CUVÂNT ÎNAINTE

Problemele mediului înconjurător fac parte din problemele

grave ale omenirii şi practic, în orice domeniu de activitate, este necesar să
se identifice aceste probleme şi să se încerce prevenirea, ameliorarea sau
chiar rezolvarea totală a lor.
Amenajarea resurselor de apă în diverse scopuri
(hidroenergetică, alimentări cu apă, irigaţii, piscicultură, agrement etc.)
reprezintă un domeniu cu largi implicaţii în ceea ce priveşte impactul şi
respectiv protecţia mediului.
Lucrarea de faţă se adresează în primul rând studenţilor de la
Facultatea de Energetică, specializarea ”Ingineria mediului în energetică”,
dar poate fi utilă şi altor studenţi cu preocupări în acest domeniu, precum şi
inginerilor interesaţi de problemele amenajării resurselor de apă şi impactul
acestora asupra mediului.
Ea este structurată pe 5 (cinci) capitole. Primul dintre acestea
trece în revistă situaţia resurselor de apă pe plan mondial şi în ţara noastră,
schemele de amenajare hidroenergetică a resurselor de apă şi exemplifică
câteva dintre aceste scheme pentru cursurile de apă din România. Capitolul
al doilea tratează problemele legate de aspectele poluării apelor. După ce
trece în revistă proprietăţile apei pure, se inventariază interacţiile care
conduc la proprietăţile apelor naturale, sursele de poluare a apelor,
materiile poluante şi indicatorii de calitate ai apelor. Capitolele 3 şi 4
prezintă primele uvraje componente ale schemelor de amenajare: barajele şi
descărcătorii de ape mari. Se face o descriere a principalelor tipuri de
baraje, respectiv descărcători de ape mari, se arată rolul lor funcţional, se
prezintă o serie de elemente constructive şi principalele calcule hidraulice
ale acestora. Celelalte uvraje urmează a fi prezentate în partea a doua a
acestei lucrări. În sfârşit, în capitolul 5 se arată în ce constă impactul asupra
mediului înconjurător provocat de lucrările de amenajare a resurselor de apă
şi ce măsuri se pot lua pentru ameliorarea efectelor negative ale acestui
impact.
 Autorii au dorit să întocmească o lucrare riguroasă din punct
de vedere ştiinţific, iar nivelul cunoştinţelor necesare este cel normal
pregătirii unui inginer. Ea umple unele din golurile existente în ceea ce
priveşte materialul bibliografic necesar pregătirii studenţilor de la
specializările “Hidroenergetică” şi “Ingineria mediului în energetică”.
În încheiere autorii ţin să mulţumească în mod deosebit
colectivului cu care lucrează, format din ing. Crăciun Anca, prep.ing.
Corcodel Liana şi prep.ing. Dumitran Gabriela, pentru colaborarea perfectă
şi ajutorul nepreţuit acordat la editarea pe calculator a lucrării. De
asemenea colegilor din catedră şi referenţilor ştiinţifici pentru sugestiile
privind forma finală a lucrării.

Autorii
 Capitolul 1

RESURSELE DE APĂ ŞI UTILIZAREA LOR

1.1. Economia apelor şi ramurile ei

1.1.1. Apa - factor de mediu şi resursă regenerabilă.

În procesele vitale de pe pământ şi în activitatea multilaterală

a omului apa are un rol deosebit, ea reprezentând practic o componentă
esenţială a vieţii.
Aprovizionarea cu apă este vitală pentru hrănirea populaţiei
crescânde a globului, pentru producerea bunurilor materiale şi pentru
menţinerea integrităţii sistemelor naturale de care depinde viaţa pe pământ.
Considerată multă vreme ca ceva de la sine înţeles, apa a devenit în multe
zone ale lumii un factor de limitare a creşterii economice şi a producţiei
alimentare.
Deşi din punct de vedere cantitativ apa scursă prin fluvii şi
râuri reprezintă doar 0,0002 % din volumul hidrosferei, această cantitate de
apă a avut întotdeauna un rol imens în viaţa Terrei, constituind una din
bogăţiile inestimabile ale planetei. Pentru a ilustra rolul pe care apa îl joacă
în viaţa Terrei, să amintim că totalitatea resurselor de apă formează
hidrosfera, una din sferele care alcătuiesc învelişul geografic.
Fiind una din cele mai comune substanţe din natură, apa intră
în compoziţia chimică a mineralelor din crusta planetei şi din nucleul
acesteia. În stare liberă ea formează apele subterane şi umezeala solului în
litosferă, oceanele, mările, lacurile, râurile, gheţarii de calote, pentru ca în
atmosferă să o întâlnim sub formă de vapori, picături de apă şi cristale de
gheaţă, iar în biosferă - atât în lumea plantelor, cât şi a animalelor - ea să
constituie elementul fundamental indispensabil vieţii.
Una din caracteristicile importante ale apei este mişcarea,
mobilitatea, care îi conferă funcţia de principal mijloc de legătură şi schimb
de substanţă şi energie între sferele planetei.Totalitatea căilor şi formelor de
mişcare a apei este cunoscută sub denumirea de circuitul apei în natură sau
ciclul hidrologic. Acest circuit este general atunci când fenomenul cuprinde
întreaga planetă şi local când se produce la scară restrânsă, un lac pe de-o
parte şi regiunea înconjurătoare pe de altă parte. La baza acestui proces stă
conversia radiaţiei solare ca sursă de energie, prin care se produce
evaporarea apei de la suprafaţa oceanului şi a uscatului şi trecerea ei din
stare lichidă în stare de vapori în atmosferă. Masele de vapori se deplasează
la distanţe apreciabile, iar în anumite condiţii se condensează şi revin pe
suprafaţa Terrei sub formă de precipitaţii, unde mai mult de jumătate se
evaporă, iar restul se stochează în gheţari, se infiltrează în sol sau se scurge
prin reţeaua hidrografică.
În cadrul acestui fenomen, neuniform atât în spaţiu cât şi în
timp, se pot schematiza două circuite locale, unul deasupra oceanelor, iar
celălalt deasupra continentelor, precum şi un circuit global, care le include
şi pe cele locale, reprezentat în figura 1.1.

Fig. 1.1. Circuitul apei în natură

Cantităţile medii anuale de apă care participă la aceste

circuite sunt evaluate astfel:
- apa evaporată de la suprafaţa mărilor şi oceanelor
Z0 = 449.400 km3/an;
- apa evaporată de la suprafaţa continentelor
 Zc = 61.500 km3/an;
- precipitaţiile pe suprafaţa oceanelor
Xo = 411.600 km3/an;
- precipitaţiile pe suprafaţa continentelor
Xc = 99.300 km3/an;
- cantitatea de apă revenită, prin cursurile de apă, de
suprafaţă şi subterane, de pe uscat, înapoi în mări şi oceane
Y = 37.800 km3/an.
Relaţiile de bilanţ ale circuitului apei în natură sunt
următoarele:
- pentru circuitul oceanelor Z0 = X0 + Y (1.1)
- pentru circuitul continental Zc = Xc - Y (1.2)
- pentru circuitul global Z0 + Zc = X0 + Xc (1.3)

În virtutea acestui flux ciclic între mare, aer şi pământ, apa

dulce reprezintă o sursă regenerabilă.
În condiţiile climatice existente pe planeta noastră,se creează
în fiecare an un volum aproximativ de apă dulce, dar, deşi pretutindeni ea
este legată de existenţa unui mare circuit global, variabilitatea şi calitatea ei
în rândul resurselor sunt determinate de disponibilitatea ei pe plan regional
sau local şi de modul în care este gospodărită.
În prezent, apele ca şi întregul mediu înconjurător sunt
supuse unui impact agresiv generat de dezvoltarea societăţii pe baza unor
tehnologii poluante, ca de altfel întreaga activitate umană. De aceea
protecţia calităţii apelor a devenit astăzi una din preocupările majore ale
omenirii, de realizarea ei depinzând însăşi viaţa pe planeta noastră. Apa este
deci atât materie primă sau factor de producţie în agricultură, industrie sau
în activităţile gospodăreşti, cât şi mediu natural al unor nenumărate specii
de peşti şi plante. Nevoia de a proteja aceste funcţii naturale constituie un
element de însemnătate esenţială în analiza modului în care o societate îşi
foloseşte resursele de apă.

1.1.2. Resursele de apă pe plan mondial şi în România

La o primă vedere rezervele de apă de pe globul pământesc

sunt foarte mari. Astfel se apreciază, [7], că volumul total al apei existent pe
glob este de circa 1.400.000.000 km3 (100%), din care:
- oceanul mondial reprezintă 1.362.200.000 km3 (97,3%);
 - apa dulce reprezintă 37.800.000 km3 (2,7%);

La rândul ei apa dulce (100%) este răspândită sub diverse

forme şi anume:
- apa conţinută de gheţari 29.182.000 km3 (77,2%);
- ape subterane 8.467.000 km3 (22,4%);
- apa din lacuri şi mlaştini 132.000 km3 (0,35%);
- vapori de apă în atmosferă 15.120 km3 (0,04%);
- apa râurilor şi fluviilor 3.780 km3 (0,01%).

Aşa cum se observă, apa râurilor şi fluviilor, care prezintă cel

mai mare interes pentru economia diferitelor ţări, reprezintă abia 0,01% din
volumul apei dulci de pe glob.
Dacă se consideră anual circa 10 circuite ale apei în natură,
volumul mediu de apă scurs pe râuri şi fluvii într-un an ajunge la 37.800
km3, apreciindu-se că în actualele condiţii tehnice şi economice pot fi
captate şi valorificate aproximativ 20.000-30.000 km3/an.
Pentru România se apreciază următoarele resurse de apă
dulce:
- râuri interioare 37 ⋅ 109 m3/an;
- Dunărea la intrarea pe teritoriul României 170 ⋅ 109 m3/an;
- ape subterane (4,5 ÷ 5) ⋅ 109 m3/an.

Aceste date arată clar că, atât pe plan mondial, cât şi în ţara
noastră, resursele de apă dulce sunt limitate. Totodată trebuie remarcat că
aceste resurse sunt repartizate teritorial foarte neuniform, regimul lor de
scurgere este foarte variabil în timp, iar calitatea apei nu este satisfăcătoare.
La nivelul întregului glob, la nivelul fiecărui continent, ca şi
la cel al fiecărei ţări, se pot exemplifica afirmaţiile de mai sus. Astfel, în
tabelul 1.1. se prezintă o estimare [1] a bilanţului hidrologic anual la scara
continentelor, din care se poate observa diferenţa de resurse între diferitele
continente, atât în ceea ce priveşte volumul precipitaţiilor, cât şi cel al
scurgerii totale. De asemenea se observă repartiţia inegală în timp, cu
perioade de ape mari, reduse ca interval de timp, dar în care se scurge între
64% şi 76% din volumul total. În tabelele 1.2 şi 1.3 se arată, de asemenea,
pentru diversele continente, care a fost consumul de apă pentru populaţie şi
respectiv pentru industrie, în anul 1980 şi consumul prognozat pentru anul
2000. Din aceste tabele rezultă de asemenea diferenţe mari între
consumurile din diversele regiuni ale globului.
 Tabelul 1.1.

BILANŢUL HIDROLOGIC ANUAL LA SCARA CONTINENTELOR

Precipi- Evapotrans Scurgere totală Scurgere Scurgere

S max
CONTI- taţii -
piraţia
maximă minimă S tot
NENTUL km3/an km3/an km3/an % km3/an km3/an -
Europa 7.165 4.055 3.110 8,0 2.045 1.065 0.66
Asia 32.690 19.500 3.190 34,0 9.780 3.410 0.74
Africa 20.780 16.555 4.225 10,9 2.760 1.465 0.65
America de Nord 13.910 7.950 5.960 15,3 4.220 1.740 0.75
America de Sud 29.355 18.975 10.380 26,7 6.640 3.740 0.64
Australia şi Oceania 6.405 4.440 1.965 5,1 1.500 465 0.76
TOTAL 110.305 71.475 38.830 100 26.945 11.885 0.69
MONDIAL
 Tabelul 1.2.

CONSUMUL DE APĂ PENTRU POPULAŢIE ŞI SERVICII PUBLICE

SITUAŢIA ÎN ANUL 1980 PROGNOZA ANUL 2000

Populaţia Consum Apă Apă uzată Populaţia Consum Apă Apă uzată
REGIUNEA prelevat consumată restituită prelevat consumată restituită
106 loc. km3 km3 km3 106 loc. km3 km3 km3
Europa 496 48 10 38 512 56 8 48
Asia 2.932 8 53 35 3.612 200 100 100
Africa 589 10 7 3 853 30 18 12
America de 411 66 20 46 489 90 22 68
Nord
America de 279 24 14 10 367 40 20 20
Sud
Australia şi 26 4,1 1,2 2,9 30 5,5 1,5 4
Oceania
C. S. I. 282 23 5 18 310 35 5 30
(URSS)
TOTAL 5.015 263,1 110,2 152,9 6.173 456,5 174,5 282
MONDIAL
 Tabelul 1.3.

CONSUMUL DE APĂ ÎN INDUSTRIE (km3/an )

SITUAŢIA ÎN ANUL 1980 PROGNOZA ANUL 2000

REGIUNEA Apă Apă Apă uzată Apă Apă Apă uzată
prelevată consumată restituită prelevată consumată restituită
Europa 193 19 174 200-300 30-35 170-175
Asia 118 30 88 320-340 65-70 255-270
Africa 6,5 2 4,5 30-35 5-10 25
America de 294 29 265 360-370 50-60 310
Nord
America de Sud 30 6 24 100-110 20-25 80-85
Australia şi 1,4 0,1 1,3 3,0-3,5 0,5 2,5-3,0
Oceania
C. S. I. (URSS) 117 12 105 140-150 20-25 120-125
TOTAL 759,9 98,1 661,8 1153-1308,5 190-225,5 962,5-993
MONDIAL
 Tabelul 1.4.

Distanţa Altitudine Suprafaţă Altitudine Panta Stoc mediu

Nr. . Râul Punctul izvor punct bazin medie medie anual
crt. bazin
km mdM km2 mdM ‰ 106 m 3
1 Tisa super. Frontiera Ungaria - - 4640 - - 1802
2 Someş Frontiera Ungaria 345 112 15352 536 170 3800
3 Crişul Negru Frontiera Ungaria 144,1 75 4476 277 68 2584
4 Mureş Frontiera Ungaria 719 86 27919 613 179 4932
5 Timiş Front. Iugoslavia 241,2 72 5248 415 151 1618
6 Nera Confluenţa Dunăre 131,2 65 1361 559 217 1166
7 Jiu Confluenţa Dunăre 346,2 22 10594 438 93 2769
8 Olt Confluenţa Dunăre 698,8 21 24300 624 135 5040
9 Vedea Confluenţa Dunăre 242,7 20 5364 169 25 363
10 Argeş Confluenţa Dunăre 339,6 10 12521 376 90 1957
11 Ialomiţa Confluenţa Dunăre 414 8 8873 374 59 1319
12 Siret Confluenţa Dunăre 725,8 2 44014 515 110 5860
13 Prut Confluenţa Dunăre 952,9 - 28396 - - 2580
14 B.h.XIV - - - 7039 - - 259
(Dunăre)
15 B.h.XV - - - 5330 - - 35
(Litoral)
 Tabelul 1.4 prezintă repartizarea pe diferitele bazine
hidrografice din ţara noastră a volumelor de apă disponibilă în anul mediu.
Se observă de asemenea repartiţia inegală a resurselor pe teritoriul
României, multe zone fiind foarte sărace din acest punct de vedere
( Dobrogea, Câmpia Română, sudul Moldovei).

1.1.3. Utilizarea raţională a resurselor de apă

Ramura economiei unei ţări care are ca obiect totalitatea

măsurilor necesare pentru folosirea raţională a resurselor de apă formează
economia apelor.
Necesitatea utilizării raţionale a resurselor de apă rezultă, aşa
cum s-a putut deja vedea, dacă se iau în considerare următoarele elemente:
a) caracterul limitat (deşi în continuă reînnoire datorită
circuitului apei în natură) a resurselor de apă;
b) distribuţia neuniformă în spaţiu şi timp a acestora;
c) posibilităţile relativ limitate pentru transportul apei (din
zone unde aceasta este în exces în zone cu deficit de apă);
d) faptul că regimul de curgere al apei în râuri şi fluvii este
influenţat cantitativ şi calitativ de către activitatea omului;
e) faptul că apa este o resursă refolosibilă atât în lungul unui
curs de apă, cât şi în cadrul aceleiaşi folosinţe;
f) faptul că apa a devenit în prezent unul din cei mai
importanţi factori de mediu.
Toate aceste elemente, dezvoltarea ascendentă a societăţii,
condiţia necesară de creştere a nivelului de viaţă a populaţiei, impun
rezolvarea a tot mai numeroase şi mai complexe probleme de gospodărire a
apelor.
Gospodărirea apelor reprezintă ansamblul de activităţi
desfăşurate pentru realizarea următoarelor scopuri:
1. Satisfacerea necesităţilor de apă ale activităţilor umane în
cantitatea şi cu calitatea cerută de beneficiari;
2. Combaterea efectelor dăunătoare ale apelor (exces de
umiditate, inundaţii, sărăturarea solului, erodarea albiilor,
etc.);
3. Protecţia resurselor de apă împotriva poluării şi a epuizării
lor cantitative.
 Aceste scopuri ne arată că gospodărirea apelor este strâns
legată de dezvoltarea economică şi socială şi totodată de problemele actuale
ale omenirii. Astfel problema alimentaţiei, una din cele mai acute probleme
ale lumii contemporane, este strâns legată de dezvoltarea agriculturii, deci a
irigaţiilor şi prin aceasta de o judicioasă gospodărire a apelor. Problemele
energetice, deosebit de actuale, impun utilizarea la maximum a potenţialului
hidroenergetic al cursurilor de apă. În sfârşit, problemele poluării mediului
înconjurător, care reprezintă o preocupare majoră a societăţii contemporane,
privesc direct gospodărirea apelor prin aceea că apa este unul din factorii de
mediu cei mai ameninţaţi cu poluarea sau epuizarea. În gospodărirea apelor
se denumeşte folosinţă de apă orice domeniu de utilizarea a unei surse de
apă . În raport cu diferitele utilizări (folosinţe) ale apei se structurează şi
diferitele ramuri ale economiei apelor.
Economia apelor are mai multe ramuri, dintre care mai
importante sunt:
- hidroenergetica, care se ocupă cu amenajarea cursurilor de
apă în scopul valorificării potenţialului hidroenergetic al
acestora;
- transporturile fluviale şi maritime pentru oameni şi mărfuri;
- hidroamelioraţiile, care au ca scop irigarea şi alimentarea cu
apă a terenurilor şi centrelor agricole, precum şi desecarea
zonelor pe care apa este în exces;
- alimentările cu apă şi canalizarea centrelor populate şi a
zonelor industriale;
- combaterea acţiunii distructive a apelor provocată prin
viituri, inundaţii, erodarea albiilor şi a malurilor cursurilor
de apă, spălarea şi degradarea solului fertil;
- folosinţe diverse: piscicultură, sport , agrement, sanitare,
etc.

Mai trebuie menţionat faptul că, în interesul obţinerii unui

randament maxim pentru economia naţională, un curs de apă poate şi
trebuie să fie folosit în acelaşi timp în mai multe scopuri, ceea ce este
cunoscut sub denumirea de utilizare sau folosinţă complexă. O astfel de
utilizare a unui curs de apă presupune:
- să dea posibilitatea utilizării concomitente a cursului de apă
în mai multe scopuri;
- să nu excludă o asemenea posibilitate pentru viitor;
 - să respecte în măsura în care acest lucru este raţional,
folosinţele deja amenajate.
Respectarea acestor condiţii este destul de greu de realizat
deoarece: unele folosinţe (beneficiari) cer debite uniforme (exemplu
alimentările cu apă industrială sau potabilă), altele cer debite neuniforme
(energetica) sau periodice (irigaţii, transporturile de apă); anumite folosinţe
consumă apa (alimentările cu apă, irigaţiile), iar altele o folosesc fără a-i
micşora cantitatea (energetica, piscicultura, porturile); anumite folosinţe
folosesc apa fără a-i afecta calităţile (energetica) iar altele o poluează
(industria, alimentarea cu apă a populaţiei incluzând canalizările). De aceea,
un plan de gospodărire complexă trebuie să încerce satisfacerea raţională a
cerinţelor mai multor beneficiari, iar când acest lucru nu este posibil, să
limiteze sau să dea posibilitatea celor mai importante.
Concepţia schemelor de amenajare a resurselor de apă din
ţara noastră a încercat să ţină seama de aceste principii. Exemplificarea
modului în care au fost aplicate aceste principii se va face în paragraful 1.3.
În lucrarea de faţă sunt prezentate în special scheme de
amenajări hidroenergetice, cu precizarea că ele conţin, ca elemente
componente, uvraje care sunt folosite şi la amenajarea resurselor de apă
pentru alte folosinţe (baraje, prize de apă, canale, conducte, etc).

1.2. Energia hidraulică şi utilizarea ei

1.2.1. Sursele de energie primară şi structura balanţei

energetice

Sursele de energie se clasifică astfel:

- surse de energie convenţionale care cuprind energia
hidraulică, cărbunii, petrolul şi gazele naturale;
- surse de energie neconvenţionale în care se includ lemnele
de foc şi alţi combustibili vegetali, energia animală şi umană, energia
eoliană, energia solară, etc;
- energia nucleară, cu o foarte mare importanţă pentru
dezvoltarea viitoare a societăţii umane.
 În prezent, dezvoltarea societăţii moderne reclamă resurse
energetice din ce în ce mai bogate, necesitate îndeosebi de ritmul foarte
rapid al dezvoltării industriale.
Consumul de energie a crescut continuu şi într-un ritm din ce
în ce mai accentuat. Astfel în ultimii 250 de ani omenirea a consumat mai
multă energie decât în primii 1750 de ani ai erei noastre, ultima sută de ani
fiind caracterizată printr-o creştere a consumului anual de energie primară
de aproximativ 10,5 ori. Totodată în aceşti ultimi 100 de ani, datorită
progresului tehnic, a crescut continuu cota resurselor convenţionale în
consumul de energie primară, ajungând de la 27,4% la circa 85%, adică de
3,1 ori, consumul din aceste resurse crescând deci de 32,5 ori pe cap de
locuitor al globului, consumul anual de resurse primare a crescut în aceşti
ultimi 100 de ani de circa 4 ori, iar cel din resurse convenţionale de peste 8
ori.
Referindu-ne la cifre absolute consumul energetic al
omenirii a evoluat aşa cum se observă din tabelul 1.5. Pentru compararea
diferitelor resurse energetice acestea se exprimă în echivalent caloric al
unui combustibil convenţional, a cărui putere calorică este de 7000 kcal/kg.

Tabelul 1.5.

Anul Consum energie primară

106 t.c.c.
1900 950
1925 1.500
1970 6.650
1975 8.000
1985 9.555
1992 11.485
2000 26.000*
*)prognoză

Se menţionează de asemenea că producţia şi consumul de

energie primară diferă de la ţară la ţară, fiind neuniform repartizate pe glob.
Astfel în tabelul 1.6. se prezintă producţia şi consumul de energie primară
pe cap de locuitor , în diferite ţări ale lumii, în anul 1992, precum şi locul
ocupat de aceste ţări, într-un clasament întocmit din acest punct de vedere
de organismele internaţionale de profil.
Tabelul 1.6.
 Energie primară pe cap locuitor

Ţara Kg. comb. convenţional Locul ocupat după

Producţie Consum Producţie Consum
Canada 14.641 10.965 12 7
Emiratele Arabe 110.094 26.072 1 3
Unite
Franţa 2.652 5.434 40 30
Germania 2.837 5.890 39 28
Japonia 862 4.735 67 37
Norvegia 48.069 6.713 5 19
Qatar 93.954 39.576 3 1
România 2.121 2.790 45 66
SUA 8.985 10.737 18 8
Suedia 3.780 6.937 28 17

Tabelul 1.7.
Resursele de energie primară din România (1994)

Total energie din care

primară Producţie Import
Resurse 103t.c.c TJ 103t.c.c TJ 103t.c.c TJ
Cărbuni 16.476 482.747 11.117 325.728 3.868 113.332
Cocs import 132 3.868 - - 132 3.868
Gaze naturale 26.920 788.756 21.582 632.353 5.338 156.403
Ţiţei 22.293 653.185 9.344 273.779 11.606 340.056
Produse petroliere 2.325 68.122 - - 2.325 68.122
din import
Lemne de foc 1.346 39.438 1.328 38.910 - -
Alţi combustibili 22 645 19 557 3 88
Energie 4.788 140.288 4.788 140.288 - -
hidroelectrică
Energie electrică 657 19.250 - - 657 19.250
din import
Energie din surse 33 967 33 967 - -
neconvenţionale
TOTAL 74.992 2.197.266 48.211 1.412.582 23.929 701.120

La multe din ţări se observă diferenţa între producţie şi

consum, atât într-un sens, cât şi în celălalt.De asemenea se vede că România
ocupă locuri modeste în clasamente, ceea ce reflectă pe de o parte sărăcia de
resurse, iar pe de alta, nivelul de trai destul de scăzut încă al populaţiei.
De altfel, în ceea ce priveşte ţara noastră, resursele de energie
primară erau evaluate în 1994 aşa cum rezultă din tabelul 1.7. Tabelul arată
totodată şi structura balanţei acestor resurse, precum şi faptul că
aproximativ o treime din resurse provin din import.
Studiul atent al consumului de energie în secolul nostru arată
o deplasare importantă spre consumul de combustibili superiori (lichizi şi
gazoşi), iar în domeniul formelor secundare de energie spre folosirea
formei superioare care este energia electrică şi spre folosirea aburului şi apei
fierbinţi ca purtător de căldură.
Superioritatea energiei electrice este datorată următoarelor
avantaje, pe care această formă de energie secundară le prezintă faţă de
celelalte forme primare şi secundare de energie:
a) este singura formă de energie care poate fi convertită
extrem de uşor şi cu randamente foarte ridicate în oricare din
formele de energie necesare în procesele de producţie şi în
activitatea casnică a populaţiei (căldură, energie mecanică,
energie chimică, lumină);
b) este singura formă de energie posibilă de folosit într-o
serie de utilaje şi tehnologii moderne , precum şi în procesele
de telecomunicaţii şi ridicare a gradului de confort şi cultural
al populaţiei;
c) este, în afară de combustibilii superiori, singura formă de
energie care poate fi transportată la distanţe mari şi foarte
mari, cu randamente foarte ridicate şi care apoi poate fi
distribuită la consumatori, spre a fi consumată în receptoare
oricât de mari sau oricât de mici, permiţând în acest fel
separarea locului de producţie a energiei de locul de consum.
Aceasta dă posibilitatea, pe de o parte, a folosirii resurselor
energetice primare netransportabile (hidroenergetice), sau neeconomic
transportabile (combustibili inferiori), situate în zonele depărtate de zonele
de consum şi, pe de altă parte, a folosirii ei de către populaţie. Datorită
acestor avantaje energia electrică a devenit un factor indispensabil al
dezvoltării economiei tuturor statelor, procesul de electrificare stând la baza
acestor dezvoltări.
În intervalul 1900-1990, consumul mondial de energie
electrică a crescut de 260 ori, în timp ce consumul de energie primară a
crescut de numai 4,2 ori (iar consumul de energie primară din resurse
convenţionale de 5,7 ori).
Tabelul 1.8. prezintă producţia de energie electrică în câteva
ţări ale lumii, în anii 1985 şi 1994. Cifrele din acest tabel indică şi din acest
punct de vedere diferenţele mari care există între diferitele regiuni ale
globului.
În România producţia de energie electrică, totală şi pe cap de
locuitor, a crescut continuu după 1950, aşa cum se poate vedea din tabelul
1.9. Se observă însă că după 1990 producţia de energie a început să scadă,
ceea ce se explică prin scăderea masivă a consumului în industrie.

Tabelul 1.8.

Producţia de energie electrică

Producţie totală Producţie pe locuitor

ŢARA [109 kWh/an ] [ kWh/an ]
1985 1994 1994
SUA 2.568 3.474 13.326
Canada 459 534 18.252
Germania 520 453 5.570
Japonia 672 964 7.717
Federaţia Rusă 962 867 5.860
R.P.Chineză 411 904 748
Brazilia 193 251 1.660
Franţa 326 476 8.225
India 170 351 382
Norvegia 103 113 26.270
Marea Britanie 294 332 5.710
Suedia 137 137 15.630

Tabelul 1.9.
 Producţia de energie electrică în România

ANUL Total energie electrică Pe cap locuitor

106 kWh/an kWh/an.loc.
1950 2.113 130
1960 7.650 416
1965 17.125 904
1970 35.088 1.732
1975 53.721 2.529
1980 67.486 3.040
1985 71.819 3.160
1990 64.309 2.833
1995 59.267 2.610
1997 55.693 2.470

Din cele de mai sus, rezultă foarte limpede că problemele

complexe pe care le ridică asigurarea necesarului de energie pentru
creşterea economică se află în centrul preocupărilor tuturor statelor lumii,
precum şi a numeroase organisme naţionale şi internaţionale.
În ceea ce priveşte resursele energetice primare ale lumii, în
anul 1990 se estima că acestea au următoarea structură: cărbune 27 %,
petrol 36,5 %, gaze naturale 17,4 %, energie nucleară 8,7 %, energie
hidraulică 10,4 %.
Aceste rezerve de energie sunt însă distribuite neuniform. O
serie de ţări ca Federaţia Rusă, S.U.A., Canada, dispun de resurse însemnate
şi variate, aceste resurse fiind mai reduse în continentele slab dezvoltate
(America Centrală şi de Sud, Africa, Asia), în care însă şi studiile de
inventariere sunt rămase în urmă.
Estimările privitoare la rezervele totale de energie, precum şi
la cererile viitoare, sunt însă destul de nesigure. Analizând durata de
acoperire a consumului de către fiecare sursă primară de energie în parte, se
constată că rezervele la cei mai eficienţi combustibili, petrolul şi gazele
naturale, sunt limitate. La nivelurile actuale ale consumatorilor, rezervele
exploatabile de gaze naturale ar putea satisface nevoile pentru 45-50 ani,
iar cele de ţiţei, pentru numai 30-40 de ani. În acelaşi timp, la actualele
tehnologii şi cheltuieli de extracţie, rezervele de cărbuni sunt suficiente pentru
aproximativ 190 de ani, în cazul huilea şi antracitului, şi pentru circa 270 de
ani, în cazul lignitului.
Din toate aceste motive, în prezent pe plan internaţional se fac
eforturi pentru conservarea rezervelor de ţiţei şi gaze şi pentru orientarea
consumului spre celelalte surse primare de energie.
În cele arătate mai sus nu s-a ţinut seama de energia nucleară,
care în prezent ocupă o pondere redusă în balanţa energetică mondială, dar care
în viitor va căpăta o pondere din ce în ce mai mare. După datele Agenţiei
Internaţionale pentru Energia Atomică (A.I.E.A.) puterea instalată a centralelor
nucleare urmează să atingă circa 1.300.000 MW în anul 2000, când energia
nucleară ar urma să atingă o pondere de circa 35 % din balanţa energetică
mondială.

1.2.2. Formele energiei hidraulice

Energia hidraulică, care constituie o sursă de energie practic

inepuizabilă, apare în natură sub diferite forme, între care deosebim:
- energia potenţială şi cinetică a cursurilor de apă;
- energia mareelor din oceane;
- energia valurilor şi a curenţilor marini;
- energia apei ploilor;
- energia apei gheţarilor;
- energia chimică înmagazinată în apă;
- energia termică înmagazinată în apă.
În prezent există utilizări practice ale energiei cursurilor de apă
şi a energiei mareelor.
Energia mareelor a fost folosită cu bune rezultate în Franţa şi
Rusia, unde funcţionează câte o uzină mareemotrică (la Rance, cu o putere
instalată de 240 MW, respectiv în golful Kislaia Guba de la Marea Barents). Se
intenţionează realizarea unor altor asemenea centrale atât în Franţa, cât şi în
Rusia, deşi costul acestor centrale este deocamdată destul de ridicat. Pentru
folosirea energiei termice a apei mărilor şi oceanelor s-au făcut deocamdată
doar studii în diverse ţări (Brazilia, S.U.A., etc.) De asemenea se foloseşte
destul de restrâns forţa valurilor sau a curenţilor marini (Japonia, ş.a.).
Folosirea energiei curenţilor de apă a atins un înalt grad de
dezvoltare tehnică şi economică. Sursa energiei curenţilor de apă o reprezintă
sursa de energie generală pentru globul pământesc şi anume energia solară .

-încălzirea atmosferei = 60 %
Energia (din care energia eoliană = 2,5 %)
solară (100 %) -încălzirea globului = 40 %
-încălzirea uscatului = 14,5 %
(0,12 % = vegetaţie)
- încălzirea apelor = 25,5 %
(0,4 % = cursurile de apă)

Aşa cum se observă şi din schema de mai sus , cota din energia
solară care revine cursurilor de apă este foarte mică, aproximativ 0,4 %. Din
această energie o parte considerabilă se mai pierde pentru:
- învingerea rezistenţei la înaintare (frecări interne, şocuri
interne, frecare cu albia râului);
- deformarea albiei râului;
- transportul aluviunilor.
Din hidraulică se cunoaşte că energia totală specifică
(a unităţii de greutate) a unui lichid este dată de expresia lui Bernoulli:

α ⋅ v2 p
E= + +z (1.4.)
2⋅g γ

Rezultă că energia brută disponibilă pe un anumit sector 1-2 al unui curs de

apă (fig.1.2a) va fi dată de:
E b12 = E12 ⋅ G (1.5.)
în care :
α ⋅ v12 − α ⋅ v 22 p1 − p 2
E12 = + + z1 − z 2 (1.6.)
2⋅g γ
 Fig.1.2. Folosirea căderii brute: a) sectorul 1-2 al unui râu; b) cascadă;
c) râuri denivelate

Dacă se ţine seama că la suprafaţa liberă a apei, în secţiunile 1

şi 2, p1 = p2 = pat, iar pe de altă parte se defineşte căderea brută a sectorului 1-2
ca fiind mărimea:

α ⋅ v12 − α ⋅ v 22
H b12 = z1 − z 2 + (1.7)
2⋅g
atunci rezultă:
E b12 = G ⋅ H b12 = γ ⋅ V ⋅ H b12 (1.8)

La căderi mai mari de 50 m termenii cinetici din expresia (1.7) se pot neglija,
însă la căderi mici (îndeosebi pe fluvii) aceşti termeni pot reprezenta o cotă
parte care nu mai este neglijabilă.
Transformarea energiei hidraulice a unui curs de apă în energie
electrică se face în cadrul amenajărilor hidroelectrice în două etape succesive:
transformarwea energiei hidraulice (EH) în energie mecanică (EM) prin
intermediul turbinelor hidraulice; acestea antrenează hidrogeneratorii (HG) care
transformă energia mecanică în energie electrică (EE).

T HG

EH ηt EM ηg EE
 În consecinţă, prin amenajarea unui sector de râu, din cauza
pierderilor hidraulice, mecanice şi electrice, nu se obţine întreaga energie
disponibilă. Astfel randamentul total al unei amenajări este:

η = η h ⋅ η t ⋅ η e ⋅ η tr (1.9)
în care:
Hn Hb − ∑ hr
ηh = = (1.10)
Hb Hb

Hb = căderea brută a sectorului amenajat;

∑h r = suma pierderilor de sarcină hidraulică în întreaga
amenajare;
H n = căderea netă a sectorului amenajat;
ηt = randamentul turbinei care este dat în curbe
caracteristice funcţie de putere sau debit;
ηe = randamentul generatorului electric dat de asemenea în
diagrame funcţie de putere şi factorul de putere (cos ϕ);
η tr = randamentul transformatorului electric.
Aşadar, energia reală (netă) care se poate obţine de pe un sector
de râu, rezultă a fi:

E 12 = η ⋅ E b12 = γ ⋅ V ⋅ H b12 ⋅ η
şi deci puterea respectivă:

dE 12 dV
P12 = = γ⋅ ⋅ H b12 ⋅ η
dt dt
adică
P12 = γ ⋅ Q ⋅ H b12 ⋅ η [W] (1.11)

Dacă se ţine seama că pentru apă

 γ = 9810 N/m 3 = 1000kgf/m 3 ;
1CP = 736 W = 75 kgf ⋅ m/s;
1kW = 1000 W = 102 kgf ⋅ m/s

rezultă imediat:
1000
P12 = ⋅ Q ⋅ H b12 ⋅ η = 13,33 ⋅ Q ⋅ H b12 ⋅ η; [CP ] (1.12)
75

1000
P12 = ⋅ Q ⋅ H b12 ⋅ η = 9,81 ⋅ Q ⋅ H b12 ⋅ η; [kW ] (1.13)
102

1.2.3. Schemele amenajărilor hidroelectrice

Scopul amenajărilor hidroelectrice este de a concentra căderile

disponibile şi debitele pe sectoare scurte. Există cazuri când acest lucru este
realizat, sau cel puţin favorizat, de anumite condiţii naturale, cum ar fi cazul
cascadelor (fig.1.2b), sau cel al unor lacuri sau cursuri de apă învecinate, dar
situate la cote diferite (fig.1.2c). În cele mai multe cazuri însă se recurge la
mijloace artificiale şi din acest punct de vedere există următoarele tipuri
principale de scheme de amenajare ale unui râu:
a) prin ridicarea locală a nivelului apei; acest lucru se realizează
prin intermediul unui baraj care ridică nivelul apei şi măreşte secţiunea de
scurgere pe o anumită distanţă în amonte (fig.1.3a.). O astfel de schemă
de amenajare, la care clădirea centralei este situată lângă baraj, se numeşte
uzină - baraj. Ea este specifică cursurilor inferioare ale râurilor sau fluviilor
(zona de şes). Căderea brută rezultă ca diferenţa între nivelul din bieful amonte
şi din bieful aval, dar în relaţia (1.7) termenii cinetici au o pondere importantă.
b)prin derivarea apei pe un canal de aducţiune cu pantă redusă,
care să asigure condiţii de scurgere mai favorabile şi să creeze astfel căderea
necesară (fig.1.3b.). O astfel de amenajare se numeşte amenajare de derivaţie şi
ea este specifică cursurilor mijlocii ale râurilor, deci în zonele de deal. Din lacul
de acumulare apa este deviată pe un canal de derivaţie , cu o pantă (iD) mai
mică decât cea naturală a râului (ir), traseul canalului fiind aproximativ paralel
cu al râului. La capătul aval al canalului deschis, apa este pusă sub presiune
într-o cameră de încărcare şi apoi dusă la clădirea centralei printr-o conductă
cu pantă foarte mare (forţată), numită conductă forţată . După turbinare, apa
este restituită râului printr-un canal deschis numit canal de fugă . Căderea brută
rezultă din relaţia:
Hb = ir ⋅ Lr − iD ⋅ LD (1.14)
şi deoarece Lr ≅ LD, căderea rezultă în special din diferenţa celor două pante
ir>iD
c)Printr-o soluţie mixtă, cu ridicarea nivelului apei prin barare şi
derivare printr-o tubaţie sub presiune (fig.1.4a şi 1.4b.); aceste amenajări se
numesc amenajări mixte,în fig.1.4a, fiind reprezentată o amenajare cu clădirea
centralei la suprafaţă, iar în fig.1.4b, o amenajare cu centrala situată în subteran.
În cazul acestor scheme, specifice zonelor muntoase, deci cursurilor superioare
ale râurilor, barajele sunt mai înalte şi realizează acumulări mari.

Fig.1.3. Scheme de amenajare hidroenergetică: a) uzina baraj; b) uzina de

derivaţie
Fig.1.4.Scheme de amenajare de tip mixt: a) CH supraterană; b) subterană
Din aceste lacuri apa este prelevată printr-o priză de apă şi derivată printr-o
tubaţie sub presiune, realizată de obicei prin străpungerea masivului muntos
(galerie de aducţiune ). La capătul aval al acesteia se realizează un castel de
echilibru , iar apoi apa este condusă la clădirea centralei prin conducta forţată
sau puţul forţat . După turbinare apa este restituită râului printr-un canal de
fugă sau printr-o galerie de fugă . Căderea brută rezultă din aceeaşi formulă
(1.14), în care însă ir > iD şi de asemenea Lr > LD. În relaţia (1.7) termenii
cinetici pot fi neglijaţi, ponderea importantă fiind dată de diferenţa cotelor z1 şi
z2. În afara acestor tipuri fundamentale de scheme de amenajare există şi alte
posibilităţi rezultate din combinarea acestora.
O amenajare hidroelectrică se realizează cu ajutorul următoarelor
obiecte hidrotehnice (sau uvraje):
- barajul de derivaţie sau acumulare, prevăzut cu descărcător de
ape mari şi cu golire de fund;
- priza de apă situată în corpul barajului sau pe versanţi;
- aducţiunea, în care curgerea se poate face sub presiune (galerii
sau conducte) sau cu nivel liber (canale sau galerii);
- castelul de echilibru (în cazul aducţiunilor sub presiune) sau
camera de încărcare (în cazul canalelor);
- casa vanelor;
- conducta sau galeria forţată;
- clădirea centralei;
- canalul sau galeria de fugă.
Trebuie precizat că nu toate schemele de amenajare conţin toate
uvrajele menţionate, în unele cazuri lipsind o parte a acestora. Astfel în cazul
uzinelor - baraj lipsesc aducţiunea, castelul de echilibru, casa vanelor, canalul
de fugă, iar în cazul uzinelor fluviale, clădirea centralei joacă şi rolul barajului.
De asemenea trebuie menţionat că, în ultimii ani, tendinţa
generală este de a realiza amenajări hidroelectrice în care să se prelucreze
debite medii ce se obţin prin concentrarea debitelor din mai multe bazine
învecinate într-un singur lac de acumulare. Aceasta face ca schema de
amenajare să conţină şi alte uvraje: aducţiuni secundare, captări secundare,
baraje pe râuri învecinate. Astfel de amenajări sunt şi cele de la Argeş-Vidraru,
Lotru, Someş, ale căror scheme vor fi prezentate ulterior.
Instalaţiile hidromecanice şi cele electrice au o importanţă
deosebită în alegerea schemei amenajării. Turbinele hidraulice, generatoarele
electrice, vanele, instalaţiile anexe, sunt specifice fiecărei centrale, în timp ce
staţiile de conexiune electrică, camerele de comandă, transformatoarele
electrice sunt echipamente şi instalaţii care pot fi folosite la mai multe centrale.
Mai trebuie precizat că uvrajele componente ale unei amenajări
hidroenergetice sunt de regulă unicate. Există tipuri de baraje, prize de apă,
canale, galerii sau conducte, dar dimensiunile şi caracteristicile lor constructive
şi funcţionale nu se mai pot tipiza. Fiecare amenajare are alte valori ale
parametrilor de bază (cădere brută, debit instalat, tip de turbină etc), în plus
fiecare uvraj component al schemei trebuie adaptat reliefului, condiţiilor
naturale, caracteristicilor geologice ale terenului, ş.a.m.d.

1.2.4. Alte scheme de amenajare a resurselor de apă

Aşa cum s-a arătat, o sursă de apă este necesar să fie folosită în
beneficiul mai multor utilizatori, adică se impune o folosire complexă a
acesteia.
În paragraful anterior s-au prezentat schemele amenajărilor
hidroenergetice care formează de fapt obiectul principal al acestei lucrări.
În bazinul hidrografic al unui râu există însă şi alte folosinţe
(alimentări cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, piscicultură, agrement etc),
care presupun realizarea unor scheme care să permită prelevarea apei din sursă,
transportul ei de la sursă la beneficiar, restituţia apei folosite către sursă şi dacă
este cazul tratarea apei pentru a-i reda caracteristicile necesare din punct de
vedere calitativ. Este necesar ca aceste lucrări să fie realizate într-o gândire
unitară pe întregul bazin hidrografic, gândire care să ţină seama de legăturile şi
interdependenţa dintre lucrările ce alcătuiesc schema şi să asigure o
concordanţă între cerinţele de apă şi resursele disponibile.

Pentru realizarea constructivă a acestor scheme se folosesc mai

multe tipuri de lucrări, cum ar fi:
- construcţii pentru captarea apei (baraje, prize, chesoane,
drenuri, foraje, puţuri);
- construcţii şi instalaţii pentru transportul apei (conducte cu
nivel liber sau sub presiune, canale, galerii);
 - construcţii de înmagazinare a apei (castele de apă, rezervoare);
- construcţii şi echipamente de pompare a apei (staţii de pompare
de bază, de repompare şi de distribuţie,pompe, vane,
stavile,etc);
- construcţii şi staţii de corectare a calităţii apei (decantoare,
staţii de tratare, staţii de epurare);
- construcţii pentru navigaţie (căi navigabile interioare, ecluze,
porturi);
- lucrări pentru prevenirea efectului distructiv al apelor
(regularizarea şi consolidarea albiilor, îndiguirilor, corectarea
torenţilor, consolidarea pantelor şi combaterea alunecărilor de
teren, etc).
Lucrările (uvrajele) care alcătuiesc toate aceste scheme sunt
lucrări de mare amploare,implică costuri mari şi au un impact important (din
toate punctele de vedere) asupra mediului. De aceea la toate aceste lucrări
trebuie analizat atent impactul acestora asupra mediului, având în vedere
transformarea morfologică a ecosistemelor pe care o induc aceste lucrări.
Aspectele acestei analize vor fi reliefate într-un capitol ulterior.
Menţionăm însă că în această lucrare se vor descrie din punct de
vedere constructiv, funcţional, al calculului hidraulic şi parţial static, al
impactului asupra mediului înconjurător, doar uvrajele componente ale
schemelor de amenajare hidroenergetică: baraje, descărcători de ape mari, prize
de apă, derivaţii (conducte, galerii, canale), castele de echilibru, conducte
forţate, clădirea centralei. Multe din acestea sunt şi elemente componente ale
schemelor de gospodărire complexă a apelor. Nu vor face obiectul acestei
lucrări uvrajele specifice altor discipline cum ar fi: staţii de pompare, staţii de
tratare, căi navigabile, ecluze, regularizarea albiilor şi torenţilor, vane, stavile
etc.
1.3. Potenţialul hidroenergetic al cursurilor de apă

1.3.1.Potenţialul hidroenergetic teoretic, tehnic şi

economic

Creşterea rapidă a consumului de energie şi implicit a

gradului de utilizare a resurselor hidroenergetice, a pus problema
valorificării optime a resurselor energetice. În acest scop este însă necesar
să se cunoască mărimea şi caracteristicile resurselor hidroenergetice
disponibile în raport cu celelalte categorii de resurse energetice.
Prin inventarierea resurselor hidroenergetice se urmăreşte
determinarea cantităţii de energie care poate fi obţinută, variaţia ei în timp şi
localizarea ei geografică. Inventarierea resurselor hidroenergetice se
efectuează prin studii pe fiecare curs de apă în parte, pe baza datelor fizico-
geografice, tehnice şi economice, ţinând seama de condiţiile specifice ale
regiunii sau ţării respective.
Potenţialul hidroenergetic teoretic (sau brut) reprezintă
totalitatea resurselor de energie naturală ale unui bazin, fără să ţină seama
de posibilităţile tehnice şi economice de amenajare. El corespunde unei
utilizări integrale a căderii şi a disponibilului de apă al bazinului şi unui
randament total de 100%. Acest potenţial teoretic include atât potenţialul de
suprafaţă, cât şi potenţialul liniar.
Potenţialul teoretic de suprafaţă se referă la apele de la
suprafaţa pământului şi anume la cele de precipitaţii şi la cele de scurgere.
Potenţialul teoretic de precipitaţii Ep, reprezintă echivalentul energetic al
întregului volum de apă rezultat din precipitaţiile ce cad pe o anumită
suprafaţă:

Ep = 2,725 h S H0 [kWh/an]

unde:
h- reprezintă înălţimea medie a precipitaţiilor, în mm/an;
S- mărimea suprafeţei, în km2;
H0- altitudinea medie a suprafeţei, faţă de nivelul mării, sau
faţă de alt reper, în m.
 Dacă se ţine seama că numai o parte din precipitaţii se scurg
la suprafaţa bazinului, restul pierzându-se prin infiltraţii, evaporaţie,
evapotranspiraţie, se obţine potenţialul teoretic al apelor de scurgere:

E sc = 2,725 ⋅ σ ⋅ S ⋅ h ⋅ H 0 [kWh/an] (1.15)

în care σ - coeficient de scurgere.
Potenţialul teoretic (brut) liniar al cursurilor de apă
reprezintă energia (sau puterea) maximă care se poate obţine pe râul
respectiv (sau pe un anumit sector al său). Pentru un anumit sector al
cursului de apă se obţine:

Plij = 9,81Q mij H ij [kW] (1.16.)

