Cap. 2.

ELEMENTE DE
HIDROLOGIE INGINEREASCĂ
2.1. Generalităţi
2.2. Factorii naturali ai scurgerii apelor
2.2.1. Reţeaua hidrografică
2.2.2. Văile cursurilor de apă
2.2.3. Bazinul hidrografic
2.2.4. Precipitaţiile atmosferice
2.2.5. Alţi factori climatici
2.2.6. Evaporarea, evapotranspiraţia şi infiltraţia
2.3. Debitele cursurilor de apă
2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul solid
2.3.2. Curbe caracteristice ale debitelor
2.3.2.1. Cheia limnimetrică
2.3.2.2. Curba de regim
2.3.2.3. Curba de durată
2.3.2.4. Curba de frecvenţă
2.3.2.5. Curba integrală a debitelor
2.3.2.6. Curba integrală a diferenţelor de debit
2.4. Noţiuni de hidrometrie
 2.1. Generalităţi
 Hidrologia este o ştiinţă care studiază proprietăţile generale ale apelor
de la suprafaţa scoarţei terestre, legile generale care dirijează
procesele din hidrosferă[1], influenţa reciprocă dintre hidrosferă,
atmosferă, litosferă[2] şi biosferă[3], precum şi prognoza evoluţiei
elementelor hidrologice, în vederea folosirii lor raţionale în economie
(gr. hydros – apă, logos – studiu). Conform dicţionarului enciclopedic
(The Encyclopaedic Dictionary. Physical Geography, Edited by Andrew
Goudie) hidrologia este „ştiinţa care studiază apa sub diferitele ei forme
şi existenţa acestora în natură.
[1] Învelişul de apă al globului terestru, alcătuit din oceane, mări, lacuri, gheţari, ape curgătoare, ape
subterane, zăpezi şi gheţuri.
[2] Învelişul exterior solid al globului pământesc.
[3] Totalitatea fiinţelor care trăiesc pe pământ, în apă şi în partea inferioară a atmosferei.

Clasificare
 Hidrologia continentală
 Hidrologia mărilor şi oceanelor (oceanologia)

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 2

 Hidrologia continentală
 potamologia (potamos = râu) se ocupă cu studiul apelor
curgătoare de pe continente;

 limnologia (limnos = lac) studiază geneza, evoluţia şi

proprietăţileunităţilor acvatice naturale şi artificiale;

 telmatologia are ca obiect de cercetare mlaştinile;

 glaciologia studiază răspândirea zăpezilor permanente şi

a gheţarilor, geneza şi mişcarea lor, tipurile de gheţari;

 hidrogeologia se ocupă cu cercetarea apelor subterane,

în scopul cunoaşterii modalităţilor de formare a straturilor
acvifere, izvoarelor, a caracteristicilor lor, a circulaţiei
apelor subterane, proprietăţilor hidrogeologice ale rocilor;

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 3

 hidrometria se ocupă cu organizarea posturilor şi staţiilor
hidrometrice din reţeaua de râuri, lacuri, mlaştini ale unui
teritoriu, cu metodele şi procedeele de măsurare şi
prelucrare a elementelor hidrologice (niveluri, debite lichide
şi solide, temperatura, chimismul apelor etc.);
 hidrologia urbană studiază caracteristicile proceselor
hidrologice din spaţiile urbanizate;
 hidrologia rurală cercetează funcţionarea sistemelor
hidrografice în relaţie cu modul de utilizare a terenurilor şi
cu practicile asociate fiecărui tip de folosinţă;
 hidrometeorologia este un compartiment al meteorologiei
care se ocupă cu studiul apei existente în spaţiul
atmosferic.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 4

 Ca o ramură aparte a hidrologiei poate fi considerată
gospodărirea apelor, care înglobează un ansamblu de
acţiuni menite să conducă, în principal, la: cunoaşterea
caracteristicilor cantitative şi calitative ale unităţilor
acvatice; conservarea, dezvoltarea şi protecţia fondului
acvatic; prevenirea şi combaterea efectelor distructive ale
apelor.

 Din punct de vedere a finalităţii practice se poate vorbi

despre: hidrologie aplicată.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 5

 Apa constituie obiectul de studiu şi al altor ştiinţe cu care
hidrologia este în strânsă legătură. Dintre acestea se
menţionează:
– hidrofizica şi hidrochimia, care se ocupă cu studiul proprietăţilor
fizice, respectiv chimice ale apelor;
– hidraulica, ce studiază dinamica apelor;
– hidroenergetica, al cărei scop este cunoaşterea potenţialului
energetic al apelor şi posibilitatea valorificării acestuia;
– hidrotehnica, ce studiază modalităţile şi tehnicile de realizare a
lucrărilor de amenajare a unităţilor acvatice;
– hidrobiologia, ale cărei preocupări constau în studierea condiţiilor de
viaţă vegetală şi animală din diferitele unităţi acvatice.

