de refracţie 𝑛 şi
sunt plasate în aer, le putem modela ca o lamă cu feţe plan paralele şi, prin urmare,
diferenţa de drum optic dintre două raze vecine va fi dată de relaţiile:

𝜆
𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝜃 + 2 (54)

𝜆
în cazul fasciculelor incidente pe suprafaţa oglinzilor, unde termenul apare
2
datorită reflexiei pe un mediu cu indice de refracţie mai mare. Pentru două
fascicule vecine transmise de oglinzi, defazajului de 𝜋 nu mai apare, iar diferenţa
de drum optic este:

𝛿 = 2𝑛𝑑 cos 𝜃 (55)

2𝜋
iar diferenţa de fază dintre cele două fascicule va fi data de relaţia: 𝜑 = 𝛿.
𝜆

𝜆
Dacă diferenţa de drum optic este 𝛿 = 2𝑘 2, atunci pe ecran se observă o
franjă luminoasă a cărei intensitate este dată de relaţia:

𝐼0
𝐼𝑇 = 4𝑅 𝜑 (56)
1+ 𝑠𝑖𝑛 2
(1−𝑅)2 2

unde 𝐼0 este intensitatea luminii incidente, iar 𝑅 este reflectivitatea oglinzilor. Din
relaţia precedentă se observă că intensitatea fasciculului transmis de cavitate

OPTICĂ ONDULATORIE 22
 OPTICĂ ONDULATORIE

variază cu diferenţa de fază 𝜑. După cum se observă din figura , franjele de

interferenţa sunt sub forma unor cercuri concentrice de claritate mare.

Pentru a determina lungimea de undă a luminii incidente pe o cavitate Fabry-

Pérot se procedează asemănător ca în cazul interferometrului Michelson. Astfel, se
determină distanţa iniţială 𝑑1 dintre cele două oglinzi. La modificarea acestei
distanţe franjele de interferenţă se deplasează şi astfel, numărând franjele
luminoase care apar şi dispar în centrul figurii de interferenţă (𝜃 = 0), obţinem:

2𝑑1 = 𝑍1 𝜆 şi 2𝑑2 = 𝑍2 𝜆 (57)

iar lungimea de undă va fi determinată din relaţia:

2(𝑑2 −𝑑1 )
𝜆= (58)
𝑍

unde 𝑍 = 𝑍2 − 𝑍1 reprezintă franjele numărate.

În acest capitol vom discuta despre fenomenul de difracţie a luminii,

fenomen care apare atunci când lumina trece printr-o apertură de dimensiuni mici
sau când este incidentă pe un obstacol opac cu o grosime comparabilă cu lungimea
de undă a radiaţiei utilizate. În aceste cazuri lumina „ocoleşte” obstacolul şi
pătrunde în zona de din spatele acestuia.

Interferenţa luminii confirmă caracterul ondulatoriu al luminii. Însă, analiza

comportamentului ondulatoriu al luminii nu ar fi completă fără a studia fenomenul
de difracţie a luminii. Observarea distribuţiei intensităţii luminii la frontiera unor
obstacole de diferite forme, a condus la ipoteza că este posibilă „ocolirea aparentă”
a acestora de către lumină. Prima menţionare a acestui fenomen a fost realizată de
către Galileo Galilei, însă prima descriere în detaliu a fenomenului a fost realizată
în anul 1661 de savantul italian Francesco Grimaldi (1618-1663), iar fenomenul a
fost explicat în anul 1881 de către fizicianul francez Jean Augustin Fresnel (1788-
1827). Fizicianul german Arnold Johannes Wilhelm Sommerfeld (1868 –1951) a
definit fenomenul de difracţie a luminii ca o deviaţie a razelor de lumină de la
liniaritate, abatere ce nu poate fi explicată utilizând legile reflexiei şi refracţiei în
medii cu indice de refracţie variabil. Difracţia luminii, ca şi interferenţa, poate fi
explicată utilizând natura ondulatorie a luminii şi constă în pătrunderea luminii
în zona de umbră geometrică. Cele două fenomene, interferenţa şi difracţie sunt
asociate. Astfel, dacă lumina se propagă liber într-un mediu omogen, interferenţa
undelor secundare coerente va produce o propagare rectilinie a acesteia. Invers,
dacă lumina întâlneşte un obstacol, aflat în mediul respectiv, zone de umbră nu va
fi conturată clar, lumina pătrunzând în această zonă de umbră geometrică

Există două tipuri de difracţie, în funcţie de poziţia obstacolului în raport cu

sursa de lumină. Astfel, dacă obstacolul este situat în apropierea sursei, undele

OPTICĂ ONDULATORIE 23