E lij = 86.000 ⋅ Q mij H ij [kWh/an] (1.17)

Potenţialul teoretic (brut) este o mărime bine precizată care

rezultă din anumite operaţii de calcul ce nu pot fi altfel interpretate. Din
acest punct de vedere el reprezintă o mărime inveriabilă în timp şi
independentă de condiţiile tehnice sau economice. De aceea, deşi prezintă
dezavantajul de a nu fi o mărime fizică reală, potenţialul hidroenergetic
teoretic este folosit pentru studii comparative.
Potenţialul hidroenergetic tehnic reprezintă acea parte din
potenţialul brut care ar putea fi obţinută prin amenajarea cursului de apă,
ţinând seama de condiţiile tehnice ale momentului respectiv. Acest potenţial
se poate determina pe baza elaborării schemelor de amenajare ale fiecărui
curs de apă şi se calculează ţinând seama de pierderile care apar în
instalaţiile unei amenajări şi care se datorează următoarelor cauze
principale:
-neutilizarea întregii căderi brute a râului din cauza remuului,
variaţiei nivelului în lacurile de acumulare, neamenajării
zonei de izvoare a râului şi a altor zone, etc;
-neutilizarea energetică a întregului stoc de apă a râului din
cauza deversărilor, pierderilor de apă prin infiltraţii şi
evaporaţie, consumului de apă pentru alte folosinţe, a
pierderilor de apă de pe suprafaţa de bazin cuprinsă între
baraj şi centrală;
 - pierderilor din turbine şi generatoare, ca urmare a ciclului
de transformare energie hidraulică → energie mecanică
→energie electrică.

Potenţialul tehnic reprezintă o mărime mai apropiată de

realitate. Deoarece în calcularea lui se ţine seama de posibilităţile tehnice,
prezintă însă dezavantajul de a fi variabil în timp (în funcţie de gradul de
dezvoltare al tehnicii) şi de a putea fi interpretat în mod diferit (în sensul că
alegerea schemelor de amenajare, cotelor, distanţelor, parametrilor de bază,
prezintă o mare doză de subiectivitate).
Potenţialul hidroenergetic economic amenajabil reprezintă
acea parte a potenţialului hidroenergetic tehnic amenajabil, care se poate
obţine în condiţii economice. Această mărime este cea mai susceptibilă de
modificări, fiind influenţată de progresul tehnic, restul altor categorii de
centrale, dinamica acestora, amplasarea teritorială a surselor de energie
primară, condiţii economice ale ţării sau regiunii respective. De aceea
valoarea acestui potenţial trebuie raportată la o anumită dată, iar evaluarea
trebuie reluată periodic.

1.3.2. Metode de calcul şi de reprezentare

a potenţialului hidroenergetic teoretic brut

Potenţialul hidroenergetic teoretic se calculează pe sectoare

caracteristice ale fiecărui curs de apă. Pe cursurile de ape mici, sectorizarea
se face luând drept limite punctele de confluenţă cu afluenţi, zonele de
schimbare a pantei râului, amplasamentele probabile ale uvrajelor
amenajării. Pe fluviile importante, unde aportul diferiţilor afluenţi este
neînsemnat, potenţialul teoretic se poate calcula pe sectoare de lungime
egală, cuprinsă între 10 şi 100 km.
Pentru un anumit sector de râu, puterea şi energia sunt date
de relaţiile (1.16), respectiv (1.17). De regulă, în calcul se folosesc mai
multe valori caracteristice ale debitelor: debitul mediu multianual Qm,
debitele cu asigurarea de 50% şi de 95%, debitele medii ale semestrelor de
iarnă, respectiv vară. Potenţialul calculat pe baza debitului mediu multianual
indică valoarea maximă a producţiei de energie care poate fi obţinută pe
sectorul de râu respectiv. Deoarece această valoare este influenţată de
valorile extreme ale debitelor, se consideră că debitul cu asigurare 50%
permite aprecierea funcţionării normale a uzinei hidroelectrice. Debitul cu
asigurarea de 95% dă indicaţii asupra energiei garantate care poate fi
obţinută prin amenajarea sectorului de râu. Potenţialul calculat pe baza
debitului mediu de iarnă sau de vară permite să se aprecieze repartizarea în
timpul anului a producţiei de energie hidroelectrică.
Relaţia (1.16) se mai poate scrie sub forma:

Qi + Q j
Plij = 9,81 − ⋅ (z i − z j ) [kW] (1.18.)
2

în care Qi şi Qj sunt valorile debitelor din punctele i şi j, capetele sectorului

considerat, iar zi şi zj sunt cotele faţă de un acelaşi plan de referinţă (de
exemplu nivelul mării) ale aceloraşi puncte.
Gradul de concentrare al potenţialului teoretic liniar se poate
exprima prin potenţialul specific, obţinut prin raportarea potenţialului liniar
la lungimea sectorului de referinţă:

Plij Qi + Q j zi − z j
p ij = = 9,81 ⋅
l ij 2 l ij

Qi + Q j
p ij = 9,81 ⋅ i med [kW/km] (1.19)
2

Qi + Q j
sau e ij = 86.000 ⋅ i med [kWh/an.km] (1.20)
2

relaţii în care s-a notat cu imed panta medie a sectorului respectiv.

Pe baza relaţiilor (1.16) şi (1.19), respectiv (1.17) şi (1.20),
se calculează numeric mărimile căutate. Metoda este simplă, dar necesită
în unele cazuri un volum mare de calcule.
De multe ori se preferă metode grafice de calcul. Dintre
acestea mai răspândite sunt următoarele:
A. Se reprezintă pe un grafic, în care în abscisă se pune
debitul Q, iar în ordonată cota z, punctele i şi j care delimitează sectorul a
cărui potenţial dorim să-l calculăm (fig.1.5) Suprafaţa haşurată, cuprinsă
între dreapta ij şi proiecţia ei pe axa ordonatelor, reprezintă la o anumită
scară chiar potenţialul teoretic căutat, căci este dată de relaţia:

Qi + Q j
S = c⋅ ⋅ (z i − z j ) = Plij
2

Fig.1.5. Calculul grafic al potenţialului hidroenergetic liniar brut

Acest mod de calcul prezintă avantaje deosebite mai ales

pentru calculul potenţialului hidroenergetic brut al bazinului unui curs de
apă. Spre exemplificare, se consideră bazinul de recepţie al unui curs de
apă, ca în figura 1.6 şi se cere să se calculeze potenţialul teoretic liniar al
râului principal şi al tuturor afluenţilor săi. Într-o diagramă Q - z se
reprezintă valorile z1, z2.........z8, precum şi valorile debitelor Q1, Q2av, Q2am,
Q3av, Q3am, Q5am, iar Q4 = 0, Q7 = 0, Q8 = 0 (fig.1.7). Suprafaţa închisă de
axa ordonatelor, linia frântă 1, 2 av, 2 am, 3 av, 3 am, 4 şi de orizontala
corespunzătoare cotei z1, reprezintă potenţialul liniar brut al cursului de apă
principal. Pentru a determina potenţialul afluenţilor se mută axele z - Q
în punctele 2, 3 sau 5, ale diagramei.
 Fig. 1.6. Bazinul de recepţie al unui curs de apă

Metoda prezintă următoarele avantaje:

-permite determinarea potenţialului hidroenergetic brut al
întregii reţele a unui bazin;
-permite determinarea rapidă a potenţialului unui singur râu;
-permite aflarea potenţialului întregii reţele sau a unui anumit
râu, pentru zona situată între două cote oarecare zn şi zn+1
(suprafaţa dublă haşurată pe figura 1.7)
⋅⋅

B. O altă metodă grafică, folosită pentru calculul

potenţialului teoretic de suprafaţă, este aceea care se bazează pe curbele de
nivel şi pe izoliniile debitelor specifice. Se exemplifică această metodă în
figura 1.8. Pe harta bazinului aferent râului se văd trasate atât liniile de nivel
(z = constant), cât şi liniile de egal debit specific q (l/s km2). Pe o diagramă
z = z(Q) se trasează succesiv curbele q = q(z), S = S (z), iar din acestea se
deduce curba Q = Q(z), având în vedere că Q = c1 S q, c1 fiind o constantă
ce ţine seama de scările diagramelor. Odată trasată curba Q = Q (z), se
observă că împreună cu axele de coordonate ea închide o suprafaţă, care
reprezintă, la o anumită scară, chiar potenţialul căutat. În adevăr această
suprafaţă este dată de:

c2 ∫ Q d z = P
 În afara acestor două metode, există numeroase alte metode
grafice sau numerice pentru calculul potenţialului hidroenergetic, precum şi
formule de calcul aproximativ.
După ce s-a calculat, potenţialul hidroenergetic teoretic
(brut) trebuie reprezentat pe hărţi şi grafice. Există mai multe sisteme de
reprezentare grafică, care încearcă fiecare să fie cât mai sugestive:
a) reprezentarea prin linii paralele. Pe harta bazinului se
trasează o serie de linii, paralele cu sectoarele de râu, care potrivit unei
legende stabilite, indică valoarea potenţialului hidroenergetic teoretic liniar
specific (figura 1.9);

Fig. 1.9. Reprezentarea potenţialului hidroenergetic prin linii paralele

b) reprezentarea prin benzi, se face prin trasaarea în

lungul cursului de apă, a unor benzi haşurate, a căror lăţime este
 proporţională, la o anumită scară, cu valoarea potenţialului liniar specific pe
sectorul respectiv (figura 1.10);

Fig.1.10.Reprezentarea potenţialului hidroenergetic prin benzi haşurate

c) reprezentarea potenţialului teoretic de suprafaţă prin

izolinii de egală valoare a potenţialului specific (figura 1.11);

d)
Fig. 1.11. Reprezentareaînpotenţialului
anumite publicaţii documentare
hidroenergetic (aparţinând
de suprafaţă prin izoliniide
p= constant
regulă unor organizaţii internaţionale sau de specialitate), pentru studii de
perspectivă sau studii comparative, se obişnuieşte să se reprezinte valoarea
potenţialului brut prin figuri geometrice, a căror suprafaţă este proporţională
cu valoarea potenţialului. Se folosesc foarte des pătrate sau cercuri. Pe
figura respectivă se poate haşura o suprafaţă care reprezintă de exemplu
potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil (figura 1.12)

Fig. 1.12. Reprezentarea potenţialului hidroenergetic prin figuri geometrice

e) cea mai complexă reprezentare grafică o formează însă cea

făcută în aşa numita caracteristică cadastrală sau cadastrul hidroenergetic.
Această reprezentare grafică (exemplificată în fig.1.13) conţine următoarele
curbe, care caracterizeazxă bazinul râului respectiv:
- profilul în lung al râului z = z(L);
- suprafaţa bazinului funcţie de lungimea râului S = S(L);
- variaţia debitului total în lungul râului Q = Q(L);
- variaţia debitului specific q = q(L);
- variaţia potenţialului specific p = p(L).
De asemenea pe grafic se mai indică lungimea în kilometri, panta medie a
fiecărui sector al râului i (‰) şi cotele z (în mdM) ale punctelor care
delimitează fiecare sector. Printr-un cerc, haşurat sau înegrit pe jumătate, se
indică punctele în care râul primeşte afluenţi şi de pe care parte a sa vin
aceştia (dreapta sau stânga).
 1.3.3. Potenţialul hidroenergetic al ţării noastre
şi al altor ţări

Evaluarea resurselor hidroenergetice se poate face destul de

greu, din cauza diversităţii metodelor de calcul şi a gradului diferit de
cunoaştere a datelor hidrologice de bază. Pe baza unor date mai exacte
asupra debitelor şi căderilor cursurilor de apă, se apreciază în ultimul timp
[7], că potenţialul teoretic liniar mondial este repartizat conform datelor din
tabelul 1.10.

Tabelul 1.10
 Continentul Suprafaţa Potenţialul teoretic
106km2 MW % kW/km2
Africa 30,4 720.000 19 23,7
America de Nord 20,4 700.000 18,5 34,3
America de Sud 18,2 620.000 16 34,1
Asia 44,7 1.330.000 35 29,8
Australia 7,6 170.000 4,5 22,4
Europa 9,8 240.000 6,5 24,5
Regiunile polare 12,4 (20.000) (0,5) -
Total mondial 143,5 3.800.000 100 26,2

Se observă că se consideră valoarea potenţialului teoretic

liniar mondial ca fiind de aproximativ 3.800.000 MW, la care corespunde o
producţie anuală de energie electrică de circa 36.000 TWh/an, aceste cifre
reprezentând nişte limite superioare. Potenţialul teoretic amenajabil, este
evaluat la circa 15.000 TWh/an, deci la aproximativ 45% din potenţialul
teoretic liniar. Potenţialul economic amenajabil (sau echipabil) se apreciază
la 9.800 TWh/an, adică la 27%. Din potenţialul tehnic amenajabil, în anul
1990 era exploatat numai 14%, în curs de amenajare 3,2%, iar în curs de
proiectare 7,4% [47].
Menţionăm că în timp există o tendinţă de creştere a valorii
potenţialului hidroenergetic teoretic şi amenajabil. Aceasta pe de o parte
datorită precizării datelor de bază, hidrologice şi topografice, iar pe de altă
parte progreselor tehnicii în general şi în domeniul amenajării uzinelor
hidroelectrice în special, ceea ce a creat condiţii pentru folosirea unui
potenţial considerat înainte ca neeconomic sau de neutilizat.
Un astfel de exemplu îl constituie Federaţia Rusă (fosta
URSS) al cărui potenţial teoretic era evaluat în 1916 la 170 TWh/an, în
1934 la 2.452 TWh/an (647 râuri), în 1960 la 3.000 TWh/an (1.477 râuri),
iar în 1961 la 3.300 TWh/an (4.500 râuri), din care tehnic amenajabil 2.100
TWh/an, iar economic amenajabil 1.100 TWh/an. În prezent potenţialul
hidroenergetic teoretic al acestei ţări este apreciat la 4.000 TWh/an. Cazuri
asemănătoare prezintă Canada, Japonia, Argentina.
În alte cazuri, datorită conjuncturii economice la un moment
dat, mărimea potenţialului hidroenergetic economic amenajabil se poate
reduce. Astfel în Elveţia în 1964, potenţialul economic amenajabil era
apreciat la 38-40 TWh/an. Scumpirea lucrărilor hidrotehnice şi ieftinirea
costului centralelor termoelectrice şi nucleare, a făcut ca în 1965 potenţialul
economic amenajabil să fie apreciat doar la 32-33 TWh/an.
 În ceea ce priveşte repartiţia teritorială se observă că Africa,
considerată mult timp drept continentul cel mai bogat în resurse
hidroenergetice, nu deţine întâietatea, Asia având un potenţial de aproape
două ori mai mare, iar în ceea ce priveşte potenţialul specific (kWh/km2)
Africa prezintă o valoare mai redusă chiar decât media mondială.
În tabelul 1.11. sunt date valorile potenţialului teoretic al
apelor de scurgere şi al celui economic amenajabil în câteva ţări europene,
calculat faţă de nivelul mării.
Aşa cum se observă din acest tabel, se poate aprecia că
potenţialul economic amenajabil reprezintă cam 15 - 40 % din potenţialul
teoretic al apelor de scurgere. În ceea ce priveşte potenţialul hidroenergetic
al ţării noastre, trebuie spus că în trecut n-au existat decât preocupări
sporadice pentru inventarierea şi amenajarea acestuia, ca urmare a
eforturilor unor specialişti entuziaşti printre care D.Leonida, D. Pavel,
C.Mateescu, G. Vasilescu, C. Dinculescu, I.Vladimirescu. Într-o lucrare
publicată în 1933 [43], potenţialul României era evaluat la 6.000 MW, cu o
producţie anuală de energie de 36 TWh, ce urma a fi obţinută prin
realizarea a 567 de uzine hidroelectrice.

Tabelul 1.11

Potenţialul teoretic Potenţialul economic

Ţara amenajat
TWh/an GWh/km2 TWh/an %din cel
teoretic
Austria 152,5 1,820 44,0 28,9
Cehoslovacia 39,3 0,308 7,0 17,8
Elveţia 179,0 4,500 33,0 18,4
Finlanda 46,0 0,138 18,5 40,0
Franţa 314,0 0,571 68,0 21,6
Italia 340,9 1,130 50,0 14,7
Norvegia 556,0 1,715 104,5 18,8
Polonia 31,9 0,103 6,0 18,8
România 90,0 0,379 24,0 26,7
Suedia 196,1 0,436 100,0 51,0
Federaţia Rusă 4000,0 0,219 1.100,0 28,0

După 1945-50 s-a realizat o inventariere şi apoi amenajare

sistematică a potenţialului hidroenergetic al cursurilor de apă din ţara
noastră. În acest scop s-au înfiinţat sute de staţiuni hidrometrice, s-au
efectuat nivelmente şi profile în lung pe circa 25.000 km de râuri, s-au
elaborat scheme de amenajare pentru toate sectoarele cu un potenţial liniar
specific mai mare de 300 kW/km, s-au efectuat numeroase studii de teren
geologice, topografice şi hidrologice.
Aşa cum s-a mai menţionat, resursele de apă datorate râurilor
interioare sunt evaluate la aproximativ 37 miliarde m3/an, dar în regim
neamenajat se poate conta numai pe aproximativ 19 milioane m3/an, din
cauza fluctuaţiilor de debite ale râurilor. Aportul anual al Dunării, la intrarea
în ţara noastră, este în medie de 170 miliarde m3/an (de peste 4 ori mai mult
decât toate râurile interioare), dar România poate beneficia numai de o cotă
parte din acest stoc.
Resursele de apă din interiorul ţării se caracterizează printr-o
mare variabilitate, atât în spaţiu, cât şi în timp. Astfel, zone mari şi
importante, cum ar fi Câmpia Română, podişul Moldovei şi Dobrogea, sunt
sărace în apă. De asemenea apar variaţii mari în timp a debitelor, atât în
cursul unui an, cât şi de la an la an. În lunile de primăvară (martie-iunie) se
scurge peste 50% din stocul anual, atingându-se debite maxime de sute de
ori mai mari decât cele minime. Toate acestea impun concluzia necesităţii
realizării compensării debitelor cu ajutorul acumulărilor artificiale.
În ceea ce priveşte potenţialul hidroenergetic al ţării noastre
se apreciază că potenţialul teoretic al precipitaţiilor este de circa 230
TWh/an, potenţialul teoretic al apelor de scurgere de aproximativ 90
TWh/an, iar potenţialul teoretic liniar al cursurilor de apă este de 70
TWh/an. În tabelul 1.12 se indică valorile potenţialului hidroenergetic de
precipitaţii Ep, de scurgere, teoretic liniar considerat la debitul mediu şi
tehnic amenajabil, pentru câteva din bazinele cursurilor de apă mai
importante din ţara noastră [10].
Se observă că potenţialul teoretic liniar mediu al râurilor
ţării, inclusiv partea ce revine României din potenţialul Dunării,se ridică la
70 TWh/an, din care potenţialul tehnic amenajabil reprezintă 36 TWh/an
(2/3 dat de râurile interioare şi 1/3 de Dunăre).

Tabelul 1.12

Potenţial hidroenergetic
 De De scurgere Teoretic Tehnic
Bazinul Suprafaţa precipit.
GWh/an GWh/an % Ep TWh/an TWh/an
km2
Someş 18.740 23.000 9.000 39 4,20 2,20
Crişuri 13.085 10.500 4.500 43 2,50 0,90
Mureş 27.842 41.000 17.100 42 9,50 4,30
Jiu 10.544 13.000 6.300 48 3,15 0,90
Olt 24.507 34.500 13.300 38 8,25 5,00
Argeş 12.424 12.500 5.000 40 3,10 1,60
Ialomiţa 10.817 8.500 3.300 39 2,20 0,75
Siret 44.993 44.500 16.700 37 11,10 5,50
Total râuri
interioare 237.500 230.000 90.000 39 51,50 24,00
Dunăre - - - - 18,50 12,00
Total
România 237.500 230.000 90.000 39 70,00 36,00

Evaluări de ultim moment, [17], arată un potenţial tehnic

amenajabil de circa 40 TWh/an, din care:
- cursuri de apă interioare 25 TWh/an;
- Dunărea, cota României 11,5 TWh/an;
- micropotenţial 3,5 TWh/an.
Valorile caracteristice ale diferitelor categorii de potenţial
hidroenergetic arată că o serie de bazine hidrografice, cum ar fi Siretul (care
include şi râul Bistriţa), Oltul, Argeşul, Mureşul, prezintă un potenţial
însemnat, condiţii favorabile de amenajare întâlnindu-se pe mai multe râuri,
cum ar fi Bistriţa, Argeşul, Lotru, Sebeşul, Someşul, Râul Mare, Oltul,
Siretul, ş.a.
Mai trebuie menţionat că regimul hidrologic al râurilor
interioare variază în limite destul de largi, lucru reflectat în variaţia
însemnată a potenţialului hidroenergetic la debitul cu asigurarea 95 % (între
0,13 TWh/an pe Jiu şi 0,38 TWh/an pe Dunăre), ceea ce impune concluzia
că este necesar să se realizeze lacuri de acumulare importante, în dorinţa
uniformizării debitelor.
 1.3.4. Dezvoltarea energeticii şi hidroenergeticii în
România

Înainte de 1950, utilizarea potenţialului hidroenergetic a fost

cu totul insuficientă şi oarecum sporadică. Printre primele amenajări se pot
cita U.H.E. Bucureşti, construită în 1890 pe Dâmboviţa, sau U.H.E. Sadu I,
construită în 1896 pe râul Sadu Sibiu. Aşa cum se observă din tabelul 1.13,
în care sunt arătate câteva din uzinele mai importante construite înainte de
1944, cea mai mare putere instalată o avea U.H.E. Dobreşti, construită pe
râul Ialomiţa între 1928 - 1930.

Tabelul 1.13

Uzina Puterea Anii construcţiei

kW
Bucureşti 530 1890
Sadu-Sibiu I 1.050 1895-1896
Sinaia 1.000 1898-1900
Grebla 6.150 1901-1904
Someşul Rece 2.000 1904-1906
Sadu-Sibiu II 1.950 1905-1907
Timişoara 1.155 1908-1910
Târgu Mureş 1.200 1913-1914
Dobreşti 16.000 1928-1930
Sadu-Gorj 1.620 1938-1940

La nivelul anului 1944 puterea totală instalată în uzinele

hidroelectrice era de circa 55.000 kW, divizată în nu mai puţin de 128 de
uzine. Nici una din aceste uzine nu dispunea de un lac de acumulare mai
important, toate fiind concepute să funcţioneze pe firul apei sau, cel mult, cu
regularizare zilnică-săptămânală, concepute să alimenteze centre mici de
consum, izolate. În anul 1938 puterea totală instalată în ţară era de
500.000 kW, cu o producţie de energie de 1,13 TWh/an, ceea ce
revenea la 72 kWh/an locuitor.
Dezvoltarea economiei naţionale după 1950, a impus o
puternică campanie de electrificare a ţării. Astfel în perioada 1950-1985
producţia de energie electrică a crescut foarte rapid, ritmul ei de creştere
fiind unul din cele mai ridicate pe plan mondial (tabelul 1.14 şi 1.15). La
nivelul anului 1990 puterea totală instalată a atins 22.479 MW, cu o
producţie de energie de 64.309 GWh/an, adică de circa 30 de ori mai mult
ca în 1950.
Trebuie remarcată atenţia deosebită acordată gospodăririi
raţionale şi valorificării maxime a surselor de energie primară ale ţării. S-a
urmărit utilizarea combustibililor inferiori (lignit) pentru producerea de
energie electrică. De asemenea s-a dezvoltat intens producerea combinată de
energie electrică şi căldură, în centrale mari de termoficare industrială şi
urbană, pentru a economisi combustibilul. Ritmul rapid de dezvoltare a
producţiei de energie electrică a impus realizarea de centrale termoelectrice
cu putere din ce în ce mai mare, echipate cu agregate tot mai puternice, cu
parametrii aburului ridicaţi.
În paralel s-a dezvoltat şi construcţia liniilor electrice de
înaltă tensiune. Sistemele energetice locale s-au interconectat treptat, astfel
că în 1959 s-a putut constitui sistemul energetic naţional. În 1963, prin
construcţia liniei de 400 kV Luduş-Mukacevo, sistemul energetic al
României s-a interconectat cu sistemele energetice ale ţărilor învecinate,
ceea ce a condus la o creştere continuă a schimburilor de energie.
În domeniul hidroenergetic plecând de la o situaţie de loc
roză privind utilizarea potenţialului hidroenergetic (în 1950 producţia de
energie electrică în hidrocentrale era de 169 milioane kWh/an, ceea ce
reprezintă 0,46 % din potenţialul tehnic amenajabil) s-a ajuns ca în 1995 să
se producă în centrale hidroelectrice 16.694 milioane kWh/an, adică 43,9 %
din potenţialul amintit. Evoluţia gradului de valorificare este prezentată
sugestiv în tabelul 1.13 şi în figura 1.14
Trebuie menţionat că această dezvoltare nu s-a făcut haotic,
ci urmărind o serie de criterii ştiinţific fundamentate,care au permis totodată
o îmbunătăţire şi a altor parametri ai amenajărilor hidroelectrice. Astfel,în
aceeaşi perioadă, a crescut continuu puterea instalată în centralele
hidroelectrice, aşa cum rezultă din tabelul 1.14 şi totodată ponderea ei faţă
de puterea totală instalată în sistemul energetic. Faţă de 60 MW instalaţi în
uzine hidroelectrice în 1950 (8,1% pondere),în 1970 erau instalaţi peste
1200 MW (16,3%), 1985 deja 4421 MW (22,6%) şi 6011 MW (27%) la
sfârşitul anului 1995. Odată cu dinamica remarcabilă a acestei dezvoltări
(în 1995 puterea instalată în CHE a crescut de 100 ori faţă de 1950) se
 Tabelul 1.13 a

Evoluţia gradului de valorificare a potenţialului hidroenergetic

ANUL UM 1950 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995
Producţia de
energie 106 169 397 1.005 2.773 8.711 12.637 11.896 10.980 16.694
electrică kWh/an
în CHE
Gradul de
valorificare a
potenţialului
hidroenergetic % 0,46 1,07 2,72 7,49 23,5 33,2 31,3 28,9 43,9
 Tabelul 1.14

Evoluţia puterii instalate în sistemul energetic şi în centrale hidroelectrice

ANUL UM 1950 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995
Putere totală MW 740 1.779 3.258 7.346 11.578 16.109 19.576 22.479 22.276
instalată în sistemul % 100 240,4 440,3 992,7 1.565 2.177 2.645 3.038 3.010
energetic
Puterea instalată în MW 60 210 461 1.200 2.632 3.455 4.421 5.657 6.011
CHE % 100 350 768,3 2.000 4.387 5.758 7.368 9.428 10.018
Ponderea puterii
instalate în CHE % 8,1 11,8 14,1 16,3 22,7 21,5 22,6 25,2 27,0
faţă de puterea
instalată în sistem

Tabelul 1.15
Evoluţia producţiei de energie electrică în sistemul energetic şi în centralele hidroelectrice
ANUL 1950 1960 1965 1970 1975 1980 1985 1990 1995
Producţia de 106
energie electrică kWh/an 2.113 7.650 17.215 35.088 53.721 67.486 71.819 64.309 59.267
totală % 100 362 814,7 1.661 2.542 3.194 3.398 3.043 2.805
Producţia de 106 169 397 1.005 2.773 8.711 12.637 11.896 10.980 16.694
energie electrică kWh/an
în CHE % 100 235 594,7 1.641 5.154 7.477 7.039 6.497 9.878
Ponderea
producţiei de en. % 8,0 5,2 5,8 7,9 16,2 18,7 16,6 17,1 28,2
Electrică în
CHE
Producţia de kWh/an.loc. 130 416 904 1.732 2.529 3.040 3.160 2.833 2.610
energie electrică % 100 320 696 1.332 1.945 2.338 2.431 2.179 2.008
pe cap de
locuitor
Producţia de kWh/an.loc.
energie electrică 10,4 21,6 52,8 137 410 569,3 523,4 484 735
în CHE pe cap %
de locuitor 100 208 508 1.317 3.942 5.474 5.070 4.654 7.067
Ritmul de
creştere mediu % 13,75 16,50 6,75 1,05 -
anual al prod. de
en. El.
remarcă îmbunătăţirea calitativă a acestor realizări în sensul creşterii puterii
instalate în fiecare centrală şi pe fiecare grup în parte, grupurile cu puteri
mari având randamente mai ridicate. În prezent cca 85% din puterea
instalată în uzine hidroelectrice este cuprinsă în centrale cu puteri mai mari
de 50 MW. Puterea unitară a agregatelor a crescut şi ea continuu. Faţă de
puterea celui mai mare agregat existent în ţară la începutul anului 1950 de 4
MW, s-au instalat ulterior agregate de 8 MW la UHE Moroieni şi Sadu V,
de 27,5 MW şi 50 MW la UHE Stejaru- Bicaz, 56,5 MW la UHE Argeş,
170 MW la UHE Lotru, etc. Grupurile instalate la UHE Porţile de Fier I au
o putere unitară de 175 MW şi ele erau în 1970 cele mai mari valori ale
puterii unei turbine Kaplan realizate pe plan mondial.
În ceea ce priveşte producţia de energie electrică se poate de
asemenea observa uşor (tabelul 1.15) ponderea crescândă a producţiei
uzinelor hidroelectrice care a ajuns să fie în 1995 de 28%. În anul 1997
centralele hidroelectrice au produs 17.422 GWh/an, adică 31,3% din
producţia totală a RENEL de 55.693 GWh/an. Valoarea producţiei de
energie a centralelor hidroelectrice a crescut deci în 1997 de 103 ori faţă de
1950, ponderea din producţia totală de energie electrică crescând continuu
până la 31%. În ceea ce priveşte producţia de energie zilnică, în multe
situaţii centralele hidorelectrice au acoperit peste 30-35% din consum. Un
indice la fel de sugestiv îl reprezintă producţia de energie electrică pe cap
de locuitor care a crescut continuu până în 1985. Totuşi valoarea atinsă de
acest indicator, chiar pentru întreg sistemul energetic, este încă sub valorile
atinse de ţările industriale dezvoltate. Cifrele prezentate mai sus sunt
sensibil mai mari decât cifrele corespunzătoare întregului sistem energetic,
indicând ponderea crescândă a centralelor hidroelectrice.
În concluzie se poate afirma că utilizarea resurselor
hidroenergetice a cunoscut în această perioadă, ritmuri din ce în ce mai
înalte, paralel cu creşterea potenţialului economic al ţării. În prima
perioadă de după 1950, datorită faptului că investiţiile necesare pentru
realizarea amenajărilor hidroenergetice, precum şi durata de realizare a
acestora erau mari, au fost dezvoltate cu prioritate centralele termoelectrice,
care au permis acoperirea necesarului de putere şi de energie electrică,
cerute de dezvoltarea economică a ţării. Pe măsură ce puterea economiei
naţionale a crescut, a devenit posibilă realizarea unor importante amenajări
hidroenergetice, crescând ponderea puterii instalate şi a producţiei de
energie electrică în hidrocentrale aşa cum s-a arătat mai sus.
 Intensificarea ritmului de amenajare hidroenergetică a
cursurilor de apă a făcut ca până în prezent să se utilizeze mai mult de o
treime din potenţialul hidroenergetic tehnic amenajabil (circa 40%). Cu
toate acestea rămâne încă nevalorificată o cotă mare din acest potenţial,
utilizarea acesteia urmând să se facă în viitor.
În încheiere trebuie arătat că în proiectarea şi realizarea
acestor amenajări hidroenergetice s-au aplicat o serie de concepţii moderne
şi anume:
- concentrarea debitelor, prin derivarea unor afluenţi şi
cursuri de apă învecinate, în acumulări mari şi concentrarea căderii prin
amplasarea centralei în subteran (UHE Argeş, Lotru, Mărişelu);
- creşterea continuă a puterii unitare a agregatelor, ceea ce
conduce la obţinerea unor randamente mai ridicate şi la reducerea costului
lor, creştere exemplificată mai înainte;
- caracterul complex al amenajărilor hidroenergetice, acestea
deservind un număr mare de consumatori de diverse categorii. Astfel
amenajările UHE Bicaz şi UHE Argeş, pe lângă importanţa lor energetică,
permit şi irigarea unor mari suprafeţe de teren agricol, alimentarea cu apă a
unor importante centre industriale şi urbane şi protejarea contra viiturilor a
unor importante suprafeţe arabile. Realizarea UHE Porţile de Fier a permis
şi îmbunătăţirea substanţială a navigaţiei în zona Dunării inferioare şi
mijlocii. Traficul anual maxim a crescut de la 12 milioane tone la peste 45
milioane tone, în condiţii de navigaţie mult îmbunătăţite (adâncimi de peste
3,5 m, au dispărut zonele cu viteze mari sau şenal îngust, navigaţie
concomitentă în ambele sensuri, atât ziua cât şi noaptea, micşorarea
cheltuielilor de transport, reducerea duratei de trecere prin sector de la 120
ore la 35 ore). În alte situaţii,în care folosinţa preponderentă este
neenergetică, s-a căutat să se utilizeze căderea disponibilă prin realizarea
unor centrale hidroelectrice de mică putere (Crăinicel - Bârzava, Firiza -
baia mare, etc );
- realizarea unor acumulări importante pe cursul superior sau
mijlociu al râurilor interioare a creat condiţii favorabile pentru amenajarea
integrală a cursurilor de apă în aval, prin construirea de hidrocentrale de
cădere mică şi mijlocie în cascadă, care beneficiază de debitele regularizate
în lacurile de acumulare din amonte (amenajarea integrală a râului Bistriţa
între Bicaz şi Bacău, sau a Argeşului între Oieşti şi Piteşti).
 1.3.5. Exemple de amenajări hidroelectrice realizate
în ţara noastră.

În tabelul 1.16 se prezintă o parte din caracteristicile

centralelor hidroelectrice realizate în ţara noastră în perioada de după 1944.
Tabelul este alcătuit funcţie de tipul turbinei utilizate. În tabel puterea este
dată pe un agregat, iar debitul instalat este cel total al uzinei. Sunt prezentate
şi date ale unor uzine care sunt încă în diferite faze de execuţie.
Câteva dintre acestea sunt prezentate mai în detaliu în cele ce
urmează [10], [48].

1.3.5.1. UHE Crăinicel. S-a realizat pe râul Bârzava, în scopul satisfacerii

nevoilor de energie electrică şi apă industrială ale Reşiţei. Schema
amenajării, reprezentată în figura 1.15, este alcătuită dintr-un baraj de
anrocamente realizat la Gozna (Văliug), care crează un lac cu un volum util
de 10,2 milioane m3, o serie de canale colectoare, pentru derivarea apelor
din bazinele Nera şi Timiş şi o conductă metalică cu diametrul de 1,5 m şi
lungimea de 2.178 m. Utilizarea la maxim a potenţialului hidroenergetic s-a
realizat prin amenajarea a trei căderi:
- căderea de 77 m, realizată de barajul Gozna şi de derivaţia
metalică amintită, prin două turbine Francis de 1.450 kW
fiecare;
- căderea de 475 m realizată de colectorul Semenic (Timiş);
- căderea de 345 m dată de colectorul Gozna (Nera).
Aceste două căderi s-au folosit la o singură turbină Pelton, cu două rotoare
diferite (2,9 MW fiecare), unul pentru căderea Semenic (cu un injector) şi
celălalt pentru căderea Gozna (cu două injectoare).

1.3.5.2. UHE Moroieni (schema din fig.1.16). S-a amenajat pe cursul

superior al râului Ialomiţa, în aval de UHE Dobreşti, în perioada 1949-1954.
Schema constă dintr-o captare pe firul apei, care realizează un lac de
compensare orară de circa 40.000 m3, o galerie de derivaţie sub presiune,
lungă de 4.763 m şi cu diametrul interior de 2 m, două captări secundare pe
traseul derivaţiei, pentru captarea debitelor afluenţilor Raciul şi Răteiul,
castel de echilibru şi conducta forţată metalică aeriană. Centrala este
echpată cu două turbine Pelton cu ax orizontal, de 8 MW fiecare, prevăzută
cu câte două rotoare şi două injectoare. Debitul instalat în uzină este de
8,5 m3/s, iar căderea brută 233 m.
 Tabelul 1.16

CENTRALE HIDROELECTRICE ECHIPATE CU TURBINE KAPLAN

Nr. Râul Centrala Buc Tip Putere Cădere Debit Energie Viteza Tensiune Cos ϕ PIF
crt. turb./gen MW/MVA m mc/s GWh/an Rot/min KV
1 Argeş Oieşti 2 KVB/HVS 8,22/8,85 19,7 90 29 250 6,3 0,9 1966
2 Albeşti 2 KVB/HVS 8,27/8,858 20,25 90 28 250 6,3 0,9 1966
3 Cerbureni 2 KVB/HVS 8,25/8,85 20,0 90 30 250 6,3 0,9 1967
4 Valea Iaşului 2 KVB/HVS 8,25/8,85 20,0 90 29 250 6,3 0,9 1967
5 C. de Argeş 2 KVB/HVS 4,00/4,30 10,20 90 15,2 136,4 6,3 0,9 1971
6 Noaptes 2 KVB/HVS 8,20/8,85 19,20 90 30,4 214,3 6,3 0,9 1972
7 Zigoneni 2 KVB/HVS 8,20/8,85 19,20 90 25,9 214,3 6,3 0,9 1972
8 Baiculeşti 2 KVB/HVS 8,20/8,85 19,20 90 30,5 214,3 6,3 0,9 1972
9 Măniceşti 2 KVB/HVS 7,00/6,40 14,30 90 21,8 166,7 6,3 0,9 1975
10 Vâlcele 2 KVB/HVS 8,20/8,85 19,20 90 28,3 214,3 6,3 0,9 1975
11 Merişani 2 KVB/HVS 6,00/6,40 14,3 90 22 166,7 6,3 0,9 1975
12 Budeasa 2 KVB/HVS 6,00/6,40 14,3 90 22,7 166,7 6,3 0,9 1977
13 Bascov 2 KVB/HVS 4,00/4,30 10,20 90 14,3 136,4 6,3 0,9 1971
14 Piteşti 2 KVB/HVS 4,00/4,30 10,20 90 15,9 136,4 6,3 0,9 1971
15 Goleşti 2 KVB/HVS 4,36/4,45 11,0 90 28 136,4 6,3 0,9 1981
16 Mihăileşti 2 KVB/HVS 5,20/5,60 16,50 90 25,2 250 6,3 0,9 1994
17 Bistriţa Pângăraţi 2 KVB/HVS 11,60/12,50 14,50 180 57 136,4 6,3 0,9 1963
18 Vaduri 2 KVB/HVS 23,40/25,00 26,20 200 90 166,7 10,5 0,9 1965
19 Piatra Neamţ 2 KVB/HVS 5,65/6,20 15,3 84 52 214,3 6,3 0,9 1964
20 Roznov I 4 KVB/HVS 3,50/3,80 20,8 84 61 6,3 0,9 1962
21 Roznov II 2 KVB/HVS 7,24/8,50 20,0 84 61,5 250,0 6,3 0,9 1962
22 Zăneşti 2 KVB/HVS 7,35/8,50 19,5 84 63 250,0 6,3 0,9 1963
23 Costişa 2 KVB/HVS 7,35/8,50 19,5 84 64 250 6,3 0,9 1963
24 Buhuşi 2 KVB/HVS 6,00/6,20 15,5 84 50 214,3 6,3 0,9 1964
25 Racova 2 KVB/HVS 12,00/12,80 14,0 180 60 136,4 6,3 0,9 1965
26 Gârleni 2 KVB/HVS 12,25/13,10 15,0 180 61 136,4 6,3 0,9 1964
27 Bacău I 2 KVB/HVS 12,25/13,40 15,30 180 56 136,4 6,3 0,9 1964
28 Bacău II 4 KVB/HVS 7,88/9,5 18,5 180 74 250,0 6,3 0,85 1965
29 Siret Galbeni 2 KVB/HVS 16,76/25,4 11,6 330 79,6 93,8 10,5 1,0 1984
30 Răcăciuni 2 KVB/HVS 26,48/34,00 17,9 330 114,5 100,0 10,5 1,0 1985
31 Bereşti 2 KVB/HVS 26,26/25,4 17,8 330 106 100,0 10,5 1,0 1986
32 Călimăneşti 2 KVB/HVS 22,45/24,2 12,5 330 79 83,3 10,5 0,9 19…
33 Paşcani I 2 KVB/HVS 5,20/5,58 12,8 - 24,7 166,7 6,3 0,9 19…
34 Paşcani II 1 KVB/HVS 2,25/3,0 12,1 - 5,5 214,3 6,3 0,9 19…
35 Turcineşti 1 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 - - 166,7 6,3 0,9 19…
36 Olt Făgăraş 2 KVB/HVS - 20,0 180 56 - - - 19…
37 Voila 2 KVB/HVS 7,60/8,0 6,78 180 29,1 107,1 6,3 0,9 1987
38 Viştea 2 KVB/HVS 7,63/8,0 8,9 180 33,3 107,1 6,3 0,9 1989
39 Arpaş 2 KVB/HVS 7,71/8,0 9,3 180 36,4 107,1 6,3 0,9 1988
40 Scoreiu 2 KVB/HVS 7,71/8,0 9,3 180 37 107,1 6,3 0,9 1989
41 Avrig 2 KVB/HVS 7,70/8,0 9,3 180 38,7 107,1 6,3 0,9 1988
42 Racoviţa 2 KVB/HVS 17,50/24,2 12,0 330 46,4 83,3 10,5 0,9 19…
43 Lotrioara 2 KVB/HVS 17,50/24,22 12,0 330 51,4 83,3 10,5 0,9 19…
44 Câineni 2 KVB/HVS 17,50/24,2 12,0 330 54,1 83,3 10,5 0,9 19…
45 Robeşti 2 KVB/HVS 17,50/24,2 12,0 330 56,5 83,3 10,5 0,9 19…
46 Cornetu 2 KVB/HVS 17,5/24,2 12,0 330 62,4 83,3 10,5 0,9 19…
47 Gura Lotrului 2 KVB/HVS 15,56/15,1 10,75 330 58 75 10,5 0,9 1987
48 Turnu 2 KVB/HVS 36,25/39,1 24,0 330 194 115,4 10,5 0,9 1981
49 Călimăneşti 2 KVB/HVS 19,8/22,0 13,6 330 106 93,8 10,5 0,9 198..
50 Dăeşti 2 KVB/HVS 19,50/22,0 13,25 330 107 93,8 10,5 0,9 1975
51 Rm.Vâlcea 2 KVB/HVS 24,0/26,0 16,0 330 134 100 10,5 0,9 1973
52 Râureni 2 KVB/HVS 24,80/28,0 16,7 330 141 100 10,5 0,9 1977
53 Govora 2 KVB/HVS 24,00/21,0 16,0 330 135 100 10,5 0,9 1974
54 Băbeni 2 KVB/HVS 20,25/21,0 13,73 330 120 93,8 10,5 0,9 1976
55 Ioneşti 2 KVB/HVS 20,35/21,0 13,75 330 125 93,7 10,5 0,9 1976
56 Zăvideni 2 KVB/HVS 20,0/22,0 13,65 330 120 93,7 10,5 0,9 1977
57 Drăgăşani 2 KVB/HVS 23,0/25,0 15,37 330 140 100 10,5 0,9 1978
58 Strejeşti 2 KVB/HVS 28,0/30,0 17,60 330 173 100 10,5 0,9 1978
59 Arceşti 2 KVB/HVS 20,0/22,0 13,65 330 122 93,8 10,5 0,9 1978
60 Drăgăneşti 2 KVB/HVS 1,75/2,2 10,0 - - 214,3 6,3 0,9 1986
61 Frunzaru 2 KVB/HVS 1,75/2,2 10,0 - - 214,3 6,3 0,9 1988
62 Lotru Malaia 2 KVB/HVS 9,30/10 21,20 96 34 214,3 6,3 0,9 1976
63 Buzău Cândeşti 2 KVB/HVS 5,67/6,53 14,2 - 24,5 166,7 6,3 0,9 1987
64 Verneşti 2 KVB/HVS 6,12/6,53 15,3 - 26,5 166,7 6,3 0,9 1989
65 Simileasca 2 KVB/HVS 6,03/6,53 15,16 - 26 166,7 6,3 0,9 1989
66 Crişuri Aştileu III 1 KVB/HVS 1,04/1,12 10,0 - - 200 6,3 0,9 1981
67 Lugaşu 2 KVB/HVS 9,38/9,00 23,20 90 35 214,3 6,3 0,9 1986
68 Tileagd 2 KVB/HVS 9,38/9,00 23,20 90 35 214,3 6,3 0,9 1986
69 Sacadat 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 90 22,4 166,7 6,3 0,9 1987
70 Fughiu 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 90 22,4 166,7 6,3 0,9 1987
71 Canal CNE Cernavodă 4 KVB/HVS 3,99/4,25 6,5 232 78 100 6,3 0,9 1988
72 Dunărea Porţile de F. I 6 KVB/HVS 178,0/190,0 27,16 9600 5254 71,5 15,75 0,9 1970
73 Dâmboviţa Dragoslavele 2 KVB/HVS 5,20/5,6 14,50 49 14,8 250 6,3 0,9 1989
74 Firiza Strâmtori 1 KVB/HVS 5,00/5,6 41,5 12 15 428,6 6,3 0,8 1966
75 Jiu Valea Sadului 2 KVB/HVS 17,50/19,0 52,0 90 85 166,7 6,3 0,8 19…
76 Curtişoara 2 KVB/HVS 6,00/8,0 15,0 90 27 166,3 6,3 0,9 19…
77 Turcuneşti 2 KVB/HVS 6,00/6,8 15,0 90 27 166,7 6,3 0,9 19…
78 Vădeni 2 KVB/HVS 6,25/6,67 15,0 90 27 166,7 6,3 0,9 1988
79 Tg.Jiu 2 KVB/HVS 6,55/7,0 15,0 90 23 166,7 6,3 0,9 1989
80 CET Turceni 3 KVB/HVS 3,16/4,05 8,5 140 33 136,40 6,3 0,9 1989
81 Prut St.Costeşti 1 KVB/HVS 16,0/19,4 27,30 65 65 187,50 10,5 0,9 1977
82 R.Mare Clopotiva 2 KVB/HVS 7,3/7,76 22,90 70 24,5 230,8 6,3 0,9 1986
83 Ostrovul Mic 2 KVB/HVS 8,4/9,33 21,0 90 24,6 214,3 6,3 0,9 1985
84 Ostrov Mare 2 KVB/HVS 8,4/9,33 21,0 90 25,1 214,3 6,3 0,9 1987
85 Cârneşti I 2 KVB/HVS 8,4/9,33 21,0 90 25,0 214,3 6,3 0,9 1985
86 Cârneşti II 2 KVB/HVS 6,17/6,44 15,52 90 18,0 166,7 6,3 0,9 1985
87 Paclisa 2 KVB/HVS 8,40/9,33 21,0 90 25,1 214,3 6,3 0,9 1983
88 Toteşti I 2 KVB/HVS 8,20/9,00 21,0 90 25,1 214,3 6,3 0,9 1986
89 Toteşti II 2 KVB/HVS 8,40/9,00 21,0 90 24,4 214,3 6,3 0,9 1987
90 Haţeg 2 KVB/HVS 8,40/9,00 21,0 90 23,1 214,3 6,3 0,9 1987
91 Santam.Orlea 2 KVB/HVS 6,17/6,64 15,52 90 16,6 166,7 6,3 0,9 1986
92 Mureş Tg.Mureş 3 KVB/HVS 0,55/0,70 4,85 - - 200 6,3 0,7 1951
93 Luduş III 2 KVB/HVS 0,57/0,63 7,20 - - 250 6,3 0,85 1971
94 Deva 1 KVB/HVS 1,40/1,53 5,3 - - 100 6,3 0,85 1972
95 Someş Someş Cald 1 KVB/HVS 12,95/13,9 21 70 19,4 166,7 6,3 0,9 1986
96 Gilău I 1 KVB/HVS 5,70/6,40 14,3 60 11,6 166,7 6,3 0,9 1976
97 Gilău II 2 KVB/HVS 6,17/6,64 14,8 60 12,2 166,7 6,3 0,9 1986
98 Floreşti I 2 KVB/HVS 6,17/6,64 14,8 60 12,2 166,7 6,3 0,9 1986
99 Floreşti II 1 KVB/HVS 1,50/1,80 7,0 30 5,2 214,3 6,3 0,9 1986
100 Strei Subcetate 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 100 21,9 166,7 6,3 0,9 19…
101 Plopi 2 KVB/HVS 4,05/4,30 10,5 100 16,5 166,7 6,3 0,9 19…
102 Bretea 2 KVB/HVS 8,05/8,30 20,3 100 33,7 166,7 6,3 0,9 19…
103 Strei 2 KVB/HVS 8,40/9,00 20,3 100 26,7 166,7 6,3 0,9 19…
104 Călan 2 KVB/HVS 4,05/4,50 10,5 100 15,5 166,7 6,3 0,9 19…
105 Bacia 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 100 - 166,7 6,3 0,9 19…
106 Simeria 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 100 - 166,7 6,3 0,9 19…
107 Curtişoara 2 KVB/HVS 6,00/6,64 15,0 100 - 166,7 6,3 0,9 19…
108 Canal D.M.N. Agigea 2 KVB/HVS 5,50/6,20 8,2 - - 88,2 6,3 0,8 1986
TOTAL 219 3157,4 1722,2 24348 9991