 Deoarece fenomenele şi procesele hidrologice se găsesc în

strânsă legătură cu mediul geografic în care se produc,
hidrologia are relaţii strânse cu celelalte ştiinţe care studiază
geosferele: meteorologia şi climatologia („râul este un
produs al climei”), geologie, geomorfologie, pedologie,
biologie, hidrobiologie, microbiologie, paleohidrologie,
filosofie etc.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 6
 În cercetarea hidrologică sunt utilizate
diferite metode, multe dintre ele fiind
folosite şi de alte ştiinţe ale naturii:

– metoda observaţiilor staţionare,

– metoda observaţiilor experimentale şi

– metoda cercetărilor experimentale

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 7

2.2. Factorii naturali ai scurgerii apelor
 Apa provenită din precipitaţii poate împrumuta
diferite căi: o parte se evaporă şi se reîntoarce în
atmosferă, alta se infiltrează în sol, iar alta se
adună în spaţiile concave dând naştere apelor
stătătoare (bălţi, mlaştini, lacuri etc.).

 Cea mai mare cantitate, sub influenţa gravitaţiei,

se deplasează din punctele mai înalte ale reliefului
spre regiunile mai joase, dând naştere apelor
curgătoare.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 8

 Din punct de vedere hidrologic, scurgerea apelor la
suprafaţa pământului este determinată de ciclul
hidrologic, dar ea este influenţată de o serie de
factori naturali, care pot fi repartizaţi în două grupe
principale:
– factori geomorfologici: caracteristicile reţelei hidrografice,
ale bazinului hidrografic şi ale albiei râurilor;
– factori climatici: precipitaţiile, temperatura, presiunea
atmosferică, vântul, evaporaţia, transpiraţia vegetaţiei
etc.

 De asemenea, scurgerea pe cursurile de apă este

influenţată de infiltraţia precipitaţiilor în sol şi de
atenuarea scurgerii în albie.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 9

 În funcţie de caracterul curgerii, apele
curgătoare se pot clasifica în:

– ape de şiroire;

– ape torenţiale;

– ape curgătoare cu caracter permanent.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 10

 Apele curgătoare cu caracter permanent, se pot clasifica în: pâraie
şi râuri.

– Pâraiele reprezintă unitatea hidrologică cea mai mică. Din asocierea

acestora se nasc râurile.

– Râul este un sistem deschis alcătuit dintr-un curs cu caracter permanent şi

natural ce ocupă albii prin care curge apa datorită înclinării generale a
profilului longitudinal, din punctele înalte ale reliefului, spre cele mai joase.
Se varsă în alte unităţi hidrologice (fluvii, lacuri, mlaştini, mări, oceane) sau
în mod excepţional se pierde în nisipuri sau în grote. Un râu presupune
existenţa unui ansamblu format dintr-o masă de apă, mai mare sau mai
mică, în mişcare spre zonele mai joase ale scoarţei şi făgaşul relativ bine
conturat.

 Faţă de şiroaie sau torente, râurile au părţi componente distincte.

Deoarece sunt cursuri de apă cu caracter permanent, acţiunea de
eroziune are acelaşi caracter, permanent. Forma principală pe care o
creează un râu este valea. Râurile transportă materialele erodate până
la locul de vărsare; când acesta este reprezentată de o mare sau
ocean nu se mai formează un con de dejecţie ci o deltă sau estuar. În
succesiunea amonte-aval, elementele componente sunt: izvorul,
cursul de apă şi gura de vărsare.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 11

 În ceea ce priveşte cursul râurilor, în mod
convenţional acestea au fost divizate în trei
sectoare care se deosebesc între ele prin trăsături
specifice: hidrologice, topografice, fizico-
geografice, geologice etc.
– cursul superior (alpin),
– cursul mijlociu
– cursul inferior

 Gura de vărsare este porţiunea din râu unde

acesta se varsă, în general într-un alt râu mai
mare.

 Fluviul desemnează, în limbaj geografic, un râu

de mari dimensiuni, care se varsă într-o mare sau
ocean.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 12
 2.2.1. Reţeaua hidrografică
 Definitie: totalitatea unităţilor hidrografice existente într-un
bazin de recepţie: cursuri permanente, temporare, lacuri
naturale şi antropice, mlaştini etc.
 Principalele elemente caracteristice ale unei reţele
hidrografice sunt:
– lungimea râurilor din reţea; măsurarea lungimii se face pe teren
sau pe hartă de la vărsare (km 0) către izvor. La măsurarea pe
hartă trebuie să se ţină seama şi de curburile râului, prin
amplificarea lungimii măsurată pe hartă cu un coeficient de
sinuozitate, ale cărui valori variază între 1 şi 1,25;
– densitatea reţelei hidrografice, dată de relaţia:

Lt
Drh
S rh

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 13

 Reţeaua hidrografică a râului Milcovul Mic

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 14

 în ţara noastră lungimea totală a cursurilor
de apă este de cca. 118.000 km,
 având în vedere că suprafaţa României este
237.500 km2 rezultă o densitate medie de
0,5 km/km2,
 densitatea are valori maxime în zona de
munte cu altitudini de 1200 – 1400 mdM:
1,2 km/km2 şi valorile cele mai mici în
Câmpia Română, unde sunt zone cu valori
sub 0,3 km/km2.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 15
 2.2.2. Văile cursurilor de apă
 În cadrul reţelei hidrografice sunt cuprinse, pe lângă apele
curgătoare cu caracter permanent şi văile seci ale
torenţilor, ravenele[1] şi ogaşele[2], diferitele canale etc.
 Văile colectează cea mai mare parte din apele
precipitaţiilor şi a acviferelor, pe care le transmit apoi
cursului principal. Dispoziţia ramificaţiei este diversă, în
funcţie de relief şi structura geologică, ea putând fi
caracterizată şi prin anumite elemente morfometrice
 Văile râurilor sunt forme negative de relief a căror geneză
este determinată, în principal, de apa provenită din
precipitaţii care curge sub acţiunea gravitaţiei.