CENTRALE HIDROELECTRICE ECHIPATE CU TURBINE PELTON

1 Lotru Ciunget 3 PV/HVS 174,25/185 731 80 1100 375 15,75 0,9 1972
2 Bârzava Crăinicel I 1 PO/HOS 1,84/2,1 434 - 3,86 750 6,6 0,7 1951
3 Crăinicel II 1 PO/HOS 1,10/1,7 323 - 2,31 750 6,6 0,7 1951
4 Crăinicel III 2 PO/HOS 10,0/11,22 500 - 42,08 750 6,3 0,9 1988
5 Sadu Sadu V 2 PO/HOS 7,5/8,0 399 4,0 54,4 - 6,3 0,8 1963
TOTAL 9 590,7 2387 84 1202,7

CENTRALE HIDROELECTRICE ECHIPATE CU TURBINE FRANCIS

1 Râul Mare Retezat 2 FVM/HVS 170,5/186,0 526 70 605 500 15,75 0,9 1982
2 Bâsca Buzău Nehoiaşu Bz. 2 FVM/HVS 85,0/104,0 455 40 307 600 10,5 0,9 1994
3 Sebeş Gâlceag 2 FVM/HVS 83,5/83,0 423 40 260 600 15,75 0,9 1977
4 Sugag 2 FVM/HVS 78,0/85,0 326 51,6 260 600 15,75 0,9 1979
5 Bistra Tr.Ruieni 2 FVM/HVS 78,0/85,0 326 54 262 428,6 15,50 0,9 1991
6 Tismana Tismana 2 FVM/HVS 61,5/66,0 234 56 262 428,6 10,5 0,9 1980
7 Lotru Brădişor 2 FVM/HVS 57,5/62,0 128 110 229 375,0 10,5 0,9 1978
8 Argeş Corbeni 4 FVM/HVS 55,0/59,0 324 90 400 - - - 1966
9 Drăgan Remeti 2 FVM/HVS 54,6/60,5 305 40 200 428,6 10,5 0,9 1983
10 Bistra Poiana Mar. 2 FVM/HVS 40,0/44,0 536 22 193 428,6 10,5 0,9 1992
11 Dâmboviţa Rucăr 2 FVM/HVS 35,60/40,7 195 43 90 333 10,5 0,9 19…
12 Bistriţa Stejaru 6 FVM/HVS 35,0/39,0 143,5 178 434 - - - 1961
13 Dâmboviţa Clăbucet 2 FVM/HVS 33,0/35,5 212 35 120 500 10,5 0,9 1982
14 Motru Motru 2 FVM/HVS 31,5/34,0 182 36 130 750 10,5 0,9 1977
15 Iad Munteni 2 FVM/HVS 31,10/31,9 140 49 113,4 500 10,5 0,9 1983
16 Belareca Cornereva 1 FVM/HVS 29,00/31,3 238 - - 600 6,3 0,9 19..
17 Mureş Rastoliţa 2 FVM/HVS 25,0/28,0 270 25 123 - - - 19..
18 Bâsca Buzău Nehoiaşu Sir. 2 FVM/HVS 24,00/25,0 158 32 122 600 10,5 0,9 1986
19 Colibiţa Colibiţa 1 FVM/HVS 23,50/25,0 175 15,5 47 600 10,5 0,9 1987
20 Someş Tarniţa 2 FVM/HVS 23,20/25,5 78 68 80 300 10,5 0,9 1973
21 Râul Alb Râul Alb 2 FVM/HVS 21,00/23,3 235 12,5 67 750 10,75 0,9 19..
22 R. Târgului Lereşti 1 FVM/HVS 20,00/22,5 153 15 45,5 600 10,5 0,9 1983
23 Sebeş Sasciori 2 FVM/HVS 22,00/24,0 94 52 80 375 10,5 0,9 1983
24 Surduc Cireşu 2 FVM/HVS 13,00/9,1 70 40 43 375 6,3 0,9 19…
25 Clocotiş Clocotiş 1 FVM/HVS 12,80/14,0 115,6 12 20 600 6,3 0,9 1983
26 Sadu Sadu V 1 FVM/HVS 12,50/15,0 399 4,25 24,4 - 6,3 0,9 1963
27 Teleajen Izvoarele 2 FVM/HVS 8,50/9,1 95 - 36 600 6,3 0,9 19…
28 R.Târgului Voineşti 1 FVM/HVS 6,70/6,25 75 8 12,7 600 6,3 0,9 1983
29 Ialomiţa Scropoasa 2 FVM/HVS 6,35/6,85 229 5 30 1000 6,3 0,9 1982
30 Teleajen Văleni Munte 2 FVM/HVS 6,20/6,60 65 - - 500 6,3 0,9 19…
31 Măneciu 2 FVM/HVS 6,20/6,60 65 - - 500 6,3 0,8 1969
32 Bârzava Grebla 2 FOM/HOS 5,60/6,80 211 - - 750 6,3 0,9 1975
33 Doftana Paltinul 2 FVM/HVS 5,35/5,8 80 15 30 600 6,3 0,9 1969
34 Criş Leşul 1 FVM/HVS 3,70/4,18 50 8 8,3 500 6,3 0,9 1976
35 Someş Mărişelu 3 FVM/HVS 36,00/50,0 440 58 390 600 15,75 0,9 1976
36 Cerna Herculane I 1 FVM/HVS 5,33/5,75 39,4 - - 333,3 6,3 0,85 1983
37 Cibin Cibin 1 FVM/HVS 3,70/4,18 53 8 12,4 500 6,3 0,9 1978
38 Uz Poiana Uz 1 FVM/HVS 3,70/3,8 72 16 14 600 6,3 0,9 1976
39 Cerna Herculane II 1 FVM/HVS 1,78/2,13 39,4 12 50 600 6,3 0,9 1983
40 Bârzava Breazova 2 FVM/HVS 1,47/1,63 35,75 - - 600 6,3 0,89 19..
41 Firiza Blidari 1 FOM/HOS 1,37/1,48 142 - - 1000 6,3 0 1988
42 Ialomiţa Pucioasa 2 FOM/HOS 1,05/1,23 20 - - 333,3 6,3 0,8 1978
43 Olăneşti Vlădeşti 1 FOM/HOS 0,81/1,00 93 - - 1000 6,3 0,8 1982
44 Bârzava Crăinicel 2 FOM/HOS 1,1/1,7 68 - - 750 6,3 0,7 1953
45 Iad Munteni 1 FOM/HOS 0,80/1,1 43 - - 600 6,3 0,8 1980
46 Siret Rogojeşti 1 FOM/HOS 0,40/0,6 11,7 - - 238,0 6,3 0,8 1983
TOTAL 84 2685,7 8368 1311 5101

K - turbină Kaplan R - reversibil

O - ax orizontal H - hidrogenerator
T - construcţie tubulară GM -generator-motor
C - capsulat S - sincron

CENTRALE HIDROELECTRICE CU TURBINE BULB

1 Olt Slatina 1 KOT/HOSC 13,70/13,65 9,50 165 82 88,2 6,3 0,97 1981
2 Slatina 1 KOTR/GMOSC 13,20/13,8 9,50 165 - 107,1 6,3 0,95 1981
3 Ipoteşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/14,0 12,80 250 98 125,0 6,3 0,95 1984
4 Ipoteşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/13,45 12,80 250 - 125,0 6,0 0,90 1984
5 Drăgăneşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/14,0 12,80 250 106 125,0 6,3 0,95 1985
6 Drăgăneşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/13,45 12,80 250 - 125,0 6,0 0,90 1985
7 Frunzaru 2 KOTR/GMOSC 13,97/14,0 12,80 250 104 125,0 6,3 0,95 1986
8 Frunzaru 2 KOTR/GMOSC 13,97/13,45 12,80 250 - 125,0 6,0 0,90 1986
9 Rusăneşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/14,0 12,80 250 103 125,0 6,3 0,95 1987
10 Rusăneşti 2 KOTR/GMOSC 13,97/13,45 12,80 250 - 125,0 6,0 0,90 1987
11 Izbiceni 2 KOTR/GMOSC 13,97/14,0 12,80 250 101 125,0 6,3 0,95 1989
12 Izbiceni 2 KOTR/GMOSC 13,97/13,45 12,80 250 - 125,0 6,0 0,90 1989
13 Dunăre Porţile de Fier 8 KOT/HOSC 28,0/27,5 7,45 6800 1236 62,5 6,3 0,98 1983
14 Gogoşu 2 KOT/HOSC 28,0/27,75 7,45 850 69 62,5 6,3 0,98 19…
15 Sebeş Petreşti 2 KOT/HOSC 2,16/2,20 9,5 40 8 214,3 6,3 0,95 1982
16 Tismana Tismana aval 2 KOT/HOSC 2,16/2,20 12 - - 214,3 6,3 0,90 1985
TOTAL 36 595 110 10520 1907
1.3.5.3.UHE Sadu V a fost construită pe râul Sadu în perioada 1950-1955.
Cu un baraj în arc (Negovanu), înalt de 62 m, s-a realizat o acumulare cu un
volum util de 4,6 milioane m3. Galeria de aducţiune, lungă de 5.400 m, cu
diametrul de 1,80 m, permite obţinerea unei căderi de 396 m. Pentru
creşterea debitelor utilizate sunt realizate o serie de captări secundare.
Centrala este echipată cu două turbine Pelton de 7,7 MW fiecare. Ulterior
centrala a mai fost dotată cu o turbină Francis, puterea instalată ajungând la
22,5 MW. Schema acestei amenajări este prezentată în figura 1.17.

1.3.5.4.UHE Stejaru- Bicaz, a cărui schemă de amenajare este dată în figura

1.18, are o putere de 210 MW şi o producţie de energie în anul mediu de
490 milioane kWh, obţinută cu 4 turbine Francis de 27,5 MW şi 2 turbine de
50 MW. Căderea brută maximă de 149 m este realizată de baraj (94 m) şi de
derivaţia sub presiune (55m). Barajul, de greutate din beton, având o
înălţime maximă constructivă de 127 m, realizează un lac de acumulare cu
un volum total de 1.230 milioane m3, iar volumul de protecţie contra
viiturilor este de 100 milioane m3.

Fig.1.16. Schema de amenajare a râului Ialomiţa

Fig. 1.17. Schema de amenajare a UHE Sadu V
Fig.1.18. Schema de amenajare a UHE Stejaru - Bicaz
 1. Lac Vidraru
2. Priza de ap•
3. Barajul
Vidraru
4. Galeria de
aduc•iune
5. Castel de
echilibru
6. Pu•ul forat
7. Centrala
subteran•
8 Pu•uri de

Fig.1.20. Schema de amenajare a UHE Argeş

Cursul râului, între baraj şi centrală, în lungime de 15 km, formează o buclă
care este tăiată printr-o galerie sub presiune de 4.800 m lungime, cu
diametrul interior de 7,0 m.
Realizarea lacului de la Bicaz a creat condiţii favorabile
pentru amenajarea râului Bistriţa în aval, pe o lungime de 84 km, până la
Bacău, zonă în care s-au construit 12 hidrocentrale (schema din figura 1.19)
cu o putere totală de 250 MW şi o producţie de energie electrică de circa
850 milioane kWh în anul hidrologic mediu. Cascada de 12 hidrocentrale
cuprinde şapte lacuri compensatoare cu volume utile cuprinse între 5 şi 11
milioane m3, care au permis ca şase hidrocentrale să fie amenajate drept
centrale de vârf. Din aceste 12 hidrocentrale, două sunt de tipul baraj
(Pângăraţi şi Bâtca Doamnei), iar zece sunt prevăzute cu canale de derivaţie
în lungime totală de 66 km. Uzinele Vaduri, Racova, Gârleni, Bacău I şi
Bacău II au lacuri şi derivaţii independente, iar uzinele Roznov I, Roznov II,
Zărneşti, Costişa şi Buhuşi sunt aşezate în cascadă pe un singur canal de
derivaţie între Piatra Neamţ şi Buhuşi.

1.3.5.5.Uzina hidroelectrică Argeş construită pe râul Argeş, în zona Vidraru

- Căpăţâneni, are o putere de 220 MW şi o producţie de energie de 400
milioane kWh/an, realizată cu patru turbine Francis de 56,5 MW fiecare.
Debitul mediu captat este format din debitul mediu al Argeşului (7,5 m3/s) şi
din debitele derivate (12,2 m3/s) din bazinele învecinate (Topolog, Vâlsan,
Cernat, Râul Doamnei) obţinându-se un debit mediu total utilizabil de 19,7
m3/s. Schema de amenajare a acestei lucrări (figura 1.20) cuprinde un baraj
de beton în arc (Vidraru), înalt de 166 m (volum de beton de 480.000 m3),
care crează o acumulare cu un volum total de 465 milioane m3 (util 320
milioane m3), o galerie de aducţiune lungă de 2.130 m şi cu diametrul
interior de 5,15 m, castel de echilibru cu diafragmă, puţ forţat şi clădirea
centralei amplasată în subteran. Apa este evacuată printr-o galerie de fugă
de secţiune circulară, cu diametrul de 5,15 m şi lungimea 11.900 m.
Captarea debitelor din bazinele învecinate s-a făcut cu ajutorul unor prize de
suprafaţă şi baraje de mică înălţime, urmate de galerii de aducţiune
secundare în lungime totală de 28 km. Pentru utilizarea căderilor disponibile
(80-100 m) între bazinele Topolog, respectiv Vâlsan şi lacul Vidraru, s-au
realizat două centrale mici (Vâlsan şi Cumpăniţa) echipate cu câte un grup
de 5 MW.
În acelaşi mod ca la Bicaz, în aval de această uzină, pe
sectorul Oieşti-Curtea de Argeş- Piteşti, s-au realizat 14 hidrocentrale de
mică putere (de tip baraj sau cu canale de aducţiune),însumând în total încă
Fig.1.21. Schema de amenajare a râului Argeş
175 MW şi o producţie anuală de energie de 350 milioane kWh. Schema
acestei amenajări este redată în figura 1.21.

1.3.5.6.Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie Porţile de Fier. Această

amenajare de tip fluvial, realizată în comun de constructorii români şi
iugoslavi, reprezintă prin parametrii săi energetici (putere instalată 2.100
MW, producţie medie anuală de peste 10 TWh) şi prin soluţiile constructive
adoptate, unul din cele mai remarcabile obiective hidroenergetice pe plan
mondial. Debitul instalat de 8.610 m3/s, la o cădere de 27,16 m, este
turbinat, în fiecare din cele două centrale de pe fiecare mal,prin câte 6
turbine Kaplan cu ax vertical de 175 MW fiecare. Diametrul rotorului de 9,5
m arată că acestea sunt cele mai mari turbine Kaplan realizate în lume, fiind
urmate de turbinele de la UHE John Day pe Colorado (156 MW) şi cele de
la Volvograd pe Volga (125 MW). Proiectul turbinelor şi construcţia a 6 din
ele le-au realizat uzinele LMZ Leningrad, 3 turbine au fost construite de
către uzinele din Reşiţa, iar 3 de către uzinele iugoslave Litostroi. Barajul,
de tipul deversor, are o înălţime constructivă de 60 m, o deschidere totală de
441 m, realizată în 14 câmpuri deversante cu o lăţime de 25 m, separate cu
pile de 7 m grosime. Deschiderile deversoare sunt închise de vane plane
duble - cârlig (de 25 x 14,3 m2), care oferă posibilităţi multiple de
manevrare. La o înălţime a lamei deversante de 7,8 m, debitul total
evacuat peste baraj este de 13.000 m3/s, restul debitului trecând prin turbine
şi golirile de fund.
Trebuie arătat că pa baza observaţiilor hidrologice, făcute în
zonă încă din 1838, care au indicat un debit maxim de 15.900 m3/s şi un
debit minim de 1.330 m3/s, s-au calculat următoarele valori caracteristice
ale debitelor Dunării la Porţile de Fier: debit mediu multianual de 5.520
m3/s, debit cu asigurarea 1% de 16.220 m3/s, debit cu asigurarea de 1 ‰
de 18.880 m3/s, iar cel cu asigurarea 0,5 ‰ (o dată la 2.000 de ani) de
21.240 m3/s. Debitul cu asigurarea 1 ‰ poate fi evacuat în condiţiile în care
două câmpuri deversoare rămân blocate şi funcţionează 80 % din turbine.
Pe ambele maluri, aşa cum se vede din schema prezentată în
figura 1.22, se găseşte câte o ecluză în două trepte, fiecare sas având o
lungime de 310 m, o lăţime de 34 m şi o adâncime utilă de 4,5 m. În
amonte şi aval se găsesc porturi de aşteptare pentru vase, cu lungimea de
600 m şi lăţimea de 100 m. La capătul amonte al ecluzelor sunt instalate
două porţi coborâtoare (una de lucru şi alta de revizie) cu dimensiunile 34 x
12,4 m2, la capătul intermediar o poartă coborâtoare de 34 x 15,75 m2, iar
Fig.1.22 Schema Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I.
Plan de situaţie
la capul aval câte două porţi buscate cu dimensiunile 34 x 22 m2 (cea de
serviciu) şi 34 x 12,15 m2 (cea de revizie). Dimensiunile în plan ale
sasurilor permit ecluzarea unor convoaie de 9 vase de câte 1.200 t plus
remorcherul. Construcţia a început în 1964 şi s-a încheiat cu darea totală în
funcţiune în 1971.

1.3.5.7.Amenajarea râului Lotru. Râul Lotru, afluent de dreapta al Oltului,

are un curs lung de 76 km, bazinul său versant având o suprafaţă de 1.024
km2. Schema sa de amenajare urmăreşte ideea concentrării debitelor şi
căderii într-o acumulare principală. În acumularea principală Vidra se
concentrează debitele din bazinul propriu, precum şi cele ale unor cursuri de
apă din bazinele limitrofe. UHE Lotru, cu o putere de 510 MW şi o
producţie de energie de circa 900 milioane kWh/an, reprezintă cea mai mare
uzină de pe râurile interioare ale ţării. Centrala utilizează potenţialul
hidraulic al râului Lotru şi al râurilor învecinate, pe o diferenţă de nivel de
809 m. Schema de amenajare, reprezentată în figura 1.23, cuprinde:
-firul principal, care amenajează căderea sectorului de
cataracte al Lotrului între Vidra şi Malaia;
-sistemul de captări şi aducţiuni secundare, care
suplimentează debitul captat cu 11 m3/s, faţă de cei 4,5 m3/s ai cursului
principal şi asigură 73% din stocul de apă necesar producţiei de energie.
Firul principal cuprinde barajul din anrocamente şi argilă
Vidra, înalt de 121 m, care realizează o acumulare totală de 340 milioane
m3, priza de apă, galeria de aducţiune sub presiune de 13.470 m, castelul de
echlibru, casa vanelor, galeria forţată lungă de 1.320 m, centrala subterană
echipată cu trei grupuri Pelton de 170 MW fiecare, galeria de fugă lungă de
6.500 m şi instalaţiile anexe.
Sistemul aducţiunilor secundare cuprinde reţeaua
gravitaţională, prin care se aduc în lacul principal debitele captate la cote
superioare nivelului maxim în lac, precum şi reţeaua de pompaj, deservită
de trei staţii de pompare (Jidoaia, Balindru, Petrimanu), care trimit în lac
debitele captate la cote inferioare. Sistemul este format din 86 captări de
fund, 135 km de galerii (din care 60 km galerii betonate), 70 de apeducte,
patru baraje arcuite (Jidoaia, Balindru, Petrimanu, Galbenu), care creează
acumulările pentru staţiile de pompare şi cele trei staţii de pompare amintite,
cu o putere totală de 52,4 MW.
Primul grup al uzinei de la Ciunget a intrat în funcţiune în
anul1972, capacitatea totală fiind dată în folosinţă în 1976.
 Schema de amenajare a râului Lotru mai conţine în aval
centrala de tip baraj Mălaia cu Pi = 18 MW şi Em = 34 GWh/an şi centrala
subterană Brădişor (cu baraj în arc) având Pi = 115 MW şi Em = 228
GWh/an.

1.3.5.8.Amenajarea hidroelectrică Someş utilizează potenţialul hidraulic al

râului Someş Cald, pe sectorul cuprins între confluenţa cu râul Beliş şi
Cheile Tarniţa, cu o cădere de 550 m. Schema de amenajare, redată în figura
1.24, cuprinde două trepte:
- treapta superioară, reprezentată de UHE Mărişelu, cu o
putere de 220 MW şi o producţie de energie de 390 milioane kWh/an,
cuprinde barajul de anrocamente cu mască de beton armat Fântinele, înalt
de 105 m, care realizează o acumulare de 200 milioane m3, aducţiunea
principală cu o lungime de 8.130 m, galeria forţată de 740 m, centrala
subterană şi galerie de fugă lungă de 3.650 m. Căderea maximă a uzinei
este de 470 m, iar centrala este echipată cu 3 turbine Francis de 75 MW
fiecare;
- treapta inferioară, reprezentată de uzina baraj Tarniţa, cu o
putere de 45 MW (două turbine Francis), o cădere de 97 m, un lac de
acumulare de 70 milioane de m3 şi cu o producţie de energie de 80 milioane
kWh/an.
Uniformizarea debitelor uzinate este asigurată de Lacul Gilău
cu un volum de circa 4 milioane m3. Schema mai cuprinde şi o reţea de
aducţiuni secundare (9 captări şi două galerii în lungime de 24,5 km) , care
prin derivarea unor debite suplimentare din bazinele superioare ale râurilor
Iara şi Someşul Rece, sporeşte stocul mediu anual cu 44%. Treapta aval
(UHE Tarniţa) a intrat în funcţiune în cursul anului 1973, iar treapta amonte
în cursul anului 1977.

1.3.5.9. Amenajarea râului Olt a fost concepută ca o cascadă de

hidrocentrale de tip baraj.
Oltul, unul din principalele râuri ale ţării, cu o lungime de
670 km, îşi colectează apele dintr-un bazin de 24.507 km2. Potenţialul
hidroenergetic al bazinului său este evaluat la 1.867 MW, cu o energie de
4,44 TWh/an, adică aproximativ 17% din potenţialul râurilor interioare.
Acest potenţial este concentrat pe Olt de la Făgăraş la Islaz şi pe afluenţii
săi Lotru şi Sadu-Cibin. Căderea totală a sectorului Făgăraş - Islaz este de
413m. În afara centralelor baraj fiecare treaptă mai cuprinde diguri
longitudinale ce conturează lacul de acumulare, limitând inundarea unor
suprafeţe agricole, iar pe sectorul aval de Slatina, câte o ecluză navigabilă,
amplasată în frontul de retenţie, care permit realizarea unei căi navigabile de
86 km lungime.
La nivelul anului 1998 cascada Olt cuprinde 30
hidrocentrale pe sectorul Hoghiz - Dunăre, din care 22 hidrocentrale sunt în
funcţiune, iar 8 hidrocentrale sunt în diverse faze de execuţie. Prin
finalizarea amenajării se prevede obţinerea următoarelor folosinţe:
-la o putere instalată de 1095 MW, o porducţie de energie
electrică de 2.778 GWh/an;
-realizarea unor însemnate rezerve de apă pentru irigarea
unor mari suprafeţe agricole;
- protecţia teritoriului limitrof împotriva inundaţiilor;
- navigaţie pe sectorul Slatina-Dunăre.
Amenajarea râului Olt cuprinde 4 mari tronsoane (figura 1.25):
1.Oltul Superior divizat în:
- Sectorul Făgăraş – Hoghiz, care include centrala baraj
Făgăraş, diguri şi lacul de acumulare Veneţia;
- Sectorul Avrig - Făgăraş care include cinci centrale baraj:
Voila,Viştea, Arpaşu, Scoreiu, Avrig.
Debitul instalat al centralelor de pe acest tronson este de 180 m3/s.
2.Defileul Oltului (Sectorul Avrig - Cornetu) care include cinci
centrale - baraj: Racoviţa, Lotrioara, Câineni, Robeşti, Cornetu.
Aceste două tronsoane vor cuprinde în final 12 hidrocentrale situate între
Hoghiz şi Gura Lotrului, care vor totaliza o putere instalată de 267,7 MW şi
o producţie de energie electrică de 559,10 GWh/an. În prezent sunt în
funcţiune 5 hidrocentrale, restul fiind în diferite faze de execuţie.
3.Oltul Mijlociu (Sectorul Gura Lotrului -Râmnicu Vâlcea -Slatina)
care include acumulările (centrale - baraj ): Gura Lotrului, Turnu,
Călimăneşti, Dăeşti, Râmnicu-Vâlcea, Râureni, Govora, Băbeni, Ioneşti,
Zăvideni, Drăgăşani, Strejeşti, Arceşti, Slatina. Acest tronson de râu
cuprins între Brezoi şi Slatina, cu 14 hidrocentrale complet amenajate,
dispune de o putere instalată de 556 MW şi o producţie de energie electrică
de 1.699 GWh/an. Debitul instalat al centralelor din zona Racoviţa - Slatina
este de 330 m3/s.
Figura 1.25: Schema de amenajare a râului Olt
 4.Oltul Inferior (Slatina - Dunăre) care include acumulările
(centrale-baraj): Ipoteşti, Drăgăşani, Frunzaru, Rusăneşti, Izbiceni şi Islaz.
Cele 6 hidrocentrale de pe acest tronson - din care 5 sunt în exploatare, iar
Islaz este încă în fază de proiect - totalizează o putere instalată de 265 MW
şi o producţie de energie electrică de 512 GWh/an. Toate hidrocentralele
sunt de tip centrală-baraj cu lac de acumulare, echipate cu câte 2 turbine
Kaplan pe sectorul în amonte de Slatina şi cu câte 4 turbine bulb reversibil
pe sectorul dintre Slatina şi Dunăre, cu excepţia CHE Slatina care are 2
turbine bulb reversibil. Debitul instalat pe acest tronson este de 500 m3/s.

Lucrări importante s-au realizat de asemenea pe multe alte

râuri interioare, cum ar fi Sebeşul, Râul Mare, Drăgan, Cerna - Motru, Siret,
Prut, Buzău - Siriu, precum şi pe Dunăre pentru realizarea UHE Porţile de
Fier II.

1.3.6. Situaţia folosirii potenţialului hidroenergetic

pe plan mondial

Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, când s-au

construit primele uzine hidroelectrice, gradul de folosire a potenţialului
hidroenergetic a crescut continuu. În 1984, din producţia mondială de
energie electrică de circa 12.000 TWh/an, uzinele hidroelectrice acopereau
2200 TWh/an, adică aproximativ 18,4%, folosindu-se însă mai puţin de 10%
din potenţialul economic amenajabil mondial.
În 1990 producţia uzinelor hidroelectrice în raport cu
producţia totală de energie reprezenta 100% în Norvegia, peste 75 % în ţări
ca Irlanda, Noua Zeelandă, între 30-75% în ţări ca Suedia, Elveţia, Canada,
Zair, Brazilia, Iugoslavia, Turcia, Mexic, Australia, Portugalia, în timp ce
în ţări ca Marea Britanie, Belgia, Germania, Ungaria, Polonia, Olanda,
Grecia, care dispun de resurse hidroenergetice limitate,aceasta reprezintă
sub 5%.
În ce priveşte gradul de utilizare al potenţialului
hidroenergetic amenajabil într-o serie de ţări ca Elveţia, Italia, Franţa,
Suedia, Japonia, Finlanda, acesta a depăşit 50 %, iar în alte ţări, se constată
un ritm rapid de valorificare al acestui potenţial. În tabelul 1.17. se prezintă
câteva din cele mai mari uzine hidroelectrice din lume şi din Europa, ca
producţie de energie şi ca putere instalată.
 Tabelul 1.17

Denumirea Ţara Fluviu PIF Putere instalată En. anuală

uzinei (MW) (TWh/an)
Itaipu Brazilia Parana 1983 12.870/21.500 70
Paraguai
Guri Venezuela R.Leoni 1986 10.300 -
La Grande 2 Canada La Grande 1979 5.328 35,8
Churchill Falls Canada Churchill 1971 5.428 34,4
Saian Suşensk Rusia Ienissei 1989 6.360 34,4
Bratsk Rusia Angara 1961 4.050/4.500 23,0
Tucurui Brazilia Tocantins 1984 3.960/7.260 21,5
Ust Ilim Rusia Angara 1977 4.320 21,9
Krasnoiarsk Rusia Angara 1968 6.000 20,4
Grand Coulee S.U.A. Colombia 1942 6.480/10.230 20,3
I,II,III
În Europa
Porţile de Fier România Dunăre 1970 2.050 11,4
Iugoslavia
Volgograd Rusia Volga 1958 2.530 11,0
Kuibîşev Rusia Volga 1955 2.300 11,0
Saratov Rusia Volga 1.290 7,0
 Se observă resurse uriaşe de care dispun o serie de ţări cum
ar fi: Canada, Brazilia, Rusia, SUA, ş.a. De asemenea se vede că din punct
de vedere al producţiei de energie, în Europa pe primul loc se situează uzina
hidroelectrică Porţile de Fier I.
În Europa cele mai mari uzine hidroelectrice în exploatare
sunt Porţile de Fier I (2050 MW), Grande Maison (1800MW) din Franţa,
Aldeadavilla (1138/1558 MW) din Spania, Kvilldal (1240 MW) şi Sima
(1120MW) din Norvegia, Grande Dixance (869/1700 MW) din Elveţia,
Karakaya (1800 MW) şi Keban (1330 MW) din Turcia, Alto Gesso (1183
MW) din Italia, Vianden (1160 MW) din Luxemburg, Volgograd (2530
MW), Kuibâşev (2300 MW) şi Saratov (1290 MW) toate din Rusia.
Ca perspective, se prevăd în numeroase ţări posibilităţi de a
construi uzine hidroelectrice de puteri şi mai mari. Astfel,pe fluviul Congo
se prevede construirea unor uzine cu o putere totală de peste 25.000 MW, în
Rusia pe fluviul Lena o uzină de peste 20.000 MW, în R.P.Chineză pe pe
fluviul Yang -Tze - Kiang o uzină de peste 13.000 MW şi multe altele.
 Capitolul 3

BARAJELE AMENAJĂRILOR HIDROELECTRICE

3.1. Clasificarea barajelor, rol funcţional, amplasamentul

barajelor

Barajele sunt construcţii hidrotehnice, situate transversal

cursului de apă, care au rolul de a ridica şi controla nivelul apei în bieful
amonte sau de a realiza acumularea unui anumit volum de apă în acest bief.

3.1.1. Clasificarea şi rolul funcţional al barajelor

Barajele se pot clasifica din mai multe puncte de vedere:

a). după scopul urmărit există:

- baraje de acumulare, de mare înălţime, care creează lacuri
de acumulare de mare capacitate cu scopul de a realiza
regularizarea debitelor, atenuarea viiturilor, satisfacerea
nevoilor de apă ale consumatorilor industriali şi a agricoli
(Bicaz, Vidraru-Argeş, Mărişelu-Someş, Vidra-Lotru,
etc.);
- baraje de retenţie (de derivaţie), de mică înălţime, care
realizează ridicarea nivelului apei în măsura necesară
pentru ca apa să poată fi derivată pe o aducţiune (Oieşti,
Vaduri, Piatra Neamţ, etc.). Volumele de apă acumulate
în lacurile create de aceste baraje sunt mici şi nu permit
regularizări de durată.
Între aceste două categorii nu există însă o delimitare strictă,
existând baraje care realizează în bună măsură ambele efecte.
În tabelul 3.1, în care se prezintă o serie de baraje din ţara
noastră şi din străinătate, se observă diferenţierea din punct de vedere al
volumului de apă acumulat între barajele de mică şi de mare înălţime.
 Fig.3.1. Elementele fixe şi mobile ale unui baraj

b). după structura barajului există:

- baraje fixe şi
- baraje mobile.

Înălţimea de retenţie Hr = h1 + h2 , se poate realiza cu

elemente fixe (h1) şi elemente mobile (h2), aşa cum se vede din figura 3.1. În
cazul barajelor fixe h1> h2, pe când în cazul barajelor mobile h1 ≅ h2.
Barajele mobile au o înălţime relativ redusă (20 - 25 m) limitată de
înălţimea elementelor mobile.

c) după materialul din care sunt executate există :

- baraje din lemn, de înălţime redusă, folosite în general în
silvicultură şi pentru plutărit;
- baraje din pământ;
- baraje din anrocamente şi din zidărie uscată (piatră fără
lianţi );
- baraje din zidărie de piatră ( cu lianţi);
- baraje din beton sau beton armat;
- baraje metalice fixe sau mobile ( stăvilare).

Barajele executate din pământ sau din anrocamente mai sunt cunoscute şi
sub denumirea de baraje din materiale locale.
 Situaţia pe plan mondial la nivelul anului 1975 [28]
Baraje cu înălţimi peste 75 m
Tabelul 3.1a
Tipul barajului Realizate În proiect Total
Greutate (G) 157 71 228
Greutate în arc (AG) 30 9 39
Arcuite (A) 122 48 170
Evidate şi cu contraforţi (E) 38 12 50
Anrocamente (An) 47 29 76
Pământ (P) 34 28 62
Alte tipuri 15 40 55
TOTAL 443 237 680

d).după modul în care barajele preiau diversele solicitări şi

le transmit terenului de fundaţie există:
- baraje de greutate;
- baraje arcuite;
- baraje evidate şi cu contraforţi;
- baraje descompuse (pile şi plăci, pile şi cupole, arce
multiple etc.).

e). după modul de descărcare a apelor mari, din bieful

amonte în cel aval, există:
- baraje deversoare (barajele din beton, de diferite tipuri) la
care evacuarea apelor mari se face peste corpul barajului;
- baraje nedeversoare (în general barajele din materiale
locale) la care evacuarea apelor mari se face prin
construcţii speciale ce ocolesc corpul barajului.

Indiferent de tipul barajului acesta trebuie să răspundă în

condiţii optime unor necesităţi funcţionale şi anume:
- să realizeze cu minimum de cheltuieli condiţiile de nivel şi
volum de apă dorite de beneficiar;
- să permită transmiterea din amonte în aval, în condiţii de
siguranţă, a debitelor maxime din perioadele de ape mari; aceasta se
realizează cu ajutorul unor construcţii special prevăzute în acest scop şi
denumite descărcători de ape mari sau deversoare;
 Tabelul nr.3.1b
Caracteristici ale unor baraje din România
Nr. Denumirea Râul Tip PIF Înăl Lung Vol. Vol. Va Alte caractristici
barajului baraj H coron baraj lac β=
crt. Vb
Lc Vb Va

m m 103m3 106m3 m 3apă

m 3baraj

1 Văliug Bîrzava GA 1909 27 - - 1,2 -

2 Rişca Rişca Mică GA 1909 21 - - - -
3 Sadu II Sadu GA 1909 14 - - - -
4 Scropoasa Ialomiţa G 1930 26 10 3 0,55 183,0 UHE Dobreşti
5 Gozna Bîrzava An 1949 45 - 260 11 42,3
6 Moroieni Ialomiţa G 1953 16 - 6 0,04 6,7
7 Iz.Muntelui Bistriţa G 1960 127 435 1625 1230 757,0
8 Negovanu Sadu A 1960 62 157 46 6 130,4 L=120m;2α=150030’
R=178m;b=3,5m;
B=19m;L/H=1,94
9 Roznov I Bistriţa G,P 1962 8 - 130B 0,3 1,4
80P
10 Teliuc Cerna A 1963 48 222 56 45 803,6
11 Pîngăraţi Bistriţa G,P 1964 28 - 30B 6 46,2
100P
12 Strâmtori Firiza E 1965 52 260 60 17 283,3 cu contraforţi
13 Racova Bistriţa G,P 1965 20 - 30B 10 17,8
550P
14 Vidraru Argeş A 1966 167 300 480 465 969 L=245m;2α=116050’
R=146m;b=6m;B=25m
L/H=1,47
15 Baciu Doamnei A 1966 34 98 10 0,68 68 L=82m;2α=1120R=56m
b=2,6m;B=6m;L/H=2,4
16 Mesteacăn Olt An 1966 18 90 25 0,80 32
17 Rovinari Jiu P 1967 15 4600 2000 0,50 0,25
18 Dragomirna Dragomirna P 1968 14 800 420 3,40 8,1
19 Cumpăniţa Cumpăniţa A 1968 33 110 10 0,29 29 L=92m;2α=1160R=54,2m
b=2,7m;B=6m;L/H=2,8
20 Vîlsan Vîlsan A 1969 24 99 9 0,18 20 L=88m;2α=120015’R=47,2
mb=2m;B=6,5m;L/H=3,7
21 Timiş Trei Ape Timiş An 1970 30 - 140 4,80 34,3
22 Pantelimon Colentina P 1970 10 600 200 11,30 56,5
23 Gilău Someş G 1971 23 280 37 4,00 108,1
24 Paltinu Doftana A 1971 108 460 300 56,00 186,7
25 Porţile de Fier Dunăre G 1971 60 - 3000 2400 800 colaborare Iugoslavia
26 Poi. Uzului Uz E 1972 80 500 700 90,00 128,6
27 Valea de Peşti Valea de Peşti An 1972 56 230 3800 4,5 7,76 ecran beton asfaltic
28 Vidra Lotru An,P 1973 124 380 580 340,0 89,5 b=10m
29 Tarniţa Someş A 1974 97,5 - 120 74,0 617
30 Surduc Gladna P 1975 36 130 125 50,0 400
31 Săcele Târlung P 1975 45 720 1380 14,8 11,4
32 Rîpa Albastră Simila P 1975 18 810 650 21,2 32,6
33 Bucecea Siret P 1977 14 5600 900 10,0 11,1
34 Vîrslot Crasna P 1979 18 1930 1376 21,6 15,7
35 St.Costeşti Prut G,P 1979 45 3000 4000 14,0 3,5 colaborare.cu Rusia
36 Ighiş Ighiş P 1979 35 475 1200 13,4 11,2
37 Cb.Vulturilor Tutora P 1979 17 845 585 34,5 59,0
38 Leşu Iad A 1981 60,5 - 520 28,2 54,2
39 Pecineagu Dâmboviţa P 1982 105 270 2400 68,9 28,7
40 Dridu Ialomiţa P 1982 16 1500 1050 45,0 42,9
41 Mîneciu Teleajen P 1982 75 5720 1000 60,0 8,6
42 Siriu Buzău P,An 122 440 8800 155,0 17,6 nucl.din argilă.
43 Secul Bîrzava E 40 33 - cu contraforţi
44 Mărişelul Someş An 102 200,0
45 Oaşa Sebeş An 97
46 Tău Sebeş A 78
47 Cerna Cerna An 93 nucl.din argilă
 Tabelul nr.3.1c
Caracteristici ale unor baraje din străinătate
Nr Denumirea Ţara Tip de PIF Înălţ. Lung. Vol. Vol. Va Alte caractristici
crt. barajului baraj h coron. baraj lac β=
Vb
lc Vb Va

m 3apă
m 3 3 6 3
m 10 m 10 m m 3baraj

1 Grande-Dikance Elveţia G 1962 285 700 5997 400* 67 B=201,2 m

2 Bhaura India G 1962 225 520 4130 9868 2389
3 Bridge Canyon SUA G - 226 600 4325 4530 1047 B=207 m; Gneis
4 Dworshak SUA G 1973 219 1002 4970 4250 855
5 Manora India G - 200 457 3055 1307 7428
6 Keban Turcia G - 200 831 2950 22000 7457
7 Vent Austria G - 185 440 2050 120 58,5
8 Shasta SUA G 1945 184 1057 6660 5550 833 B=235m;
Metandezit
9 Alpe Gera Italia G 1965 174 528 1735 65* 37,5
10 Grande Coulee SUA G 1952 168 1272 8094 11590 1432 Granit
11 Okutadami Japonia G 1961 157 457 1628 601 366
12 Sakuma Japonia G 1956 156 294 1222 330 292 Granit
13 Fontana SUA G 1945 146 541 2160 1782 825 B=115 m
14 Arimine Japonia G 1958 142 505 1540 218 142 B=153 m;Granit
15 Detroit SUA G 1953 140 470 1027 561 546 Andezit,diarit
16 Warragamba Australia G 1957 135 335 1120 2000 1786
17 Grandos Spania G 1953 135 252 850 2270 2670
18 Pine Flat SUA G 1954 131 555 1682 1233 733 Amfibolit
19 Escales Spania G 1955 125 - 400 158 395
20 Sarran Franţa G 1934 113 225 450 246* 547 Granit
21 Bao Spania G 1960 105 252 302 238* 788 Gneis
22 Mooser Austria G 1955 102 470 638 82,7 129 B=70 m
23 Campo Maro Italia G 1958 96 180 205 11 53,6 B=57 m
24 San Antonio Spania G 1917 82 205 275 232 844
25 Boulder SUA AG 1936 222 380 3364 36800 10939 b=13,7m;B=202m
26 Glen Canyon SUA AG 1966 216 477 3775 3455 915 b=10,5m;B=91,5m
L/H=2,13;R=305m
27 Ross SUA AG 1949 165 389 692 1732 2503 b=10m;B=68,6m
L/H=8,4;R=168m
28 Aldeadavila Spania AG 1959 140 150 850 115 135
29 Beauregard Italia AG 1957 132 408 430 72 167 b=5m; B=30,2m
R=157,8m
30 Sambuco Elveţia AG 1956 130 363 775 63* 81,3 b=8m;B=69m
L/H=2,8
31 Bont Franţa AG 1942 120 390 650 400 615 b=6m;B=80m
L/H=3,25
32 Forte Buso Italia AG 1952 110 321 260 31,6* 121 b=5m;B=32,5m
L/H=2,92
33 Kîrdjali Bulgaria AG - 103,5 345 370 352 1438 R=150m
34 Monte sul Rei Italia AG 1958 99 277 240 334 1392
35 Roosvelt SUA AG 1911 86,5 220 272 1489 5474
36 Ingursk Rusia A 1980 272 683 3000 1550 517 L=602mR=247m
b=10m;B=60m
37 Vajont Italia A 1961 262 190,5 353 169 479 L=168mR=113,7m
b=3,9m;B=23,2m
38 Mauvoisin Elveţia A 1958 237 520 2030 180* 88,7 L=340mR=285m
b=14m;B=53,5m
39 Kurobegova Japonia A 1961 194 437 1332 199 149 L=338mR=259,2m
b=6,75m;B=38m
40 Pahka-Dez. Iran A 1963 180 250 400 - - L=212m
b=4,5m;B=21m
41 Santa Giustina Italia A 1950 153 125 112 182,8 1632 L=75m
b=3,5m;B=16,5m
42 Monteinard Franţa A - 150 386 705 240 340
43 Moiry Elveţia A 1961 148 610 812 78* 96 b=7m;B=34m
44 Valle di Lei Elveţia A 1960 143 690 862 197* 228 L=538m
b=15m;B=28m
45 Santa Maria Italia A 1960 124 262 216 52,3 242
46 Kariba Zambia A 1960 124 540 1000 185000 185000 R=270m
b=13m;B=18,5m
47 Diablo SUA A 1936 119 350 260 111 427 b=4,8m;B=37,5m
48 Drossen Austria A 1955 112 357 350 86 246 R=203m
b=7m;B=24,6m
49 Picot Portug. A 1951 100 93,5 300 63 210 L=81m;R=85,4m
b=11,6m;B=17,5m
50 Vall Gallina Italia A 1951 92,4 2284 99,1 6,24* 62,9 L=190m;R=121m
b=3,1m;B=15,2m
51 Tolla Franţa A - 88 125 17 35 2059 R=71m
b=1,5m;B=1,84m
52 Toomoot Pond Australia A 1958 86 217 136 57 375
53 Bratsk Rusia E 1965 127 1441 4800 179000 37291
54 Hatanaghi Japonia E 1965 125 275 587 107,4 183
55 Krasnoiarsk Rusia E - 119 1045 3800 73300 19289 λ=0,8; λ1=0
56 Albinia Elveţia E 1960 115 770 970 67* 69
57 Ancipa Italia E 1953 111,5 253 31,8 30,5 96 λ=λ1=0,45
58 Rappbode Germ. E 1959 105 413,5 865 108,5 125
59 Oberaar Elveţia E 1954 100 526 453 58* 128 λ=0,62-0,98;
λ1=0,02
60 Bukhtarma Rusia E 1960 90 450 1170 53000 45299 λ=0,8; λ1=0
61 Miranda Portug. E 1960 80 263 390 28 71,8 granit
62 Lake Plesent SUA E 1927 78 60 37,2 212,5 3715
63 Nourek Rusia An 1980 300 1000 45000 10500 233 m1=2; m2=1,75
64 Sajansk Rusia An 1989 245 855 48400 29100 601 granit
65 Miboro Japonia An 1961 131 427 7950 370 46,5 b=12m;B=731m
m1=2,5;m2=1,75
66 Mad Mauntain SUA An 1949 130 214 1805 160 88,6 b=15,3m;B=485m
m1=m2=1,75;2,25
67 Saad el Aoli RAU An - 110 3000 40000 130000 3250 b=32m;B=1180m
68 Salt Springs SUA An 1931 97 397 2295 165 71,9 b=4,6m;
m1=1,3;m2=1,4
69 Dalles SUA An 1957 85 610 2670 760 284 b=9,1m;B=370m
m1=2,3;2,0m2=1,5
70 Hirfanli Turcia An 1958 82 365 2400 7650 3187 m1=1,3;2,4m2=1,3
71 Mondero Portug. An - 90 400 1000 120 120
72 Oroville SUA P 1968 235 1680 61000 4350 71,3 B=1067m
73 Swift SUA P 1959 156 640 12200 147 12,0 b=9,1m;B=625m
74 Serre-Ponçon Franţa P 1960 122 600 14500 1200 88,7 b=10m;B=600m
75 Maltmark Elveţia P - 115 780 10000 100* 10 b=11m;B=373m
76 Green Mauntain SUA P 1943 94,5 352 3334 191 57,3 b=12m;B=485m
77 Castilleto Elveţia P 1954 91 400 2700 60 22,2 b=12m;B=440m
78 Nacimiento SUA P 1954 82,5 450 2609 43 16,5
79 Mingheciaursk Rusia P 1954 80 1150 15600 16000 1025
80 Fort Peek SUA P 1940 76,4 6408 95055 2392 25,2 b=15m;B=1100m
 - să preia şi să transmită terenului de fundaţie sarcinile
permanente şi accidentale, în condiţii de siguranţă a stabilităţii construcţiei;
- să asigure golirea, într-un timp relativ scurt, a lacului de
acumulare pentru necesităţi de revizie sau reparaţii;
- să asigure stabilitatea construcţiei în cele mai defavorabile
ipoteze de funcţionare;
- să asigure impermeabilizarea cât mai bună a terenului de
fundaţie şi a chiuvetei lacului, pentru a nu se produce pierderi de apă din
lac;
- să asigure funcţionarea normală, în orice moment, a tuturor
echipamentelor hidromecanice cu care este dotat barajul.

Realizarea acestor condiţii funcţionale se are în vedere la

alegerea soluţiilor constructive ale barajului şi în primul rând la alegerea
amplasamentului acestuia.

3.1.2. Alegerea amplasamentului barajelor

Alegerea zonei de amplasare a unui baraj se face ţinând

seama de o serie de condiţii şi anume:

A. Condiţii topografice şi morfologice

Alegerea amplasamentului se face, pe hărţi topografice cu

curbe de nivel, astfel încât capacitatea acumulării realizate să fie cât mai
mare posibil la o înălţime dată a barajului. De regulă, din acest punct de
vedere, se aleg acele amplasamente unde liniile de nivel arată o îngustare a
albiei râului (secţiunea A-A în figura 3.2.), ceea ce permite ca la un volum
cât mai mic al lucrărilor necesare realizării barajului să se obţină un volum
cât mai mare al acumulării. Există şi posibilitatea caracterizării calitative a
amplasamentului prin indici, cum ar fi de exemplu raportul între volumul
acumulării şi volumul barajului (m3 apă/ m3 material). Cu cât acest indice
este mai ridicat, cu atât amplasamentul este mai avantajos. Astfel valoarea
acestui indice este 67 m3 apă/ m3 beton la barajul Grande-Dixance (Elveţia),
10600 la barajul Hoover-Boulder (SUA), 800 la barajul Izvorul Muntelui
Bicaz (Bistriţa), 1000 la barajul Vidraru (Argeş) etc., (tabelul 3.1).
 Fig.3.2. Alegerea amplasamentului unui baraj pe hărţile
topografice

B. Condiţii geologice

Aceste condiţii joacă un rol deosebit în alegerea

amplasamentului barajului, având în vedere, că din punct de vedere
statistic, cele mai multe avarii s-au produs datorită cunoaşterii insuficiente
a datelor geologice de bază. Condiţiile geologice se referă la rezistenţa
mecanică a rocii de fundaţie, omogenitatea şi permeabilitatea redusă a
acesteia.
Rezistenţa mecanică a rocii pe care se fundează barajul
trebuie să fie cu atât mai mare cu cât barajul este mai înalt. Barajele înalte
din beton se construiesc pe terenuri stâncoase. Pe terenurile nestâncoase
(nisipuri, pietrişuri, argile) se pot construi baraje din beton cu înălţimi mai
mici (40-50m), precum şi baraje din materiale locale. Din punct de vedere al
rezistenţei mecanice, orice teren (rocă) de fundaţie este caracterizat printr-un
efort admisibil la încărcare σad, exprimat în daN/cm2 şi printr-un modul de
elasticitate Er, exprimat în aceleaşi unităţi de măsură, mărimi ce se
determină pe teren şi în laborator în condiţii standardizate.
Cu cât efortul admisibil este mai mare, în amplasamentul
respectiv se pot realiza baraje care transmit eforturi mai mari terenului de
fundaţie. Astfel, în mod orientativ, pe terenuri cu σad ≤ 50 daN/cm2 se pot
funda baraje de greutate, evidate şi cu rosturi lărgite din beton, precum şi
baraje înalte din materiale locale. Dacă σad ≤ 10-15 daN/cm2,
amplasamentul permite realizarea unor baraje de mică înălţime din materiale
locale, sau a unor baraje mobile. Dacă σad ≥ 50 daN/cm2, cu valori ce pot
atinge şi 80-90 daN/cm2, în amplasamentul respectiv se pot realiza baraje
arcuite şi baraje din beton de înălţimi foarte mari.
În funcţie de natura terenului de fundaţie valoarea modulului
de elasticitate Er poate varia între 20000 şi 300000 daN/cm2.
Omogenitatea terenului de fundaţie se referă la faptul că,
pentru o siguranţă cât mai bună în exploatare, barajele trebuie realizate în
amplasamente care să prezinte aceleaşi proprietăţi ( rezistenţă mecanică,
impermeabilitate, elasticitate) în toată zona. Aceasta permite tasări uniforme
şi un control mai exact al infiltraţiilor şi a modului cum se transmit
eforturile terenului de fundaţie. Sunt de asemenea de preferat terenuri fără
crăpături sau falii deosebite, cu o înclinaţie spre amonte a stratificaţiei, ceea
ce sporeşte stabilitatea barajului.
Permeabilitatea redusă a terenului de fundaţie avantajează
construirea unui baraj deoarece permite realizarea unui volum redus de
injecţii, deci un cost mai redus. De asemenea aceasta avantajează stabilitatea
barajului. Nu este indicată realizarea barajelor în amplasamente cu roci care
îşi schimbă proprietăţile sub acţiunea apei sau sunt solubile în apă, cum sunt
zonele cu goluri carstice. Atât pentru determinarea permeabilităţii rocilor,
cât şi a celorlalte caracteristici ale ei, se realizează studii de teren şi de
laborator, pentru zona amplasamentului barajului şi pentru o zonă adiacentă
de cel puţin 500 m amonte şi aval de axa barajului şi 30-40 m deasupra cotei
de retenţie a apei în lac. Aceste studii constau în foraje de adâncime şi
galerii de cercetare, suficient de apropiate, din care se iau probe de materiale
şi în care se injectează apă sub presiune, lichide colorate sau chiar izotopi
radioactivi. Se determină astfel, atât proprietăţile de rezistenţă mecanică,
căile de infiltraţie ale apei, cât şi valoarea debitului de apă ce se infiltrează.
Valoarea debitului de infiltraţie se măsoară în lugeoni (Lu).
Un lugeon reprezintă debitul de un litru pe secundă, infiltrat pe metru liniar
de foraj, sub presiunea de o atmosferă tehnică (1 l/s.m.at.). Se acceptă
pentru fundare amplasamente la care debitul infiltrat nu depăşeşte 1 Lu.
Dacă este necesar să se realizeze baraje pe terenuri a căror permeabilitate
este mai mare, se iau măsuri pentru impermeabilizare prin injecţii cu lapte
de ciment (amestec de ciment fin cu apă) sau cu amestec de argilă şi
ciment.
 C. Condiţii hidrologice

Amplasamentul pentru realizarea unui baraj se alege astfel

încât el să fie favorabil din punct de vedere al debitului de apă şi al debitului
solid. Cu cât debitul de apă captat în lac este mai mare şi cel solid este mai
mic, cu atât amplasamentul este mai favorabil.
În ultimul timp există tendinţa de a realiza lacuri în care, în
afara debitului mediu al râului pe care se găseşte amplasamentul barajului,
se deviază prin aducţiuni secundare debitele râurilor cu bazine învecinate,
ceea ce măreşte debitul de apă afluent în lacul respectiv. Astfel de soluţii
s-au ales şi la multe amenajări hidroenergetice din ţara noastră. De exemplu
în lacul Vidraru de pe Argeş debitele derivate din bazinele învecinate
reprezintă 120 % faţă de debitul mediu modul al Argeşului în secţiunea
barajului Vidraru (12,2 m3/s faţă de 7,5 m3/s, total 19,7 m3/s), iar în lacul
Vidra-Lotru 250% (11 m3/s faţă de 4,5 m3/s).
Debitul solid, care se determină prin măsurări directe,
condiţionează mărimea volumului mort al lacului şi deci înălţimea necesară
a barajului. Uzual volumul mort al lacului, care se prevede pentru
înmagazinarea aluviunilor aduse odată cu debitul de apă, se ia suficient de
mare, astfel încât să permită funcţionarea normală, fără necesităţi de
curăţare, pe o perioadă de 50-100 de ani. De exemplu la barajul Izvorul
Muntelui- Bicaz, volumul mort este de 200 milioane m3, faţă de un volum
total de 1230 milioane m3 , ceea ce permite o funcţionare normală din acest
punct de vedere de peste 150 ani.

D. Condiţii geografice

Realizarea unui baraj şi a lacului de acumulare aferent

presupune inundarea în amonte a unor importante suprafeţe de teren agricol,
aşezări omeneşti, zone industriale, drumuri, şosele, căi ferate, etc.
Aceasta impune alegerea în anumite limite a nivelului
retenţiei normale şi nivelului maxim excepţional, realizat la debite maxime.
Atunci când este cazul, trebuie luate în calcul eventualele strămutări de căi
de comunicaţie, aşezări omeneşti, poduri, viaducte, dar şi realizarea unor
diguri de protecţie atunci când acest lucru este indicat.
3.2. Forţele care acţionează asupra barajelor

În dimensionarea barajelor de diferite tipuri se ţine seama de

un număr mai mare sau mai mic de forţe. Acestea se pot clasifica din
diverse puncte de vedere:
a) după natura lor există:
- forţe masice, care sunt direct proporţionale cu masa şi se
datorează unor câmpuri exterioare de forţe (greutatea
proprie, forţele seismice);
- forţe hidrostatice, datorate împingerii apei din bieful
amonte şi din bieful aval asupra construcţiei;
- forţe de subpresiune, date de presiunea apei ce se
infiltrează pe sub talpa de fundaţie a barajului;
- forţe hidrodinamice, care sunt date de apele ce sunt
deversate peste baraj, îndeosebi în perioadele de ape
mari;
- forţe datorate variaţiilor de temperatură;
- forţe date de împingerea gheţii în regim static sau în
regim dinamic;
- forţe date de împingerea aluviunilor depuse la piciorul
amonte al barajului;
- forţe datorate vântului;
- forţe speciale, care se referă la încărcările date de diferite
echipamente, de mijloacele de transport care trec peste
corpul barajului, de ridicarea nivelului apei peste cotele
normale;
- forţe datorate valurilor;
b) după durata forţelor există:
- forţe cu caracter permanent (forţele de greutate proprie,
forţe hidrostatice, suprapresiune, etc.);
- forţe cu caracter nepermanent (forţele seismice, datorate
gheţii, valurilor, vântului, etc.);
La proiectarea construcţiilor hidrotehnice se iau în calcul
diferite combinaţii de forţe, avându-se în vedere combinaţiile cele mai
defavorabile (dar reale ) dintre cele posibile.
În cele ce urmează se prezintă modalitatea de calcul a
principalelor forţe amintite mai sus, luând pentru baraj ca profil teoretic un
triunghi de înălţime Hc (înălţimea de calcul a construcţiei), înclinarea
parametrului amonte 1 : λ1 şi a celui aval 1 : λ, secţiunea fundaţiei fiind un
dreptunghi cu laturile (λ + λ1) Hc şi 1 m perpendicular pe desen (figura 3.3)

Fig.3.3. Forţele care se exercită asupra unui baraj

 3.2.1. Forţele de greutate proprie

Deoarece FG = γ b ⋅ V rezultă imediat

1
FG = γ b (λ + λ 1 ) ⋅ H c2 (3.1)
2
valoarea forţei exprimându-se pe metru-liniar din lăţimea barajului.
Greutatea specifică a betonului γb are valori cuprinse între 2200 şi
2500daN/m3. Forţa se aplică în centrul de greutate al barajului, care se
găseşte, în cazul profilului admis , la intersecţia medianelor.
In cazul barajelor din materiale locale, se admite un profil de formă
trapezoidală, ca în figura 3.4 şi în acest caz

1  1 
FG = ⋅ γ p ⋅ H c ⋅ b + (m + m1 ) ⋅ H c  (3.2)
2  2 

luând γp = 1800 - 2200 daN/m3

Fig.3.4. Profilul transversal al unui baraj din

materiale locale
 3.2.2. Forţele date de presiunea hidrostatică

Asupra parametrului amonte, conform legii de repartiţie a

presiunii într-un lichid în repaus, se exercită o forţă orizontală FHam şi una
verticală FVam (figura 3.3). Valorile acestor forţe sunt date de formulele

1
FHam = ⋅ γ ⋅ H c2 (3.3)
2

care se aplică în centrul de greutate al diagramei de repartiţie a presiunii,

1
deci la ⋅ H c , respectiv
3
1
FVam = ⋅ γ ⋅ λ 1 ⋅ H c2 (3.4)
2

1
care se aplică la distanţa ⋅ λ 1 ⋅ H c de piciorul amonte al profilului.
3
Dacă în bieful aval există apă, nivelul acesteia fiind hav, asupra
parametrului aval se exercită două forţe analoge:

1
FHav = ⋅ γ ⋅ h av
2
(3.5)
2

1
Fvav = ⋅ γ ⋅ λ ⋅ h av
2
(3.6)
2

care se aplică de asemenea în centrele de greutate ale diagramelor

respective.

3.2.3. Forţa datorată subpresiunii

Forţa de subpresiune este o forţă care acţionează de sus în jos

pe talpa de fundaţie a barajului şi se datorează presiunii apei care se
infiltrează prin fisurile rocii de fundaţie şi prin spaţiile existente între beton
şi rocă. Dacă se admite că pierderea de sarcină a apei infiltrate este uniform
distribuită, se obţine o repartiţie teoretică liniară a diagramei subpresiunilor
(figura 3.3.) între valorile maxime ale presiunii din amonte (γ Hc) şi din
aval (γ hav). In realitate pierderile de sarcină nefiind uniform distribuite,
diagrama de subpresiuni are o altă lege de repartiţie (ca de exemplu cea din
figura 3.5a). In scopul micşorării forţei de subpresiune se realizează drenaje,
care rup linia de infiltraţie (figura 3.5b) sau chiar voaluri de injecţii în
profunzime.

d
c

Fig. 3.5. Ipoteze privind diagrama de variaţie a subpresiunilor

 Pentru a simplifica calculele, în multe ţări din Europa, printre
care şi România, se admite diagrama trapezoidală (figura 3.5 c) în cazul
existenţei unui nivel de apă în aval, sau triunghiulară (figura 3.5 d) dacă nu
există apă în aval. Coeficientul m poartă numele de coeficient de reducere
a subpresiunii, el ţinând seama de pierderile de sarcină produse pe drumul
urmat de apa de infiltraţie, pierderi datorate structurii rocii şi măsurilor
constructive adoptate, precum şi de faptul că apa acţionează numai asupra
unei părţi a secţiunii de fundaţie. Normele din ţara noastră prevăd pentru m
valori cuprinse între 0,50 şi 0,75.
Pentru diagramele admise în figurile 3.5 c şi 3.5 d, forţele de
subpresiune rezultă:

 1 
Fs = γ ⋅ h av + ⋅ m ⋅ (H c − h av ) ⋅ (λ + λ 1 ) ⋅ H c (3.7)
 2 

respectiv

1
FS = ⋅ m ⋅ γ ⋅ (λ + λ 1 ) ⋅ H C2 (3.8)
2

şi ele se aplică în centrele de greutate ale diagramelor.

3.2.4. Forţele seismice

Forţele seismice sunt forţe care solicită barajele în cazul

oscilaţiilor elastice ale scoarţei pământului produse de cutremur, acţionează
asupra masei barajelor şi asupra masei apei din lac şi sunt direct
proporţionale cu acestea.
Oscilaţiile produse de cutremur se caracterizează prin
perioada de oscilaţie T, care se ia de obicei egală cu o secundă, şi prin
acceleraţia mişcării seismice c. Pentru caracterizarea cutremurelor se
folosesc scări de intensitate, bazate pe aprecieri asupra efectelor lor (scara
Rossi-Forel, scara Mercalli) sau pe înregistrări (scara magnitudinilor
Gutenberg-Richter). In tabelul 3.2 sunt prezentate caracteristicile mişcărilor
seismice conform scărilor Mercalli şi respectiv Richter.
 Solicitările produse de cutremur în corpul unui baraj au un
caracter dinamic, însă în mod curent se utilizează metode de calcul în care
efectul cutremurului se consideră static, ceea ce simplifică calculele şi dă
rezultate acoperitoare. Se consideră barajul legat rigid de fundaţie,
cutremurul producând în masa lui forţe de inerţie de sens contrar sensului
acceleraţiei seismice. Mişcările seismice neavând o direcţie precisă, pentru
aceste forţe se acceptă direcţia cea mai defavorabilă.
Asupra masei barajului rezultă o forţă:

c
FCG = c ⋅ m = ⋅ G = cS ⋅ G (3.9)
g

c
cS = fiind coeficientul de seismicitate dat în tabelul 3.2
g

Tabelul 3.2

Gradul şi efectele cutremurului c cs=c/g Magni- Energie

(cm/s2) tudine (ergi)
1-3 Slab nu este simţit decât in interior 2-6 0,005 3,5 1016
4 Obiectele atârnate oscilează 10 0,01 4 1017
5 Este simţit în exterior 20 0,02 4,5 1018
6 Este simţit de toţi 50 0,05 5 1019
7 Este greu de stat în picioare 100 0,10 5,5 1020
8 Conducerea auto este afectată 200 0,20 6 1021
9 Produce panică generală 500 0,50 6,5 1022
10 Structurile de zidărie sunt afectate 1000 1,00 7-7,5 1023
11 Şinele sunt puternic îndoite 2000 2,00 8 1024
12 Distrugeri totale 4000 4,00 8,5 1025

Forţa se aplică în centrul de greutate al barajului, direcţia cea

mai defavorabilă fiind cea dinspre amonte spre aval (figura 3.3.). Valorile
coeficientului de seismicitate cs ţin seama de importanţa construcţiei, de
seismicitatea locală etc. In general se admite cs = 0,1, valori mai ridicate
folosindu-se numai în zonele cu activitate seismică foarte puternică.
Uneori se recomandă, ca în formula forţei seismice să se
introducă un factor α
1
FCG = α ⋅ c s ⋅ G = ⋅ α ⋅ c s ⋅ γ b ⋅ (λ + λ 1 ) ⋅ H c
2
(3.9’)
2
care ţine seama de natura terenului de fundaţie şi are valori de la 0,5 pentru
terenuri stâncoase, până la 2 pentru terenuri necoezive şi slabe (argile,
nisipuri, etc.).

Fig.3.6. Forţa seismică asupra masei apei din lac

Inerţia masei apei din lacul de acumulare dă naştere, în

timpul cutremurului, unei suprapresiuni pc care are o distribuţie parabolică
(fig.3.6.). Se poate aprecia că forţa totală Fcw dată de această suprapresiune
este:

1
Fcw = ⋅ c S ⋅ γ ⋅ H c2 (3.10)
2

şi că ea acţionează dinspre lac spre baraj, la o distanţă de 0,425 Hc faţă de

talpa de fundaţie (centrul de greutate al unei diagrame parabolice se găseşte
4
la distanţa ⋅ H c = 0,425 ⋅ H c ).
3⋅ π
 3.2.5. Forţe datorate împingerii gheţii

În zonele cu temperaturi scăzute podul de gheaţă format la

suprafaţa apei din lac exercită solicitări statice şi dinamice asupra barajului.
Forţa statică se exercită de către stratul de gheaţă datorită
dilatării sale în timpul ridicării temperaturii. Se poate folosi de exemplu
formula stabilită experimental de către Royen :

∆t g
Fg = 0,9 ⋅ h g ⋅ (∆t g + 1) ⋅ 3 ⋅ (∆t g + 1)
2
(tf/m) (3.11)
n

în care hg este grosimea stratului de gheaţă, în m, ∆tg creşterea maximă a

temperaturii gheţii (0,35 din creşterea maximă a temperaturii aerului ∆ta) în
timp de n ore.
Cum valorile ∆tg, ∆ta, n, trebuie obţinute din observaţii
meteorologice, în lipsa acestora, în ţara noastră se admite Fg = 5......10 tf/m.
Forţa dinamică se datorează şocului produs asupra barajului
de blocurile de gheaţă în mişcare şi depinde de compactitatea gheţii, de
viteza de mişcare, de dimensiunile blocului etc. Există diverse formule care
apreciază această forţă, dintre acestea putându-se folosi cu suficientă
aproximaţie formula:

Fg' = k ⋅ v ⋅ h g b ⋅ 1 (tf) (3.12)

în care b x 1 x hg, sunt dimensiunile în m ale blocului de gheaţă, k = 4 ....6

tf s/m3, un coeficient care ţine seama de starea blocului de gheaţă, iar v este
viteza de scurgere în m/s.

3.2.6. Forţe de împingere a aluviunilor

Aluviunile, formate din nisip şi pietriş, care se depun la

piciorul amonte al barajului, exercită asupra barajului o presiune
suplimentară (figura 3.7), care se poate calcula cu formulele date de teoria
generală a împingerii aluviunilor şi anume:
  ϕ
p alz = γ 'al ⋅ z ⋅ tg 2  45 −  (3.13)
 2

Fig. 3.7. Împingerea aluviunilor

În formula (3.13), ϕ reprezintă unghiul de frecare internă a

materialului aluvionar (la limită ϕ = 0) , iar γ’al este greutatea specifică a
aluviunilor în stare imersată, deci:

γ 'al = γ al − γ ⋅ (1 − n ) (3.14)

n fiind porozitatea materialului aluvionar. Forţa de împingere a aluviunilor

rezultă:

1 '  ϕ
Fal = ⋅ γ al ⋅ h al2 ⋅ tg 2  45 0 −  (3.15)
2  2
 3.2.7. Forţe provenite din variaţiile de temperatură

Construcţiile din beton armat sunt supuse variaţiilor diurne,

lunare sau anuale de temperatură ale mediului; acestea produc variaţii ale
volumului construcţiei, care dacă sunt împiedicate pot da naştere la eforturi
destul de mari. Dacă se consideră o grindă încastrată, deformaţia totală εt =
εθ + εE, care este formată din deformaţia din temperatură εθ şi din cea
plastică εE, trebuie să fie nulă εt = 0. Rezultă deci εθ = − εE. Dar:

σ
εE = , ε θ = α ⋅ ∆θ
E
deci

σ = −α ⋅ E ⋅ ∆θ (3.16)

În cazul oţelului α = 1,2⋅ 10-5 grad-1 şi E = 2,1⋅ 106 daN/cm2,

iar în cazul betonului α = 1,2⋅ 10-5 grad-1 şi E = 2,1⋅ 105 daN/cm2 . Rezultă
că în oţel apar eforturi suplimentare :

σ = −25 ⋅ ∆θ (3.16’)

iar în beton:

σ = −2,5 ⋅ ∆θ (3.16’’)

adică 25 daN/cm2 în oţel şi 2,5 daN/cm2 în beton, pentru fiecare grad

variaţie de temperatură.
3.3. Baraje de greutate

Barajele de greutate sunt construcţii masive din beton armat care

transmit terenului de fundaţie sarcinile preluate din diversele încărcări cu
ajutorul greutăţii proprii. Stabilitatea acestor baraje la răsturnare şi alunecare se
asigură prin masa lor şi prin forţele de frecare care iau naştere între baraj şi
terenul de fundaţie, forţe care sunt direct proporţionale cu greutatea barajului.
Barajele de greutate se execută de multe sute de ani, fiind
primele construcţii folosite la crearea unor acumulări pentru alimentările cu
apă. Încă în perioada imperiului roman în Spania s-au construit barajele
Proserpina (H=12 m) şi Cornalvo (H= 19,5 m), care există încă şi astăzi.
Folosind la început zidăria de piatră, s-a trecut treptat la zidăria din beton, ceea
ce permitea realizarea unor profiluri mai economice. Cele mai vechi baraje de
greutate propriu-zise s-au construit tot în Spania: Almonacid (1220), Almansa
(1395), Alicante (1579). În ţara noastră s-au realizat două asemenea baraje încă
din 1909, pe râurile Rişca Mică (H= 21 m) şi pe râul Sadu-Sibiu (H= 13 m).
În prezent din totalul de peste 7500 de baraje existente în lume
peste un sfert sunt baraje de greutate. Deşi la un volum maxim de beton
prezintă minim de siguranţă, barajele de greutate au atins în ultimul timp
înălţimi considerabile, în special datorită experienţei obţinute în construcţia
acestora. Cel mai înalt baraj de greutate din lume este în prezent barajul
Grande-Dixance din Elveţia, de 283 m, realizat în 1962.

3.3.1. Elementele componente ale unui baraj

Secţionarea unui baraj de greutate cu un plan vertical, în zona de

înălţime maximă, permite reliefarea profilului barajului în secţiunea maestră.
La primele baraje executate acest profil avea forma unui triunghi curbiliniu. La
barajele moderne profilul este triunghiular, ceea ce permite simplificarea
calculelor, realizarea mai uşoară a construcţiei şi o exploatare mai comodă.
Un baraj de greutate este alcătuit din următoarele elemente
componente (figura 3.8): 1 - corpul barajului; 2 - talpa fundaţiei; 3 -
paramentul amonte; 4 - paramentul aval; 5 - piciorul amonte; 6 - piciorul aval;
7 - coronamentul barajului.
 Fig. 3.8. Elemente componente ale unui baraj de greutate

Pentru a evita fisurarea betonului, provocată în principal de

fenomenele de contracţie şi de deformarea terenului de fundaţie, corpul unui
baraj de greutate se fragmentează în blocuri sau ploturi (8), prin suprafeţe
verticale care merg până la fundaţie, denumite rosturi transversale (9) sau de
dilataţie. Lăţimea unui plot este cuprinsă între 12 şi 20 m. Linia orizontală,
situată la mijlocul coronamentului, care leagă cei doi versanţi opuşi, reprezintă
axa barajului. După forma în plan a barajului, axa barajului poate fi o linie
dreaptă, frântă sau curbilinie.

3.3.2. Dimensionarea barajelor de greutate

3.3.2.1. Determinarea înălţimii de calcul a barajului

Admiţând ca în paragraful 3.2, un profil triunghiular al barajului,

cu înclinarea paramenţilor 1 : λ1 şi 1 : λ, înălţimea Hc a profilului este
determinată de următoarele elemente componente ( figura 3.9):
 - înălţimea de retenţie Hr (cuprinsă între talveg şi NRN);
- grosimea hal a stratului de aluviuni şi hs.a a stratului de rocă
alterată, care trebuie excavate;
- înălţimea maximă hv a valurilor ce pot apare în lac (la baraje şi
lacuri mici această înălţime se neglijează);
- o gardă hg = 1 - 2 m, pentru a avea siguranţa că barajul se
fundează pe rocă sănătoasă;
- în cazul în care volumul de protecţie al lacului asigură o
atenuare eficientă a undei de viitură (α ≤ 0,85) barajul se supraînalţă cu
valoarea înălţimii maxime hd a lamei deversante.
În consecinţă se pot admite următoarele relaţii pentru calculul
înălţimii Hc :
α > 0,85 Hc = Hr + hal + hs.a + hv + hg (3.17)
α ≤ 0,85 Hc = Hr + hd + hal + hs.a + hv + hg (3.18)

3.3.2.2. Determinarea profilului barajului

În acest scop este necesar să se determine valorile λ şi λ1, care

dau înclinarea paramenţilor. Se folosesc două condiţii:
- efortul total la piciorul amonte al barajului, egal cu suma
eforturilor date de fiecare solicitare, trebuie să fie mai mare sau la limită egal
cu zero; aceasta înseamnă că nu se admit eforturi de întindere, deci ridicarea
piciorului amonte de pe fundaţie. Condiţia se scrie sub forma:
n
σ tot
am
= ∑ σ iam ≥ 0 (3.19)
i=1
- coeficientul de stabilitate la alunecare să fie mai mare sau la
limită egal cu un coeficient admisibil
k s ≥ k sad (3.20)

Efortul pe talpa de fundaţie se calculează cu formula cunoscută:

N M
σ avam = ± ± (3.21)
A W
în care se admite semnul plus pentru eforturile de compresiune şi semnul
minus pentru cele de tracţiune, în punctul în care se calculează efortul N este
 Tabelul 3.3.

FORŢA σ am σ av
FG F F ⋅e F F ⋅e
+ G+ G 1 + G − G 1
A W A W
FHam F ⋅ e2
am
F ⋅ e2
am
− H + H
W W
FVam FVam
FVam ⋅ e 3 FVam
FVam ⋅ e 3
+ + + −
A W A W
FHav F ⋅e
av
F ⋅e
av
+ H 4 − H 4
W W
FVav F av
F av ⋅ e F av
F av ⋅ e
+ V − V 5 + V + V 5
A W A W
FS F F ⋅e F F ⋅e
− S− S 6 − S+ S 6
A W A W
FCG F ⋅e F ⋅e
− CG 7 + CG 7
W W
FCW F ⋅e F ⋅e
− CW 8 + CW 8
W W
Fg Fg ⋅ e 9 Fg ⋅ e 9
− +
W W
Fal F ⋅e F ⋅e
− al 10 + al 10
W W
 Tabelul 3.4.
Forţa Expresia forţei Relaţia de calcul Expresia braţului Efortul amonte Efortul aval
braţ forţă forţei
FG 1 1 1 λ λ1
⋅ γ b ⋅ (λ + λ1 ) ⋅ HC2 e1 = OG1 = (OA− AC1) ⋅ (λ − λ1 ) ⋅ HC + γ b ⋅ HC ⋅ + γ b ⋅ HC ⋅
2 3 6 λ + λ1 λ + λ1

FHam 1 1 1 1 1
⋅ γ ⋅ HC2 e2 = ⋅ HC ⋅ HC −γ⋅ HC ⋅ + γ ⋅ HC ⋅
2 3 3 (λ +λ1)2 (λ + λ1)2

FVam 1 1 3 ⋅ λ + λ1 λ1 (2λ + λ1 ) λ ⋅ λ1
⋅ γ ⋅ λ1 ⋅ H C2 e3 = OA- AC1 ⋅ HC + γHc − γ ⋅ HC ⋅
2 3 6 (λ + λ1 ) 2
(λ + λ1 )2

FS 1  1 1 λ + λ1 − m ⋅ γ ⋅ HC 0
⋅ m ⋅ γ ⋅ (λ + λ1 ) ⋅ HC2 e6 =  −  ⋅ AB ⋅ HC
2  2 3 6
FCG 1 1 1 α ⋅ cS α ⋅ cS
⋅ α ⋅ cS ⋅ γ b ⋅ (λ + λ1 ) ⋅ HC2 e 7 = ⋅ H C ⋅ HC − γ b ⋅ HC ⋅ + γb ⋅ HC ⋅
2 3 3 λ + λ1 λ + λ1

FCW 4 0,425⋅ HC 1,275⋅ cS 1,275⋅ cS

e8 = ⋅ HC − γ ⋅ HC ⋅ + γ ⋅ HC ⋅
3⋅ π (λ + λ1)2 (λ + λ1)2
γ λ 1 λ ⋅ (2 ⋅ λ + λ 1 ) γ α ⋅ c S 1,275 ⋅ c S 
tot = ∑ σ j
σ am = γ ⋅ HC ⋅  b ⋅ − + 1 −m− b ⋅ −
am

 γ λ + λ 1 (λ + λ 1 ) 2
(λ + λ 1 ) 2
γ λ + λ 1 (λ + λ1 )2 

1 γb  1  γ 
f  (λ + λ 1 ) + λ 1 − m ⋅ (λ + λ 1 ) γ ⋅ H C2 = γ ⋅ H C2 1 + α ⋅ c S ⋅ b ⋅ (λ + λ 1 ) + c S 
2 γ  2  γ 
forţa care solicită normal secţiunea tălpii de fundaţie, de arie A, M este momentul acestei
forţe, faţă de centrul secţiunii tălpii de fundaţie, iar W este modulul de rezistenţă al secţiunii
sus amintite.
Pentru calcul se admite profilul din figura 3.3 şi secţiunea tălpii de fundaţie de
formă dreptunghiulară cu lăţimea de 1 m şi înălţimea (λ + λ1) Hc.
În acest caz:
A = ( λ + λ1 ) ⋅ H c ⋅1 [m2] (3.22)

b ⋅ h 2 ( λ + λ1 ) ⋅ H c
2 2

W = = [m3] (3.23)
6 6
Cu aceste notaţii şi relaţii se calculează efortul amonte şi respectiv aval, dat de
fiecare forţă care solicită barajul. În tabelul 3.3 se dau relaţiile de calcul a acestor eforturi.
Pe baza expresiilor (3.1)......... (3.15) a forţelor, ţinând seama de (3.22), (3.23),
de relaţiile din tabelul 3.3 şi calculând pentru fiecare forţă braţul ei (distanţa dintre punctul în
care acţionează forţa şi centrul O al secţiunii de calcul) ( figura 3.3), se calculează eforturile la
piciorul amonte şi cel aval. În tabelul 3.4. se prezintă, spre exemplificare, rezultatele ce se
obţin pentru principalele forţe ce solicită un baraj, în cazul în care hav = 0
Prin înlocuirea în relaţia (3.19) rezultă o ecuaţie de forma:

A ⋅ λ12 + B ⋅ λ ⋅ λ1 + C ⋅ λ2 + D ⋅ λ1 + E ⋅ λ + F = 0 (3.19’)
în care A, B, .....F sunt constante.
Stabilitatea unui baraj poate fi periclitată în următoarele cazuri:
- la alunecarea spre aval, pe terenul de fundaţie;
- la ridicarea datorită subpresiunilor, situaţie în care construcţia pluteşte;
- la răsturnarea în jurul piciorului aval.
În general un baraj stabil la alunecare este stabil şi la plutire şi la răsturnare.
Condiţia de stabilitate la alunecare (3.20) se exprimă sub forma:

f∑ N
ks = = k sad (3.20’)
∑H
adică suma forţelor de frecare ce acţionează între talpa barajului şi terenul de fundaţie (egale
cu produsul dintre coeficientul de frecare f şi suma forţelor normale pe talpa barajului) să fie
mai mare decât suma forţelor orizontale orientate spre aval.
Coeficientul de siguranţă k sad are valori cuprinse între 1 şi 1,5 funcţie de natura
terenului (stâncos sau nestâncos).
Relaţia (3.20’) se mai scrie sub forma :

( )
f FG + Fvam + Fvav − Fs = FHam + FCG + FCW + Fg − FHav (3.20’’)
ceea ce în final conduce la o ecuaţie de forma:
M ⋅ λ + N ⋅ λ1 + P = 0 (3.20’’’)
Coeficientul de frecare f dintre beton şi rocă se admite, funcţie de natura
terenului, conform datelor din tabelul 3.5, valorile lui determinându-se prin încercări de
laborator şi pe teren.
Ecuaţiile (3.19’) şi (3.20’’’) formează un sistem a cărui rezolvare permite
determinarea lui λ şi λ1
După rezolvare se mai fac o serie de verificări care, în afara condiţiilor (3.19)
şi (3.20) ce trebuie satisfăcute în cele mai dezavantajoase situaţii, mai impun şi satisfacerea
condiţiilor
 = ∑ σ avav ≥ σ ad
am am
σ tot
av
(3.24)
σad fiind efortul admisibil al rocii de fundaţie.

Tabelul 3.5.

Natura terenului Valoarea f

pietriş-bolovăniş 0.50-0.60
pământ nisipos 0.40-0.50
Terenuri necoezive nisipuri argiloase 0.35-0.40
argilă nisipoasă 0.25-0.35
argilă 0.20-0.25
roci eruptive 0.65-0.70
Terenuri stâncoase roci sedimentare 0.50-0.65
roci sedimentare 0,25-0,40
(marne, şisturi)
3.3.2.3.Determinarea volumului de beton al barajului

Deoarece paramenţii amonte şi aval sunt suprafeţe plane, la o adâncime z, aria

1
profilului barajului este A z = ( λ + λ1 ) ⋅ z 2 şi rezultă, pe metru liniar din lăţimea barajului,
2
1
un volum de beton Vb = (λ + λ 1 ) ⋅ z 2 [m3]. Dacă se ţine seama că fundaţia, în urma
2
excavaţiilor, este de asemenea formată din suprafeţe plane, se poate admite că variaţia atât
a adâncimii, cât şi a volumului corespunzător acesteia, pe metru liniar de lăţime, se face liniar.

Fig.3.10. Determinarea volumului de beton al barajului

În consecinţă volumul de beton al barajului se poate uşor determina analitic cu ajutorul
formulei:
m-1 m−1
1
Vb = ∑ Vzi ⋅ ∆l i = ⋅ ( λ + λ1 ) ⋅ ∑ z 2i ⋅ ∆l i (3.25)
i=1 2 i =1

rezultatul fiind cu atât mai corect, cu cât se iau un număr m mai mare de secţiuni de calcul.
Volumul de beton se poate determina şi grafic, dacă pe profilul transversal al
văii se pune la scară, în dreptul fiecărei adâncimi zi, valoarea Vi, corespunzătoare; suprafaţa
haşurată pe figura 3.10 reprezintă la o anumită scară chiar volumul total Vb de beton al
barajului.

3.3.3 Elemente constructive ale barajelor de greutate

3.3.3.1. Betonul şi proprietăţile sale

Betonul (respectiv betonul armat) este în prezent materialul cel mai răspândit
pentru executarea barajelor de greutate, îndeosebi datorită proprietăţilor sale.
Betonul este o mixtură minerală formată din agregate (nisip, pietriş), care
formează scheletul de rezistenţă, ciment şi apă, care reprezintă liantul hidraulic. Se obţine un
conglomerat care are la început proprietăţi plastice, putând fi turnat în forme (cofraje)
diferite, iar apoi se întăreşte căpătând rezistenţă mecanică. Betonul folosit la baraje trebuie să
aibă calităţi suplimentare faţă de betoanele utilizate la construcţiile nehidrotehnice, datorită
acţiunii unor factori ca: infiltraţia apei, variaţiile de temperatură şi umiditate, îngheţul şi
dezgheţul repetat, acţiunea corozivă a apei etc. Ca urmare betonul
hidrotehnic trebuie să prezinte proprietăţi de rezistenţă mecanică, impermeabilitate, rezistenţa
la îngheţ - dezgheţ şi la acţiuni corozive, degajare de căldură, rezistenţă la acţiunile de
cavitaţie şi abrazive ale apei şi debitului solid transportat de aceasta. Proprietăţile menţionate
se obţin prin alegerea corespunzătoare a materialelor componente, folosirea unei tehnologii de
confecţionare adecvate şi printr-un control riguros al calităţilor betonului.
Agregatele componente ale betonului (nisip şi pietriş) trebuie să provină din
roci stabile, dure, dense şi nealterate. Ele nu trebuie să reacţioneze cu cimentul sau să fie
solubile în contact cu apa. Dimensiunile agregatelor trebuie să respecte condiţiile prevăzute
de standarde, respectând proporţii corespunzătoare între diferitele fracţiuni de dimensiuni.
Cimentul este un amestec de silicaţi bazici de calciu (componenta principală
fiind silicatul tricalcic 3CaO⋅SiO2), aluminat de calciu şi ferit de calciu. Funcţie de
proprietăţile cerute el conţine în diferite proporţii şi alte elemente cum ar fi: oxizi de
magneziu, sodiu şi potasiu, trioxizi de sulf, fier şi aluminiu etc.
Cimentul se obţine prin calcinarea unui amestec de piatră de var şi argilă, în
proporţiile cerute de compoziţia finală dorită, în cuptoare rotative la temperaturi de 1400 -
15000C. Produsul astfel rezultat (clincher) se macină apoi în mori cu bile până la obţinerea
fineţii necesare.
Betonul prezintă o serie de proprietăţi, care trebuie avute în vedere, dintre care
cele mai importante sunt:
a) căldura de hidratare : reacţia care are loc la amestecarea cimentului cu apă
este o reacţie exotermă, la 1 kg de ciment degajându-se în timp de 7 zile circa 60 - 120 kcal.
Această cantitate de căldură, numită de hidratare, încălzeşte betonul, a cărui temperatură
poate ajunge, funcţie de cea iniţială, la 500 - 600C. Sub acţiunea acestei variaţii de temperatură
betonul se dilată, iar în timpul răcirii care urmează se contractă; dacă aceste deformaţii sunt
împiedicate, în beton iau naştere eforturi care pot duce la fisurarea sa. În consecinţă este
necesar să se ia măsuri pentru a micşora pe cât posibil căldura de hidratare, cum ar fi de
exemplu: un dozaj de ciment cât mai redus posibil, folosirea pentru amestec a apei cu
temperaturi cât mai scăzute, chiar a cuburilor de gheaţă, prevederea în blocurile de beton a
unor ţevi prin care să circule apă de răcire, răcirea agregatelor înainte de formarea
amestecului, turnarea betonului în faze diferite, ceea ce permite răcirea acestuia prin radiaţie
pe suprafeţele libere ale blocurilor etc.
b) marca betonului reprezintă rezistenţa mecanică de rupere la compresiune a
unei epruvete din beton la 28 de zile de la turnare, când se consideră că s-a terminat întărirea
betonului (priza). Există betoane cu mărci diferite, mergând de la B 100, la care rezistenţa la
rupere din compresiune este σ rc = 100daN / cm 2 , până la B 500 (σ rc = 500daN / cm 2 ) .
Rezistenţele la rupere la întindere ale betonului sunt însă mult mai mici, de
ordinul (1/12 -1/14)σ rc în cazul întinderii pure şi de ordinul

(1/5 - 1/6) σ rc în cazul întinderii provenite din încovoiere. De exemplu, pentru un beton B
300 (cu marca 300) valorile de mai sus sunt: σ rc = 300daN / cm 2 , σ rtp = 20 − 26daN / cm 2 ,
σ rti = 50 − 60daN / cm 2 . Aşa cum se observă deci, betonul este un material care rezistă mult
mai bine la solicitări de compresiune, decât la cele de întindere.
c) factorul apă - ciment : cantitatea de apă necesară formării betonului se
poate exprima prin însumarea cantităţii ah necesară procesului de hidratare şi a celei necesare
realizării amestecului aam (care în acelaşi timp dă fluiditatea şi plasticitatea betonului în prima
sa fază):
a = ah + aam
Dacă c este cantitatea de ciment folosită, atunci raportul
a a h a am a
= + ≅ 0,24 + am (3.26)
c c c c
poartă denumirea de “factor apă-ciment”. Acesta este cu atât mai mare, cu cât dozajul de
ciment este mai mic. Valorile uzuale pentru un beton hidrotehnic sunt cuprinse în limitele
a
= 0,5 − 1 şi depind în primul rând de dozajul de ciment (kg/m3).
c
Apa de amestec este un element care influenţează negativ proprietăţile
betoanelor, deoarece prin evaporarea ei în timp rezultă o porozitate mai mare a betoanelor
(rezistenţe mai mici, permeabilitate mai mare, rezistenţă la îngheţ - dezgheţ mai mică) şi
variaţii de volum, în special contracţie din uscare. De aceea se urmăreşte să se reducă cât mai
mult această cantitate, deci să se micşoreze factorul a/c. Deoarece însă realizarea amestecului
necesită apă, se încearcă micşorarea acesteia prin introducerea unor substanţe de aditivare,
numite plastifianţi, care micşorează frecările şi favorizează realizarea amestecului.
d) gelivitatea betonului reprezintă rezistenţa acestuia la acţiunea repetată de
îngheţ - dezgheţ. Această rezistenţă este influenţată de o serie de factori cum ar fi : calitatea
agregatelor utilizate, a cimentului şi a adaosurilor, porozitatea betonului. O acţiune favorabilă
o au aditivii plastifianţi, prin reducerea raportului a/c, a măririi lucrabilităţii şi prin antrenarea
de bule de aer în masa betonului. Pentru baraje gelivitatea betonului trebuie să fie de circa
100-150 cicluri succesive de îngheţ - dezgheţ.

3.3.3.2. Rosturile barajelor

Rostul reprezintă suprafaţa de contact între două blocuri de beton, sau între
beton şi rocă. La un baraj din beton există trei tipuri diferite de rosturi:
a) rosturi de fundaţie;
b) rosturi de lucru;
c) rosturi de dilataţie.
 a. Rostul de fundaţie reprezintă suprafaţa de contact a barajului de beton cu
roca de fundaţie sănătoasă (după ce s-a excavat stratul de rocă alterată). Această suprafaţă se
tratează astfel încât să favorizeze un contact cât mai intim între beton şi rocă şi să realizeze o
stabilitate la alunecare cât mai bună.
În acest scop, pentru a înlătura stratul de oxizi ce se formează la suprafaţa
rocii datorită contractului cu aerul şi agenţii atmosferici, aceasta se spală cu jeturi puternice
de apă sub presiune, se curăţă pe porţiuni şi se usucă cu jeturi de aer.
Pentru a favoriza stabilitatea la alunecare se pot crea la piciorul amonte, la cel
aval sau pe toată talpa de fundaţie, adâncituri sub formă de pinteni şi redane,sau se înclină
suprafaţa spre amonte (figura 3.8. şi 3.11.b). În secţiune longitudinală fundaţia se poate
executa în trepte, dar şi ca o suprafaţă continuă, pentru avantajele de ordin static şi eliminarea
concentrării de eforturi (figura 3.8. şi 3.11.a).
Dacă terenul de fundaţie prezintă fisuri importante, în scopul consolidării se
realizează injecţii cu lapte de ciment pe o adâncime de 5 - 10 m, la presiuni de 2 - 4 at. Pentru
impermeabilizarea terenului de fundaţie se realizează perdele sau voaluri de etanşare. Acestea
se execută prin foraje de mare adâncime, dintr-o galerie specială de injecţii situată la piciorul
amonte al barajului (figura 3.11.c). După forare se injectează lapte de ciment cu pompe
speciale cu presiuni până la 100 at.
b. Rostul de lucru reprezintă suprafaţa de separaţie dintre două lamele de beton
turnate în corpul barajului la un anumit interval de timp. Turnarea betonului în corpul
barajului nu se poate face în mod continuu deoarece tehnologic instalaţiile de preparare a
betonului şi de transport a

a.Secţiune longitudinală: 1. în trepte; 2 continuă.

a1 a2

4
2

c. Etanşarea în profunzime prin injecţii: 1. voal frontal; 2. voal

lateral; 3. foraj pentru injecţii; 4. galerii de injecţii.
b. Măsuri privind sporirea stabilităţii la alunecare: 1. cu pinten
amonte; 2. cu redane; 3. cu trepte înclinate.

b1 b2 b3
acestuia până la locul de turnare au o capacitate limitată, iar pe de altă parte este necesar să
existe un anumit interval de timp în care căldura din procesul de hidratare să poată fi degajată
în exterior.
Din aceste motive turnarea betonului se face în etape succesive pe blocuri
(ploturi) şi lamele. Grosimea unei lamele este de cca 2-3 m (figura 3.12). În intervalul de timp
care trece de la realizarea lamelei precedente, până la turnarea celei următoare, betonul se
întăreşte şi în contact cu agenţii atmosferici formează o suprafaţă acoperită cu oxizi care nu
favorizează contactul intim între cele două straturi succesive de beton.

Fig.3.12. Realizarea barajului în etape succesive

În consecinţă înainte de turnarea unei noi lamele rostul de lucru se freacă bine cu perii aspre
de sârmă, eventual se buceardează (se sparge crusta de la suprafaţă, creându-se o suprafaţă
neregulată), se spală cu jet de apă sub presiune şi se usucă cu jet de aer comprimat.
c) Rosturile de dilataţie (transversale), care segmentează barajul pe toată
înălţimea sa, sunt suprafeţe special prevăzute în corpul barajului, cu scopul de a permite
variaţiile de volum ale blocurilor de beton adiacente şi deformaţii inegale ale fundaţiei.
Aceste rosturi trebuie să fie impermeabile, să realizeze o monolitizare a construcţiei, dar în
acelaşi timp să permită deplasările relative ale ploturilor după toate cele 3 direcţii. De aceea,
funcţie de tipul rosturilor, mărimea şi direcţia deformaţiilor posibile, se prevăd diverse
sisteme
de etanşare a rosturilor de dilataţie, aşa cum se vede din figura 3.13. În general la un
asemenea rost, din amonte spre aval, se prevede: o pană de beton de diferite forme, o tolă
metalică sau bandă cauciucată pentru etanşare, un puţ de vizitare şi zona curentă a rostului. În
spaţiul dintre pana amonte şi puţul de vizitare, rostul se umple cu un material izolant: mastic
bituminos sau asfaltic, carton bitumat, pânză de iută bitumată, panouri de plută sau azbest. De
la puţul de vizitare spre aval se recomandă ca rostul să fie lăsat liber, pentru a permite
circulaţia apelor de infiltraţie spre aval. Etanşarea propriu-zisă a rostului o realizează tola
plasată la 1 - 1,5 m de paramentul amonte. Ea poate fi metalică (cupru, oţel inoxidabil, fier
zincat), din cauciuc sintetic sau din PVC.