[1] Vale strâmtă cu versanţi abrupţi, formată prin eroziune de

şuvoaie.
[2] Terenuri cu eroziune în adâncime.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 16

 Albia râului
 reprezintă partea inferioară a unei văi, ocupată
permanent sau temporar de curentul de apă ce
provine din colectarea precipitaţiilor. Prin urmare,
albia formează suportul solid pe care vehiculează
curentul de apă cu direcţie amonte-aval. Aşezată
pe structuri geologice tari, albia modelează forma
curentului şi îi imprimă direcţiile de curgere. Pe
structuri aluvionare curentul de apă (prin erodări şi
depuneri) îşi modelează singur albia pentru a
corespunde legilor sale de mişcare.
 albia unui curs de apă este determinată hidrografic
prin profile transversale şi forme în plan orizontal,
longitudinale.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 17
 profilul transversal al albiei reprezintă intersecţia râului la
nivel maxim cu un plan vertical, perpendicular pe direcţia
de curgere a apei, în punctul dat. Forma profilului
transversal al albiei, numai în anumite cazuri particulare,
poate fi asimilată cu un dreptunghi, trapez, parabolă sau
combinaţii cu acestea
 de regulă, profilul transversal al cursurilor de apă este
destul de neregulat, la el distingându-se: albia minoră şi
albia majoră
 albia minoră (principală) reprezintă partea mai adâncă a
văii, acoperită permanent cu apă, şi părţile sale laterale
care pot avea apă numai o anumită parte din an. Este
săpată, de obicei, în aluviuni şi mai rar în roca dură
(parentală).
 pe fundul său se află talvegul: linia imaginară care uneşte
punctele de cea mai mare adâncime ale albiei minore

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 18

 Profil transversal al Dunării la
staţia hidrometrică Zimnicea

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 19

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 20
 Panta unui râu
 poate fi studiată sub două aspecte: panta albiei şi panta oglinzii.

 Panta râului reprezintă raportul dintre altitudinea punctului de izvor şi a

celui de vărsare şi lungimea râului. Valoarea pantei rezultă din formula:
H1 H2
I .
L
unde:
– I = panta;
– H1 = cota nivelului punctului superior;
– H2 = cota nivelului punctului inferior;
– L = distanţa dintre puncte.

 Cu cât diferenţa de nivel dintre cele două extreme ale râului este mai
mare, cu atât panta este mai accentuată. Valoarea pantei se exprimă
în grade, metru pe metru sau metru pe kilometru.
 Valorile pantelor râurilor din ţara noastră variază, între 20 300 m/km
la munte, scăzând la câmpie până la 0,3 0,1 m/km

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 21

 Bazinul hidrografic

 sau bazinul de recepţie al unui curs de apă, este

suprafaţa de pe care este colectat debitul de apă
al acestuia

 bazinul hidrografic este brazdat de reteaua

hidrografica

 linia care delimitează bazinul hidrografic se

numeşte cumpăna apelor

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 22

 Bazinul hidrografic Argeş

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 23

 Bazinul hidrografic Argeş

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 24

Se pot diferenţia două feluri de bazine hidrografice:
 bazinul hidrografic de suprafaţă este acela de pe care
este colectată apa scursă din precipitaţii şi care e delimitat
de o linie de cotă maximă, cumpăna apelor , astfel încât
precipitaţiile care cad de o parte sau de alta a acestei linii
se scurg în râuri diferite; cumpăna apelor pentru bazinul
hidrografic de suprafaţă se determină cu ajutorul planurilor
topografice;

 bazinul hidrografic subteran corespunde alimentării

subterane a cursului de apă; cumpăna apelor subterane
este mai greu de precizat, aşa încât de cele mai multe ori
în calculele hidrologice se ia în considerare bazinul
hidrografic superficial, erorile de obicei compensându-se în
cazul bazinelor mari.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 25
Bazinele hidrografice sunt caracterizate de
următoarele elemente:

 Suprafaţa şi forma bazinului hidrografic

– Suprafaţa bazinului hidrografic este determinată
ca proiecţie orizontală prin planimetrarea
teritoriului determinat de cumpăna apelor; este
notată prin F sau Sbh şi se exprimă în ha sau în
km2.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 26

 Mărimi caracteristice ale formei
bazinului hidrografic sunt:

 lungimea bazinului hidrografic L (km) care este

distanţa de la capătul amonte, din zona
izvoarelor, până la vărsarea măsurată pe linia
mediană a bazinului hidrografic;
Sbh
 lăţimea medie a bazinului hidrografic, B (km), B
L
 coeficientul de formă a bazinului, 4 S bh
2
unde Pbh. reprezintă perimetrul bazinului Pbh
hidrografic (lungimea cumpenei apelor).

Coeficientul se obţine prin raportarea

suprafeţei bazinului hidrografic la suprafaţa
unui cerc având acelaşi perimetru cu acesta şi
valori subunitare, cu atât mai mari cu cât
bazinul este mai „compact”;
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 27
 coeficientul de asimetrie a bazinului,
exprimat prin raportul:
2 S st S dr
a
Sbh
unde Sst şi Sdr reprezintă suprafaţa versantului stâng şi respectiv drept;

 graficul de dezvoltare a bazinului,

reprezentând variaţia suprafeţei acestuia în
funcţie de lungimea râului, evidenţiindu-se
aportul la suprafaţa de recepţie atât a
versanţilor precum şi al afluenţilor.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 28

 Altitudinea medie a bazinului hidrografic, definită
ca o medie ponderată în raport cu suprafaţa sa:

1 S bh 1 n 1 Hi Hi 1
H med H s ds H med si 1 si
Sbh 0 Sbh i 0 2

unde variabila independentă s reprezintă suprafaţa în sensul dezvoltării

bazinului hidrografic, iar H este altitudinea secţiunii de închidere a
subbazinului de suprafaţă s.

 curba H=H(s) este denumită curba hipsometrică

a bazinului hidrografic, cu ajutorul ei regăsindu-
se altitudinea medie prin echivalarea ariei de sub
curbă cu aria unui dreptunghi.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 29

După altitudinea medie, bazinele hidrografice
se pot clasifica în:

 bazine hidrografice de munte: Hmed > 600 mdM

 bazine hidrografice de deal: 200 < Hmed < 600 mdM

 bazine hidrografice de câmpie: Hmed < 200 mdM)

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 30

 panta medie a bazinului hidrografic
n 1
1
I med Hi H i 1 li li 1
2 Sbh i 0
 învelişul vegetal al bazinului hidrografic, atât cel natural
cât şi cel realizat de om (plantaţii, culturi agricole), are o
influenţă importantă în formarea scurgerii, fiind apreciat
cantitativ prin coeficienţi de acoperire a suprafeţei cu
diverse învelişuri vegetale

 structura geologică a bazinului hidrografic în zona

superficială a solului (1,00+1,50 m adâncime), în care
are loc scurgerea de subsuprafaţă (hipodermică) către
albiile reţelei hidrografice, are de asemenea o influenţă
determinantă în dezvoltarea proceselor hidrologice din
bazin

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 31

 în afara acestor bazine hidrografice mai
există:

o suprafaţă aferentă direct Mării Negre = 4.867 km2

o suprafaţă a teritoriilor semiendoreice = 6.545 km2

(izolate din punct de vedere al scurgerii), şi

alte suprafeţe (Delta Dunării, Razelm) = 4.420 km2

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 32

 Bazine hidrografice din România
Nr. Lungimea Suprafaţa Altitudinea Panta medie
Râul principal
crt. râului (km) (km2) medie (mdM) (m/km)
1 Vişeu 80,0 1606 997 314
2 Iza 83,0 1303 658 152
3 Tur 66,0 1008 305 95
4 Someş 345,0 15217 536 170
5 Crasna 141,7 2000 251 71
6 Barcău 118,0 1979 246 69
7 Crişul Repede 148,0 2425 578 125
8 Crişul Negru 144,1 4476 277 68
9 Crişul Alb 238,0 3957 328 133
10 Mureş 718,5 27919 613 179
11 Bega 168,6 2241 236 103
12 Timiş 241,2 5248 415 151
13 Caraş 84,9 1118 295 105
14 Nera 131,2 1361 559 217
15 Cerna 84,9 1433 815 310
16 Jiu 348,6 10469 438 93
17 Olt 698,8 24300 624 135
18 Vedea 242,7 5364 169 25
19 Argeş 339,6 12681 376 90
20 Ialomiţa 414,0 8873 374 59
21 Siret 592,5 42354 515 110
22 Prut 704,0 10970

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 33

 2.2.4. Precipitaţiile atmosferice
 reprezintă sursa scurgerii hidrologice
 cantitatea de precipitaţii este măsurată punctual, la staţiile
meteorologice, amplasate pe teritoriu
 cantitatea de apă din ploi este determinată cu ajutorul unor
aparate standardizate, numite pluviometre, măsurarea
făcându-se discontinuu, de două ori pe zi (la orele 7 şi 19).
 valoarea precipitaţiei se exprimă în înălţime de strat
uniform de apă, dată în mm sau echivalent în [l/m2]
 se poate obţine şi o înregistrare continuă a ploii cu ajutorul
aparatelor înregistratoare numite pluviografe.
 relaţia de calcul a precipitaţiei uniforme pe bazin:

1 n
hbh hi si
Sbh i 1

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 34

 2.2.5. Alţi factori climatici
Regimul scurgerii hidrologice este influenţat, direct sau
indirect, şi de o serie de alţi factori climatici, prezentaţi
sumar în continuare:

 presiunea atmosferică, este definită ca greutatea unei

coloane de aer de deasupra unei suprafeţe. Aerul este
alcătuit din diferite gaze: oxigen, azot, bioxid de carbon,
vapori de apă şi alte gaze. Deoarece aceste gaze au
masă, aerul este atras de către Pământ de forţa de atracţie
gravitaţională
 temperatura aerului pentru fenomenele hidrologice
interesează, în primul rând, prin valorile din imediata
vecinătate a solului şi a maselor de apă. Acestea
absorbind radiaţia solară, transmit prin radiaţie o parte din
căldură aerului atmosferic cu care sunt în contact
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 35
 Umiditatea aerului
 principalii indicatori ai umidităţii aerului sunt:
– umiditatea absolută (Ua) reprezintă masa de vapori conţinută de
volumul unitar de aer (g/mc), la temperatura locală;
– umiditatea de saturaţie (US) este valoarea maximă a umidităţii
aerului, valoarea ei depinzând de temperatura aerului.
 umiditatea poate fi exprimată şi în unităţi de presiune (mm Hg, mb),
întrucât vaporii de apă acţionează ca un gaz, determinând o
presiune independentă de presiunea atmosferică. Relaţia de
legătură între cele moduri de exprimare a umidităţii este: 1mb 1,3
g/mc.
 umiditatea relativă (Ur) este definită prin raportarea umidităţii
absolute la umiditatea de saturaţie:
Ua
Ur 100
Us
 umiditatea aerului se măsoară cu aparatul numit „psihrometru” iar
cea relativă cu „higrometrul”.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 36