3.3.3.3. Galeriile barajelor

Barajele din beton nu sunt masive, ele fiind străbătute pe verticală, orizontală
şi în sens transversal de un număr mare de galerii. Acestea sunt de mai multe tipuri: de
injecţii, de drenaj, de vizitare.
Galeriile de injecţii sunt galerii situate pe talpa de fundaţie, din care cu ajutorul
unor instalaţii şi echipamente speciale se execută voalurile şi perdelele de injecţii pentru
impermeabilizarea terenului de fundaţie (figura 3.11.c).
Pentru a evita acţiunea dăunătoare a apelor de infiltraţie, asupra betonului, în
apropierea paramentului amonte de prevăd reţele de tuburi care să dreneze debitul de apă
infiltrat. Aceste tuburi conduc apele drenate în galerii orizontale de drenaj sau spre puţurile de
vizitare a rosturilor de dilataţie. Din acestea apele drenate sunt evacuate spre aval prin alte
galerii transversale.
Galeriile şi puţurile de vizitare se folosesc pentru supravegherea reţelelor de
drenaj şi evacuare a apelor de infiltraţie, supravegherea şi întreţinerea dispozitivelor de
etanşare a rosturilor, supravegherea comportării betoanelor şi a gradului lor de fisurare,
instalarea aparatelor de măsură pentru supravegherea comportării barajelor. Aceste galerii se
prevăd în special în zona amonte a barajului, la 5 - 6 m de parament şi la distanţe de 20-30 m
pe verticală, dar şi în corpul barajului când este cazul (figura 3.14.a). Ele pot avea forme
diferite (figura 3.14.b), iar dimensiunile minime sunt de 1,20 x 2,0 m şi pot creşte până la
2,00 x 3,00 m.
 3 3

Fig.3.13. Diverse tipuri de rosturi de dilataţie şi modul lor de etanşare

a. drepte joantive; b. poligonale joantive; c. duble, lărgite; d,e. cu contur
poligonal;
1. tolă de cupru; 2.mastic bituminos; 3. pană de beton armat; 4. puţ de vizitare; 5.
scară; 6. pânză de iută bitumată; 7. placă de asfalt cu azbest.

3.3.4. Calculul eforturilor în corpul unui baraj din beton

Calculul static al unui baraj din beton, care presupune determinarea stării de eforturi în
orice punct din corpul barajului, se face în mai multe ipoteze şi anume:
10 Ipoteza de construcţie, în care se presupune că barajul este gata construit,
lacul este gol, deci barajul este solicitat doar de forţa de greutate proprie FG şi de forţa
seismică FCG.
20 Ipoteza de exploatare, cu două variante:
a. nivel maxim în bieful amonte şi nivel minim în cel aval (diferenţă
maximă între amonte şi aval);
b. nivel maxim atât în bieful amonte, cât şi în cel aval (situaţia din
perioada de viitură, când datorită creşterii subpresiunii barajul este
mai puţin stabil).
 a

6 6
7
6 6 6 7

Fig. 3.14. Galeriile de vizitare şi drenaj

a. amplasare în corpul barajului; b. forme ale galeriilor.
1. puţuri de drenaj; 2 galerii de vizitare; 3. galeria de injecţii
4. voal de etanşare; 5. rost transversal; 6. rigolă; 7. umplutură.

Deoarece corpul barajelor de greutate este împărţit în ploturi independente, fiind

omogen din punct de vedere al materialului, starea de eforturi poate fi considerată plană, deci
determinarea acestora este suficient să se facă luând o fâşie cu lăţimea de 1 m după axul
longitudinal al barajului.
Calculul eforturilor se poate realiza în două moduri diferite: folosind metoda
elementară sau plecând de la teoria elasticităţii.

3.3.4.1. Metoda elementară

Prin această metodă se determină eforturile pe cei doi paramenţi ai barajului, în orice
secţiune situată la adâncimea z faţă de vârful profilului triunghiular. Într-un punct P(x,z) din
interiorul acestei secţiuni, efortul vertical se determină apoi presupunând că între cei doi
paramenţi aceste eforturi variază liniar. După aspectul acestei diagrame de repartiţie a
eforturilor verticale metoda elementară mai este cunoscută şi sub denumirea de metoda
trapezelor.
Eforturile pe cei doi paramenţi, în secţiunea aflată la adâncimea z, se calculează cu
formula solicitării compuse:

σ am
z
=±
∑N z
±
∑M z
(3.27)
av Az Wz
unde:
 ∑N z - este suma forţelor normale (verticale) care acţionează barajul în secţiunea
situată la adâncimea z;
∑ M z - este suma momentelor încovoietoare date de aceste forţe faţă de centrul de
greutate al secţiunii sus menţionate;
Az = (λ + λ1) z - este aria acestei secţiuni;
1
Wz = (λ + λ 1 ) z 2 - este modulul de rezistenţă al secţiunii.
2

1:λ1 1:λ

P(x,z)

Pentru un profil triunghiular (λ, λ1 ≠0) al barajului, dacă admitem că acesta este
solicitat numai de forţele de greutate şi cele datorate apei (FG, FHam , FVam , FS) şi se presupune
că hav = 0, se obţine:
1
- pentru forţa de greutate proprie FG = γ b (λ + λ 1 )z 2 cu braţul de pârghie
2
1
(λ − λ1 )z ;
2
1
- pentru forţa orizontală dată de presiunea hidrostatică FHam = γz 2 cu braţul de
2
1
pârghie z ;
3
1
- pentru forţa verticală dată de presiunea hidrostatică Fvam = γλ1z 2 cu braţul de
2
1
pârghie (λ 1 + 3λ )z ;
6
1
- pentru forţa de suprapresiune Fs = mγ (λ + λ 1 )z 2 cu braţul de pârghie
2
1
(λ + λ1 )z .
6
Rezultă:
1
∑ N z = FG + Fvam − FS = 2 [(γ b − mγ )(λ + λ1 ) + γλ1 ]z 2
1
[ ( ) ]
∑ M z = 12 γ b λ2 − λ21 + γλ1 (λ1 + 3λ ) − mγ(λ + λ1 ) − 2γ z 3
2

şi prin urmare, înlocuind în formula de mai sus, se obţine:

1 (γ b − mγ )(λ + λ 1 )2 − γλ 1 (λ + λ 1 ) ± 
σ am =
z
z (3.28)
av
2 
[ ( ) ]
2(λ 1 + λ ) ± γ b λ2 − λ21 + γλ 1 (λ 1 + 3λ ) − mγ (λ + λ 1 )2 − 2 γ 
 În ipoteza lacului gol (γ = 0) se obţine:
λ λ1
σ am
z
= γ bz σ av = γ bz (3.28’) Din
λ1 + λ λ1 + λ
relaţiile (3.28) şi (3.28’) se poate constata:
- în cele două ipoteze eforturile verticale sunt proporţionale cu adâncimea z sub
planul de apă;
- eforturile verticale maxime vor acţiona pe talpa de fundaţie, unde z = Hc.
În cazul barajului cu parament amonte vertical (λ1 = 0) eforturile respective devin:
 γ γ
- la lac plin: σ am z
= (γ b − mγ ) − 2  z ; σ av
z
= 2 z (3.28’’);
 λ  λ
- la lac gol σ am = γ b z ;
z
σ av = 0
z
(3.28’’’)
constatările de mai sus rămânând valabile.
În final, în conformitate cu legea de distribuţie menţionată mai sus, efortul unitar
normal în punctul P(x,z) poate fi calculat cu relaţia:
σ zx = σ av
z
+
(λz − x ) σ z − σ z
( ) (3.29)
am av
λ + λ1

3.3.4.2. Calculul eforturilor pe baza teoriei elasticităţii

Calculul eforturilor pe baza teoriei elasticităţii este un calcul mai riguros şi permite
determinarea eforturilor nu numai pe paramenţi, ci în orice punct din interiorul profilului.
În teoria elasticităţii se fac următoarele ipoteze simplificatoare:
- materialul este omogen şi izotrop (proprietăţile sunt aceleaşi în orice punct);
- în tot volumul barajului materialul este continuu (caracterul de monolit);
- în limitele eforturilor şi ale deformaţiilor posibile în corpul barajului este valabilă
legea lui Hooke.
În cele ce urmează se analizează starea plană de eforturi (din planul secţiunii
transversale) şi nu se ţine seama de variaţia eforturilor pe direcţia perpendiculară pe acest plan
(axa Oy).
Analizând un profil triunghiular cu paramentul amonte înclinat (ca în figura de mai
jos) se constată următoarele:
- în lungul paramentului amonte presiunea hidrostatică variază proporţional cu
distanţa z de la vârful O;
- eforturile normale pe parament, egale şi de sens contrar cu presiunea, vor fi şi ele
proporţionale cu z;

1:
1:λ

α1
P(x,z α

z
- în lungul paramentului aval, eforturile normale pe parament sunt nule,
reprezentând deci un caz particular de proporţionalitate cu z;
- eforturile provenite din greutatea proprie variază de asemenea proporţional cu z.
 Rezultă că atât presiunile exterioare, cât şi eforturile din corpul barajului sunt funcţii
liniare de distanţa la vârful O al profilului, respectiv de coordonatele curente ale punctului
P(x,z). În consecinţă, dacă σx şi σz sunt eforturile normale orizontale şi verticale, iar τ este
efortul tangenţial în punctul P(x,z), ele se pot exprima sub forma:

σ x = a 1 x + b1 z
σz = a 2x + b2z (3.30)
τ = a 3x + b3z

Pentru determinarea coeficienţilor a1,........b3 se folosesc următoarele condiţii:

- ecuaţiile de echilibru (Cauchy) ale unui element plan infinitezimal din corpul
barajului
∂σ x ∂τ
+ =X
∂x ∂z
∂σ z ∂τ
+ =Z (3.31)
∂z ∂x
în care X şi Z sunt componentele forţei masice pe unitatea de volum;
- condiţiile de echilibru la limită (adică pe cei doi paramenţi) ale unui element infinit
mic de volum. Dacă cele două elemente infinit mici (aferente paramentului amonte şi
respectiv aval) au forma triunghiulară ca în figura de mai jos, considerând ariile A1C1 = 1 şi
AC = 1, ca fiind egale cu unitatea, se obţin imediat ariile celorlalte feţe A1B1 = sin α1, B1C1 =
cos α1, AB = sin α, BC = cosα.
Ecuaţiile de echilibru, pe orizontală şi pe verticală, ale acestor elemente, sub acţiunea
eforturilor de pe figură vor fi:

Amonte - orizontal ⇒ p⋅1⋅sinα1 = σxsinα1 + τcosα1

- vertical ⇒ p⋅1⋅cosα1 = σzcosα1 + τsinα1
Dacă se împart cele două ecuaţii cu sin α1 şi se ţine seama că pe paramentul amonte
cos α 1
= λ 1 se obţine:
sin α 1

σx = p - τ⋅λ1
τ = (p - σz) λ1 (3.32)

Aval - orizontal ⇒ σxsinα - τcosα = 0

- vertical ⇒ τsinα - σzcosα = 0
cos α
De unde în acelaşi mod, deoarece = λ , se găseşte
sin α
σx = τλ
τ = σzλ (3.33)
Dacă în (3.31) se ţine seama că forţa masică este chiar greutatea proprie, deci
X = 0 şi Z = γb, şi se folosesc relaţiile (3.30), obţinem:
a 1 + b3 = 0 deci b3 = - a1
b2 + a3 = γb a3 = γb – b2 (3.34)
Din (3.32), (3.33) şi (3.34), folosind (3.30), se găseşte următorul sistem de ecuaţii:

a 1 x + b1 z = p − (a 3 x + b 3 z ) ⋅ λ 1
amonte
a 3 x + b 3 z = (p − a 2 x − b 2 z ) ⋅ λ 1
 a 1 x + b1 z = (a 3 x + b 3 z ) ⋅ λ
aval
a 3 x + b 3 z = (a 2 x + b 2 z ) ⋅ λ
b3 = - a1
a3 = γb – b2
p
Împărţim primele patru ecuaţii de mai sus cu z şi ţinem seama că = γ , pe paramentul
z
x x
amonte = cot gα 1 = λ 1 , iar pe cel aval = cot gα = λ .
z z
Se obţine sistemul următor de şase ecuaţii în care necunoscutele sunt cei şase coeficienţi din
relaţiile (3.30) a1, b1, .......b3:
a1λ1 + b1 = γ - λ1 (a3 λ1 + b3)
a3λ1 + b3 = (γ – a2 λ1- b2) λ1
a1λ + b1 = λ (a3 λ + b3) (3.35)
a3λ + b3 = λ (a2 λ + b2)
b3 = - a1
a3 = γb – b2
Rezolvând acest sistem de ecuaţii se obţin primii doi termeni din relaţiile (3.36), care
reprezintă contribuţia forţei de greutate proprie (primul termen) şi a celei de presiune
hidrostatică (al doilea termen). Deoarece forţa de subpresiune nu este o forţă masică, ea nu a
putut fi luată în considerare în teoria elasticităţii. De influenţa subpresiunii asupra eforturilor
respective s-a calculat prin metoda elementară, folosind variaţia liniară a eforturilor între cei
doi paramenţi, fiind reprezentată de cel de al treilea termen al relaţiilor (3.36)
a1 = γ b 1
λλ (λ − λ 1 )
− γ
(
λλ 1 2 − λλ 1 + λ2
+ mγ
λ21 )
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 )3 λ + λ1

b1 = γ b
2 ⋅ λ2 λ21
+γ
(
λ2 λ + 3λ21 − 2λλ21 ) − mγ λλ21
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 )3 λ + λ1
(λ − λ )
a2 = γb 1 +γ
(2 − 3λλ 1 + λ21 ) + mγ 1
(3.36)
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 ) 3
λ + λ1

b2 = γ b
(λ 2
+ λ21 ) − γ (λ − λ 1 − 2λ2 λ 1 ) − mγ λ
(λ + λ1 ) 2
(λ + λ1 ) 3
λ + λ1
mγλ1
a 3 = γb − b2 −
λ + λ1
mγλλ 1
b 3 = −a 1 +
λ + λ1
Valorile coeficienţilor a1, a2, ......b3 se pot particulariza:
- lac gol, ambii paramenţi înclinaţi (γ = 0; λ, λ1 ≠ 0)
λλ 1 (λ − λ 1 ) 2λ2 λ21
a1 = γ b b1 = γ b
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 )2
a2 = γb
(λ1 − λ ) b2 = γ b
(λ2
+ λ21 ) (3.36’)
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 ) 2

2λλ 1 λλ (λ − λ )
a3 = γb b3 = γ b 1 1 2
(λ + λ1 )2 (λ + λ1 )
- lac plin, parament amonte vertical (λ1 = 0)
 1  2γ  γ
a1 = 0; a2 =  2 − γ b + mγ  ; a3 = (3.36’’)
λλ  λ2

γ
b1 = γ b 2 = γ b − mγ − 2 ; b3 = 0
λ
- lac gol (γ), parament amonte vertical ( λ1 = 0)
γ
a1 = 0; a2 = − b ; a3 = 0
λ
b1 = 0; b2 = γb; b3 = 0 (3.36’’’)

3.3.4.3. Eforturi principale

Eforturile σx, σz şi τ, calculate mai sus, nu reprezintă valorile maxime care acţionează
într-un punct din corpul barajului.
Eforturile maxime sau minime, denumite eforturi principale, acţionează după direcţii
diferite de ale axelor, numite direcţii principale. Direcţiile principale ale eforturilor normale
sunt ortogonale între ele, iar de-a lungul lor eforturile de alunecare τ sunt nule. Eforturile
maxime de alunecare sunt orientate la 450 faţă de direcţiile principale.
Într-un punct P(x,y), pe lângă eforturile σx, σz şi τ, există şi eforturile principale σ1, σ2
şi τm, ale căror expresii se cunosc de la rezistenţa materialelor:
1 1
σ1, 2 = (σ x + σ z ) ± (σ x − σ z )2 + 4τ 2
2 2
1
τm = ± (σ x − σ z )2 + 4τ 2 (3.37)
2

Cu ajutorul relaţiilor (3.30), (3.36) şi (3.37) se pot astfel calcula în orice punct P(x,z)
atât eforturile normale σx, σz, τ, cât şi eforturile principale σ1, σ2 şi τm.
La un baraj de greutate se constată că direcţiile celor doi paramenţi, respectiv cele
normale pe acestea, sunt direcţii principale, deoarece de-a lungul lor eforturile de alunecare
sunt nule.
Valorile eforturilor principale pe paramenţi se pot determina scriind echilibrul pe
orizontală şi pe verticală a două elemente infinitezimale luate pe cei doi paramenţi, ca în
figură.

x
1:λ1

1:λ 1:

B1 B
1:λ
A1 C1 C
α1 α

z
 3.3.4. Avantajele şi dezavantajele barajelor de greutate

Barajele de greutate prezintă o serie de avantaje, în raport cu alte tipuri de

baraje, printre care:
- se pot construi în văi având secţiuni transversale foarte variate ca formă;
- pot fi realizate în condiţii geologice mai puţin bune;
- execuţia lor este simplă, nu necesită o manoperă costisitoare şi se poate
folosi intens mecanizarea;
- pot fi executate şi în zone cu condiţii climatice grele;
- pot fi executate atât ca baraje deversoare, cât şi ca baraje nedeversoare;
- exploatarea barajelor de greutate este relativ simplă.
Barajele de greutate au însă şi o serie de dezavantaje, cum ar fi:
- necesită volume mari de beton, fără a utiliza în suficientă măsură capacitatea
de rezistenţă a betonului;
- coeficienţi de siguranţă reduşi;
- consumuri mari de ciment şi agregate, precum şi o durată de execuţie mare;
- posibilitatea pierderii caracterului de monolit în cazul unei fisuraţii avansate.
Aşa cum s-a arătat la începutul acestui paragraf în ţara noastră
s-au realizat încă din 1909 două baraje de greutate pe râurile Rişca Mică şi Sadu-Sibiu.
Ulterior s-au mai realizat numeroase asemenea baraje, printre acestea remarcând barajele:
- Văliug, pe râul Bîrzava, construit tot în perioada 1909-1910, cu înălţimea de
27 m, permiţând o acumulare de 1,2 milioane m3 şi realizat din zidărie de piatră brută cu
mortar de ciment;
- Scropoasa, construit în perioada 1929-1933 în Cheile Orzei pe râul Ialomiţa;
barajul înalt de 26 m, cu un volum de beton de 3000 m3, realizează acumularea Scropoasa, cu
un volum de 550.000 m3, al uzinei hidroelectrice Dobreşti;
- Izvorul Muntelui - Bicaz, construit în perioada 1955 - 1960 pe râul Bistriţa,
având o înălţime de 127 m, un volum de beton de 1.625.000 m3, lungimea la coronament de
435 m şi realizând o acumulare de 1.230.000.000 m3, lacul având o lungime de 35 km,
şi o suprafaţă de circa 35 hectare. În figura 3.15. se prezintă o vedere în plan şi o secţiune
transversală prin acest baraj.

Fig.3.16. Barajul UHE Porţile de Fier I. Secţiune transversală.

 Astfel de baraje s-au mai realizat în amenajările Bistriţa - aval, Argeş - aval,
Olt, Dunăre, etc.
Barajul Uzinei Porţile de Fier I este de asemenea un baraj de greutate de tip
fluvial, a cărui secţiune transversală este redată în figura 3.16.
 Nivel maxim

Galerii de control

Nivel minim
Beton B1
Beton B1
Beton B4

Golire de fund
Nivel maxim
Nivel minim
Beton B3

Beton B3

Fig. 3.15 b. Barajul Izvorul Muntelui – Bicaz. Secţiune transversală.

3.4. Barajele cu rosturi lărgite, baraje evidate şi barajele descompuse

În cazul barajelor de greutate, care sunt baraje masive din beton, eforturile ce
apar au valori situate mult sub capacitatea de rezistenţă a betonului. De exemplu, valoarea
maximă a efortului ce se poate obţine pe talpa de fundaţie a unui baraj de greutate înalt de 100
m poate fi în jurul valorii de 25 daN/cm2. Mai mult , zonele centrale ale profilului barajului
sunt mai puţin solicitate decât cele exterioare. În acest fel a apărut ideea de a se realiza goluri
în corpul barajelor, ceea ce reduce secţiunea activă şi conduce la eforturi mai mari. S-au
realizat astfel baraje în care rosturile au căpătat dimensiuni mai mari (baraje cu rosturi
lărgite), baraje evidate la care golurile sunt dispuse în zona centrală şi prelungite până la
suprafaţa de fundaţie şi în sfârşit baraje descompuse (cu pile şi plăci, cu pile şi bolţi etc).

3.4.1. Barajele cu rosturi lărgite

Sunt baraje care constau din ploturi triunghiulare în ale căror feţe laterale se
prevăd goluri (figura 3.17). Lăţimea unui rost lărgit poate atinge 3-5 m. aceste baraje
reprezintă o formă intermediară între barajele de greutate şi cele evidate. Raportul dintre
lăţimea unui rost şi lăţimea totală L1 a plotului se notează cu α şi se numeşte coeficient de
evidare.
La barajele cu rosturi lărgite α = 0,1 - 0,3 . La aceste baraje se obţin economii
de beton ce merg până la 10 - 15 % faţă de un baraj de greutate.
Aceste baraje prezintă şi o serie de alte avantaje cum ar fi: reducerea
subpresiunilor, menţinerea uscată a betonului, răcirea mai uşoară, supraveghere şi întreţinere
mai bună.

3.4.2. Barajele evidate

Barajele evidate sunt barajele la care golurile provenite din lărgirea rosturilor
devin mult mai mari. Coeficientul de evidare α are valori mai mari, cuprinse între 0,3 şi
0,7. Înclinarea paramenţilor diferă faţă de cele de la barajele de greutate, în sensul că
paramentul amonte este mai înclinat, iar cel aval mai puţin înclinat. De obicei: λ1 = 0,40 -
0,50, iar λ = 0,45 - 0,60. Forma plotului poate fi diferită, aşa cum se vede din
figura 3.18, existând: ploturi simetrice (dublu T) închise aval (figura 3.18 a), ploturi
semideschise aval (jumătate din gol este închis şi jumătate deschis spre aval, figura 3.18 b),
sau ploturi simplu T deschise aval (figura 3.18 c). În practică, pentru a nu realiza puncte de
concentrare a eforturilor, se rotunjesc sau se teşesc muchiile ascuţite, rezultând ploturi de
forma celui prezentat în figura 3.18.d.
Barajele evidate realizează faţă de cele de greutate economii de beton care
depind de valoarea coeficientului de evidare şi pot merge până la
40 - 45 %.
Dimensionarea barajelor evidate se face punând aceleaşi condiţii ca şi la
barajele de greutate:
- efort total la piciorul amonte să fie mai mare sau la limită egal cu zero
n
σ tot
am
= ∑ σ jam ≥ 0 (3.19)
j=1

- coeficientul de stabilitate la alunecare să fie mai mare, sau la limită egal, cu

un coeficient admisibil
K s ≥ K sad (3.20)
 Fig. 3.17. Baraj cu rosturi lărgite

Deosebirea este că acum, în calculul forţelor, a ariei, momentelor de inerţie şi modulului de

rezistenţă, trebuie să se ţină seama de existenţa golului.
Dacă se notează cu β raportul între lăţimea totală a plăcilor laterale şi baza
plotului, în cazul plotului din figura 3.18.a., rezultă imediat:

[
A = ( λ + λ1 ) ⋅ H c ⋅ L1 ⋅ 1 − α ⋅ (1- β ) ]
L1 ⋅ ( λ + λ1 ) ⋅ H 3c
3

Iy =
12 [
× 1 − α ⋅ (1- β )
3
]
(3.27)

L1 ⋅ ( λ + λ1 ) ⋅ H c2
2

[ ]
Iy 2 ⋅ Iy
× 1 − α ⋅ (1- β )
3
Wy = = =
x max ( λ + λ1 ) ⋅ H c 6

Sistemul de ecuaţii, ce se obţine folosind condiţiile (3.19) şi (3.20), permite să

se determine λ şi λ1.
Se menţionează următoarele:
- înclinarea paramentului amonte λ1 este influenţată de valoarea coeficientului
de frecare f şi a celui de evidare α, crescând odată cu reducerea lui f şi mărirea lui α;
- eforturile la piciorul aval sunt cu atât mai mari cu cât α este mai mare.
 Fig. 3.18. Forme posibile ale ploturilor la un baraj evidat

În figura 3.19 este arătată, pentru exemplificare, vederea în plan şi secţiunile

caracteristice ale barajului evidat de la Pontano d’Avio, din Italia, construit în 1956, situat la o
altitudine foarte ridicată (2370 mdM)

Barajele evidate au următoarele avantaje faţă de barajele de greutate:

- reducerea subpresiunilor pe talpa de fundaţie, datorită acţiunii drenante a
golurilor;
- mărirea stabilităţii la alunecare, datorită reducerii efortului de subpresiune şi
a rezistenţei suplimentare date de roca cuprinsă în interiorul golurilor;
- evacuarea mai uşoară a căldurii ce se degajă în procesul de hidratare şi în
timpul prizei betonului;
- supravegherea mai uşoară în timpul exploatării şi executarea mai comodă a
lucrărilor de întreţinere şi reparaţii prin golul central al barajului;
- folosirea mai eficientă a capacităţii de rezistenţă a betonului;
- economia de beton, care poate merge până la 40-45%.
 În acelaşi timp există însă şi o serie de dezavantaje cum ar fi:
- încărcări mai mari transmise terenului de fundaţie;
- volumul mare de cofraje şi manoperă mai pretenţioasă, care măresc costul
lucrării;
- dozaj mai mare de ciment şi utilizarea unor cantităţi sporite de armătură;
- imposibilitatea folosirii unui grad de mecanizare similar celui de la barajele
de greutate.

3.4.3. Barajele descompuse (cu contraforţi)

Barajele descompuse sunt baraje alcătuite din elemente de retenţie de diferite

forme (plăci, bolţi, cupole, etc), care preiau presiunea apei şi din contraforţi, pe care se
reazemă elementele de retenţie şi care transmit sarcina terenului de fundaţie (figura 3.20)
Pentru a împiedica flambarea elementelor verticale şi a se asigura stabilitatea generală a
construcţiei, se folosesc grinzi de rigidizare care leagă contraforţii între ei.

1. pilă
2. placă plană
3. arc
4. cupolă
5. elemente de
rigidizare

FIG. 3.20. BARAJE DESCOMPUSE

Distanţa dintre contraforţi se stabileşte astfel încât încărcarea transmisă pe

terenul de fundaţie să nu depăşească rezistenţele admisibile ale acestuia. Paramentul amonte
este mult înclinat, pentru a mări componenta verticală a împingerii apei. Aceste baraje s-au
dezvoltat odată cu utilizarea betonului armat, prin armarea elementelor de retenţie şi a
contraforţilor.

Din categoria aceasta de baraje fac parte:

- barajele cu contraforţi ciupercă;
- barajele cu elemente de retenţie sub formă de plăci plane (baraje în pile şi plăci);
- barajele cu elemente de retenţie sub formă de arce (baraje cu arce multiple);
- barajele cu elemente de retenţie din bolţi sau cupole.

Barajele descompuse se execută în general în văi al căror raport între

deschidere şi înălţime este mai mare de 3,5 - 4,0. Eforturile transmise terenului de fundaţie
cresc şi ajung să fie de două sau trei ori mai mari decât cele de la barajele de greutate. Un
avantaj deosebit al acestor baraje este acela că pot prelua deformaţii şi tasări diferite fiind
alcătuite din elemente independente. Ele pot fi, în consecinţă, construite în zonele seismice,
fiind mai indicate decât alte tipuri de baraje.
În figura 3.21 sunt prezentate spre exemplificare, câteva secţiuni tip ale unor
baraje descompuse, iar în figura 3.22. o vedere în plan şi secţiuni tip ale barajului cu
contraforţi Roselend.
Şi în ţara noastră s-au realizat o serie de baraje de acest tip. Astfel primul baraj
cu contraforţi - ciupercă construit în România este barajul Secul, pe râul Bârzava, terminat în
1963. El are o înălţime maximă de 38 m şi o lungime la coronament de 136 m, fiind alcătuit
din 14 ploturi cu lăţimea L = 10 m şi un coeficient de evidare α = 0,65 m. Grosimea plăcii
amonte variază de la 6,5 m la bază, până la 3 m la coronament. În perioada 1960 - 1964 s-a
executat barajul Strîmtori, pe râul Firiza, având înălţimea maximă de 49,5 m şi 200 m
lungime la coronament. Este format din 15 ploturi deschise aval. În anul 1972 a fost dat în
exploatare barajul cu contraforţi - ciupercă, deschişi aval,de la Poiana Uzului, cu înălţimea
maximă de 80,4 m, lungimea la coronament de 500 m, realizată prin 33 de ploturi de 15 m
lăţime.
a b

c d

FIG.3.21. SECŢIUNI TIP ALE UNOR BARAJE DESCOMPUSE

a,d. cu contraforţi ciupercă; b. în pile şi plăci; c. cu arce multiple;
e. în pile şi cupole.
 Fig.3.22. Barajul Roselend:
a – vedere în plan; 1 – golire de fund; 2 – aducţiune; 3 – case de vane; 4 – galerie de acces; 5 – culee;
b. detalii
3.5. Barajele arcuite

3.5.1. Definiţii, clasificare

Barajele arcuite (în arc) sunt barajele la care presiunea hidrostatică a apei
(principala încărcare) este preluată de către o membrană din beton, de grosime variabilă,
curbată atât în plan orizontal, cât şi în plan vertical, şi care lucrează ca o structură complexă în
spaţiu. Transmiterea eforturilor către versanţi şi terenului de fundaţie se face în plan orizontal
prin intermediul arcelor, iar în plan vertical prin cel al consolelor.
Barajele în arc sunt din ce în ce mai răspândite datorită avantajelor pe care le
prezintă, dintre care amintim: volume de beton mult mai reduse decât la barajele de greutate,
o utilizare mai eficientă a proprietăţilor de rezistenţă a betonului, o durată mai mică de
execuţie, o degajare mai bună a căldurii etc.
Astăzi în lume sunt peste 300 de baraje în arc, dintre care peste 150 cu înălţimi
mai mari de 75 m (câteva asemenea baraje şi caracteristicile lor sunt redate în tabelul 3.1.).
La noi în ţară există în funcţiune mai multe asemenea baraje, altele fiind în construcţie sau în
fază de proiectare. Cel mai important este barajul Vidraru de pe Argeş, înalt de 167 m, care
este în acelaşi timp unul din cele mai mari şi mai bine realizat baraj de acest fel din lume.
Alte baraje în funcţiune sunt : Negovanu - Sadu (H = 62 m), Teliuc - Cerna (H
= 48 m), Baciu - Doamnei (H = 34 m), Vâlsan (H = 24 m), Cumpăniţa (H =33 m), Paltinul -
Doftana (H = 108 m), Tarniţa - Someş (H = 97 m), Galbenu -Lotru (H = 60 m), Tău - Sebeş
(H = 78 m), pe Râul Mare, Dîmboviţa, Drăgan, Cerna, Brădişor, etc.
Barajele în arc se pot clasifica din mai multe puncte de vedere. După modul de
transmitere a eforturilor, provenite din diverse încărcări, către terenul de fundaţie, există:
- baraje de greutate în arc, construite în văi mai deschise, la care sarcinile sunt
preluate în cea mai mare parte de console (care sunt elemente mai rigide); la aceste tipuri de
baraje, raportul dintre deschiderea văii la cota coronamentului L şi înălţimea barajului H, este
cuprinsă între L/H = 1,5.........3,5;
- barajele în arc pur (L/H < 2), realizate de obicei în văi înguste şi adânci
(chei), la care sarcinile sunt preluate în cea mai mare parte de către arce (elemente mai rigide
decât consolele).

Fig.3.23. Reţeaua de arce şi console la un baraj arcuit

 3.5.2. Condiţii geologice

Deoarece barajele arcuite transmit terenului eforturi mai mari, calităţile

geologice necesare fundaţiei sunt mult mai pretenţioase. Rocile din amplasamentul barajului
trebuie să fie rezistente, monolite, nedeformabile, etanşe şi nedegradabile în contact cu apa.
Astfel de calităţi au rocile de natură eruptivă şi metamorfică, precum şi cele sedimentare de
bună calitate. Proprietăţile fizico - mecanice ale rocilor pot fi îmbunătăţite prin lucrări de
consolidare (injecţii, voaluri de etanşare). Calităţile de rezistenţă mecanică, impermeabilitate,
omogenitate a rocii de fundaţie, se determină prin studii foarte amănunţite în zona
amplasamentului barajului, zona cuvetei lacului şi a zonelor adiacente.
Insuficienţa studiilor geologice şi geotehnice poate duce la accidente grave.
În mod uzual valorile eforturilor admisibile ale rocii de fundaţie trebuie să
depăşească 40 - 50 daN/cm2, iar modulul de elasticitate să depăşească 100.000 daN/cm2.

3.5.3. Condiţii morfologice

În cazul barajelor arcuite forma văii are o influenţă mare asupra modului în
care se trasează barajul, asupra formei şi dimensiunilor acestuia. O modalitate de a
caracteriza această formă este raportul α = L/H definit mai sus, care însă nu caracterizează
foarte bine această formă. Un alt mod de a caracteriza forma văii a fost propus de F.Tölke, cu
ajutorul expresiei
β
L⋅H  z 
S (z) = × 
β H
în care β este un “coeficient de formă” a văii, aşa cum se observă în figura 3.24. Se observă
β -1
dS(z) z
că: = x (z) = L ⋅   , iar pentru z = H, rezultă x = L.
dz H
Cele mai convenabile sunt albiile de formă simetrică. Văile asimetrice pot fi
însă simetrizate prin excavaţii sau cu ajutorul unor reazeme speciale (culee). Aici se include şi
soluţia unei rezemări continue pe întreg conturul (baraje cu rost perimetral)
Tendinţa actuală este de a adapta structura barajului la morfologia oricât de
diversă a văii. În ceea ce priveşte orientarea liniilor de nivel, situaţia cea mai favorabilă este
aceea în care ele prezintă o divergenţă spre amonte. Cu cât arcele componente atacă terenul
sub unghiuri mai apropiate de 90%, cu atât mai avantajoasă va fi comportarea barajului.

Fig.3.24. Caracterizarea formei albiei, soluţii de simetrizare

 3.5.4. Profile caracteristice

Pentru un baraj arcuit este caracteristică secţiunea transversală obţinută prin

planul vertical în care înălţimea barajului este maximă. Această secţiune, care serveşte la
trasarea în plan şi la definirea formei geometrice a barajului, poartă denumirea de secţiune
maestră.

HC

Fig.3.25. Secţiunea maestră şi caracteristicile ei

Fig.3.26. Secţiuni maestre ale unor baraje în arc din România

La proiectarea unui baraj în arc este util să se cunoască secţiunile maestre ale
unor baraje deja executate în condiţii geologice şi morfologice similare. Prin analogie cu
acestea se poate admite o secţiune maestră cu ajutorul căreia se efectuează o primă trasare a
noului baraj. Prin încercări de înscriere în teren şi verificări statice succesive se ajunge apoi la
o formă optimă. Pentru uşurinţa trasării şi a calculelor statice este recomandabil ca secţiunea
aleasă să aibă o formă continuă, cu grosimea variind, funcţie de înălţime, după o lege
analitică.
Orice secţiune maestră are următoarele elemente caracteristice ( figura 3.25):
- înălţimea Hc, care este înălţimea constructivă a barajului;
- lăţimea secţiunii la coronament b;
- lăţimea secţiunii la talpa de fundaţie B;
- razele rj ale fiecărui arc şi linia centrelor acestora;
- grosimea arcelor ej;
- unghiul la centru 2αj al fiecărui arc.
La un arc zonele încastrării în cei doi versanţi se numesc “naşteri”, iar zona mediană a arcului
se numeşte “cheie”. Fiecare secţiune maestră poate fi caracterizată prin raportul între lăţimea
la bază B şi înălţimea Hc, numit “coeficient de zvelteţă”. Progresele înregistrate în domeniul
construcţiei barajelor arcuite au permis construirea unor baraje din ce în ce mai zvelte.
Recordul îl deţine barajul Tolla din Corsica, înalt de 88 m, având B = 2,43 m şi b = 1,50 m,
cu un volum de beton de numai 12.500 m3.
În figura 3.26.sunt prezentate secţiunile maestre ale unor baraje în arc din ţara
noastră, iar în figura 3.27. este prezentată vederea în plan şi o secţiune transversală a barajului
Vidraru de pe râul Argeş.
Pentru determinarea preliminară a dimensiunilor unei secţiuni maestre se pot
folosi şi multe formule rezultate din prelucrarea statistică a datelor privind baraje deja
executate. De exemplu: grosimea la coronament se poate estima cu una din relaţiile:
b = 0,02 Ld; b = 0,012 (Ld + Lc); b = 0,03 R; b = 0,01 (2 R + Hc),
în care Ld este lungimea desfăşurată a coronamentului, iar R raza medie a coronamentului.
Pentru grosimea B la bază se pot folosi formulele :
B = 0,1 L; B = (0,075.......0,100) Ld

3.5.5. Barajele cu rost perimetral

Eforturile transmise terenului de fundaţie sunt mai mici, iar calculele statice
sunt mai simple, în situaţia în care profilul văii este simetric. În plus continuitatea elementelor
geometrice şi a fundaţiilor evită concentrările de eforturi şi apariţia fisurilor. De asemenea,
modul de rezemare pe roca de fundaţie este considerat mai avantajos dacă se realizează sub
forma unei rezemări simple, decât sub forma unei încastrări perfecte. De aceea constructorii
italieni au propus ca rezemarea unui baraj arcuit să se facă pe întreg perimetrul văii, prin
intermediul unui soclu separat de corpul barajului printr-un rost perimetral (figura 3.28)
Soclul simetrizează valea, realizează continuitatea geometrică şi moderează eforturile
transmise terenului, iar rostul, etanşat în amonte, asigură rezemarea simplă a structurii.
Soclurile pot fi de 3 tipuri: normal, cu pinten aval şi cu contrasoclu. Primul baraj de acest tip a
fost realizat la Osiglia între 1937 - 1939 (Hc = 76 m, L/Hc = 2,43), iar cel mai înalt baraj de
acest tip este cel de la Vaiont (Franţa) care are 262 m. La noi în ţară a intrat în exploatare în
1971 barajul de la Paltinul, pe râul Doftana, care are o înălţime Hc = 108 m, lungimea pe
coronament Lc= 460 m, lăţimea la coronament b = 6 m şi cea la bază B = 16 m.

3.5.6. Elemente de ordin constructiv ale barajelor arcuite

3.5.6.1. Amenajarea fundaţiilor

La executarea excavaţiilor unui baraj arcuit se urmăreşte realizarea unei

continuităţi în profil longitudinal şi o eventuală simetrizare a văii. În construcţia barajelor
moderne s-a renunţat la realizarea fundaţiilor în trepte, care fac ca barajul să fie expus fisurării
provocate de proeminenţele de pe contur. Când forma văii prezintă neregularităţi sau o uşoară
asimetrie este avantajos ca, prin excavaţii suplimentare raţionale, acestea să fie înlăturate.

În cazul în care versanţii fac unghiuri mai mari decât 300 - 400 cu orizontala şi deci
ploturile componente au tendinţa să alunece, fundaţia se păstrează continuă. Stabilitatea se
asigură fie începând construcţia din vale spre versanţi şi sprijinind ploturile unele pe altele
(când rosturile sunt joantive), fie prevăzând butoni de rezemare între ploturi (când rosturile
sunt duble), aşa cum se vede din figura 3.29 a. La versanţi foarte abrupţi pentru a evita
intersectarea suprafeţelor rosturilor sub un unghi foarte ascuţit cu fundaţia, se obişnuieşte ca
rosturile să fie orientate în partea lor inferioară normal pe fundaţie.
În secţiune transversală, suprafaţa de fundaţie a ploturilor poate fi uşor
înclinată spre amonte şi prevăzută eventual cu o adâncitură pentru pintenul barajului. Când
există galerii de injecţii de consolidare şi impermeabilizare, talpa de fundaţie este orizontală.
(figura 3.29 b).

soclu normal soclu cu pinten aval soclu cu contrasoclu

1.soclu; 2. rostul perimetral; 3. plombe; 4. contrasoclu; 5. ancore;
6. galerie de injecţie
FIG.3.28. BARAJE ARCUITE CU ROST
PERIMETRAL

Pe versanţi fundaţiile naşterilor se orientează radial, astfel încât arcele să atace

terenul la 900 (figura 3.29 c). Se admite ca unghiul de atac cu versantul să se reducă, dar
fundaţia trebuie să rămână radială. O regulă empirică cere ca rezultanta forţelor să facă un
unghi mai mare de 300 cu linia terenului din aval. Pentru a evita volume mari de excavaţii se
pot adopta fundaţii în trepte ale naşterilor.

3.5.6.2. Rosturile de contracţie ale barajelor arcuite

Pentru a evita fisurarea betonului barajele în arc se construiesc din ploturi cu

lăţimea de 10-15 m, separate prin rosturi verticale radiale (figura 3.30). Acestea pot fi rosturi
lărgite, cu lăţimea de 1-1,5 m, cu proeminenţe şi adâncituri, sau rosturi joantive de lăţime
redusă, cu contur poligonal.
 Pentru asigurarea caracterului monolit al barajului arcuit, rosturile se injectează
cu lapte de ciment. Rosturile lărgite se închid după ce s-a degajat cea mai mare parte a
căldurii de hidratare şi s-au produs fenomenele de contracţie.

Fig. 3.29. Amenajarea fundaţilor: a) în secţiune longitudinală;

b) în secţiune transversală; c)fundarea nasterilor

Fig.3.30. Rosturi de contracţie la un baraj arcuit

De aceea injectarea rosturilor începe după 6-8 luni de la turnarea ploturilor. Rosturile joantive
se execută mai uşor, dar necesită răcirea artificială a betonului, în care scop se introduc reţele
de ţevi prin care circulă apă de răcire. De exemplu la barajul Vidraru există peste 100 km de
ţeavă pentru apa de răcire.
Rosturile sunt prevăzute în amonte şi în aval cu dispozitive de etanşare.
Etanşarea amonte se poate face cu tolă de cupru de 1,5.....2 mm grosime, sudată cap la cap,
sau cu tolă de cupru combinată cu un prism de material bituminos. În aval se prevăd tole de
cupru sau zinc de aceleaşi dimensiuni. La barajele moderne se realizează etanşarea prin benzi
din material plastic (PVC, de exemplu bandă tip SIKA).

Deoarece barajele în arc au grosimi mai mici şi sunt realizate din beton cu
calităţi superioare, mai puţin permeabile, la aceste baraje nu este necesară o reţea de drenaj.
La barajele de greutate în arc, care sunt mai groase, se prevede o reţea de drenaj la circa 2 m
de paramentul amonte, formată din tuburi poroase cu diametrul de 20-30 cm.
Galeriile şi puţurile de vizitare au aceleaşi funcţiuni ca şi la barajele de
greutate, fiind însă de dimensiuni minime şi puternic armate, deoarece ele micşorează
secţiunea activă a barajului.

3.5.7. Calculul barajelor arcuite

La calculul static al barajelor în arc se iau în considerare doar solicitările care

au rol determinant în alegerea formei şi soluţiei lucrării. Acestea sunt: presiunea hidrostatică
(principala solicitare) , încărcările provenind din variaţiile de temperatură (în special la
barajele mai subţiri), forţele seismice şi greutatea proprie (în special în cazul barajelor de
greutate în arc). Alte forţe, cum ar fi subpresiunea, împingerea gheţii ş.a., sunt neglijabile.
Metodele de calcul static al barajelor în arc sunt diverse şi au evoluat în timp. La începutul
secolului XX metoda de calcul utilizată era aceea a arcului pur, care consideră barajul ca fiind
format din inele circulare (arce) suprapuse şi care acţionează independent unele de altele.
Admiţându-se ipoteza că aceste inele sunt subţiri şi închise, ele se dimensionau cu formula
pr
cazanelor, e = e , luând în calcul un efort de compresiune egal cu jumătate din cel
σ ad
admisibil.
Deoarece însă arcele componente ale unui baraj real sunt încastrate în versanţi,
ele nu se pot deforma liber, ca pereţii unui cazan. Reacţiunile din încastrare produc eforturi
de tensiune mari. În consecinţă au apărut metode care au permis calculul arcelor rigid
încastrate în versanţi (Ritter 1913, Cain 1921), ca şi luare în consideraţie a influenţei
deformabilităţii rocii de fundaţie (Vogt -1925). De asemenea s-au dezvoltat metode de calcul
a arcelor de grosime variabilă, la diverse solicitări.
Odată cu acceptarea ideii că solicitările se transmit prin corpul barajului atât în
planuri orizontale, prin intermediul arcelor încastrate în versanţi, cât şi în planuri verticale,
prin intermediul consolelor încastrate în fundaţie, a fost necesară apariţia altor metode de
calcul. Dificultatea acestor metode constă în determinarea modului în care se repartizează
presiunea hidrostatică şi celelalte solicitări, între arce şi console. Există două procedee:
a. pe baza condiţiei ca deplasările arcelor şi consolelor, exprimate funcţie de
sarcinile necunoscute, să fie identice în nodurile reţelei. Procedeul se aplică în secţiunea
maestră (metoda egalării deformaţiilor în secţiunea maestră, Woogard 1904, Ritter 1913) sau
pe toată reţeaua (Stucky 1922).
b. admiterea unor repartiţii arbitrare a sarcinilor între arce şi console şi
corectarea acestei repartiţii în mod succesiv, până când deplasările din noduri devin identice.
Metoda numită a sarcinilor de probă a fost propusă de Noetzli în 1921 şi dezvoltată ulterior de
inginerii americani.
 Ulterior un baraj arcuit s-a considerat ca fiind o placă curbă în spaţiu, de
grosime variabilă, rezemată elastic pe contur. Există însă dificultăţi în formularea şi
rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale ale comportării unei astfel de structuri. Mulţi autori au
simplificat ecuaţiile neglijând termenii cu importanţă mai mică şi au propus unele integrări
analitice (Westergaard 1928, Tölke 1938, Lombardi 1955). Utilizarea calculatoarelor a permis
în continuare să se obţină soluţii numerice din ce în ce mai exacte. După 1960 s-a dezvoltat o
metodă de calcul bazată pe elemente finite, care permite rezolvarea mai rapidă şi mai exactă.
În încheiere trebuie menţionat că în acest domeniu o contribuţie importantă şi-
au adus şi oamenii de ştiinţă şi inginerii români, atât în dezvoltarea metodelor de calcul
(R.Prişcu, M. Constantinescu, A. Popovici, D. Stamatiu), cât şi în conceperea, proiectarea şi
execuţia unor baraje arcuite cu parametri performanţi în Europa şi pe plan mondial (ISPH,
Hidroconstrucţia SA, Energoconstrucţia SA).
3.6. Baraje din materiale locale
Materialele locale, care se pretează la construcţia barajelor şi care se găsesc de
obicei în vecinătatea amplasamentului barajului, sunt diferite pământuri (nisip, argilă, etc) şi
materiale din piatră (pietriş, bolovăniş, piatră de diferite dimensiuni).
Barajele din materiale locale se caracterizează prin simplitatea construcţiei şi prin
costul relativ redus. Aceste baraje elimină transporturi şi tehnologii costisitoare, nu folosesc
materiale deficitare şi reprezintă în general soluţii optime din punct de vedere tehnic şi economic.
Ele trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale: să fie construcţii stabile şi să fie cât mai
puţin permeabile.
Datorită dezvoltării şi perfecţionării cunoştinţelor din domeniul mecanicii
pământurilor, a mijloacelor şi metodelor de execuţie a volumelor mari de lucrări de
terasamente, în ultima perioadă de timp s-au realizat un număr din ce în ce mai mare de asemenea
baraje. În prezent peste 2/3 din barajele ce se execută sunt baraje din materiale locale. De
asemenea s-a ajuns la performanţe deosebite în privinţa înălţimii barajelor şi a volumelor
acestora. Astfel, cel mai înalt baraj din lume este în prezent barajul din materiale locale de la
Nourek, pe râul Vash (Tadjikistan), de 317 m şi care are un volum de 58 ⋅ 106 m3 ca volum,
cele mai mari sunt barajele de la Tarbela (H = 148 m) pe Indus în Pakistan, care are 142 ⋅ 106
m3, urmat de barajele Fort Peck
(H = 76 m) cu 96,03 ⋅ 106 m3 şi Oroville (H = 236 m) cu 59,64 ⋅ 106 m3, ambele din SUA.
În ţara noastră s-au realizat în ultimii ani importante lucrări de pământ, atât în
domeniul hidroameliorativ, cât şi în domeniul hidroenergetic. Astfel lungimea digurilor de
apărare construite în lunca Dunării depăşeşte 500 km, totalizând un volum de terasamente de
peste 25 ⋅ 106 m3. Amenajarea hidroenergetică a râului Bistriţa a necesitat, pentru cele 8 lacuri
dintre Bicaz şi Bacău, diguri cu înălţimi între 5 şi 15 m, însumând peste 30 km lungime şi un
volum de 2,1 ⋅ 106 m3. Ulterior asemenea amenajări, cu performanţe superioare, s-au realizat pe
Argeş, Olt şi alte râuri interioare. În prezent în ţara noastră există realizate de asemenea peste 20
de baraje mari din materiale locale. Dintre acestea se remarcă barajul Vidra pe Lotru ( H =
124 m,
Vb = 3,8 ⋅ 106 m3), Mărişelu pe Someş (H = 102 m), Siriu pe Buzău
(H = 115 m), Oaşa pe Sebeş (H = 106 m) şi altele.
Clasificarea barajelor din materiale locale se face din mai multe puncte de vedere. În
funcţie de materialul principal utilizat există: baraje de pământ, baraje din anrocamente şi baraje
mixte (pământ şi piatră).