 Vântul şi direcţia vântului
 Vântul reprezintă deplasarea orizontală a maselor de aer, generată şi
influenţată de următorii factori:
– potenţialul baric, care determină viteza şi direcţia iniţială;
– forţa Coriolis, determinată de rotaţia globului pământesc;
– componenta orizontală a forţei centrifuge din mişcarea masei de aer pe traiectorii
curbe;
– frecarea maselor de aer cu relieful şi învelişul solului;
– diferenţa de temperatură a zonelor de deasupra mărilor şi uscatului (brizele
marine).
 viteza şi direcţia vântului (dinspre care bate vântul) se determină cu „giruete”
sau cu „anemometrul”, dotate cu un ampenaj special şi montate la înălţimea
standard de 10 m, sau la sol pentru studiul evaporaţiei
 variaţia pe verticală a vitezei vântului se poate determina cu o formulă
empirică, de tip parabolic:
17
H
v v0
H0
unde H0 este înălţimea la care s-a măsurat viteza v0.
 după viteză vânturile se pot clasifica în 12 clase, conform scării Beaufort, de
la vânturi calme (v < 0,5 m/s), la vânturi tari (12,5 – 15,2 m/s) şi ajungând la
uragan (v > 25,2 m/s)
 prelucrarea înregistrărilor privind viteza şi direcţia vântului se poate face
grafic prin „roza vânturilor”

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 37

 Roza vânturilor

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 38

În ţara noastră vânturile cele mai importante sunt:

 crivăţul care bate iarna din direcţia nord şi nord

– est în Moldova, Dobrogea şi Câmpia Dunării;
 „Austrul” bate din direcţia vest în Câmpia
Dunării;
 „Coşova” bate din direcţia sud în Banat;
 „vântul negru” în Dobrogea, tot din sud,
acestea două fiind vânturi calde şi uscate;
„brizele” care bat pe litoral, fiind vânturi locale.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 39

 2.2.6. Evaporarea, evapotranspiraţia şi infiltraţia
 Precipitaţiile sub formă de ploaie şi zăpadă constituie aporturile de apă
în sol. Când ploaia atinge solul iau naştere trei procese:
– umezirea solului şi infiltraţia ;
– curgerea superficială (şiroirea);
– evaporaţia.

 Evaporarea este procesul de trecere, în general sub acţiunea căldurii,

dar şi sub acţiunea presiunii, a unui lichid în stare de vapori.

 Evaporarea apei este fenomenul de emanare în aerul atmosferic a

vaporilor de apă de la suprafaţa maselor de apă, gheaţă sau zăpadă
iar transpiraţia este evaporarea apei în procesul biologic al plantelor.
Ansamblul acestor două procese, pe teritoriul unui bazin hidrografic,
este denumit evapotranspiraţie.

 Factorii principali care influenţează evaporarea sunt: temperatura

mediului, umiditatea aerului şi vântul.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 40

 2.3. Debitele cursurilor de apă

 2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul

solid.
 2.3.2. Curbe caracteristice ale debitelor
 2.3.2.1. Cheia limnimetrică
 2.3.2.2. Curba de regim
 2.3.2.3. Curba de durată
 2.3.2.4. Curba de frecvenţă
 2.3.2.5. Curba integrală a debitelor
 2.3.2.6. Curba integrală a diferenţelor de debit

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 41

 2.3.1. Definiţii, componente. Debitul lichid, debitul solid

 Prin debitul lichid al unui râu (Q) se înţelege o cantitate

de apă care se scurge printr-o secţiune în decursul unei
unităţi de timp. El se exprimă în m3/s sau l/s

 Debitul mediu specific (debitul pe unitate de suprafaţă)

(q) se exprimă în l/s/kmp sau mc/s/kmp şi este raportul
dintre debit (Q) şi suprafaţa bazinului hidrografic (F sau
Sb):
Q
q .
F

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 42

 Debitul unui râu depinde de:
 suprafaţa bazinului hidrografic,
 precipitaţiile căzute într-un interval de timp (oră, zi,
lună, an),
 coeficientul de scurgere, s (indică ce fracţiune din
apa căzută sub formă de precipitaţii se scurge
efectiv pe râu, restul, 1–s, se pierde prin
evaporaţie, infiltraţii în sol). Acesta depinde de
mulţi factori cum ar fi: precipitaţii, temperatură,
vânt, umiditate, coeficient de împădurire,
coeficient de permeabilitate a solului, panta medie
a talvegului scurgerii, altitudinea medie a
bazinului.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 43
 Debitele unui curs de apă se determină într-o
anumită secţiune transversală, la un moment dat,
prin metoda directă, prin măsurători pe teren, sau
prin metoda indirectă cu ajutorul relaţiei de calcul:
Sh
Q
t

unde reprezintă coeficientul de scurgere, S [kmp] –

suprafaţa bazinului de recepţie corespunzător secţiunii
pentru care se estimează debitul, h [mm] – înălţimea medie
a precipitaţiilor, t [s] – intervalul de timp pentru care s-a
înregistrat precipitaţia.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 44

 prin raportarea debitului scurs (Q) într-un
interval de timp dat (T) (zi, lună, an) la
suprafaţa bazinului (F sau Sb) se obţine
înălţimea stratului de apă scurs (h în mm) de
pe un areal dat

QT
h( mm) .
F

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 45

 Cele mai importante debite ale unui curs de apă sunt:

 Debitul maxim maximorum (Qmax.max) reprezintă debitul cel mai mare

înregistrat până în prezent. Poate avea şi caracter catastrofal (Qcat).
 Debitul extraordinar (Qmax.ex) reprezintă debitul cel mai mare
înregistrat într-o perioadă de 30 ani consecutivi.
 Debitul maxim anual (Qmax.an) este debitul cel mai mare înregistrat în
timp de un an şi are o durată de o zi în cadrul acelui an.
 Debitul normal sau debitul modul (Q0) reprezintă media aritmetică a
debitelor anuale pe un şir îndelungat de ani (30-40).
 Debitul mediu (Qmed.anual, Qmed.lunar, Qmed.vară; Qmed.decadă
etc.) este debitul care se stabileşte pentru o anumită perioadă de timp
(decadă, lună, anotimp).
 Debitul de etiaj (Qetj) exprimă situaţia debitului minim minimorum a
cărui valoare este mai mică decât media debitului minim. Acest debit
este considerat ca fiind debitul cu durata de 355 zile şi numai 10 zile
din an ar putea să producă un debit mai mic decât Qetj. Debitele
specifice cu cantitatea de apă mai mică de 1 l/s/kmp sunt considerate
debite de etiaj.
 Debitul minim minimorum (Qmin.min) este debitul cu cea mai mică
valoare, produs până în prezent.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 46

 Debitul solid (aluvionar) reprezintă întreaga
cantitate de aluviuni transportată de apele unui râu
prin secţiunea sa activă într-o unitate de timp pe
mai multe căi: rostogolire, târâre, suspensie şi
soluţie. Se exprimă în g/s sau kg/s.

 Viiturile reprezintă creşterile bruşte şi de scurtă

durată a nivelurilor şi implicit a debitelor râurilor, în
general deasupra valorilor obişnuite, ca urmare a
curgerii superficiale rezultată din ploi, din topirea
zăpezilor sau ca urmare a unor accidente (ruperea
unor baraje naturale sau antropice,
supraalimentarea etc.).
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 47
 2.3.2. Curbe caracteristice ale debitelor

 cheia limnimetrică,
 curba de regim,
 curba de durată (clasată),
 curba de frecvenţă,
 curba integrală a debitelor,
 curba integrală a diferenţelor de debit.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 48

 Cheia limnimetrică
 sau cheia debitelor printr-o secţiune a unui râu reprezintă legătura
dintre adâncimea apei în secţiune şi debitul care o străbate. Această
legătură este exprimată de relaţia lui Chézy:

 unde s-au utilizat notaţiile: Q C Ri

 – aria secţiunii vii,
 R – raza hidraulică; se calculează cu relaţia: R = /P
unde P reprezintă perimetrul udat,
 C – coeficientul lui Chézy; una dintre relaţiile de calcul este:
1 y
C R
n
unde n este rugozitatea patului albiei, iar
y are valoarea 1/6 (după Manning)

 i – panta hidraulică (panta suprafeţei libere, în mişcarea uniformă este

egală cu panta talvegului).

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 49

 h [mm]
700

600

500

400

300

200

100

Q [l/s]
0
0 100 200 300 400 500 600 700 800 900 1000 1100 1200 1300 1400 1500 1600

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 50

 Curba de regim
 reprezintă variaţia în timp a debitului, timpul fiind
luat cronologic pe o perioadă continuă.
 Debitul este o mărime continuă.
 Ca atare, pentru a face curba de regim a debitelor,
este important de stabilit pasul de timp pentru care
se construieşte aceasta.
 Se poate realiza curba de regim a debitelor medii
zilnice, curba de regim a debitelor medii lunare,
curba de regim a debitelor medii anuale (mai rar,
pe perioade foarte lungi de timp – 50...100 ani).

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 51

 Pentru a construi o curbă de regim, este
necesar să se realizeze medierea debitelor
pe intervale de timp.
 Medierea pe un interval T de timp se obţine
cu relaţia:
T
1
QT Q t dt
T
0

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 52

 Curba de regim a debitelor medii zilnice, afluente în lacul
Brădişor, pe perioada unui an calendaristic

Q [mc/s]
70

60

50

40

30

20

10

0
t [zile/luni]

ian feb mar apr mai iun iul aug sep oct nov dec
t [zile/luni]

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 53

 Curba de regim a debitelor medii lunare, afluente în lacul
Brădişor, pe perioadă de 49 ani
Curba de regim a debitelor medii lunare pe râul Brădişor, pe 49 ani