3.6.1. Caracteristicile pământurilor

Pământul este alcătuit din trei faze: solidă, lichidă şi gazoasă. Faza solidă este
alcătuită din particule de diferite mărimi. Particulele de diametre apropiate formează fracţiuni
granulometrice. În golurile dintre particulele fazei solide se găsesc apă şi aer.
Materialele locale care se folosesc la construcţia barajelor trebuie să aibă o serie
de calităţi, care rezultă din proprietăţile acestora. Principalele caracteristici ale unui material sunt
următoarele:
a. curba granulometrică a pământului este reprezentarea grafică a cantităţii de
pământ (în procente din greutate) dintr-o anumită probă, funcţie de diametrul particulelor care
alcătuiesc proba (figura 3.31). Ea se determină prin cernerea probei succesiv prin site cu
dimensiunile ochiurilor din ce în ce mai mici şi cântărindu-se greutatea materialului care nu a
trecut prin ochiurile sitei.
 Funcţie de dimensiunile particulelor componente, materialele se împart în:
- piatră, dacă d = 20 - 200 mm;
- pietriş d = 2 - 20 mm;
- nisip foarte mare d = 1 - 2 mm;
- nisip mare d = 0,5 - 1 mm;
- nisip mijlociu d = 0,2 - 0,5 mm;
- nisip fin d = 0,1 - 0,2 mm;
- nisip foarte fin d = 0,05 - 0,1 mm;
- prafuri d = 0,005 - 0,05 mm;
- argile d < 0,005 mm.

Fig. 3.31. Curba granulometrică a unui material

Alura curbei granulometrice ne dă indicaţii asupra gradului de uniformitate a

materialului. Materialele trebuie să conţină fracţiuni din toate diametrele: prea mult material fin
nu este indicat, deoarece este uşor spălat de apă, iar o cantitate prea mare de material grosier
măreşte gradul de permeabilitate. Se defineşte chiar un indice de uniformitate a materialului:
d
u = 60% (3.28)
d10%
în funcţie de ale cărui valori materiale pot fi:
- uniforme dacă u < 5;
- cu uniformitate mijlocie pentru 5 < u < 15;
- neuniforme pentru u > 15.
Ideal ar fi ca materialul să aibă particule din toate fracţiunile: materialul grosier ar
constitui scheletul de rezistenţă, asigurând stabilitatea, iar materialul mai fin, împănat în golurile
celui grosier, ar asigura impermeabilizarea barajului.
b. porozitatea materialului reprezintă raportul dintre volumul golurilor Vg şi cel
total Vt al unei probe de pământ:
Vg
n = (3.29)
Vt
De regulă volumul golurilor este umplut cu un anumit volum de apă Vw şi cu un volum de aer
Va, Vg = Vw + Va. Diferenţa dintre volumul total şi volumul golurilor reprezintă volumul
fazei solide Vs sau volumul plinului Vp = Vs.
 c. cifra porilor ε reprezintă raportul dintre volumul golurilor Vg şi volumul
plinului (fazei solide) Vp al unei probe de pământ:
Vg n
ε = = (3.30)
Vp 1- n
d. greutatea specifică a fazei solide γs este raportul
G
γs = s (3.31)
Vs
iar greutatea volumetrică a pământului este
G
γv = (3.32)
Vt
în care G = Gw + Gs (3.33)
Gw fiind greutatea apei şi Gs a fazei solide.
e. umiditatea pământului este raportul dintre greutatea apei din pori şi greutatea
Gw
părţii solide: w = (3.34)
Gs
Cu aceasta rezultă imediat expresia greutăţii specifice volumetrice a unui pământ:
G G w + Gs w Gs + Gs V
γv = = = = γ s ⋅ (1 + w ) ⋅ s = γ s ⋅ (1 + w ) ⋅ (1 − n ) (3.32’)
Vt Vt Vt Vt
Mai menţionăm că în cazul unui material putem vorbi deci de trei valori ale
greutăţii sale specifice:
- în stare uscată γ u = γ s ⋅ (1 − n ) (3.35)
- în stare umedă(normală) γ v = γ s ⋅ (1 − n ) ⋅ (1 + w ) (3.32’)
- în stare imersată γ " = ( γ s − γ ) ⋅ (1 − n ) (3.36)
Dacă întreg volumul golurilor este umplut cu apă (Vg = Vw) se spune că pământul este saturat cu
apă, iar umiditatea W se numeşte umiditate de saturaţie (sau maximă) Ws:
G γ ⋅n γ
Ws = a = =ε⋅ (3.37)
G s γ s ⋅ (1 − n ) γs
f. gradul de saturaţie este raportul dintre umiditatea pământului în stare naturală
w
şi umiditate de saturaţie s = (3.38)
ws
Funcţie de gradul de saturaţie cu apă pământurile pot fi:
- uscate dacă s ≤ 0,4;
- umede pentru 0,4 < s ≤ 0,8;
- foarte umede 0,8 < s < 1;
- saturate s = 1;
g. gradul de compactarea (îndesare) Pământurile necoezive se caracterizează
prin aşezarea mai afânată sau mai îndesată a fazei solide. Gradul de îndesare sau de compactare a
ε max − ε
unui pământ se defineşte prin raportul: D = (3.39) cu cifra porilor ε.
ε max − ε min
Funcţie de valoarea lui D pământurile necoezive pot fi:
- afânate pentru 0 < D < 0,33
- cu compactare mijlocie dacă 0,33 < D < 0,66
- compacte dacă 0,66 < D ≤ 1
 Vg n
Vt 1
Vp
1-n

Mai trebuie arătat că pământurile se caracterizează prin plasticitate, adică prin

proprietatea de a putea fi modelate în anumite limite de umiditate.
h. rezistenţa la forfecare a pământului τ este efortul unitar maxim care se
dezvoltă într-un plan de alunecare în momentul ruperii. El se determină prin încercări de
laborator (figura 3.32) şi poate fi exprimat prin relaţia: τ = σ ⋅ tg ϕ + c
(3.40)
în care σ este efortul unitar normal în secţiunea considerată, ϕ unghiul de frecare interioară al
pământului şi c coeziunea pământului. În cazul pământurilor necoezive c = 0 şi ϕ se mai
numeşte unghiul taluzului natural.

Fig.3.32.Determinarea rezistenţei la forfecare

i. permeabilitatea pământurilor este proprietatea acestora de a lăsa apa să curgă

prin porii săi. Ţinând seama că apa curge prin spaţiile dintre particulele solide, mişcarea acesteia
este deosebit de complicată. Pentru a o putea studia se foloseşte un model simplu (propus de
Darcy), considerând că debitul de fluid ce străbate pământul (mediu poros) foloseşte întreaga
secţiune A a probei (figura 3.33), fără a ţine seama deci de existenţa particulelor solide. Evident,
în acest caz, viteza de mişcare a apei prin mediul poros (viteza de infiltraţie) va va fi mai mică
decât cea reală
va = n vr (3.41)

Fig.3.33. Modelul curgerii prin medii poroase (Darcy) şi

determinarea coeficientului de permeabilitate

Darcy a propus ca această viteză să fie determinată prin relaţia

va = k i (3.42)
în care i reprezintă panta hidraulică a curgerii (panta liniei piezometrice), iar k o mărime
caracteristică a pământului, constantă în anumite limite ale pantei şi având dimensiunile unei
viteze.
Această mărime se numeşte coeficient de permeabilitate şi poate fi uşor determinat, în mod
experimental, ca în figura 3.33. Pământurile au diverse valori medii ale acestui coeficient, ca de
exemplu:
- argila k = 10-7 cm/s;
-3 -5
- nisip argilos k = 10 - 10 cm/s;
- nisip fin k = 10-3 - 10-4 cm/s;
- nisip mediu k = 10-2 - 10-3 cm/s;
- nisip mare k = 10-1 - 10-2 cm/s;
- pietriş, prundiş k = 10 - 10-1 cm/s.

3.6.2. Infiltraţia prin corpul barajelor de pământ

Aşa cum s-a menţionat deja barajele de pământ trebuie să fie cât mai puţin
permeabile. Din punct de vedere al infiltraţiei barajelor de pământ se împart în:
 - baraje omogene, al cărui corp este alcătuit dintr-un singur fel de material
(aceeaşi valoare a lui k);
- baraje neomogene, în corpul cărora se folosesc materiale diverse (nisip, pietriş,
argilă), cu valori diferite ale coeficientului de permeabilitate, în special cu scopul
de a micşora debitul de infiltraţie.

3.6.2.1. Calculul infiltraţiei prin baraje omogene de pământ

Infiltraţia se face pe baza legii lui Darcy (3.42). Mişcarea are caracterul unei
mişcări potenţiale plane putându-se trasa chiar şi un spectru hidrodinamic al ei (figura 3.34).
Dacă suprafaţa liberă a curgerii este o curbă de forma ABC, există trei zone caracteristice şi
anume: (1) zona prismului amonte, (2) zona centrală şi (3) zona prismului aval.

Zona (1)
Se face ipoteza că tuburile de curent sunt cilindrice şi orizontale, de grosime
infinit mică dz. Debitul elementar prin o secţiune a tubului de curent este:
dq = v z ⋅ dA = ki ⋅ dz ⋅ l
Curgerea fiind plană, calculul se face pe unitatea de lăţime (metru liniar) perpendicular pe figură.
a k⋅a
Panta hidraulică în această zonă, cu notaţiile de pe figură, este i = şi deci dq = dz
m1z m1z
Hb
ka k ⋅ (Hb − h - do ) Hb
q= ∫
do+a
m1z
dz Cum a + d o = H b − h se obţine q=
m1
ln
Hb − h
(3.43)

Zona (2)
dy
În acelaşi mod, cu notaţiile de pe figură, se observă că i = - ;
dx
dy dy
v= - k ; dq = v ⋅ dA = - k ⋅l⋅ y
dx dx
Separând variabilele se poate scrie:
s h av + a o

q ∫ dx = − k ∫ y dy şi deci
o h

k 2
q =
2s [
h − ( h av + a o )
2
] (3.44)
Forma curbei suprafeţei libere (BC) În această zonă rezultă dacă se integrează între limite
variabile:
x y

q ∫ dx = − k ∫ y dy
o h

k
x = ⋅ (h 2 − y2 ) (3.45)
2q
ecuaţia care ne permite trasarea curbei BC prin puncte.
 Zona (3)
Fig.3.34. Infiltraţia printr-un baraj omogen

Debitul în această zonă se calculează prin însumarea q = q’ + q’’

Pentru sub zona (3’) se obţine

a0
z
D
hav
dz

a
z k o ka
dq' = v z ⋅ dA = k
m2z
⋅ dz; q' = ∫
m2 o
dz = o
m2
iar pentru sub zona (3’’)
 a o + h av
ao ka o dz ka o a o + h av
dq' ' = v z ⋅ dA = k
m2z
⋅ dz; q' ' =
m2 ∫
ao
z
=
m2
ln
ao
Rezultă
k ao  a + h av 
q = q' + q' ' = ⋅ 1 + ln o  (3.46)
m2  ao 
În acest mod s-a obţinut următorul sistem de ecuaţii:
k ⋅ ( Hb − h - do ) Hb
q = ⋅ ln (3.43)
m1 Hb − h

q =
k
2s [
⋅ h 2 − ( h av + a o )
2
] (3.44)
k ⋅ ao a + h av
q = ⋅ (1 + ln o ) (3.46)
m2 ao
la care se adaugă relaţia geometrică
s = b + m2 (Hb - hav - ao) (3.47)

Sistemul de 4 ecuaţii, în care necunoscute sunt mărimile ao, s, h şi q, se poate rezolva destul de
comod numeric sau pe cale grafo-analitică. De exemplu, din (3.44) şi (3.46) se obţine:
k
2s [
⋅ h 2 − ( h av + a o ) =
2

m2  ]
k ⋅ ao  a + h av 
⋅ 1 + ln o
ao 


de unde
2 s ao  a + h av 
 + ( h av + a o ) = F1 ( a o )
2
h = 1 + ln o
m2  ao 

în care s-a folosit şi (3.47). Dacă în continuare se egalează relaţiile (3.43) şi (3.46) se găseşte:
[
k H b − F1 ( a o − d o ) ] ln Hb ka  a + h av 
= o 1 + ln o 
m1 H b − F1 ( a o ) m 2  ao 

adică o egalitate de forma

A (a o ) = B (a o )

Funcţiile A (a0) şi respectiv B (ao) se pot calcula tabelar şi

A reprezenta grafic,
B B intersecţia lor permiţând găsirea soluţiei ao. Se pot apoi
determina succesiv mărimile s, h şi q. S-a determinat astfel
atât valoarea debitului ce se infiltrează prin corpul
barajului, cât şi forma suprafeţei libere a apei (linia de
A infiltraţie ABC).

ao ao
3.6.2.2.Calculul infiltraţiei prin baraje neomogene

Se consideră cazul simplificat al unui baraj cu nucleu din argilă, având

coeficientul de permeabilitate ko diferit de coeficientul k1 al materialului din prismele laterale
(figura 3.35). Admiţând notaţiile din figură se pot considera 5 zone, dintre care zonele (1’) şi (5’)
sunt analoge zonelor (1) şi (3) de la cazul precedent, iar zonele (2’), (3’) şi (4’) sunt analoge
zonei (2) din cazul precedent . Pe baza celor stabilite în paragraful precedent, debitele care
străbat fiecare zonă sunt date de relaţiile:

Fig. 3.35. Infiltraţia apei printr-un baraj neomogen

3.6.3. Elemente constructive ale barajelor din pământ

k1 ( H b − h - d o ) Hb
zona (1’) q = ln (3.48)
m1 Hb − h

k1 2
zona (2’) q =
2s 2
( h − h 12 ) (3.49)
 ko 2
zona (3’) q = ( h − h 22 )
2δ 1
(3.50)

zona (4’) q =
k1
2 s4 [
h 22 − ( h av + a o )
2
] (3.51)

k 1a o  a + h av 
zona (5’) q = 1 + ln o  (3.52)
m2  ao 

la care se adaugă relaţiile geometrice

b - δ
s2 = (3.53)
2

b-δ
s4 = ⋅ m 2 ( H b − h av − a o ) (3.54)
2
Sistemul de ecuaţii (3.48)...........(3.54) permite determinarea succesivă a mărimilor ao, s2, h2, h1,
h, q deci cunoaşterea debitului infiltrat şi trasarea liniei de infiltraţie.

A. Secţiunea transversală a unui baraj de pământ este de formă trapezoidală cu

paramenţi având una sau mai multe înclinări. Pantele rezultă în funcţie de înălţimea barajului, de
caracteristicile pământului, de natura terenului de fundaţie, precum şi de rezultatul calculului
infiltraţiilor şi de stabilitate.
Pentru baraje cu înălţimi până în 20 m, rezultă pante ale taluzului amonte de 1:2
......1:3, iar ale celui aval de 1:1,5 .....1:2,5. Pentru înălţimi mai mari se poate ajunge în amonte la
1:3 .....1:4, în aval la 1:2 .....1:3,5, realizându-se chiar taluzuri frânte cu înclinare mai mică la
partea inferioară (figura 3.36a). În punctele de schimbare a pantei, sau la distanţe pe verticală de
25-40 m, se prevăd adesea, în special pe taluzul aval, berme orizontale, cu lăţimea de 2-3 m şi
prevăzute cu rigole pentru colectarea apelor de ploaie ce se scurg pe taluz (figura 3.36c). Pentru a
proteja taluzul aval împotriva şiroirii apelor de ploaie (care ar degrada acest taluz), în afara
bermelor, se prevede înierbarea acestuia. Nu este însă permisă plantarea pe taluz a unor arbuşti
sau ierburi cu rădăcini adânci. Înierbarea favorizează totodată stabilitatea taluzului.
Practica a dovedit că pierderea stabilităţii taluzelor se face prin alunecarea
pământului după nişte suprafeţe aproximativ cilindrice (figura 3.36d). Cum coeficientul de
stabilitate la alunecare reprezintă raportul între momentul forţelor care dau stabilitate Ms şi cel
al forţelor de alunecare Ma

Ms
Ks = = 1,3.....1,5 (3.55)
Ma
trebuie luate măsuri care să mărească Ms şi să micşoreze Ma. Una din aceste măsuri se referă la
îndepărtarea liniei de infiltraţie de taluzul aval. Aceasta se poate face în mai multe moduri, aşa
cum se vede în figura 3.36e şi f , prin realizarea unor elemente drenante, sub formă de filtru
invers, situate la piciorul aval al barajului sau chiar în zona centrală. Tubul de drenaj central, deşi
reduce mult zona influenţată de infiltraţie, are dezavantajul că se poate înfunda şi reparaţiile nu se
mai pot realiza. Pentru a proteja taluzul aval, în special în zona piciorului aval, împotriva
fenomenelor de îngheţ-dezgheţ se utilizează

b c

d e

Fig.3.36. Detalii constructive la barajele de pământ:

a. secţiunea transversală; b. sparge val şi coronamentul; c. detaliu
bermă; d. suprafaţa de alunecare; e. element drenant aval; f. tub
drenant central; g. protejarea taluzului la piciorul aval.
placaje cu bolovani sub formă de filtru invers (figura 3.36g).
În zona superioară a taluzului amonte se realizează un element din beton armat,
care are rolul de a sparge valurile şi de a opri deferlarea lor peste coronament (figura 3.36b).
Dacă coronamentul este circulabil, se realizează un drum cu trotuare şi rigole, care se sprijină pe
o fundaţie din beton.

B.Etanşarea corpului barajului

Barajele omogene sunt realizate dintr-un amestec natural (acelaşi în tot corpul
barajului) format dintr-o parte de rezistenţă (pietriş, nisip mare) şi una de etanşare (nisip argilos,
argilă).În cazul barajelor neomogene corpul acestora este format dintr-o parte de rezistenţă
(materiale necoezive şi permeabile) şi un element de etanşare. Etanşarea se realizează printr-un
nucleu de argilă sau printr-o diafragmă de beton (sau mai rar metalică) situate în centrul secţiunii
transversale, sau prin mască, ecran de argilă, de beton armat sau din asfalt, situate pe taluzul
amonte sau în apropierea acestuia (figura 3.37b,c).
Uneori se simte nevoia ca etanşarea să se facă şi în zona fundaţiei. Aceasta se poate face cu:
pinteni sau diafragme din argilă sau beton, voaluri de injecţii duse până la roca impermeabilă,
palplanşe metalice, avantradier din argilă (cu o lungime de aproximativ 10 ori înălţimea
barajului ( figura 3.36 e,f).

C. Realizarea corpului barajelor de pământ se poate face prin două metode:

- depunerea materialului în stare uscată, adus cu mijloace auto sau mecanizate, în
straturi succesive (cu grosimea de 30-50 cm) şi compactarea artificială prin mai multe treceri (cel
puţin 6-7) a diferitelor utilaje de compactat (cilindri de oţel de 10-20 t, cilindri picior de oaie,
compactoare cu pneuri);
- sedimentarea materialului extras din cariere şi adus în amplasament prin mijloace
hidraulice.

Fig. 3.37. Sisteme de etanşare a corpului barajului şi fundaţiei barajelor de

pământ
1) nucleu; 2) diafragmă; 3) ecran amonte;
4) mască amonte; 5) pinten; 6) palplanşa;
7) voal de injecţii; 8) strat permeabil; 9) avantradier.
 3.6.4. Elemente constructive ale barajelor din anrocamente

După modul de realizare al corpului barajului există: baraje din anrocamente

aruncate, din zidărie uscată (blocuri de piatră aranjată, fără mortar) şi baraje mixte.

Fig. 3.38. Clasificarea barajelor de anrocamente:

a – cu ecran exterior (1) sau interior (2); b – cu nucleu central; c – cu diafragmă; d –
1din zidărie uscată; e – mixt (zidărie şi anrocamente).
1 – ecran; 2 – nucleu; 3 – diafragmă; 4 – zidărie uscată; 5 – anrocamente;
6 – pământ.

Fig. 3.39. Măştile din beton ale barajelor de anrocamente:

a – vatră amonte de sprijin a ecranului; b – detaliu mască rigidă din beton armat; c –
detaliu mască elastică din beton armat.1 – masca din beton armat; 2 – strat de beton
de egalizare; 3 – anrocamente; 4 – vatră amonte;
5 – armături metalice; 6 – rost de dilataţie; 7 – pană de beton.

Forma secţiunii transversale este de asemenea un trapez, înclinarea taluzelor

rezultând din calculul de stabilitate şi depinzând de un număr mare de elemente: înălţimea
barajului, modul de realizarea al acestuia, modul de etanşare ş.a.. Aceste înclinări sunt cuprinse
între 1:0,5 ;1:2. Lăţimea coronamentului se alege funcţie de existenţa căilor de acces peste baraj,
fiind cel puţin de 3 m la barajele de înălţime mică şi 5-7 m la cele înalte. În cazul barajelor înalte
taluzurile barajelor de anrocamente se întrerup la circa 10-15 m diferenţă de nivel, realizându-se
berme cu lăţimea de 1-2 m.
Forma secţiunii transversale poate suferi deformări datorită tasărilor generale (în
toată masa barajului) sau locale (în anumite puncte ale barajului). Aceste tasări se produc sub
acţiunea greutăţii proprii (mai ales în perioada de construcţie ) şi a presiunii apei (în special după
umplerea lacului). Ordinul de mărime al tasărilor este de 0,2 ....3% din înălţimea barajului şi de
obicei se realizează în primul an după umplerea lacului de acumulare. Cunoaşterea exactă a
tasărilor este necesară deoarece în funcţie de valorile acestora se alege sistemul de etanşare al
barajului. De asemenea se alege tehnologia de execuţie care să reducă la maxim tasările corpului
barajului.
Execuţia barajului din anrocamente se face în două moduri:
- prin aşezarea anrocamentelor în straturi cu grosimi între 1 şi 2 m şi compactarea
lor cu utilaje de cilindrare;
-prin aruncarea anrocamentelor de la înălţime, de pe o platformă numită estacadă,
formând straturi de 10-12 m înălţime, compactarea realizându-se prin stropirea cu cantităţi mari
de apă cu ajutorul unor hidromonitoare speciale.
Anrocamentele folosite la realizarea barajelor trebuie să aibă anumite caracteristici
de rezistenţă printre care: rezistenţe mecanice şi la gelivitate mari, rezistenţă la şoc, să nu fie
casante, să fie rezistente la acţiunile
chimice ale apelor agresive. Important este ca anrocamentele să aibă anumite dimensiuni şi o
anumită formă; aceste elemente influenţează volumul de goluri, tasarea corpului barajului şi a
paramenţilor. Nu sunt indicate formele alungite, care conduc la suprafeţe mici de contact între
blocuri şi deci la eforturi mari, ceea ce implică strivirea materialului. De asemenea este necesar
să existe fracţiuni diferite ale dimensiunilor anrocamentelor, cele cu dimensiuni mici umplând
golurile dintre cele cu dimensiuni mari.
Anrocamentele şi zidăria de piatră uscată au goluri mari între ele şi natural sunt
permeabile.
Impermeabilizarea barajelor se asigură de aceea cu ajutorul unor ecrane sau măşti
prevăzute pe paramentul amonte sau a unor diafragme sau nuclee în interiorul corpului barajului
(figura 3.38). După materialul din care se execută, măştile pot fi din beton, beton armat, lemn,
metal, mastic bituminos, asfalt. După modul în care pot prelua tasările şi deplasările relative
măştilor pot fi: rigide, semielastice şi elastice.
Măştilor din lemn şi metal se aplică la baraje de mică înălţime. Deşi prezintă
avantaje cum ar fi o etanşare satisfăcătoare şi o adaptare bună la deformaţii, aceste măşti se
folosesc azi din ce în ce mai puţin, metalul şi lemnul devenind materiale deficitare. În plus
măştile metalice corodează în timp, iar cele din lemn putrezesc sau sunt inflamabile.
În prezent cele mai utilizate sunt măştile din beton armat (figura 3.39). acestea
trebuie să reziste la solicitările din presiunea apei şi a gheţii, să fie impermeabile şi să urmărească
deformaţiile taluzului amonte. Pentru a rezista solicitărilor măştile din beton se armează, pe două
rânduri la adâncime şi pe un rând în apropierea coronamentului. Grosimea plăcii de beton este la
bază de aproximativ 1% din înălţimea barajului, subţiindu-se în zona coronamentului unde ajunge
la 0,2......0,3 m. Masca este formată din plăci cu dimensiuni variind între 8 şi 15 m. Între plăci se
prevăd rosturi etanşate cu tolă de cupru sau cu benzi de cauciuc. La baza paramentului amonte
placa reazemă pe un pinten (vatră) de beton, încastrat în terenul de fundaţie şi din care se poate
realiza şi voalul de injecţii. Dacă betonul este turnat direct pe stratul de anrocamente, făcând corp
comun cu acestea , masca este rigidă, ea preluând deformaţiile paramentului şi deci putând fisura.
Dacă placa din beton armat se aşează pe un strat de beton de egalizare, ceea ce permite
deformarea independentă a anrocamentelor faţă de ecran, masca este elastică, fiind deci mai bună
în exploatare, dar în acelaşi timp mai costisitoare.
 Măştile executate din beton bituminos au avantajul că urmăresc, fără să se
deterioreze, toate deformaţiile paramentului. Ele se toarnă sub forma unui covor continuu (nu
există rosturi) pe întreg paramentul amonte şi se pot executa în întregime după terminarea
umplerii corpului barajului. De asemenea sunt mai uşor de controlat şi întreţinut . Există însă
dezavantajul major că, sub acţiunea factorilor externi, îşi pierde o parte din calităţi, materialul
îmbătrâneşte, devine casant şi chiar permeabil. de asemenea la temperaturi ridicate poate deveni
fluent, curge şi deci există riscul de a nu mai asigura impermeabilizarea dorită. De aceea folosirea
acestor tipuri de măşti trebuie făcută cu mult discernământ şi trebuie găsit un asfalt bituminos
care să-şi păstreze calităţile (rezistenţă mecanică, plasticitate, etanşeitate, stabilitate la
temperaturi ridicate) într-un interval mare de variaţie posibilă a temperaturilor.
Aşa cum s-a arătat la începutul acestui paragraf în ţara noastră
s-au executat şi sunt în continuare în curs de execuţie importante lucrări şi baraje din materiale
locale. În figura 3.40 este prezentat un plan de situaţie (3.40a) şi o secţiune transversală (3.40b) a
barajului Vidra executat pe Lotru. Este un baraj alcătuit din anrocamente, cu nucleu central de
argilă. Are înălţimea maximă de 124 m, lăţimea coronamentului de 10 m, şi lungimea de 380 m,
iar lăţimea maximă la bază a barajului este de 487 m. Barajul are un volum total de 3.800.000 m3
şi realizează o acumulare de 340.000.000 m3, ceea ce înseamnă un coeficient de acumulare β =
89,5 m3 apă / m3 baraj.

Fig.3.40. b. Barajul Vidra-Lotru:

1 – miez de etanşare; 1,a – argilă de contact; 2 – filtrul F I 0–7 mm sortat; 3 –
filtrul F II 0-40 mm sortat; 4 – zonă de trecere F III 0-300 balast natural; 5 –
anrocamente A I max. 2000 mm în straturi de 2 m; 6 – anrocamente AI′ max.
2000 mm în straturi de 2 m; 7 – anrocamente AII max. 1000 mm în straturi de
1 m;
8 – anrocamente AIg max. 2000 mm în zona nivelului variabil;
9 – anrocamente AIIg max. 1000 mm în zona nivelului variabil; 10 –
anrocamente AIIIg 500-2000 mm pe paramentul amonte în zona nivelului
variabil; 11 – anrocamente A III 500-2000 mm pe paramentul aval uscat şi
paramentul amonte sub nivel minim; 12 – galeria de injecţii; 13 – injecţii de
suprafaţă de umplere – legătură; 14 – voalul de etanşare; 15 – foraje de
drenaj; 16 – batardoul amonte; 17 – steril de umplutură; 18 – pereu de
umplutură
3.7. Baraje mobile
Barajele mobile sunt baraje de mică înălţime, formate din elemente fixe şi
mobile, care se construiesc în zonele de şes ale râurilor, cu scopul de a realiza înălţimea
necesară devierii apelor pe aducţiunile ce duc apa la folosinţe (centrală hidroelectrică,
alimentarea cu apă a unei zone industriale sau a unei aşezări omeneşti, irigaţii etc.).

Acumulările realizate cu astfel de baraje au o capacitate mică.

In zonele de şes râurile au o serie de caracteristici printre care: valori mari ale
debitelor medii şi maxime cu diferite asigurări, văile râurilor sunt dens populate, cu multe
suprafeţe agricole şi traversate de numeroase căi de comunicaţie, valori mari ale debitului
solid etc.

Fig.3.42. Secţiune longitudinală prin barajul mobil Racova

In consecinţă, barajele mobile trebuie să asigure îndeplinirea următoarelor funcţiuni:

- să permită evacuarea debitelor maxime în condiţii de siguranţă, în limita
albiilor existente sau cu îndiguiri reduse pe conturul lacului creat de baraj;
- să permită evacuarea corpurilor plutitoare şi gheţurilor în condiţiile
păstrării nivelurilor stabilite;
 - să permită evacuarea debitului solid transportat de râu, mai ales în
perioadele de viituri, pentru a nu se colmata lacurile de acumulare, fără
însă a pierde cantităţi prea mari de apă.
Ţinând seama de necesităţile de mai sus un baraj mobil este format dintr-o
parte fixă, construită din beton sau zidărie şi o serie de elemente mobile, denumite stavile,
care se reazemă pe partea fixă. Partea fixă este alcătuită din culee, pile şi radier. Prin
manevrarea stavilelor secţiunea barată se poate elibera total sau parţial permiţând evacuarea
apelor mari, aluviunilor, plutitorilor sau gheţurilor, în condiţiile respectării anumitor nivele
maxime şi fără a inunda anumite puncte din bieful amonte. Problema evacuării gheţurilor este
deosebit de importantă, în special pe râurile mari şi fluvii, influenţând soluţia adoptată. In
unele cazuri barajul mobil ocupă doar o parte din secţiunea barată a râului, restul fiind ocupat
de construcţii de alt gen: diguri de pământ, clădirea centralei hidroelectrice, ecluze, scări de
peşti.
In figura 3.41 se prezintă vederea în plan a unui baraj mobil, iar în figura 3.42
o secţiune longitudinală prin barajul mobil Racova, pe râul Bistriţa, prevăzut cu stavile
segment.

3.7.1. Elemente privind partea mobilă

Partea mobilă, alcătuită din stavile, constituie partea cea mai importantă a unui
baraj mobil, reprezentând uneori peste 75 % din deschiderea totală a barajului (frontul
deversant).
Stavilele sunt elemente mobile care permit închiderea sau deschiderea, parţială
sau totală, a câmpurilor deversante, cu scopul de a regla nivelurile şi debitele în bieful amonte
şi în cel aval. Stavilele se clasifică după mai multe criterii.
După forma lor există:
- stavile plane;
- stavile segment;
- stavile clapete;
- stavile ferme hidraulice etc.
După modul de transmitere a împingerii apei către construcţia fixă se
deosebesc:
- stavile care transmit împingerea apei pilelor şi culeelor (plane, segment,
cilindrice, batardouri);
- stavile care transmit presiunea apei radierului (sector, clapete, ferme
hidraulice);
- stavile care transmit presiunea apei atât pilelor, cât şi radierului (plane,
clapete rotative, stavile plutitoare).
După sensul mişcării lor, stavilele pot fi:
- ridicătoare (plane, segment, cilindrice);
- coborâtoare (sector, clapete, ferme hidraulice);
- mixte, la care există două elemente mobile, cel superior coborâtor şi cel
inferior ridicător (plane duble, segment prevăzute cu clapete, etc.).
După modul de acţionare stavilele pot fi:
- acţionate manual (plane de dimensiuni mici);
- acţionate mecanic (toate tipurile);
- acţionate hidraulic (sector, clapete, ferme hidraulice)
După materialul din care sunt construite, există:
- stavile metalice (cele mai răspândite);
- stavile din lemn (deschideri şi înălţimi reduse);
- stavile din beton armat (foarte rare).
 In figura 3.43 se prezintă schematic tipurile de stavile menţionate în
clasificarea de mai sus.
Stavilele trebuie să aibă o funcţionare perfectă atât în condiţii normale de
exploatare, cât şi în condiţii speciale.
Reglarea nivelului apei, ca şi descărcarea apelor mari, se face prin deschideri
de diferite grade ale stavilelor. Pentru a răspunde mai bine cerinţelor se folosesc stavile
compuse din două elemente, care se pot mişca independent. Astfel există stavile duble, plane
sau segment, la care apa poate curge peste stavilă, pe sub stavilă, sau concomitent peste şi pe
sub aceasta. La stavilele ridicătoare s-au aplicat clapete care permit o reglare fină a nivelului
şi evacuarea plutitorilor.
Evacuarea gheţurilor şi plutitorilor se realizează mai comod la stavilele
coborâtoare. La stavilele ridicătoare, fiind necesară ridicarea completă a acesteia, se produc
pierderi mari de apă.

Fig.3.43.Tipuri de stavile
a. stavilă plană; b. stavilă plană dublă-cârlig; c. stavilă plană cu clapetă;
d. stavilă segment; e. stavilă segment cu clapetă; f. stavilă segment dublă;
g. stavilă cilindrică; h. stavilă cilindrică mixtă; i. stavilă cilindrică cu clapetă;
j. stavilă sector plutitoare; l. stavilă sector înecată; m. stavilă tambur;
n. stavilă clapetă; o. stavilă clapetă-burtă de peşte; p. stavilă clapetă casetată;
r. stavilă acoperiş; s. stavilă capcană de urs
 Evacuarea aluviunilor şi a corpurilor târâte pe fund se face mai uşor la stavilele
ridicătoare, care în acest scop pot fi deschise parţial. Manevrarea şi închiderea stavilelor
coborâtoare poate fi îngreunată de pătrunderea aluviunilor sau a unor flotori în nişele din
radier sau pile. de aceea astfel de stavile trebuie folosite în special la barajele cu praguri
înalte.
Stavilele trebuie să asigure o bună etanşare pe întreg conturul (contactul cu radierul şi
pilele sau culeele), ceea ce se realizează prin alegerea unui sistem de etanşare simplu,
rezistent, uşor de înlocuit, care să nu fie afectat de variaţiile de temperatură şi umiditate.
În exploatare stavilele trebuie controlate periodic şi reparate atunci când este cazul. În timpul
reviziilor sau reparaţiilor se asigură protejarea, atât spre bieful amonte, cât şi spre cel aval, cu
ajutorul unor batardouri (stavile de reparaţii, formate de regulă din mai multe elemente, care
nu pot fi utilizate în regim dinamic). Elementele de batardou, în general metalice, sunt
depozitate pe coronamentul barajului şi sunt lansate în nişele de batardou cu ajutorul unor
macarale special prevăzute.
Manevrarea stavilelor se face de regulă prin acţionarea cu motoare electrice.
Pentru situaţiile în care alimentarea cu energie electrică este întreruptă se recomandă să se
prevadă un al doilea sistem de manevrare: manual, mai lent şi deci mai puţin prompt în cazul
unor baraje mai mici, sau o sursă de energie termică, cu sistemul corespunzător de acţionare,
la barajele mai importante. In cazul barajelor situate în zone izolate, fără personal de
exploatare, este recomandabilă folosirea stavilelor rapide, cu funcţionare automată.
Pentru funcţionarea pe timp de iarnă, în scopul înlăturării pericolului de
blocare a stavilelor prin îngheţare, se iau măsuri speciale cum
ar fi încălzirea stavilelor, spargerea gheţii, agitarea apei cu aer comprimat în amonte de stavilă
şi altele.
In timpul exploatării echipamentul mecanic al barajelor mobile suferă o serie
de deteriorări: ruginirea elementelor metalice, degradarea datorată uzurii produse de aluviuni
şi gheţuri, coroziunea datorată vacuumului, slăbirea îmbinărilor datorate vibraţiilor etc. De
aceea funcţionarea stavilelor trebuie verificată periodic, iar defecţiunile constatate trebuie
înlăturate de urgenţă. De asemenea se înlocuiesc piesele uzate, se vopsesc părţile metalice, se
curăţă şi se ung periodic elementele rotitoare ale mecanismelor.
Personalul de exploatare trebuie să cunoască schema de funcţionare a stavilelor
şi trebuie instruit pentru a şti ce manevre sunt necesare la diferite valori ale debitelor ce apar
în timpul exploatării. Neinstruirea corespunzătoare a personalului şi necunoaşterea perfectă a
instalaţiei pot conduce la manevre greşite care să aibă consecinţe nedorite.

3.7.2. Partea fixă a barajelor mobile

Partea fixă a unui baraj mobil este realizată din beton, beton armat sau zidărie
de piatră cu mortar de ciment, se compune din culee, pile şi radier şi trebuie să răspundă
următoarelor sarcini funcţionale:
- să asigure rezemarea stavilelor şi amplasarea mecanismelor de acţionare a acestora;
- să asigure etanşarea la partea inferioară şi spre maluri;
- să asigure disiparea energiei apei evacuată prin câmpurile deversante;
- permite circulaţia peste baraj între cele două maluri.
Radierul barajelor mobile realizează etanşarea zonei inferioare şi constituie
elementul de bază pe care se reazemă stavilele. In
cazul unui teren stâncos radierul se toarnă direct pe stâncă (figura 3.44 a), iar dacă stratul
impermeabil se găseşte sub cota de fundare se mai folosesc o
serie de elemente de etanşare în profunzime, cum ar fi: pinteni de beton amonte şi aval,
chesoane, palplanşe metalice sau din beton armat (figura 3.44.b,c,d), perdele sau voaluri de
injecţii. Radierul se dimensionează astfel încât să fie stabil la alunecare. De multe ori pentru a
mări stabilitatea radierului este necesar să se majoreze forţa normală, ceea ce se obţine prin
prelungirea în amonte a radierului, adică prin mărirea greutăţii apei ce încarcă radierul.
Lăţimea radierului, transversal albiei, rezultă din condiţiile impuse de lăţimea necesară a
frontului deversant astfel încât debitul specific
pe metru liniar să nu fie foarte mare. Deoarece debitul evacuat posedă o energie mare, radierul
se racordează cu un bazin disipator de energie.

Fig.3.44. Partea fixă a barajelor mobile:

a – radier fundat pe stâncă; b – radier cu pinteni amonte şi aval; c –
radier cu palplanşe; d – radier cu perdele de etanşare; e – forma
hidrodinamică a unei pile (1. pila; 2. baza pilei; 3. nişă pentru
batardou); f – sistemul radier general; g – sistemul cu pile
independente; h – sistemul cuve.

Fig.3.44. Partea fixă a barajelor mobile:

a – radier fundat pe stâncă; b – radier cu pinteni amonte şi aval; c –
radier cu palplanşe; d – radier cu perdele de etanşare; e – forma
hidrodinamică a unei pile (1. pila; 2. baza pilei; 3. nişă pentru
batardou); f – sistemul radier general; g – sistemul cu pile
independente; h – sistemul cuve.

Disipatorul de energie se dimensionează (vezi capitolul 4) pe baza debitului specific şi se

verifică prin încercări pe modele în laborator. Pentru legătura barajului cu patul râului, de
multe ori se foloseşte o rizbermă realizată din blocuri de piatră şi beton, pe o lungime care
poate atinge 10 - 20 m (figura 3.42.). În situaţiile în care viteza apei peste radier este mai
mare (peste 4 - 5 m/s) şi apa transportă aluviuni cu o mare putere de eroziune, se iau măsuri
de protejare prin turnarea unui strat de beton de uzură (cu dozaj de ciment mai ridicat şi cu
agregate mai rezistente) de 0,30 - 0,50 m. Forma radierului se determină pe model astfel încât
el să urmărească cât mai bine forma liniilor de curent.
Pilele sunt elemente verticale care separă deschiderile deversoare. Pilele de
margine, care fac legătura cu versanţii sau cu digurile laterale de pământ, se numesc culee.
Pilele şi culeele au rolul de a susţine stavilele, de a prelua sarcinile transmise de acestea, de a
susţine mecanismele de manevrare a stavilelor şi podul care traversează barajul. Secţiunea
transversală şi înălţimea pilelor se determină pe considerente funcţionale şi constructive.
Forma pilelor în secţiune transversală trebuie foarte atent studiată (figura 3.44.e). O formă
nehidraulică creează desprinderi ale firelor de curent de suprafaţa pilei, producând contracţie
mai mare şi vârtejuri, ceea ce micşorează coeficientul de debit al deversorului. De asemenea
trebuie prevăzute nişe, pentru batardouri. De aceea pentru a obţine o formă hidrodinamică a
pilei aceasta se studiază prin încercări de laborator. Grosimea pilelor variază funcţie de tipul
de stavilă ales între 6 - 7 m la stavile plane şi 3 - 4 m la cele segment. Se mai ţine seama de
gabaritele şi greutatea mecanismelor de ridicare a stavilelor, precum şi de greutatea drumului
de acces care traversează barajul.
Ansamblul pile-radier trebuie astfel realizat încât să nu permită tasări inegale
care pot conduce la fisurarea betonului şi la blocarea stavilelor. Funcţie de natura terenului de
fundaţie (stâncos, aluvionar), tipul de stavile şi de mărimea deschiderii deversorului, se poate
alege una din soluţiile:
-sistemul radier general (figura 3.44f), în care radierul este alcătuit dintr-o
placă continuă de-a lungul întregului front de retenţie, în care sunt încastrate pilele;
-sistemul cu pile independente (figura 3.44g), în care pilele sunt separate de
radier prin rosturi permanente, având şi o fundaţie corespunzătoare;
- sistemul cuve (figura 3.44.h), în care pilele sunt secţionate de rosturi în
lungul lor; fiecare deschidere lucrează independent, radierul şi cele două semipile adiacente
formând un sistem monolit.
In ţara noastră s-au executat, în special după 1950, un număr mare de baraje
mobile pe râurile Bistriţa (Pângăraţi, Vaduri, Piatra Neamţ, Racova, Gârleni, Bacău I, Bacău
II), Argeş, (Oieşti, Cerbureni, Curtea de Argeş, Valea Iaşului, Zigoneni, Vâlcele, Bascov,
Piteşti), Jiu (Işalniţa, Paroşeni), Olt (Râureni, Dăieşti, Rm.Vâlcea, Govora, Băbeni etc.) şi
altele.

3.8. Urmărirea comportării în exploatare a barajelor

In afara îndeplinirii rolului lor funcţional barajele produc efecte importante
asupra regiunilor în care sunt amplasate. Prin crearea lacurilor de acumulare se modifică
aspectul regiunii respective, regimul biologic şi climatic al acesteia, regimul apelor freatice
din versanţii ce mărginesc lacul şi pe care se sprijină barajele. Cunoaşterea insuficientă a
acestor elemente conduce la catastrofe grave: ruperi de baraje, pierderea stabilităţii şi
răsturnarea acestora, alunecări de teren şi revărsarea apei în aval, toate acestea periclitând
existenţa localităţilor, a zonelor agricole şi industriale din aval.
De aceea, în scopul evitării acestor consecinţe deosebit de grave, odată cu
construirea barajelor se instalează şi o serie de dispozitive pentru observarea comportării
acestora şi a versanţilor în perioada de construcţie, în timpul punerii sub sarcină (umplerii
lacului) şi al exploatării.
În general se urmăresc două obiective: siguranţa în exploatare a barajelor şi
studiul fenomenelor ce se produc în corpul barajelor şi în versanţi în vederea verificării
ipotezelor admise în calcul, precum şi a proprietăţilor materialelor folosite.
Se execută următoarele tipuri de măsurători:
-nivelul apei în lac, temperatura acesteia şi a aerului;
-deplasările absolute ale barajului şi versanţilor faţă de puncte fixe;
-deplasările relative ale diferitelor puncte din baraj;
-rotaţia planurilor orizontale sau verticale din baraj;
-mişcările rosturilor dintre blocurile din care este format barajul;
-valoarea subpresiunilor şi a debitelor de infiltraţie prin fundaţie, versanţi şi corpul barajelor;
-presiunea interstiţială în cazul barajelor din materiale locale;
-temperatura betonului în diferite puncte din corpul barajului;
-deformaţiile specifice în beton;
-eforturile de compresiune în beton, roca de fundaţie şi pe talpa de fundaţie.
Pentru realizarea măsurătorilor se foloseşte o gamă largă de metode, mijloace
şi aparate de măsură: metode topo-geodezice (nivelment, aliniament, microtriangulaţie) pentru
deplasările absolute, pendule şi clinometre (pentru deplasări relative şi rotaţia planurilor),
deformetre sau cleme dilatometrice (deplasările rosturilor), dispozitive hidrometrice
(subpresiuni), teletermetre (temperatura), extensometre cu coardă vibrantă sau rezistive
(deformaţii specifice), telepresmetre şi doze pentru presiuni totale (eforturile de compresiune).
Multe din aceste aparate trebuie să permită măsurarea la distanţă (în puncte
inaccesibile). Se folosesc aparate de telemăsură, care transformă anumite mărimi neelectrice
în mărimi electrice, a căror valoare poate fi măsurată prin cablu la distanţă. Ele se bazează fie
pe variaţia rezistenţei ohmice (aparate rezistive), fie pe variaţia frecvenţei de oscilaţie a unei
corzi înglobate în aparat (aparate electroacustice).
Aparatele de măsură se amplasează funcţie de tipul de baraj şi de scopul
urmărit, dar se acordă o atenţie sporită zonei de fundaţie şi zonelor marginale, unde se
foloseşte un număr mai mare de aparate faţă de zona centrală şi din apropierea
coronamentului.
Măsurătorile se fac după un program bine stabilit de un personal calificat. De
exemplu măsurătorile de temperatură a betonului se fac la interval de câteva ore timp de 3-4
zile după turnarea betonului, odată pe zi în următoarele două săptămâni, de două ori pe
săptămână în următoarele 2-3 luni, iar în continuare o dată pe săptămână. Măsurătorile
privind deplasările şi deformaţiile se fac o dată pe lună cele privind subpresiunile, infiltraţiile
şi deplasările relative (la pendule) se fac săptămânal. Programul şi frecvenţa măsurătorilor se
stabilesc însă de la caz la caz. Ele pot fi şi trebuie să fie modificate în cazul în care apar
condiţii exterioare sau fenomene neprevăzute.
De asemenea, periodic şi uneori de câte ori este nevoie, se fac măsurători şi
observaţii şi asupra altor elemente, care pot influenţa exploatarea în condiţii de siguranţă a
barajului, cum ar fi:
-starea versanţilor pe perimetrul lacului de acumulare, a albiei râului în amonte şi aval de
baraj;
-starea construcţiilor adiacente şi de protecţie din zona lacului;
-capacitatea de evacuare apelor mari; starea normală de funcţionare a evacuatorilor de ape
mari, a stavilelor şi a disipatoarelor de energie aferente;
-garda suficientă a construcţiei deasupra nivelurilor maxime admise în lac.
Efectuarea observaţiilor şi măsurătorilor trebuie urmată şi de prelucrarea
rezultatelor lor, aceasta fiind sarcina unor grupe speciale de urmărire a comportării în
exploatare a barajelor, organizate la centralele hidroelectrice sau la organizaţii specializate.
 Capitolul 4

EVACUATORII DE APE MARI

Evacuatorii de ape mari sunt uvraje special realizate în corpul barajelor sau
adiacente acestora, cu scopul de a permite tranzitarea, din bieful amonte în bieful aval, a
debitelor maxime ce apar pe cursurile de apă în perioadele de ape mari, precum şi descărcarea
apei din lac în caz de revizii sau avarii ale barajului sau chiuvetei lacului de acumulare.
Ansamblul uvrajelor care formează evacuatorii de ape mari este format din:
deversoare de diferite tipuri, goliri intermediare sau de fund şi disipatori de energie.
Descărcarea apelor mari, a gheţurilor şi plutitorilor, precum şi reglarea
nivelului apei din lacurile de acumulare se face fie cu scurgere liberă, prin dispozitive
amplasate la partea superioară a barajelor, numite descărcătoare de suprafaţă sau deversoare,
fie sub presiune, prin dispozitive amplasate la adâncime, numite goliri intermediare sau de
fund.