180

160

140

120
Qmlunar(mc/s)

100

80

60

40

20

0
III

III
II

II
VIII

XII

VIII

XII
IX

IX
I

I
VII

XI

VII

XI
IV

IV

X
VI

VI
V

An/lună V

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 54

 Curba de durată
 Nu interesează succesiunea cronologică ci interesează
variaţia debitului ca perioadă de timp.
 Asigurarea unei valori a debitului reprezintă cât la sută din
timpul considerat, valoarea respectivă a fost depăşită.
 De exemplu, dacă un debit Q are o asigurare de 10% pe o
perioadă de 50 de ani, înseamnă că acel debit a apărut o
dată la 5 ani.
 Cu cât asigurarea este mai mare, cu atât debitul este mai
frecvent.
 Debitele cu asigurare mare sunt acele debite mici şi foarte
mici, specifice perioadelor secetoase).
 Debitele cu asigurare mică sunt debite mari şi foarte mari,
specifice perioadelor ploioase şi foarte ploioase.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 55

 Curba de durată a debitelor medii zilnice, afluente în lacul
Brădişor, pe o perioadă de 1 an
Q [m3/s]
70

60

50

40

30

20

10

0
0 30 60 90 120 150 180 210 240 270 300 330 360
t [zile]

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 56

 Asigurarea (durata) unui debit reprezintă valoarea
cumulată a intervalelor de timp pe care debitul Q
depăşeşte crescător sau descrescător valoarea lui
Qmediu.
 În cazul reprezentării cu valori discrete, asigurarea
este echivalentă cu numărul de ordine în
clasamentul descrescător al debitelor împărţit la
numărul de ordine maxim (corespunzător debitului
minim din şirul de debite ales).
 Deci curba de durată a debitelor este
reprezentarea debitelor clasate (ordonate
descrescător) în funcţie de asigurarea acestora.
 În această situaţie, curba de durată se poate numi
şi curbă clasată a debitelor.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 57

Avantaje:
 Exprimă cât la sută din timp este depăşit un
anumit debit sau cât la sută din timp este asigurat
acest debit (curbă de asigurare).
 Debitele mici au o durată (asigurare) mare, iar
debitele mari au o durată foarte mică.
 Dacă perioada T respectiv numărul de intervale n
este foarte mare (tinde la infinit), curba de durată
tinde la o curbă de probabilitate de depăşire.
 Trecând la valorile discretizate pentru timp, curba
de durată se transferă într-o curbă în trepte.
 Diagrama în trepte este o aşezare descrescătoare
a valorilor debitelor din şirul cronologic, curbă
clasată a debitelor.
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 58
 Curba de frecvenţă
 Frecvenţa este o mărime care arată de câte
ori se produce un fenomen într-o unitate de
timp.

 Frecvenţa unui debit, dintr-un şir de debite

dat, pe o perioadă dată de timp, arată
numărul de apariţii ale acelui debit din
numărul total de apariţii.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 59

Curba de frecvenţă a debitelor medii zilnice, afluente în lacul
Brădişor, pe o perioadă de 1 an

Q [m3/s]
70

60

50

40

30

20

10
f [%]
0
0 5 10 15 20 25 30

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 60

Comentarii:
 Numărul de apariţii ale unui debit reprezintă numărarea efectivă de
câte ori apare valoare acelui debit într-un şir de debite măsurate pe un
interval de timp dat.

 Se porneşte de la vaoarea maximă a debitelor din şir şi se scade în

trepte egale ( Q) până se ajunge la valoare minimă a debitelor din şir.
Primul interval astfel constituit este cuprins între Qmax şi Qmax- Q. Al
doilea este {Qmax- Q ,…, Qmax-2 Q}, astfel încât ultimul interval este
{Qmax-(n-1) Q ,…, Qmax-n Q}, unde n este numărul de intervale Q
ales.

 Pentru fiecare interval de valori de debite se numără de câte ori apar

acele valori în şirul de debite iniţial dat. De exemplu, valorile cuprinse
în primul interval au o singură apariţie în şirul de debite medii zilnice pe
49 de ani. Asta înseamnă că, în primul interval se poate regăsi o
valoare de debit care apare o dată în şirul respectiv. Astfel se obţine,
pe intervale stabilite de debite, un şir de numere care reprezintă
apariţiile debitelor cuprinse în fiecare interval, în şirul total de debite.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 61

 Curba integrală a debitelor
 Este o reprezentare a unor volume în funcţie de timp, volume care reprezintă
volumul cumulat (stocul de apă) scurs pe o secţiune a râului din momentul
iniţial 0 până în momentul curent t.
 Calculul volumelor se face cu relaţia:
t
W t Q t dt
0
 De exemplu, în cazul şirului de debite medii lunare pe râul Brădişor, pe un
interval de 49 ani, se consideră intervalul t de timp fiind o lună. Vor fi 588 de
intervale, corespunzătoare celor 588 de luni cuprinse în 49 ani.
 Ca atare primul interval de timp este chiar t, adică la sfârşitul primei luni
există un volum (stoc) afluent W1=Q1 t. La sfârşitul celui de-al doilea interval
de timp (a doua lună), va exista un stoc afluent W2=W1+Q2 t.
 Astfel, la sfârşitul ultimei luni de analiză (cu numărul de ordine 588), stocul
afluent total este W588=W587+Q588 t.
 Diferenţa W=Wn-Wn-1 reprezintă volumul afluent în intervalul de timp t.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 62

 Stocurile medii afluente pe râul Brădişor, pe parcursul
unui an, la sfârşitul fiecărui interval de timp t=1 lună
3
Luna V(mil. m )
I 23,1
II 41,7
III 60,8
IV 155,9
V 284,5
VI 407,1
VII 539,9
VIII 583,6
IX 670,9
X 715,9
XI 743,9
XII 770,7