4.1. Deversoare de suprafaţă

4.1.1. Clasificarea deversoarelor

Deversoarele pot fi considerate ca fiind orificii mari, deschise la partea

superioară, practicate într-un perete vertical prin care curge un lichid cu suprafaţă liberă. Un
deversor este caracterizat prin următoarele elemente geometrice (figura 4.1): profilul
transversal ABCD, flancurile AB şi CD, profilul longitudinal EFG, creasta deversorului BC,
grosimea pragului c, înălţimea pragului P, lăţimea deversorului b. Elementele hidraulice care
caracterizează curgerea peste un deversor sunt: înălţimea lamei deversante H, care se măsoară
la o distanţă a = (3-4)H în amonte de creasta deversorului, viteza de apropiere (acces) v0 ,
adică viteza medie a lichidului în dreptul secţiunii transversale unde se măsoară H, sarcina
deversorului
αV 2
H0 = H + 0
2g
FIGURA 4.2.

adică energia specifică totală a curentului de lichid faţă de creasta deversorului, căderea
deversorului z (diferenţa între nivelul apei în amonte şi aval), înălţimea de înecare hn = H - Z.
Deversoarele se clasifică din mai multe puncte de vedere .

După grosimea şi profilul pragului deversorului există( figura 4.2a):

- deversoare cu muchie ascuţită a1;
- deversoare cu profil practic a2;
- deversoare cu prag lat a3.

După gradul de aerare a lamei deversante deversoarele pot fi :

- cu lamă aerată (dacă p1 = pat)
- cu lamă neaerată (p1 ≠ pat) .

Din punct de vedere al formei secţiunii transversale există deversoare:

- dreptunghiulare,
- triunghiulare,
- trapezoidale,
- poligonale,
- parabolice,
- hiperbolice (figura 4.2b).

După poziţia crestei deversorului faţă de direcţia vitezei de acces (figura 4.2c) există:
- deversoare frontale (10),
- oblice (20),
- laterale (30),
- poligonale (40),
- curbe (50),
- inelare (60).
In raport cu poziţia nivelului aval al lichidului faţă de creasta deversorului există:
- deversoare libere (neînecate), dacă nivelul aval al lichidului este sub
creasta deversorului (hav< P)
- deversoare înecate, dacă nivelul aval al lichidului depăşeşte creasta
deversorului (hav > P), (figura 4.1).

În sfârşit după condiţiile de acces ale apei (figura 4.2d) există:

- deversoare fără contracţie laterală, la care lăţimea B a canalului de acces este

egală cu lăţimea b a frontului deversant (figura 4.2d1)
- deversoare cu contracţie laterală (b < B), la care liniile de curent sunt deviate
în plan orizontal şi formează zone de desprinderi. Contracţia laterală apare
şi în cazul fracţionării frontului deversant prin prezenţa pilelor. Contracţia
laterală poate fi de asemenea parţială (figura 4.2d2) sau totală (figura 4.2d3).

4.1.2. Calculul debitului evacuat de un deversor

Structura formulei de calcul a debitului deversat se determină prin consideraţii

teoretice, iar coeficientul de debit se determină experimental. Dacă se consideră lama
deversantă ca o sumă de lame elementare de înălţime dz şi lăţime b(z), debitul teoretic
elementar evacuat va fi:

dQ = v z ⋅ dA = 2gz ⋅ b(z) ⋅ dz

z =
Debitul elementar real se calculează deci cuvrelaţia2gz

dQ r = ϕ c ⋅ ϕ v ⋅ dQ = µ ⋅ dQ = µ ⋅ 2gz ⋅ b(z) ⋅ dz

iar debitul total

H
Q r = µ 2g ⋅ ∫ z ⋅ b(z) ⋅ dz (4.1)
0
 Dacă se cunoaşte forma secţiunii transversale se poate stabili forma concretă,
finită, a relaţiei (4.1.). Astfel:
a) în cazul unui deversor dreptunghiular, deoarece
b = constant, se obţine imediat

2
Qr = µ ⋅ b ⋅ 2g ⋅ H 3/2 = m ⋅ b ⋅ 2g ⋅ H 3/2 (4.2)
3

sau dacă viteza de apropiere v0 nu este neglijabilă rezultă

 α ⋅ v 02 
3/2
 α ⋅ v 02 
3/2

Q r = m ⋅ b ⋅ 2g ⋅  H +  −    (4.2’)
 2g   2g  

Coeficientul m poartă numele de coeficient de debit al deversorului şi variază

în limite destul de largi (m = 0,30...0,55) în funcţie de caracteristicile geometrice şi hidraulice
ale deversorului. Ele se calculează cu o formulă de tipul

m = m0 σ ε k ... (4.3)

în care σ, ε, k ... sunt coeficienţi de corecţie, egali cu unitatea când deversorul se află în
condiţii normale şi diferiţi de unitate când există abateri de la aceste condiţii. Principalele
abateri sunt:
- înecarea deversorului, a cărei influenţă se introduce prin coeficientul de
înecare σ ;
- contracţia laterală, introdusă prin coeficientul de
contracţie ε ;
- oblicitatea deversorului, introdusă prin coeficientul k.
Deversorul fără înecare, fără contracţie laterală, aşezat perpendicular pe albie,
se consideră ca având condiţii normale şi deci σ = 1, ε = 1, k = 1. De asemenea se consideră
condiţie normală curgerea în albie de secţiune dreptunghiulară, ceea ce determină structura
relaţiei (4.2) şi care se schimbă pentru alte forme ale secţiunii.

2
În condiţii normale m = m0 , coeficientul m o =⋅ µ numindu-se coeficient de
3
formă şi depinzând de profilul transversal. Acest coeficient s-a determinat pe cale
experimentală şi există un număr mare de formule care dau valorile acestuia, cu rezultate ce
diferă de la autor la autor cu până la 5 %.

Pentru deversoarele cu muchie ascuţită, fără contracţie laterală, se pot folosi

formulele propuse de :

- Bazin (în 1898)

0,0027    H  
2

m o =  0,405 +  ⋅ 1 + 0,55 ⋅   
 H    H + P  

Al doilea termen din prima paranteză reprezintă corecţia pentru influenţa tensiunii
superficiale, iar paranteza mare reprezintă corecţia pentru viteza de apropiere (acces) v0 .
 - Rehbock (în 1929), (erori sub 1 %)

3
 H 0,00009   0,0011  2
µ =  0,6035 + 0,0813 ⋅ +  ⋅ 1 + 
 P P   H 

Pentru deversoarele cu contracţie laterală, studiate prima oară de Frese, se

poate utiliza formula propusă de S.I.A.S. (Societatea inginerilor şi arhitecţilor din Elveţia) în
anul 1947:

 b 
2

 3,615 − 3 ⋅    
b  H  
2 4 2
 b  B 
µ = 0,578 + 0,037 ⋅   + ⋅ 1 + 0,5    
  B 1000 ⋅ H + 1,6    B   H + P  
 
 

valabilă în limitele P ≥ 0,3 m; 0,025 ≤ H ≤ 0,8 m; H ≤ P; b > 0,3 B.

b) în cazul unui deversor triunghiular se obţine

b(z) H − z
=
b H
H
b
Q r = µ ⋅ 2g ∫ (H − z ) ⋅ zdz
o
H

şi după integrare

5 5
4 b 8 α
Qr = ⋅µ ⋅ 2g ⋅H 2 = µ ⋅ tg ⋅ 2g ⋅ H 2 (4.4)
15 H 15 2

Acest deversor este foarte indicat pentru măsurarea debitelor mici, dată fiind sensibilitatea
mai mare a acestui deversor în raport cu H. Pentru calculul lui µ se indică formulele:
- Barr µ = 0,565 + 0,0868 H-0,05
- Cone µ = 0,6222 H-0,02
În practică se obişnuieşte să se lucreze cu α = 900 şi s-a determinat experimental µ = 0,60. Se
obţine formula lui Thompson:

Qr = 1,42 H5/2 (4.4’)

Foarte des se foloseşte formula lui Gourley

α
Q r = 1,32 ⋅ tg ⋅ H 2,47 (4.4’’)
2
c) în cazul unui deversor de secţiune trapezoidală, debitul poate fi calculat ca
suma debitelor printr-un deversor dreptunghiular de lăţime b şi printr-un deversor
triunghiular cu unghiul la vârf α (triunghi egal cu suma triunghiurilor marginale, cu unghiul la
vârf α2 ). Se obţine:
 3 5
2 8 α
Q = µ'⋅ 2g ⋅ b ⋅ H 2 + µ' '⋅ 2g ⋅tg ⋅ H 2 (4.5)
3 15 2
În mod analog se pot obţine formule şi pentru alte forme ale secţiunii
transversale.
4.1.3. Deversoarele cu profil practic

A. Descriere şi rol funcţional

Deversoarele cu profil practic sunt deversoare la care profilul EFG este realizat
cu elemente curbe (figura 4.2a2) şi care sunt folosite la realizarea practică a porţiunii
deversante a barajelor din beton. Forma profilului longitudinal a rezultat din necesitatea de a
ghida lama deversantă şi a evita fenomenul de neaerare a lamei. Aceste deversoare pot fi de
două feluri: cu profil fără vacuum şi cu profil cu vacuum.
Deversoarele cu profil practic (curb) fără vacuum sunt astfel construite încât
suprafaţa de contact a lamei deversante cu paramentul deversorului să nu apară vacuum. În
ipoteza unui fluid perfect profilul care satisface această condiţie este cel realizat după forma
pânzei inferioare a lamei aerate la un deversor cu muchie ascuţită (figura 4.3.). Este evident că
o asemenea condiţie se poate satisface doar pentru o singură valoare a sarcinii deversorului,
la care se calculează coincidenţa formelor, sarcină numită de calcul Hc . Profilul construit în
acest mod se numeşte profil Bazin. La un astfel de profil se asigură o scurgere liniştită a apei,
fără spaţii depresionare şi cu coeficienţi de debit mari. Când conturul profilului deversorului
este plasat sub intradosul lamei, la deversare apar zone depresionare, profilul se numeşte
vacuumat şi are coeficient de debit mărit. Datorită scurgerii instabile, produsă de spaţiile
depresionare, apar însă vibraţii care pot pune în pericol barajele zvelte, ceea ce conduce la o
limitare a domeniului de utilizare a deversoarelor vacuumate.
Revenind la deversoarele fără vacuum trebuie menţionat că profilul Bazin nu
îndeplineşte bine condiţia enunţată, deoarece lichidul real diferă de cel perfect (prin
vâscozitate). Cu scopul de a găsi forma optimă a profilului deversorului, care să satisfacă
condiţiile de presiune, s-au efectuat studii numeroase şi ca urmare au apărut un număr mare
de profile, printre care cele propuse de Marchi, Creager, Ofiţerov, Smetana, sau mai recent
profilele WES (Waterways Experiment Station, Vicksburg).
Unul din profilele cel mai des utilizate la barajele din beton (de greutate,
evidate etc.) este profilul Creager - Ofiţerov. În tabelul 4.1 şi în figura 4.4. se dau
coordonatele a două asemenea profile: profilul A cu parament amonte vertical (m0 = 0,49) şi
profilul B cu paramentul amonte înclinat la 450 (m0 = 0,48). Coordonatele (xx, yx) se dau
pentru sarcina Hx = 1 m.

Fig. 4.3. Forma lamei aerate la deversorul cu muchie ascuţită

 A

Figura 4.4. Profilele Creager – Ofiţerov de tip A şi B pentru sarcina

H* = 1m.

Coordonatele profilului deversor Creager – Ofiţerov pentru H = 1 m

Tabelul nr.4.1.

PROFILUL A PROFILUL B
y y
x Pânză teoretică x Pânză
teoretică
Sup. Inf. Sup. Inf.

0,0 0,126 -0,831 0,126 0,0 0,043 -0,781 0,043

0,1 0,036 -0,803 0,036 0,1 0,010 -0,756 0,010
0,2 0,007 -0,772 0,007 0,2 0,000 -0,724 0,000
0,3 0,000 -0,740 0,000 0,3 0,005 -0,689 0,005
0,4 0,007 -0,702 0,007 0,4 0,023 -0,648 0,023
0,6 0,060 -0,620 0,063 0,6 0,090 -0,552 0,090
0,8 0,142 -0,510 0,153 0,8 0,189 -0,435 0,193
1,0 0,257 -0,380 0,267 1,0 0,321 -0,293 0,333
1,2 0,397 -0,219 0,410 1,2 0,480 -0,120 0,500
1,4 0,565 -0,030 0,590 1,4 0,665 0,075 0,700
 1,7 0,870 0,305 0,920 1,7 0,992 0,438 1,050
2,0 1,220 0,693 1,310 2,0 1,377 0,860 1,470
2,5 1,960 1,500 2,100 2,5 2,140 1,710 2,340
3,0 2,820 2,500 3,110 3,0 3,060 2,760 3,390
3,5 3,820 3,660 4,260 3,5 4,080 4,000 4,610
4,0 4,930 3,000 3,610 4,0 5,240 5,420 6,040
4,5 6,220 6,540 7,150 4,5 6,580 7,070 7,610

Pentru o sarcină Hc≠1 m, coordonatele profilului curbiliniu se deduc prin multiplicare cu Hc ,

adică

x = xx Hc ; y = yx Hc ; (4.6)

Cele două tipuri diferite A şi B ale acestui profil rezultă din necesitatea racordării profilului
curbiliniu al deversorului la cei doi paramenţi (amonte şi aval) ai barajului. Având în vedere
că înclinările λ şi λ1 ale celor doi paramenţi sunt determinate, ca şi Hc , profilul curbiliniu
trebuie încadrat într-un spaţiu bine precizat MNPR, tangent la parametrul aval, aşa cum se
vede din figura 4.5. Dacă profilul deversorului îşi are originea în afara cadrului MNPR (ca în
figura 4.5a) racordarea cu parametrul amonte al barajului se face cu o verticală, rezultând
tipul de deversor A, iar dacă origina rămâne în interiorul cadrului MNPR (ca în figura 4.5b)
racordarea cu parametrul amonte se face cu o dreaptă la 450 , rezultând tipul de deversor B.

b.
a
Fig. 4.5. Încadrarea profilului Creager-Ofiţerov la un baraj de
beton

Cercetări mai
recente efectuate de W.E.S. au condus la recomandarea unor profile deversante definite prin
relaţii de tipul
x n = k ⋅ H cn −1 ⋅ z (4.7.)
în care k şi n sunt parametri care depind de panta parametrului amonte. În figura 4.6. sunt
prezentate câteva tipuri de asemenea profile. Coeficientul lor de debit are valori cuprinse între
0,48 şi 0,50.
 x

Fig.4.6. Deversoare cu profile tip W.E.S.

B. Calculul debitului evacuat de un deversor cu profil practic

Debitul evacuat de un deversor cu profil practic se determină cu o formulă de

forma
3
Q = m ⋅ b ⋅ 2g ⋅ H 2 (4.8.)
în care pentru m se foloseşte relaţia (4.3.). Valorile coeficientului de debit m0 se corectează,
după caz, pentru diferite abateri: de la sarcina de calcul Hc, influenţa vitezei de acces,
contracţie, înecare etc.
În cazul în care grosimea lamei deversante H devine mai mare decât cea pentru
care a fost calculat deversorul, Hc , încep să apară depresiuni care măresc coeficientul de
debit; în acest mod debitul evacuat poate creşte cu până la 10 % fără a se produce vibraţii
periculoase. La o scădere a lui H, sub valoarea lui Hc , coeficientul de debit se înrăutăţeşte. De
regulă funcţionarea deversorului se face la sarcini H ≤ Hc . În acest caz pentru calculul
coeficientului de debit pot fi folosite următoarele formule datorate lui N.N.Pavlovski şi
valabile pentru P > 5 m

Profilul A
 H  H
m o = 0,49 0,785 + 0,25  când ≤ 0,8 ;
 Hc  Hc

 H  H
m o = o,49 0,88 + 0,12 când > 0,8 ;
 H c  Hc
Profilul B:
 H  H
m o = 0,48 0,85 + 0,310  când ≤ 0,5 ;
 Hc  Hc
H H
m o = 0,48 ⋅ 20 când > 0,5 ;
Hc Hc

În cazul deversoarelor cu contracţie laterală, sau cu pile intermediare, trebuie

introdus, conform formulei (4.3), coeficientul ε . După Creager se poate folosi formula

Hc
ε = 1 − 0,1 ⋅ n ⋅ ζ ⋅ (4.9)
b

iar lungimea contractată bc rezultă

b c = ε ⋅ ⋅b = b − 0,1 ⋅ n ⋅ ζ ⋅ H c (4.10)

În aceste formule n reprezintă numărul contracţiilor laterale (n = 2 pentru un deversor cu o

singură deschidere, n = 4 pentru un deversor cu două deschideri etc.), iar ζ un coeficient care
ţine seama de forma pilelor, având valorile date în figura 4.7 a. Valorile coeficientului ζ scad
când pila avansează în amonte de creasta deversorului (figura 4.7 b). În tabelul 4.2 se prezintă
aceste valori pentru diferite mărimi ale avansului pilei “a” faţă de creasta deversorului.
Tabelul 4.2
Forma pilei în amonte Valori
a=0 a = 0,5 H a=H
Dreptunghiulară 1,00 0,50 0,25
Circulară 0,70 0,47 0,23
Triunghiulară (α = 900) 0,70 0,47 0,23
0
Ogivală (α = 30 ) 0,40 0,24 0,16

Fig. 4.7. Coeficientul de formă al pilelor

În situaţiile în care nivelul apei din aval depăşeşte cota crestei deversorului (Z < H), curgerea
este înecată şi capacitatea de evacuare scade, ceea ce se ia în considerare prin coeficientul de
Z
înecare σ . Experienţele au arătat că dacă raportul este mai mare decât o anumită valoare
P
 Z
critică   lama deversorului este liberă, iar racordarea cu nivelul aval se face cu salt
 P  cr
îndepărtat. În această situaţie, scurgerea peste deversor nu mai depinde de înălţimea apei în
Z
bieful aval, σ = 1. Dacă raportul ( ) < ( Z )cr se produce înecarea lamei.
P P

Pentru deversorul cu muchie ascuţită valoarea coeficientului de înecare se

poate calcula cu relaţia:

3
 h  Z
σ = 1,05 ⋅ 1 + 0,2 ⋅ n  ⋅ , hn = H - Z, (4.11)
 P  H
Pentru deversorul cu profil practic, valorile coeficientului de înecare se dau
hn
tabelar în funcţie de raportul (tabelul 4.3)
H

Tabelul 4.3

h n 0,10 0,20 0,30 0,40 0,50 0,60 0,70 0,80 0,90 0,95
H

σ 0,99 0,98 0,97 0,96 0,93 0,90 0,85 0778 0,62 0,43
1 0 0 7 7 6 1 9

C. Determinarea adâncimii contractate

Secţiunea minimă a lamei deversante se realizează la piciorul aval al

deversorului (figura 4.8), fie ea C -C. Adâncimea apei în această secţiune se numeşte
adâncime contractată şi se notează cu hc.
Calculul acesteia se poate face scriind relaţia lui Bernoulli pentru două puncte
de pe suprafaţa liberă a apei în amonte şi în secţiunea contractată:
α A ⋅ v 2A p A α ⋅ v2 p v2
+ + zA = c c + C + zc + ζ ⋅ c
2⋅g ρ⋅g 2⋅g ρ⋅g 2⋅g
cum pA = pC = pat , zA = P + H , zC= hc ; vA = v0 , α A
≅ αC ≅ α
α ⋅ v o2
şi notând Ho = H +
2⋅g

se obţine v C = ϕ v ⋅ 2 ⋅ g ⋅ (P + H o − h c ) (4.12)

1
în care ϕv = = 0,97...0,99
α+ζ
Deoarece debitul specific este
Q
q = = v C ⋅ h c = ϕ v ⋅ h c ⋅ 2 ⋅ g ⋅ (P + H o − h c )
b
q
se obţine hc = (4.13)
ϕ v ⋅ 2 ⋅ g ⋅ (P + H o − h c )
din care se determină hc prin aproximaţii succesive.

D. Elemente constructive

Deversoarele cu profil practic se utilizează în mod curent la barajele masive

din beton (de greutate, greutate în arc, evidate), la care centrala nu se găseşte la piciorul
barajului. Profilul deversorului se racordează cu parametrul aval al barajului, aşa cum s-a
arătat în figura 4.5, după care racordarea se face cu disipatorul de energie. Cu scopul de a
evita volume mari de excavaţii şi lucrări suplimentare, amplasarea deversorului în profilul
transversal al văii se face în zona albiei minore, iar lăţimea deversorului este condiţionată de
lăţimea acesteia (figura 4.9). Pentru ca apa deversată să nu se răspândească pe paramentul
aval, lama este ghidată de două ziduri marginale până în disipatorul de energie. Astfel de
deversoare
s-au realizat în ţara noastră la barajele Izvorul Muntelui-Bicaz (patru câmpuri deversoare
având fiecare b = 11,50 m şi putând evacua un debit maxim de 2400 m3/s), Porţile de Fier I
(14 câmpuri de câte 25 m, despărţite prin pile de 7 m grosime, 15000 m3/s), Strâmtori, Poiana
Uzului etc.
În unele cazuri, când configuraţia terenului permite acest lucru, deversorul
frontal se amplasează pe unul din versanţi, sau chiar pe ambele, la racordul cu malul (barajul
Tarniţa pe Someş), fiind urmat de un canal cu pantă rapidă, care conduce apa ,în albia râului
(vezi paragraful 4.1.5.).
La barajele evidate sau cu contraforţi, în zona deversorului, paramentul aval se
realizează sub forma unei plăci deversante tip trambulină sau racordată la disipator (de
exemplu barajul Firiza).
La barajele descompuse amplasarea deversorului în corpul barajului se face
prin amenajarea unuia dintre câmpuri ca bloc deversor.

coroname

Ziduri Creasta
marginale
Goliri de fund

Disipator de
 Fig. 4.9. Vedere aval a unui baraj deversor din beton

Fig. 4.10. Deversoare cu profil practic şi nas la baraje arcuite

În cazul barajelor arcuite, la cele cu bolţi multiple şi la cele în pile şi plăci,

profilul practic al deversorului se racordează cu un aruncător-nas, lama de apă fiind lăsată să
cadă liber în aval de baraj (figura 4.10), la distanţă suficient de mare de piciorul aval al
barajului (de exemplu în cazul barajelor Vidraru - Argeş, Negovanu - Sadu, Galbenu - Lotru,
Teliuc ş.a.).
În multe cazuri deversoarele sunt echipate cu stavile plane, segment sau
clapetă, (exemplu barajul Izvorul Muntelui - Bicaz, barajul Porţile de Fier I etc.). Aceste
deversoare evacuează debite importante, cu înălţimi mari ale lamei deversante, fără a coborî
nivelul de retenţie. Aceasta constituie un avantaj, căci se evită o pierdere de cădere.
Este indicat ca punctul de sprijin al stavilei să nu se găsească chiar pe creasta
deversorului, ci la o oarecare distanţă în aval, pentru a evita situaţia în care la ridicarea stavilei
jetul de apă să fie orientat pe orizontală. Acest punct de sprijin se stabileşte prin studii pe
model astfel încât jetul să ţâşnească pe o direcţie paralelă cu paramentul aval.
De asemenea prin studii pe model se stabileşte modalitatea de deschidere a
stavilelor (ordinea de deschidere, gradul de ridicare a fiecărei stavile în fiecare etapă), astfel
încât să nu se producă în aval (disipator şi albia râului) fenomene periculoase. Aceste indicaţii
trebuie respectate cu stricteţe de personalul ce exploatează barajele.
4.2. Descărcătoare de adâncime
În cadrul unei amenajări hidroelectrice, descărcătoarele de adâncime
îndeplinesc următoarele roluri funcţionale:
- permit evacuarea parţială sau totală a apei din lacul de acumulare pentru a se
putea realiza revizii şi reparaţii ale barajului, prizei de apă sau ale chiuvetei lacului;
- realizează spălarea depunerilor de aluviuni din lac din zona amonte de
piciorul barajului;
- evacuează o cotă parte a debitelor maxime din perioadele de viitură.
Din punct de vedere constructiv descărcătoarele de adâncime se împart în:
-descărcătoare amplasate în corpul barajelor, denumite goliri de fund sau
intermediare;
-descărcătoare realizate în versanţi sub formă de galerii de golire.

4.2.1. Golirile de fund ale barajelor

Golirile de fund sunt tubaţii metalice care străbat corpul barajelor de la

paramentul amonte la cel aval, la câţiva metri deasupra talvegului (figura 4.21).

guler de
etanşare

Fig. 4.21. Golire de fund la un baraj de greutate

1 – grătar rar; 2 – trompă de acces; 3 – vane plane ochelar; 4 – casa de vane;
5 – tubaţii de aerisire; 6 – conductă de golire; 7 – disipator; 8 - stavilă
 Ele au în general o secţiune de formă circulară cu diametrul D. În porţiunea de intrare
există o zonă care se abate de la forma circulară, fiind profilată hidrodinamic cu scopul de a
micşora pierderile de sarcină şi a evita desprinderea firelor de curent, ceea ce ar favoriza
apariţia cavitaţiei. De asemenea, la ieşirea pe paramentul aval, secţiunea circulară se
aplatizează devenind eliptică, ceea ce face ca jetul de apă să fie cât mai uniform răspândit pe
parament. În acelaşi timp conducta se curbează spre talveg, astfel încât jetul de apă să
lovească în disipatorul de energie situat la piciorul aval al barajului. Pentru a împiedica
pătrunderea pe golirea de fund a corpurilor străine de dimensiuni mari, care ar putea obtura
secţiunea sau bloca vanele, la intrare pe paramentul amonte este prevăzut un grătar rar din
bare metalice. În zona de intrare blindajul metalic al golirii de fund are un guler ce se
încastrează în beton cu scopul de a împiedica infiltrarea apei între beton şi conducta metalică
(vezi detaliul de la figura 4.21). Închiderea golirilor se face de obicei prin două vane, de
preferinţă de tip diferit (fluture, ochelari etc.).Vana aval este vană de lucru, iar vana amonte
este vană de rezervă. Vana amonte joacă şi rol de vană de revizie pentru vana de lucru şi de
aceea, în anumite cazuri, se admite ca ea să fie de un tip mai simplu şi mai puţin pretenţios.
Vanele, împreună cu mecanismele de acţionare, sistemele de automatizare şi semnalizare,
sunt amplasate într-o încăpere special prevăzută în corpul barajului. Casa vanelor se
amplasează în partea amonte, ceea ce evită punerea sub presiune în permanenţă a golirilor. În
aval de vane, ca şi la muchia superioară a ieşirii pe paramentul aval, din cauza vitezelor
foarte mari, presiunile scad foarte mult şi există pericolul apariţiei fenomenului de cavitaţie.
De aceea în aceste zone, cu ajutorul unor tubaţii speciale, se realizează aerarea necesară.
Goliri de genul celei prezentate în figura 4.21 sunt specifice barajelor de greutate din beton.
În cazul barajelor în arc, în special la cele cu profiluri subţiri şi puternic solicitate, nu se
recomandă goliri de fund în corpul barajului. Se realizează totuşi asemenea goliri, cu luarea
unor măsuri speciale, care să înlăture slăbirea secţiunii maestre (figura 4.22): conducta să aibă
un diametru cât mai mic, golul creat în baraj se armează puternic, casa vanelor se amplasează
la capătul aval.

3
2

Fig. 4.22. Golire de fund la un baraj în arc.

1. tubaţie metalică; 2. vană fluture; 3. vană conică;
4. placă de protecţie; 5. îngroşare
 În cazul barajelor evidate şi cu contraforţi, golirile de fund se execută sub
forma unor conducte de oţel aşezate sub deschiderile dintre contraforţi.
La barajele din materiale locale nu este recomandată folosirea golirilor de fund
prin corpul barajelor: se slăbeşte secţiunea transversală, există pericolul unor tasări
neuniforme, creşte infiltraţia pe lângă conductă etc. Uneori totuşi, în special la barajele de
mică înălţime,
s-au realizat asemenea goliri, aşezând conductele de golire în galerii de beton armat amenajate
în corpul barajului.
Calculul debitului evacuat printr-o golire se face cu formula

π ⋅ D2
Q = m⋅ ⋅ 2⋅g⋅H (4.19)
4

în care coeficientul de debit m se calculează cu formula

1
m= (4.20)
l
1+ ∑ζ j + λ ⋅
D

cu H, D, l, sarcina, diametrul şi lungimea conductei de golire, iar λ şi ∑ξj , coeficientul Darcy

al pierderii liniare şi suma coeficienţilor pierderilor locale (grătar, variaţiile de secţiune, vane
etc.)de sarcină.

Fig. 4.23. Goliri intermediare (etajate).

Debitul de calcul al unei goliri de fund se stabileşte socotind că la un nivel minim în

lac prin goliri trebuie să se evacueze debitul afluent din perioadele în care se efectuează
revizii sau reparaţii. Se impune de asemenea ca prin golirea de fund să se poată goli lacul într-
un timp cât mai scurt. Fără a exista norme în acest sens în România, la lucrările mai
importante, se acceptă o durată de golire de circa 2 - 4 săptămâni. În orice caz, debitul maxim
al golirii nu trebuie să depăşească debitul viiturii medii din aval, ceea ce ar produce inundaţii
şi pagube în aval. Debitul golirii nu se ia în considerare la evacuarea viiturii ce calcul, dar se
contează pe aportul lui în cazul debitului de verificare.
Pe baza relaţiilor (4.19) şi (4.20) se poate dimensiona conducta de golire. Dacă
rezultă dimensiuni prea mari se pot realiza două sau mai multe conducte mai mici aşezate
simetric în raport cu disipatorul de energie.
În anumite cazuri, în aceeaşi secţiune transversală se prevăd golirii etajate
(intermediare), amplasate deci la cote diferite (figura 4.23). Această dispunere a golirilor
prezintă următoarele avantaje: reducerea lăţimii disipatorului datorită debuşării grupate a
golirilor, dimensiuni mai mici ale conductei şi vanelor, se pot folosi şi vane de presiune mai
mică, cu un cost mai redus şi care se manevrează şi se întreţin mai uşor.

4.2.2. Galerii de golire

a.

b.

Fig.4.24. Galerie de golire prin versant:

a.vedere în plan; b.secţiune longitudinală
1. barajul; 2. batardou provizoriu; 3. tronson amonte galerie;
4. casa vanelor; 5. tronson aval galerie; 6. puţ de acces la casa vanelor;
7. tubaţie de aerisire

La barajele la care construcţia golirii de fund prin corpul lor este neindicată (baraje din
materiale locale, baraje în arc subţiri) se adoptă pentru goliri soluţia unei galerii de golire
săpată în versanţi. De obicei dacă în amplasamentul barajului albia râului este foarte îngustă,
iar debitele ce trebuie evacuate în perioada de construcţie sunt mari, devierea apelor se face
prin galerii ce străbat versanţii. În aceste cazuri este raţional ca aceste galerii să se folosească
ca descărcători de adâncime. Galeriile de golire (figura 4.24) sunt prevăzute la capătul amonte
cu o priză având forma unei pâlnii închisă cu un grătar rar. În dreptul casei vanelor se face o
strangulare a secţiunii pentru a se obţine vane de dimensiuni mai reduse. Porţiunile amonte şi
aval de vane se protejează cu un blindaj metalic, restul galeriei fiind prevăzut cu o cămăşuială
din beton simplu. În aval se prevăd conducte de aerare pentru a împiedica apariţia
fenomenului de cavitaţie. Accesul la casa vanelor se face de pe versant printr-o galerie
orizontală, iar uneori printr-un puţ vertical. Închiderea galeriilor de golire se face totdeauna cu
două vane, cea din amonte de siguranţă, iar cea din aval ca vană de lucru.

Fig. 4.25. Galerie de golire cu accese la nivele diferite.

1 – grătar rar; 2 – vană fluture; 3 – galerii de admisie; 4 – galerie colectoare

Uneori se prevăd prize de acces la diferite nivele (figura 4.25), ceea ce reduce sarcina
la vane şi măreşte siguranţa în exploatare în eventualitatea că depunerile de aluviuni ar obtura
intrările de la cotele inferioare.
În ţara noastră s-au realizat goliri la un număr foarte mare de baraje din beton
printre care: Bicaz (4 goliri, fiecare având D = 2,5 m, două vane tip ochelari, debitul evacuat
Q = 4 x 140 m3/s), Cumpăniţa, Baciu, Firiza, Secul, Tarniţa etc. Soluţii cu galerii de golire s-
au adoptat la mai multe baraje din beton în arc sau din materiale locale ca de exemplu :
Vidraru ( două galerii de 4 m şi respectiv 5 m diametru, două vane plane, respectiv una
plană şi una tip Johnson, debit total evacuat Q = 200 m3/s ), Negovanu ( D = 3,5 m, Q =
60 m3/s), Leşu, Vidra-Lotru şi altele.

4.3. Disipatoare de energie

Disipatoarele de energie sunt construcţii speciale, adiacente descărcătorilor de

ape mari, care au rolul de a reduce o parte cât mai mare din energia apei deversate.
Necesitatea acestor construcţii rezultă imediat dacă se are în vedere puterea mare cu care
apa deversată ajunge în bieful aval. Astfel, de exemplu la barajul Bicaz, debitul descărcat în
timpul unei viituri de circa Q = 2000 m3/s , pe o diferenţă de nivel H= 100m, are o
putere de circa 2000 MW, iar la barajul Porţile de Fier I (Q max = 17.000m3/s, H= 30m)
puterea curentului de apă descărcat atinge 5100 MW. Tendinţa de îngustare a frontului de
descărcare, bazată pe considerente economice, topografice sau geologice, conduce la apariţia
unor debite specifice foarte mari (50–150 m3/sm) şi deci la puteri concentrate în aval
cu valori de asemenea foarte mari ( 30 – 350 MW/m ). Energia cinetică a debitului
descărcat depăşeşte deci cu mult pe cea necesară întreţinerii mişcării apei în bieful aval.
Acest excedent de energie provoacă în aval erodarea puternică a albiei, care poate avea efecte
deosebit de grave şi neplăcute asupra construcţiei însăşi. În consecinţă, pentru a nu se produce
asemenea accidente, se realizează construcţii speciale, care au scopul să disipeze, într-o
măsură cât mai mare posibilă, energia pe care o posedă volumele de apă descărcate.
Construcţiile de disipare au un rol important în asigurarea stabilităţii albiei din
aval şi în protejarea fundaţiei barajului. O soluţie defectuoasă pentru disipatori poate avea
consecinţe nedorite. De altfel mai mult de o treime din accidentele cunoscute ale unor
baraje se datorează alegerii sau calculului greşit a disipatoarelor de energie aferente. Din
punct de vedere hidraulic fenomenul care se produce într-un disipator de energie este saltul
hidraulic.

4.3.1 Saltul hidraulic

A. Regimurile de curgere ale curenţilor cu suprafaţă liberă

Aşa cum este cunoscut, la curgerea apei într-o albie oarecare, energia specifică
( pe unitatea de greutate) a curentului faţă de planul care trece prin talveg (0-0), este dată de
relaţia:

α ⋅ v 2m α ⋅ Q2
E = +h= +h (4.21)
2g 2gA 2 (h )

h2x

hcr
45
h1x E
Emin
E
Fig.4.26. Energia specifică în secţiune

( vm - viteza medie a apei în secţiunea transversală; h - înălţimea de curgere; A- aria secţiunii

vii; Q- debitul ). Mărimea E, care se numeşte energie specifică în secţiune, se poate reprezenta
grafic funcţie de h, ca în figura 4.26 . Curba E(h), care are ca asimptote axa absciselor şi
bisectoarea dusă la 45°, prezintă un minim. Regimul de curgere la care energia specifică în
secţiune este minimă se numeşte regim critic, iar înălţimea normală (în regim uniform)
corespunzătoare de curgere a apei se numeşte înălţime critică (hcr). De asemenea, aşa cum se
observă din diagramă, curentul de apă poate curge, având aceeaşi energie, cu două înălţimi
diferite h1x şi h2x, în care h1x< hcr , iar h2x >hcr. Regimul uniform de curgere în care înălţimea
este mai mică decât cea critică, h< hcr, se numeşte regim rapid (sau torenţial) de curgere, iar
cel în care înălţimea este mai mare decât cea critică, h > hcr, se numeşte regim lent (sau
fluvial) de curgere.
Dacă se pune condiţia de minim pentru energia specifică, se poate obţine o
relaţie din care se determină înălţimea critică. În adevăr, folosind (4.21), se găseşte:
∂  α ⋅ Q2  α ⋅ Q 2 1 ∂A
∂E⁄ ∂h =  
+ h = − ⋅ 3⋅ +1 = 0
∂h  2 ⋅ g ⋅ A 2  g A ∂h

şi ţinând seama că dA = B dh (B- lăţimea albiei la suprafaţa liberă), condiţia de minim devine:
 A3  α ⋅ Q2
  = (4.22)
 B  cr g

Pentru o secţiune de formă oarecare, relaţia (4.22)se rezolvă prin încercări sau pe cale
grafo-analitică ( ca în figura alăturată).

hcr

A3
α ⋅ Q2 B
g

Pentru o secţiune dreptunghiulară a albiei, deoarece A= B⋅h, rezultă

 B 3 ⋅ h 3cr α ⋅ Q 2 Q
= şi cu = q se găseşte
B g B
α ⋅ q2
h cr = 3 (4.23)
g
Relaţia (4.22) se mai poate scrie succesiv sub forma:
α Q2 B α ⋅ v 2m
⋅ ⋅ = 1, sau = Fr = 1
g A2 A g ⋅ hm
Deci, condiţia de E = minim se realizează atunci când numărul Froude al curgerii este egal
cu 1. În regim lent, unde vitezele sunt mai mici, va exista un număr Fr < 1, iar în regim
rapid Fr > 1.
În sfârşit, dacă curgerea este uniformă (suprafaţa liberă paralelă cu fundul
albiei), panta i a fundului albiei pentru care curgerea uniformă se face în regim critic se
numeşte pantă critică, icr. Dacă i > icr curgerea uniformă se va face în regim rapid, iar dacă i
< icr în regim lent.
Cu acestea rezultă următoarea clasificare a regimurilor de curgere a unui curent
cu suprafaţă liberă:
- regim rapid (torenţial), dacă h < hcr, sau Fr > 1, sau i > icr;
- regim critic, dacă h = hcr, sau Fr =1, sau i = icr;
- regim lent (fluvial), dacă h > hcr, sau Fr < 1 , sau i < icr.
Evacuarea debitelor prin deversoare şi prin golirile de fund se face în condiţiile
unui regim rapid. Trecerea de la acest regim rapid de curgere la cel lent, din aval, se face
printr-un fenomen numit salt hidraulic.

B. Saltul hidraulic

În exploatarea construcţiilor hidrotehnice se întâlnesc diferite regimuri de

curgere. Racordarea între două regimuri de curgere se face în mod diferit, aşa cum se vede
din figura 4.27. Dacă trecerea se face de la un regim lent la un regim rapid de curgere (aşa
cum s-a văzut la evacuatorii de ape mari tip deversor frontal canal sau deversor cu canal
lateral) racordarea se face cu o suprafaţă liberă ce trece neapărat prin înălţimea critică (figura
4.27a). Dacă trecerea se face de la un regim rapid la unul lent de curgere( aşa cum se întâmplă
în cazul disipatorilor de energie) racordarea se face prin salt hidraulic (figura 4.27b).
Deci saltul hidraulic reprezintă fenomenul de racordare a unui regim rapid (în
amonte) cu un regim lent (în aval). El constă dintr-o mişcare puternic turbulentă sub forma
unui turbion cu ax orizontal. Saltul hidraulic se caracterizează prin cele două înălţimi h1 şi h2,
numite înălţimi conjugate şi prin lungimea saltului ls.
Trecerea bruscă de la regimul rapid la cel lent se face printr-o transformare a
unei părţi din energia cinetică a curentului în energie potenţială, însoţită şi de o pierdere de
energie, ∆E = E1 – E2, aşa cum se vede şi din figura 4.28. a şi b.
După aspect există două tipuri de salt

i < icr
h=hcr
a
h1 > hcr
h2 < hcr
i > icr
 h1< hcr
h2 > hcr

b.
i > icr i < icr

Fig.4.27. Racordarea a două regimuri de curgere

- saltul simplu, care se produce pentru rapoarte h2 /h1 suficient de mari, are aspectul unei
ridicări rapide a nivelului, ca o undă staţionară.
∆
E

a. E1
E2

E2

b. ∆
E

E2 E

c.
v3
v3

v2
v1

d E1
E2

Fig.4.28. Saltul hidraulic: a. saltul simplu;b.disiparea energiei în

salt;c.distribuţia vitezelor la un salt simplu; d. saltul ondulat.
 Partea superioară a acestei unde este formată dintr-un vârtej cu ax orizontal, în care
particulele de fluid au o mişcare circulatorie între secţiunile 1 şi 2, cu viteze mici în raport cu
cele ale curentului principal. Distribuţia vitezelor în diferite secţiuni, aşa cum se vede din
figura 4.28c, arată şi viteze de sens contrar curentului, în zona superioară a vârtejului, în
secţiunile 1 şi 3 viteza având distribuţia normală unui curent uniform.
Între curentul principal şi vârtej există şi un oarecare schimb de particule,
datorită pulsaţiilor vitezei, în acelaşi timp antrenându-se o cantitate însemnată de aer.
Pierderea de sarcină se produce în special în zona AC, la contactul între vârtej şi curentul
principal, datorită diferenţelor mari de viteze ale particulelor;
- saltul ondulat se produce pentru h2 ≅ h1 şi constă în o serie de unde staţionare la suprafaţa
apei cu amplitudini descrescânde spre aval (figura 4.28d). Nu există un vârtej, iar mişcările
de agitaţie sunt mai reduse ca la saltul simplu, pierderile de energie fiind în consecinţă şi ele
mai mici.
Cele două înălţimi ale curentului h1 şi h2, între care se formează saltul, se
numesc înălţimi conjugate, diferenţa lor d = h2 – h1 reprezintă înălţimea saltului, iar distanţa
ls dintre secţiunile 1 şi 2, se defineşte ca lungimea saltului.
Pentru a putea determina ecuaţia care caracterizează acest fenomen se
consideră o masă de fluid delimitată de o suprafaţă închisă de control, ca în figura 4.29
(pentru simplificare curgerea se consideră orizontală)şi se aplică asupra acesteia teorema
impulsului. Se găseşte:
→ → →
I 2 − I1 = ∑ Fext
→ → → → → →
adică: ρ ⋅ Q ⋅  v 2 − v1  = Fp1 + Fp 2 + G + Fυ
 

ls

Fν v2 h2
G
h1 v1

F Fp2
1

Fig.4.29. Saltul hidraulic

→
Dacă se neglijează forţa Fυ datorată vâscozităţii, deoarece distanţa ls este mică, iar pe de altă
parte se proiectează relaţia vectorială pe direcţia de curgere, se găseşte:
ρ ⋅ Q ⋅ (v 2 − v1 ) = Fp1 − Fp 2
Dacă se exprimă forţele de presiune cu expresia unei forţe hidrostatice pe o suprafaţă plană
Fp = ρ ⋅ g ⋅ h G ⋅ A (A, aria secţiunii, hG, adâncimea centrului de greutate al secţiunii) şi viteza
v = Q⁄A, se obţine ecuaţia care caracterizează saltul hidraulic:
α ⋅ Q2 α ⋅ Q2
+ h G1 ⋅ A 1 = + h G2 ⋅ A 2 (4.24)
g ⋅ A1 g ⋅ A2
Expresia
α ⋅ Q2
Fs (h ) = + h G ⋅ A(h ) (4.25)
g ⋅ A(h )
se numeşte funcţia saltului şi conform relaţiei (4.24), la fenomenul de salt hidraulic această
funcţie are aceeaşi valoare în cele două secţiuni racordate
Fs1 = Fs 2 . Ecuaţia (4.24) permite determinarea înălţimii h2, dacă se cunoaşte h1 şi invers. De
regulă se cunoaşte h1 (vezi paragraful 4.1.3c, relaţia 4.13) şi din ecuaţia (4.24) se găseşte h2.
h
De exemplu în cazul albiei dreptunghiulare, deoarece A = B h, iar h G = , ecuaţia (4.24)
2
devine
α ⋅ Q2 1 α ⋅ Q2 1
+ B ⋅ h 12 = + B ⋅ h 22 (4.24’)
g ⋅ B ⋅ h1 2 g ⋅ B⋅ h2 2
Q
de unde împărţind cu B şi notând = q se obţine ecuaţia:
B
2 ⋅ α ⋅ q2
= h 1 ⋅ h 2 ⋅ (h 1 + h 2 ) (4.26)
g
sau
2 ⋅ α ⋅ q2
h 1 ⋅ h 22 + h 12 ⋅ h 2 − =0 (4.26’)
g
şi rezolvând ecuaţia de gradul doi în h2 se găseşte

h1  8⋅ q2 
h2 = ⋅  1+ − 1 (4.27)
2  g ⋅ h 13 
Cu notaţiile din figura 4.30a, se găseşte
q q
h1 = = (4.13)
v1 ϕ v ⋅ 2 ⋅ g ⋅ (P + H 0 − h 1 )
Prin iteraţie simplă, luând iniţial h1 = 0 sub radicalul din (4.13), se determină h1, iar apoi h2
din (4.27).
Dacă se notează cu E0 energia specifică a curentului în secţiunea 0-0, situată în
amonte de evacuator şi cu E 2 pe cea din secţiunea 2-2 (figurile 4.28 şi 4.30a), diferenţa de
energie ∆ E = E0 – E2 se disipează între cele două secţiuni pe două căi: prin frecare în
lungul curentului şi în salt hidraulic. Dacă se reprezintă într-un acelaşi grafic ambele funcţii E
(h) şi Fs(h), aşa ca în figura 4.30b, deoarece pentru cele două înălţimi conjugate, h1 şi h2, Fs
(h1) = Fs (h2), din graficul respectiv se poate determina valoarea energiei specifice
∆ E = E0 – E2 disipată în salt. Expresia acesteia se poate calcula plecând de la relaţia
generală
 α ⋅ v12   α ⋅ v 22 
∆ E = E0 – E2 =  + h 1  −  + h 2 
 2⋅g   2⋅g 
şi ţinând seama că v = q / h rezultă
α ⋅ q2  1 1  α ⋅ q 2 (h2 − h1 ) ⋅ (h2 + h1 )
∆E = ⋅  2 − 2  + (h1 − h2 ) = ⋅ − (h2 − h1 )
2 ⋅ g  h1 h2  2⋅ g h12 ⋅ h22
α ⋅ q2 1
Dacă acum se înlocuieşte din (4.26) cu ⋅ (h 1 + h 2 ) se obţine imediat
g ⋅ h1 ⋅ h 2 2
 ∆ E =
(h 2 − h 1 )3 (4.28)
4 ⋅ h1 ⋅ h 2
αv 02
O 2g

H0 H 2
1
ls
P
h1
h2

O
1 2

h
Fs

h2
∆E

45
h1 0
Fs,E
E2 E1

Fig. 4.30. Înălţimile conjugate ale saltului şi disiparea energiei în salt

Se menţionează că această disipare, care se poate calcula cu relaţia (4.28), sau

cu forme analoage ale acesteia, este cu atât mai mare cu cât regimul în amonte este mai rapid
(numărul Froude al regimului în amonte, Fr1, este mai mare), aşa cum rezultă din următoarele
date:

Fr1 3 20 100
∆ E⁄ ∆ % 5 44 73
E1

Aceasta arată că saltul hidraulic este cu atât mai eficient cu cât numărul Fr1
este mai mare.
 C. Tipuri de salt hidraulic

Saltul hidraulic se poate produce în două moduri: în regim de fund sau în

regim de suprafaţă.
Regimul de fund apare în cele mai multe cazuri, el producându-se în situaţia în
care lama deversantă este dirijată de paramentul aval spre fund, vitezele fiind mai mari în
zona inferioară a curentului decât la suprafaţă. În raport cu valoarea înălţimii apei în aval hav,
conformă cu cheia limnimetrică a albiei aval, saltul hidraulic poate fi: înecat (dacă h2 < hav),
apropiat sau critic (h2 ≅ hav) sau îndepărtat (h2 > hav), aşa cum se vede din figura 4.31.
Din punct de vedere al disipării energiei, eficienţa maximă se obţine în cazul
saltului înecat. De asemenea deoarece, în special la saltul îndepărtat, curentul de apă păstrează
încă suficientă energie şi deci are o viteză mare, aceasta erodează puternic albia aval, fiind
necesară protejarea ei pe o lungime apreciabilă. De aceea, pentru a reduce la maxim lungimea
porţiunii protejate, se realizează disipatoare de energie în care se preferă obţinerea unui salt
înecat.