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 63

 Curba integrală a debitelor pe râul Brădişor, pe un an
calendaristic
900

800

700

600

500
V (mil.m
3
)

400

300

200

100

0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12
Nr. luni

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 64

 panta secantei la curba integrală a debitelor este
proporţională cu debitul mediu corespunzător intervalului
acoperit de secantă
 panta tangentă la curba integrală a debitului într-un punct,
este proporţională cu mărimea debitului în momentul
corespunzător
 punctele de inflexiune ale curbei integrale a debitelor
corespund cu punctele de debite extreme, maxime sau
minime
Dezavantaj:
 dacă T este foarte mare şi este de ordinul anilor, valorile W
fiind crescătoare, cresc spre valori foarte mari şi deci
intervalul de variaţie al lui W între 0 şi T este foarte larg iar
în cazul reprezentării grafice este nevoie de o scară foarte
mică
5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 65
 Curba integrală a diferenţelor de debit
 se utilizează, în general la analiza debitelor afluente într-un lac
de acumulare
 această curbă este necesară la trasarea “firului întins”, metodă
folosită la calculul utilizării raţionale a stocului afluent într-un lac
de acumulare şi care stă la baza realizării graficelor dispecer,
grafice de exploatare a lacurilor de acumulare
 relaţia de calcul a valorilor curbei este:
t
W t Qt Q0 dt
0
unde Q0 este o valoare caracteristică debitelor. Dacă se alege
pentru aceasta valoarea debitului mediu multianual, curba se
închide în 0.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 66

 Curba integrală a debitelor medii lunare afluente pe râul Brădişor, pe o perioadă
de 30 ani

800

600

400

200
DV

0
0 12 24 36 48 60 72 84 96 108 120 132 144 156 168 180 192 204 216 228 240 252 264 276 288 300 312 324 336 348 360

-200

-400

-600
T[luni]

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 67

 2.4. Noţiuni de hidrometrie
 Hidrometria este ramura hidrologiei care se ocupă cu descrierea
aparatelor şi instalaţiilor hidrometrice, cu tehnicile şi metodele de
măsurare şi analiză a caracteristicilor fizice şi chimice ale apei şi cu
prelucrarea datelor obţinute.
 Pentru obţinerea datelor cu privire la fenomenele hidrologice din cadrul
unui bazin hidrografic este nevoie, ca în anumite puncte geografice, să
se înfiinţeze servicii speciale de măsurare a nivelurilor, debitelor,
vitezelor etc. În funcţie de importanţa lor acestea se numesc staţii
hidrometrice, posturi hidrometrice etc. Totalitatea acestor servicii
constituie o reţea hidrometrică care, la rându-i, înglobează două reţele
componente: una cu funcţionalitate de lungă durată (reţeaua
hidrometrică de bază); alta cu durată de funcţionare relativ scurtă
(reţeaua hidrometrică auxiliară).
 Hidrometria este disciplina care asigură informaţiile culese în timp şi
spaţiu, asupra regimului de variaţie a resurselor de apă. În acest caz
hidrometria poate să aibă o imagine asupra ecartului de variaţie a
fenomenelor hidrologice studiate, să determine o serie de parametri din
formule empirice şi modele hidrologice, să formeze şiruri statistice şi să
realizeze operaţii de prognoză hidrologică.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 68

 Reţeaua hidrometrică de bază trebuie să furnizeze date continue pe
cel puţin 20-25 ani. Staţiile sau posturile hidrometrice trebuie
amplasate în locurile care să asigure caracterul natural al variabilei
studiate. În aceste condiţii trebuie să se evite influenţele provenite din:
– vecinătatea imediată a construcţiilor hidrotehnice de genul lacurilor de
acumulare, prizelor de apă etc., dar şi a podurilor cu debuşee reduse;
– instabilitatea în plan orizontal şi vertical a albiei;
– lipsa de sensibilitate hidrologică (variaţiile mari ale nivelurilor în profil
transversal care conduc la variaţii mici de debite);
– accesul dificil de la cea mai apropiată arteră de circulaţie.

 Repartizarea staţiilor hidrometrice şi inclusiv a posturilor, în cadrul

reţelei, trebuie să aibă în vedere următoarele criterii:
– pe sectoare lungi, fără afluenţi importanţi, distanţele între două puncte
hidrometrice să se aleagă astfel încât debitul mediu al cursului de apă,
respectiv între două asemenea puncte învecinate, să difere cu cca. 20%;
– la confluenţe importante, fiecare curs de apă să dispună de câte un punct
hidrometric imediat în amonte, iar pe cursul principal de apă, de un punct
în aval la o distanţă care să satisfacă diferenţa de 20%, mai sus
menţionată, în raport cu însumarea debitelor de la confluenţă.

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 69

 Reţeaua hidrometrică de bază din România se
compune din 760 puncte hidrometrice, ceea ce ar
reprezenta un punct la 320 km2.

 Punctele hidrometrice din reţeaua auxiliară

completează, temporar, reţeaua de bază cu
scopul obţinerii informaţiilor suplimentare.

 Fiecare punct de măsurare este identificat prin

numele râului şi localitatea cea mai apropiată sau
locul amplasării postului (de ex: Moldoviţa la
Dragoşa şi Lunguleţ, Dâmboviţa la Conţeşti etc.).

5/10/2016 Cap. 2. Elemente de hidrologie 70