D. Lungimea saltului hidraulic

Pentru determinarea lungimii saltului hidraulic există un număr foarte mare de

relaţii determinate pe cale experimentală. Structura acestor relaţii, bazată pe considerente
teoretice, ţine seama de elementele caracteristice ale saltului (h1, h2, Fr1) şi diferă de la autor
la autor. În cele ce urmează se prezintă, ca exemplu, câteva tipuri de asemenea relaţii [9];
[20]; [ 27]; [29] :

hav h2 < hav

h2 (salt înecat)

h2 hav h2 ≈ hav
(salt apropiat)

h2 hav h2 > hav

(salt îndepărtat)

Fig. 4.31. Tipuri de salt hidraulic în regim de fund

- relaţia lui Safranez

ls = 4,5 h2 (4.29)
- relaţia lui Bradley şi Peterka
ls = 6,15 h2 (4.30)
- relaţia lui N.N. Pavlovschi
ls = 2,5 ( 1,9 h2 – h1) (4.31)
valabilă în limitele Fr1 = 50 –160,
- relaţii de tipul
ls = m (h2 – h1) (4.32)
cu valori diverse pentru m = 5…..7,
 - relaţia lui V.A. Saumian
2
 h   h 
l s = 3,6 ⋅ h 2 ⋅ 1 − 1  ⋅ 1 + 1  (4.33)
 h2   h2 
- relaţia lui Aivazian

ls =
(
8 ⋅ 10 + Fr1 )⋅∆E (4.34)
Fr1
- relaţia lui Certousov
(
l s = 10,3 ⋅ h 1 ⋅ Fr1 − 1 )0,81
(4.35)
valabilă pentru Fr1 ≥ 10,
- relaţia lui C. Iamandi
l s = 6,52 ⋅ (h 2 − h 1 ) ⋅ (logFr1 )
−0,43
(4.36)
valabilă pentru Fr1 > 4 şi stabilită pe baza unor date experimentale şi prin analiza comparativă
a celor mai bune relaţii existente.
Această multitudine de relaţii, pune problema folosirii lor. Relaţiile (4.29),
(4.30) dau rezultate acoperitoare, relaţii de genul (4.31), (4.32) se folosesc pentru calcule
preliminare, iar relaţii de genul celor (4.33);….(4.36) dau rezultate care corespund mult mai
bine rezultatelor experimentale. Practic este bine să se folosească mai multe relaţii, iar valorile
adoptate să se verifice prin încercări pe modele.
 4.3.2. Elemente constructive ale disipatoarelor de energie

Soluţiile de disipare pentru evacuatorii de suprafaţă diferă după modul în care

lama deversantă ajunge în aval. Când lama este condusă în aval de paramentul barajului se
utilizează radiere, bazine disipatoare, praguri la piciorul barajului, rezistenţe locale pe
parament. Dacă lama ajunge în aval prin deversare liberă (de exemplu la barajele în arc) se
prevede în aval un contrabaraj care să asigure o saltea suficient de groasă cu apă.
Soluţia clasică o constituie bazinele de disipare.
Disipatorul de energie este format, de obicei, din două elemente componente:
bazinul disipator şi rizberma.
Bazinul disipator are de regulă o secţiune dreptunghiulară. În limitele bazinului
se disipează cea mai mare parte a energiei suplimentare a curentului. Bazinul disipator se
poate realiza în trei moduri (figura 4.32) şi anume : prin amplasarea la cote coborâte a
radierului de la piciorul

c
b

Fig. 4.32. Moduri de realizare constructivă a bazinului disipator.

1 – baraj deversor; 2 – rost transversal; 3 – placa bazinului disipator;
4 – prag transversal

evacuatorului (figura 4.32a), cu ajutorul unui prag încastrat în radier, transversal pe direcţia
curentului (figura 4.32 b) sau prin combinarea ambelor soluţii anterioare (figura4.32c). Rolul
principal al bazinului disipator este de a asigura în bieful aval o racordare cu salt apropiat; în
plus, în bazin formându-se o saltea de apă, aceasta preia şocul dat de lama deversantă, ceea
ce reduce eroziunea albiei.
Din punct de vedere constructiv, bazinul disipator este o placă groasă din
beton, separată de corpul barajului printr-un rost transversal (figurile 4.32 şi 4.33), care
permite tasarea lor independentă. Grosimea plăcii se determină din condiţia ca aceasta să fie
stabilă la plutire şi alunecare, sub acţiunea greutăţii proprii, a subpresiunilor şi a greutăţii
apei, ajungând la valori destul de mari. De exemplu la barajele de pe Bistriţa şi Argeş aval,
grosimea plăcilor este în jur de 2 m. Adâncimea bazinului disipator se determină din condiţia
ca saltul hidraulic să fie înecat în bazin, ceea ce revine la :
(1,05.....1,10) ⋅ h 2 ≤ d + h av + ∆z (4.37)
q2
în care ∆z = , este căderea suprafeţei libere la ieşirea din bazin. Rezultă:
2 ⋅ g ⋅ ϕ v ⋅ h av
2

d = (1,05.....1,10) ⋅ h 2 − h av − ∆z (4.38)
iar pentru un calcul acoperitor se poate lua ∆z = 0
Lungimea bazinului disipator, L, se determină în funcţie de lungimea saltului
hidraulic ls şi se verifică prin încercări pe model. Există de asemenea multe relaţii şi diagrame
care dau această lungime. De obicei se admite
L = l1 + l 2 (4.39)
în care l1 rezultă din condiţii de racordare între descărcător şi bazin, iar l2 din relaţia
l2 = (4....5) ⋅ (h 2 − h 1 ) (4.40)
De asemenea se recomandă ca lungimea totală de disipare Lt, care cuprinde şi rizberma, să se
ia
Lt = (6….7) h2 (4.41)
Bazinele simple, fără elemente suplimentare de disipare, se recomandă a fi
folosite în situaţiile la care Fr1 ≤ 30. Pentru valori Fr1 mai mari, bazinele simple încep să
devină neeconomice, dimensiunile saltului şi ale bazinului crescând rapid .
În practică, la bazinul disipator cu prag se introduc dinţi şi de asemenea
şicane, cu scopul de a diviza curentul şi a mări gradul de turbulenţă al curgerii, ceea ce
conduce la creşterea gradului de disipare a energiei şi implicit la reducerea dimensiunilor
bazinului cu (25….40%).
Pentru stabilizarea regimului de curgere se recomandă ca la piciorul barajului,
la intrarea în bazin, să se prevadă blocuri deflectoare masive (figura 4.33 şi 4.34), care au
rolul de a realiza o distribuţie cât mai uniformă a debitelor în bazin. Dimensiunile acestor
deflectoare rezultă pe bază experimentală şi sunt date în figura 4.34.
Forma şi amplasarea dinţilor se aleg în urma studiilor pe model, în laborator.
Pentru a se obţine o eficienţă sporită, dinţii trebuie plasaţi cât mai aproape de secţiunea
contractată (h1), la o distanţă aproximativă de 1,2 h2.

Fig. 4.33. Elementele constructive ale bazinului disipator.

Dinţii cu suprafaţa amonte verticală, pătraţi sau trapezoidali în secţiune, se

aşează pe un singur rând, fiind suficienţi de eficienţi. Dacă se prevăd dinţi cu suprafaţa
amonte înclinată, este necesar să se prevadă şi un al doilea rând de dinţi, amplasaţi la mică
distanţă în aval şi cu raportul plin /gol alternant. Pentru a împiedica uzura rapidă a dinţilor
sub acţiunea cavitaţiei şi a apei amestecate cu aluviuni, aceştia se execută dintr-un beton cu
dozaj ridicat de ciment (500……600 kg/m3), muchiile lor fiind protejate cu profiluri metalice.
De asemenea betonul trebuie să fie foarte îngrijit executat, fără bavuri sau macrorugozităţi,
care pot amplifica pulsaţiile de viteză şi de presiune. În ultimul timp se foloseşte protejarea
superficială a betonului cu o serie de materiale sintetice (răşini epoxidice, ş.a.), ca de exemplu
la disipatorul deversorului barajului de la Porţile de Fier I.
 d r = h1
b1 = b 2 = d r
h 1 ≈ 1,5 ⋅ h 1
h 2 ≈ h1

Fig. 4.34. Elementele constructive ale blocurilor deflectoare

Pragul aval al bazinului are rol dublu: modifică repartiţia vitezei pe verticală
(măreşte viteza în straturile superioare şi reduce viteza de fund, deci micşorează acţiunea
erozivă a curentului) şi contribuie la împrăştierea în plan a debitului deversat neuniform.
Pragurile pot fi continue sau şicante (figura 4.35). Pragurile continue sunt de obicei
trapezoidale în secţiune transversală, iar în plan au o formă rectilinie în mod curent, curbilinie
sau poligonală mai rar. Pragurile şicanate divid curentul, atât în plan, cât şi pe verticală,
producând vârtejuri şi şocuri, ceea ce conduce la micşorarea lungimii bazinului.
În figura 4.35 se prezintă mai multe variante de bazine disipatoare cu şi fără
dinţi, având praguri continue sau şicanate.

Rizberma este o construcţie care protejează zona aval a bazinului disipator,

zonă în care are loc difuzarea curentului de apă. Energia reziduală a curentului la capătul aval
al bazinului disipator este încă mare şi, ca urmare, apar pulsaţii şi oscilaţii de nivel, iar
capacitatea de erodare este încă ridicată. Rizbermele reduc intensitatea de macroturbulenţă şi
debitele specifice până la valori apropiate de cele din regim neamenajat. Rizbermele trebuie
să aibă o suprafaţă cât mai rugoasă, să fie deformabile (pentru a se adapta uşor tasării
terenurilor aluvionare) şi permeabile (pentru a permite ieşirea în aval a debitului infiltrat din
amonte pe sub baraj şi disipatorul de energie).
La barajele de înălţime mică se utilizează în mod curent rizberme realizate din
anrocamente cu dimensiuni mari, aşezate pe mai multe straturi. Rândurile superioare se
execută din piatră mare (cel puţin 30 cm), iar cele inferioare din piatră nesortată (figura
4.36b). Viteza admisibilă pe patul de anrocamente este de circa 3,5…..4,0 m/s. Pe terenuri
nisipoase, pentru a evita afuierile, anrocamentele se aşează pe un pat de filtru invers sau pe o
saltea de fascine (figura 4.36c).
 Fig.4.35. Variante constructive ale bazinelor disipatoare prevăzute cu
prag şi dinţi.

Foarte răspândite sunt rizbermele alcătuite din dale de beton dispuse decalat pe
înălţime (pentru mărirea rugozităţii), cu grosimi de 1-1,5 m şi legate între ele cu armături
flexibile (figura 4.36a şi c). Vitezele de curgere pot fi mai mari (4…..6 m/s). Grosimea dalelor
este de 0,5….1 m, iar dimensiunile în plan variază între 2 x 2 şi 2 x 5 m2. Ele se aşează astfel
ca în sensul curentului rosturile să nu fie continue, iar latura lungă să fie dirijată pe direcţia de
curgere.
 Fig.4.36. Tipuri diferite de rizberme:a. cu dale de beton decalate pe
înălţime; b. din anrocamente; c. blocuri de beton şi anrocamente
mari; d. panouri batante

La barajele de mică înălţime, fundate pe strat aluvionar, se mai utilizează

rizberme din saltele de fascine sau panouri batante formate din grinzi de lemn (25 – 30 cm
grosime), dispuse în formă de greblă şi solidarizate cu platbande metalice (figura 4.36d),
articulate de capătul aval al radierului. Uneori panoul batant poate fi realizat din beton armat.
Curentul părăseşte capătul radierului cu viteze mari, curge pe planul panoului şi se împrăştie
în bieful aval după ce se divide în vine separate. Sub panou se formează un vârtej cu axă
orizontală, a cărui viteză de fund este dirijată spre piciorul aval, ceea ce face ca, în timp,
spaţiul de sub panou să se colmateze cu aluviuni. Eroziunea albiei se produce la o distanţă
suficient de mare de baraj, cel puţin egală cu lungimea panoului, ceea ce nu periclitează
stabilitatea barajului.
Alegerea tipului de rizbermă se face în funcţie de viteza curentului şi de
variaţia ei treptată în lungul rizbermei. Soluţia constructivă şi dimensiunile rizbermei depind
de natura fundului albiei şi de disponibilul de materiale de construcţii. Lungimea rizbermei se
determină astfel ca energia suplimentară de care mai dispune curentul să se disipeze până la
capătul acesteia. Se cunosc multe relaţii, stabilite pe cale experimentală, ca de exemplu:
 l r = (2,5.....4 ) ⋅ l s
l r = (27......30 ) ⋅ h av (4.42)
22 ⋅ h av
l t = ld + lr =
(Fr1 )1/6
în care lt este lungimea totală a lucrări (disipator ld şi rizbermă lr), ls – lungimea saltului, hav –
înălţimea apei în albia aval, Fr1 – numărul Froude în secţiunea amonte a saltului hidraulic.
Oricum valorile adoptate se verifică prin încercări pe model.

Fig. 4.37. Disiparea energiei la deversoarele cu jet liber.

1 – plot deversant; 2 – golire de fund; 3 – bazin de
amorsare; 4 – batardou aval; 5 – batardou amonte.

În cazul barajelor în arc, prevăzute cu deversoare cu nas, disiparea energiei

curentului se face prin impactul lamei deversante cu o pătură de apă aval, suficient de groasă,
realizată cu ajutorul unui prag sau batardou aval (figura 4.37). La incidenţa lamei cu bieful
aval se formează două vârtejuri cu ax orizontal, unul spre piciorul aval al barajului şi altul
spre amonte. Adâncimea necesară a păturii de apă aval se poate determina, de exemplu, cu
formula propusă de M. Vîzgo, [ 9 ],[ 24 ], care are totuşi un caracter orientativ:

h = A ⋅ k ⋅ q ⋅ H0 (4.43)
în care : q - este debitul specific,
α ⋅ v 02
H0 = H + , căderea lamei,
2⋅g
k =1,34 + 2 sinα, coeficient care depinde de unghiul de înclinare a lamei faţă
de orizontală în punctul de impact aval,
A - coeficient de aerare funcţie de viteza şi înălţimea apei pe deversor, ale
cărui valori sunt date în literatură [ 9 ], [ 24 ], [ 48 ].
Dacă în aval de barajul în arc roca este rezistentă şi se află aproape de
suprafaţă, descărcarea apelor mari se face prin deschideri deversante frontale, sub formă de
lamă cu cădere liberă, fără a prevedea măsuri speciale de disipare, sau, dacă este cazul, se
realizează un radier din beton masiv în aval de baraj.
 Capitolul 5

ELEMENTE PRIVIND IMPACTUL PRODUS ASUPRA MEDIULUI DE

AMENAJAREA RESURSELOR DE APA

5.1 . Generalităţi, definiţii

Problemele mediului înconjurător fac parte din problemele grave ale omenirii şi
în curând nici un domeniu de activitate, din nici o ţară, nu se va putea sustrage rezolvării lor.
Declaraţia de la Stockholm (iunie 1972) dată cu ocazia Conferinţei Naţiunilor
Unite cu privire la mediul înconjurător proclamă:
“Apărarea şi îmbunătăţirea mediului înconjurător este o problemă de importanţă majoră care
afectează bunăstarea populaţiilor şi dezvoltarea economică în întreaga lume; ea corespunde
dorinţei popoarelor lumii şi constituie o datorie pentru toate guvernele”.
În acest sens amenajarea resurselor de apă trebuie să se facă în sensul respectării
următoarelor principii:
a. Dezvoltarea economică şi socială este indispensabilă dacă se doreşte
asigurarea unui mediu înconjurător propice existenţei şi muncii omului şi crearea
pe pământ a condiţiilor necesare îmbunătăţirii calităţii vieţii.
b. Resursele naturale ale globului, inclusiv aerul, apa, pământul, flora şi fauna şi
în special eşantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale trebuie să fie
apărate în interesul generaţiilor prezente şi viitoare printr-o planificare sau
administrare atentă, în funcţie de nevoi.
c. Capacitatea globului de a produce resurse esenţiale, ce pot fi reînnoite, trebuie
să fie apărată şi acolo unde acest lucru este posibil, restabilită sau îmbunătăţită.
d. Conservarea naturii, în special a florei şi a faunei sălbatice, trebuie să ocupe un
loc important în planificarea dezvoltării economice
e. În toate ţările trebuie încurajată cercetarea ştiinţifică şi activităţile tehnice în
contextul problemelor mediului înconjurător, iar informaţiile, datele experimentale
şi tehnicile interesând mediul înconjurător trebuie puse la dispoziţia tuturor ţărilor,
în special celor în curs de dezvoltare.
Având în vedere principiile de mai sus prin “impact asupra mediului înconjurător”
se înţelege “orice efect al unei activităţi produse asupra mediului şi anume: asupra sănătăţii şi
securităţii faunei, florei, solului, aerului, apei, climei, peisajului şi monumentelor istorice sau
altor construcţii sau asupra interacţiunii dintre aceşti factori”. De asemenea se înţeleg “efectele
asupra patrimoniului cultural sau condiţiile socio-economice care rezultă din modificarea acestor
factori”.
Deci când vorbim de impact asupra mediului înconjurător, prin mediu se înţelege
nu numai cadrul biologic şi fizic ci şi cel socio-economic.
Evaluarea impactului unui obiectiv de investiţie este necesară pentru a cunoaşte şi ameliora
efectele negative asupra mediului înconjurător, ca şi pentru a pune în valoare şi potenţa efectele
benefice.
Se menţionează că materialul care formează acest capitol se bazează, atât ca
structură, cât şi în cea mai mare parte a conţinutului, pe un material alcătuit de colectivul
specializat în probleme de protecţia mediului de la Institutul de Studii şi Proiectări
Hidroenergetice (ISPH) din Bucureşti [27], material ce urmărea stabilirea unor normative în acest
domeniu. Plecând de la conţinutul şi structura acestuia lucrarea de faţă sintetizează aspectele
principale ale impactului produs asupra mediului prin amenajarea resurselor de apă şi ţinând
seama de caracteristicile acestora scoase în evidenţă în primele capitole.
În consecinţă, în cele ce urmează se vor aborda, din aceste puncte de vedere,
următoarele probleme:
- alegerea schemelor de amenajare, inclusiv a soluţiilor constructive concrete;
- impactul amenajărilor hidroenergetice asupra mediului înconjurător;
- măsuri ce se pot lua pentru ameliorarea efectelor negative asupra mediului.

5.2. Alegerea soluţiilor constructive

Diferitele soluţii constructive exercită un impact asupra mediului înconjurător
semnificativ diferit. Prin urmare avantajele şi dezavantajele fiecărei soluţii trebuie bine cântărite
şi hotărârea de a concretiza una sau alta dintre ele serios argumentate.

5.2.1. Tipuri de scheme

Concepţia generală a schemei şi amplasarea obiectelor principale trebuie să aibă în

vedere, din faza incipientă, unele criterii restrictive sau de protejare a mediului înconjurător, cum
ar fi:
-evitarea zonelor ce constituie rezervaţii sau parcuri naturale;
-evitarea zonelor cu monumente ale naturii, istorice, arheologice, culturale,
etnografice;
-interdicţia executării lucrărilor în zone care ar periclita existenţa unor specii
endemice sau rare;
-evitarea secţionării arealelor naturale de dezvoltare a faunei acvatice interesante;
-protejarea zonelor cu un potenţial biologic foarte ridicat, chiar dacă se referă la
specii banale.
În acest sens sunt necesare informaţii generale de specialitate chiar în fazele
primare de proiectare .
Tipurile de schemă, diferite semnificativ din punct de vedere al impactului asupra
mediului înconjurător, sunt:
- schema de tip mixt (cu derivaţii şi concentrare de debite şi căderi), cu uvraje
supraterane şi /sau subterane, folosite preponderent în zona montană;
- din bief în bief (uzină baraj, uzină de derivaţie) folosite în zona de şes şi colinară.
În cazul obişnuit al amenajărilor hidroelectrice în cascadă, apare o problemă
delicată care poate da naştere şi unui impact asupra mediului înconjurător extrem de nefavorabil:
necorelarea claselor de importanţă ale amenajărilor din aval cu cele din amonte.

5.2.1.1. Scheme de amenajare de tip mixt

Acest tip de schemă generează schimbări profunde în hidrologia şi morfologia

zonei, în ceea ce priveşte condiţiile biologice, nivelul economiei, calitatea vieţii, cadrul şi
microclimatul zonei.
Acumularea apei în lacuri mari schimbă radical regimul hidrologic, începând cu
ridicarea nivelului stratului de apă freatică, oprirea aluviunilor, inundarea unei suprafeţe mari de
teren şi terminând cu eroziunile accentuate din aval. Pe de altă parte posibilitatea uriaşă de
înmagazinare a amenajărilor hidroelectrice opreşte sau atenuează viitura protejând populaţia şi
transformă efectele negative ale unei calamităţi în efecte pozitive prin producerea de energie.
Impactul asupra populaţiei poate fi negativ dacă ne gândim la strămutare, dar şi
pozitiv dacă luăm în considerare dezvoltarea zonei (economie, turism,) alimentarea cu apă
potabilă, irigaţii etc.
Schemele cu uvraje subterane sunt în general de preferat, din punct de vedere al
impactului asupra mediului înconjurător, celor cu uvraje supraterane.
Din punct de vedere ecologic schema de amenajare de tip mixt duce la apariţia a 4
ecosisteme pe fiecare râu:
a. amonte de captări;
b. lacul de acumulare;
c. aval de captări până la restituţia debitelor turbinate;
d. aval de restituţia debitelor turbinate.
Schimbările hidrologice şi morfologice conduc şi la schimbarea esenţială a
condiţiilor biologice, cele 4 ecosisteme menţionate fiind sensibil diferite, din acest punct de
vedere, după cum urmează:
a. -mediul rămâne practic neschimbat, singurul impact posibil fiind prin
influenţă;
b. -adaptarea faunei şi florei acvatice de la viaţa de râu la cea de lac este dificilă,
iar în unele cazuri imposibilă (lipanul);
-adaptarea faunei şi florei terestre la noul biotop;
-atragerea unor noi specii de faună şi floră terestră şi acvatică (natural
sau prin repopulare);
-eutrofizarea;
c. -adaptarea faunei şi florei la condiţiile oferite de debitul de servitute;
d. -adaptarea faunei şi a florei la condiţiile unui debit cu oscilaţii mari pe
parcursul unei zile (stres).

În general stabilirea debitelor de servitute şi a oportunităţii lor pe fiecare afluent

pune mari probleme, configuraţia schemei trebuind să cuprindă analize de eficienţă şi
oportunitate a fiecărei ramuri de captări şi a fiecărei captări în parte, pe baza raportului între
potenţialul energetic şi impactul asupra mediului înconjurător.

5.2.1.2. Schema de amenajare din bief în bief

A .Uzine baraj

Acest tip de schemă schimbă regimul de curgere al apei. Prin bararea râului, o apă
curgătoare se transformă într-o apă stagnantă şi în acelaşi timp se ridică semnificativ nivelul apei,
cu consecinţe importante asupra mediului înconjurător:
- nu se mai face un tranzit continuu de debit solid;
- apare rapid şi masiv fenomenul de colmatare, care duce la micşorarea secţiunii,
deci la necesitatea supraînălţării digurilor şi implicit a schimbării clasei de importanţă a
amenajării hidroelectrice;
- ridicarea stratului de apă freatic cu afectarea puţurilor, fântânilor, izvoarelor
subterane, băltiri în zone mai joase;
- eutrofizarea lacului.
 Lacul creat ocupă mult teren pe care îl scoate din circuitul agricol şi prin înecarea
fondului de balast aferent împiedică folosirea lui ca sursă de materiale. Acest tip de schemă are
şi avantaje din punctul de vedere al impactului asupra mediului înconjurător:
- lacurile atenuează viitura, deci scot de sub efectul inundaţiilor zonele aval;.
- volumul de apă reţinut în lac, în perioadele de viitură, este folosit pentru
producerea de energie;
- se îmbunătăţeşte aspectul estetic, mai ales dacă sunt realizate înierbări ale
digurilor;
- favorizează dezvoltarea turismului, a sporturilor nautice şi agrementului.
O soluţie folosită în vestul Europei pentru acest tip de schemă este cea cu baraje
multe şi mici, care este mult mai flexibilă, ocupă mai puţin teren, afectează mai puţin stratul de
apă freatic etc.

B. Uzine de derivaţie

Acest tip de schemă nu schimbă atât de mult regimul de curgere al apei în zona
corespunzătoare lacului din varianta anterioară, nu strică zonele de balast, ocupă un spaţiu mai
mic, nu modifică prea mult stratul de apă freatic.
Debitul de servitute care mai trece prin albie este de obicei la limita minimă,
deoarece este prelevat din debitul uzinabil scăzând producţia de energie electrică. Din acest motiv
este afectată viaţa peştilor ce trăiesc în râu şi de asemenea aspectul estetic nu este cel mai plăcut.
Regimul apelor pluviometrice este întrerupt, el trebuind să fie refăcut prin lucrări
de artă. De asemenea este afectat regimul aluviunilor şi pâraielor traversate de canal.

C. Schema de amenajare din bief în bief mixtă

Soluţia mixtă poate fi astfel concepută încât folosind în mod inteligent terenul,
avantajele celor două tipuri de schemă, din care se compune, să se îmbine spre eficienţa
economică şi ecologică a schemei.

5.2.2. Tipuri de obiecte

Amplasarea obiectelor se va face cu evitarea dezafectării de monumente naturale,

istorice , arheologice, culturale. De asemenea se va evita ocuparea unor suprafeţe mari de teren
sau strămutările masive de populaţie.
În funcţie de stabilirea tipului de obiecte se produce modificarea regimului
hidrologic, cu un impact important asupra mediului înconjurător, în ceea ce priveşte transportul
de aluviuni, eroziunea albiei, stratul de apă freatic, regimul de curgere al apei în aval şi uneori
chiar microclimatul zonei.
La alegerea tipului de obiecte ar trebui urmărit:
a. pentru lacuri: mărimea lor în raport cu aportul energetic şi pentru alte
folosinţe, cantitatea de aluviuni, suprafaţa ocupată, regimul de exploatare
inclusiv atenuarea viiturilor.
b. pentru baraje (în funcţie de tipul barajului): încadrarea în peisaj, oportunitatea
folosirii sau nu a unor tehnologii poluante, oportunitatea exploatării de
materiale locale în raport cu impactul asupra mediului înconjurător,etc.
c. pentru aducţiuni (canale, conducte, galerii): aspecte estetice, aspecte privind
împiedicarea tranzitului rutier obişnuit, aspecte privind împiedicarea
adăpatului.
 d. pentru centrale (subterane şi supraterane): în principal interesează încadrarea
în peisaj, dar şi aspecte privind tehnologiile de execuţie, care pot fi poluante
pentru mediul înconjurător.
e. pentru bazinele de compensare: interesează amplasarea lor, care poate fi făcută
în albia râului sau separat de albie

5.2.3. Zone de captare - debuşare

Stabilirea cotei de amplasare a captării pentru amenajările hidroelectrice din zona

de munte este recomandabil să se facă în raport cu arealul de răspândire al unor specii de peşti
valoroşi sau rari cum sunt păstrăvul, lipanul, lostriţa.
Amplasarea debuşării într-un lac de acumulare este avantajos să se facă submersat,
perpendicular pe suprafaţa cuvetei lacului pentru ca efectul asupra apei stagnate din lac să fie cât
mai eficient (aerare, mişcarea stratului de apă).
Debitele turbinate la debuşarea din ultima centrală trebuie să fie modulate în limite
acceptabile pentru impactul asupra mediului înconjurător. Un regim de debuşare în salturi duce la
distrugerea albiilor, la erodarea malurilor şi chiar la ruperea drumurilor şi podurilor. De asemenea
astfel de debite au un efect stresant asupra peştilor şi pot provoca şi accidente oamenilor sau
animalelor surprinse în albie.

5.2.4. Parametrii amenajării

La stabilirea parametrilor amenajării este important să se considere variante

diferite semnificativ, din punct de vedre al impactului asupra mediului înconjurător, pentru:
- debitul de servitute;
- debitul de spălare al albiei în aval;
- regimul de exploatare la ape mari, pentru evitarea depunerilor şi pentru obţinerea
unei cantităţi maxime de energie;
- regimul nivelurilor în lacuri, care trebuie să fie pline în sezon pentru atragerea
turiştilor şi să aibă nivel constant în perioada de eclozare a icrelor la specii de peşti valoroşi (cu
consecinţe energetice);
- regimul defluerii debitelor în aval de ultima centrală din cascadă.

5.2.5. Alegerea soluţiilor tehnologice

Ca şi în cazul soluţiilor constructive, soluţiile tehnologice diferite au un impact

diferit asupra mediului înconjurător.

A. Tehnologii de lucru

Printre tehnologiile folosite la amenajările hidroelectrice sunt unele cu un impact

asupra mediului înconjurător mai puţin semnificativ, cum sunt tehnologiile de betonare sau cele
de cofrare şi altele cu un impact major asupra mediului înconjurător, cum sunt tehnologiile de
transport sau excavaţie.
Transportul materialelor (terasamente) se poate face în mai multe moduri:
a) transportul pe cale ferată care nu produce necazuri majore din punct de vedere
al impactului asupra mediului înconjurător;
 b) transportul cu funiculare şi cel cu benzi transportoare este bazat pe energie
electrică, deci curat, dar pentru transportul de materiale pulverulente este absolut necesară
prevederea unor capace pentru împiedicarea poluării mediului înconjurător;
c) transportul auto este cel mai utilizat datorită manevrabilităţii, dar din păcate,
este şi cel mai poluant folosind combustibili pe bază de hidrocarburi.
În cazul utilizării transportului cu mijloace auto poluarea mediului înconjurător se
produce în mai multe moduri:
a) poluarea aerului, din cauza evacuării gazelor şi a ridicării prafului, se produce
datorită densităţii mari de mijloace auto şi consumului specific de carburanţi foarte mare, datorat
manevrelor. De asemenea la noi în ţară, în mod special, se remarcă un consum foarte mare de
combustibil datorat parcului auto prost întreţinut şi maşinilor vechi având norma de casare
depăşită;
b) poluarea solului şi apei determinată de întreţinerea neadecvată a
autovehiculelor şi concretizată prin pierderi de carburanţi, uleiuri şi materiale nebiodegradabile
(cauciucuri, materiale plastice);
c) poluarea fonică prin zgomotul şi trepidaţiile produse de autovehicule de mare
tonaj în circulaţia lor cotidiană.

B. Obiecte tehnologice
• Cariere, balastiere
Prelevarea de materiale locale pentru construcţia obiectelor este una din urmele de
intervenţie brutală care produce o degradare evidentă a mediului înconjurător. Amplasarea
carierelor nu trebuie făcută pe versanţii vizibili, din motive ţinând de estetica zonei, zone mai
potrivite pentru amplasarea lor fiind versanţii ascunşi sau chiar cuveta lacului. Efecte violente în
morfologia zonei produc încărcăturile cu dinamită care explodează cu un zgomot puternic
(poluare fonică). De asemenea excavaţiile şi drumurile temporare, pe care se desfăşoară
transportul auto, creează un impact important asupra mediului înconjurător.
• Staţii de betoane şi sortare a agregatelor
Ocupă o suprafaţă mare care trebuie redată în circuitul natural după dezafectare.
Prin folosirea cimentului produc o poluare gravă a mediului înconjurător pe o rază de cel puţin 1
km. Din procesul tehnologic rezultă o serie de reziduuri provenite din spălări şi din materialul
sortat rezolvate prin haldare.
Staţiile de betoane şi sortare a agregatelor se pot dispune concentrat sau dispersat
în funcţie de necesităţile ce derivă din planul de execuţie al lucrării. În principiu dispunerea
concentrată are un impact mai redus asupra mediului înconjurător. De asemenea se realizează o
reducere a spaţiului afectat.
• Platforme tehnologice
Şi ele ocupă suprafeţe ce trebuie redate în circuitul natural după execuţia lucrării.
În urma proceselor tehnologice sunt produse reziduuri care poluează mediul înconjurător (fier -
beton, cofraje, betoane etc.).
În scopul folosirii ulterioare este indicată amplasarea platformelor tehnologice în
incinta şantierului. De asemenea, din punct de vedere al impactului mediului înconjurător este
recomandabilă dispunerea lor concentrată şi modulată.
• Halde de depozitare a materialelor
În prealabil se decapează stratul vegetal de pe suprafaţa hotărâtă drept ampriză
pentru depozitare, în scopul evitării distrugerii lui, el urmând a fi folosit, pe cât posibil, la
înierbarea unor zone care necesită o astfel de protecţie. La alegerea amplasamentului se va ţine
seama de integrarea în morfologia locului.
 Haldele trebuie protejate împotriva erodării datorată apelor mari. Erodarea lor
duce la modificarea patului albiei, materialul fin nerulat (aspru) determinând rănirea bronhiilor
peştilor. Este recomandabil ca haldarea să se facă în platforme mari cu transport şi amenajare
utilă.

C. Spaţii de cazare şi drumuri tehnologice

• Spaţii de cazare şi utilităţi
Dispunerea spaţiilor de cazare în zona lucrărilor se poate face concentrat sau
dispersat. În general dispunerea concentrată are un impact mai puţin dezavantajos, toate
activităţile poluante legate de prezenţa omului având o arie de desfăşurarea mai restrânsă.
Amplasarea poate fi făcută în perimetrul localităţilor (cu un impact social
deosebit) sau separat de acestea (cu un impact ecologic).
De asemenea spaţiile de cazare pot fi concepute ca şi construcţii provizorii sau
construcţii definitive cu alte utilităţi ulterioare (turism, agrement).
• Drumuri tehnologice şi de acces
De regulă sunt amenajate ca trasee utile în exploatare. Drumurile constituie un
factor de impact asupra mediului înconjurător chiar prin construirea lor şi apoi prin transportul
auto al cărui suport este. Drumurile utile în exploatare pot fi turnate din beton, îmbunătăţind
astfel condiţiile de transport, reducând poluarea şi constituind suportul unei utilităţi ulterioare
definitive. La construirea drumurilor, în special a celor definitive, este recomandabil să se ţină
seama de încadrarea în peisaj.

5.2.6. Lucrări şi măsuri corective

În cazul în care motive economice impun soluţii nefavorabile impactului asupra

mediului înconjurător (în execuţie sau exploatare) este necesar ca proiectul să prevadă separat,
cu valori corespunzătoare, lucruri şi măsuri corective cum ar fi :
- amenajarea finală a platformelor, haldelor, drumurilor dezafectate, coloniilor,
carierelor de materiale locale etc.;
- măsuri de corectare a peisajului (perdele forestiere de mascare, redarea în
circuitul vegetal, împăduriri, terasamente speciale);
- asigurarea unor utilităţi permanente pentru lucrări de organizare tehnologică;
- lucrări compensatorii pentru menţinerea faunei acvatice de interes economic sau
sportiv (păstrăvării, piscicultură în viviere, repopulări anuale cu peşti valoroşi din punct de vedere
economic etc.).
Cheltuielile speciale de ameliorare a impactului asupra mediului înconjurător pot
varia, conform uzanţelor internaţionale, între 3...10 % din costul investiţiilor de bază.

5.3. Impactul amenajărilor hidroenergetice asupra economiei, aspectelor

vieţii şi cadrului social

5.3.1. Elemente privind impactul economic

Toate tipurile de amenajări hidroelectrice produc în general efecte economice

benefice: obţinerea de energie electrică, stocarea unor cantităţi de apă în scopul utilizării ca apă
potabilă, apă industrială sau pentru irigarea unor suprafeţe de teren agricol, recuperarea unor
terenuri inundabile, navigaţie, potenţarea turismului, a sporturilor nautice, a pescuitului industrial
şi a celui sportiv etc. Nerealizarea amenajării hidroenergetice conduce însă la realizarea
obiectivelor acesteia prin soluţii alternative (energie termică, nucleară etc.), care pot determina o
poluare gravă a mediului înconjurător.

A. Locuri de muncă, industrii noi şi comerţ

Prin realizarea unei amenajări hidroenergetice sau termoenergetice (prin folosirea

răcirii cu apă) şi a instalaţiilor industriale aferente, prin dezvoltarea turismului şi a agrementului
şi în general prin dezvoltarea economică a zonei se creează un important număr de locuri de
muncă, care poate chiar depăşi posibilităţile locale. Desigur că prin inundarea lacului sau prin
ocuparea unor terenuri situate în traseul derivaţiilor sau canalelor navigabile se pierde un teren
agricol, poate de bună calitate, care constituia obiectul muncii şi/sau proprietatea unor oameni.
Totuşi, în general, datorită amenajărilor hidroelectrice se creează mai multe locuri de muncă
decât se pierd. Dezvoltarea noilor industrii duce la creşterea numărului locurilor de muncă, deci
la atragerea populaţiei în zonă. Creşterea populaţiei şi dezvoltarea turismului determină
dezvoltarea comerţului.

B. Reaşezarea valorii funciare, agricultura şi creşterea animalelor

În funcţie de poziţia faţă de amenajarea hidroelectrică terenurile îşi pot schimba

valoarea. Astfel un teren de foarte bună calitate, care se găseşte pe fundul lacului de acumulare
sau canalului de derivaţie (sau navigabil), nu va mai avea nici un fel de valoare, în timp ce un
teren mai slab dintr-o zonă mai secetoasă, care este acum irigată, îşi va ridica sensibil valoarea.
Lacurile mari de acumulare au un impact important asupra agriculturii şi a
creşterii animalelor, pentru că ocupă suprafeţe mari de teren cultivat şi păşuni (uneori singurele
din zonă). De aceea decizia de a construi amenajarea hidroelectrică, în aceste cazuri, nu este
justificată decât dacă avantajele sunt semnificativ mai mari decât efectele negative. De exemplu:
terenul inundat este de zeci de ori mai mic decât terenul protejat de inundaţii ca urmare a
construcţiei amenajărilor hidroelectrice.
Defrişarea suprafeţelor de pădure poate duce la degradarea unor suprafeţe de teren
arabil sau păşuni. De asemenea creşterea nivelului lacului duce la creşterea nivelului apelor
subterane şi implicit la băltiri pe unele suprafeţe arabile joase.
Prin stocarea în lacul de acumulare a unei cantităţi mari de apă se creează
premizele construirii unor sisteme de irigaţii care ridică sensibil valoarea terenurilor pe suprafeţe
întinse.
C. Căi de comunicaţie, estetică şi turism - agrement

Realizarea amenajărilor hidroelectrice este de obicei un prilej de a îmbunătăţi şi

diversifica căile de comunicaţie existente (drumuri, căi navigabile etc.). Chiar barajul prin el
însuşi constituie un pod de trecere de pe un mal pe celălalt, coronamentul lui putând fi amenajat
cu cheltuieli minime ca o şosea de traversare, ceea ce poate fi un avantaj major în zona cursului
mijlociu sau inferior al unui râu sau fluviu.
Canalele navigabile şi derivaţiile sunt şi ele prevăzute cu poduri pentru traversare
de pe un mal pe celălalt în zonele de interes pentru oameni şi animale sălbatice sau domestice.
De asemenea zonele mai greu accesibile, unde se construiesc în general amenajări
hidroelectrice, devin uşor de accesat.
Pentru a păstra în zonă o reţea rutieră eficace este bine ca majoritatea drumurilor
ce se realizează în cadrul amenajării să fie concepute cu utilitate definitivă. În mod evident
dezvoltarea infrastructurii rutiere împreună cu posibilităţile turistice oferite de realizarea
amenajărilor hidroelectrice (în special lacul de acumulare, barajul sau canalul navigabil)
determină dezvoltarea turismului.
Pentru turism sunt necesare însă, pe lângă o reţea rutieră bine pusă la punct,
obiective turistice, peisaje atrăgătoare şi o reţea hotelieră corespunzătoare. În acest sens o soluţie
eficace este conceperea spaţiilor de cazare necesare pe perioada execuţiei lucrării cu utilităţi
definitive. În acest fel se rezolvă o cazare civilizată pentru muncitorii şi tehnicienii care
construiesc amenajări hidroelectrice, nu se mai dezafectează colonia provizorie şi se pot obţine
venituri semnificative după terminarea execuţiei. În caz contrar estetica zonei în care a fost
organizarea de şantier cu construcţiile provizorii nedezafectate, cu locurile de cazare alese poate
la întâmplare, cu rănile în mediul înconjurător datorate şi balastierelor, va fi extrem de
dezagreabilă şi dacă nu vor fi luate de urgenţă măsurile corectoare necesare, afluxul turistic se va
diminua considerabil.
Frumuseţea noii privelişti create de baraj, încadrată firesc în cadrul existent, poate
desigur să atragă turiştii dornici de o privelişte grandioasă sau de practicarea sporturilor nautice, a
înotului sau pescuitului în apele lacului.

5.3.2. Impactul asupra aspectelor vieţii şi cadrului social

A. Protecţia contra riscurilor naturale, alimentare cu apă potabilă şi acceptare

socială

Barajul, prin uriaşa posibilitate de înmagazinare a lacului de acumulare, apără

populaţia din aval de inundaţii, dar în acelaşi timp, tot prin cantitatea de apă acumulată şi dirijată
prin sistemele de irigaţii, o apără şi de secetă. Pe de altă parte marile baraje introduc un risc social
legat de probabilitatea de avariere a acestora.
Alimentarea cu apă potabilă se face, de asemenea, prin prelevarea apei din lac. De
aceea trebuie efectuate studii detaliate privind caracteristicile fizico - chimice ale apelor de
suprafaţă şi din subteran din zona amenajării hidroelectrice şi dacă este cazul trebuie puse în
evidenţă efectele negative pe care construcţia amenajării hidroelectrice le provoacă asupra
calităţii apelor de suprafaţă şi subterane (eutrofizarea, modificarea regimului de curgere a apelor
freatice). Indicele de consum al apei exprimă în acelaşi timp şi un indice al calităţii vieţii
oamenilor, consumurile cele mai mari de apă pe cap de locuitor înregistrându-se în ţările cu un
standard ridicat.
Gradul de acceptare socială este în general direct proporţional cu eforturile depuse
de autorităţi pentru explicarea avantajelor ce decurg din construirea amenajării hidroelectrice. S-a
observat că pentru a ajunge la o acceptare socială mai lină şi mai rapidă trebuie făcută
exemplificarea pe cazuri concrete de realizare a unor astfel de obiective cu consecinţele
constatate.
În perioada de execuţie a lucrărilor apariţia muncitorilor care construiesc
amenajări hidroelectrice. exercită un impact asupra vieţii populaţiei locale prin conflictele ce apar
în special datorită relaţiilor cu femeile localnice şi prin aducerea unor noi obiceiuri şi tradiţii.
Impactul este cu atât mai serios cu cât spaţiile de cazare pentru muncitori sunt mai apropiate sau
chiar în interiorul localităţilor.

B. Exproprieri, exod rural şi sănătate

În special în cazul barajelor a căror lacuri de acumulare pot ocupa suprafeţe

întinse, determinând astfel exproprieri masive, se produc deplasări importante de populaţie.
Această situaţie trebuie evitată pe cât posibil, prin studierea mai multor variante diferite din punct
de vedere al suprafeţei lacului şi prin preferarea unei variante poate mai puţin reuşită din punct de
vedre energo - economic, dar pentru care suprafaţa expropriată să fie minimă. Totuşi, în cazul în
care exproprierile se produc, trebuie să se încerce fixarea populaţiei deplasate într-o regiune
apropiată de acumulare, în jurul căreia, oricum ca urmare a dezvoltării economiei şi turismului,
este necesară o forţă de muncă suplimentară.
În ceea ce priveşte sănătatea populaţiei din zona riverană acumulării, ea poate fi
afectată, în anumite cazuri, de înmulţirea excesivă a ţânţarilor sau de apariţia în apa lacului a unor
bacterii patogene ca: salmonella şi shigella (apa fiind în principiu un mijloc ideal de transmitere a
bacteriilor patogene). Prin intermediul apei pot fi transmise: febra tifoidă şi enteroinfecţiile. De
asemenea, dacă în lac sunt deversate sau ajung prin oricare alt mijloc substanţe poluante, unele
dintre ele (mercurul) pot fi acumulate în peşti, care apoi consumaţi pot duce la otrăviri.
 C. Patrimoniu cultural, monumente istorice şi zone de interes arheologic

Asupra acestora se exercită evident un impact negativ, posibilitatea practică de

rezolvare a problemei, după constatarea situaţiei existente, fiind mutarea obiectivului, operaţie
care atunci când poate fi realizată este extrem de costisitoare, iar succesul nu este garantat.

5.3.3. Impactul amenajării hidroenergetice asupra elementelor de geografie

fizică

A. Morfologie şi regim de curgere

Amenajările hidroelectrice modifică în mod semnificativ atât morfologia zonei,

cât şi regimul de curgere al apei. Prin construcţia barajului se realizează ridicarea nivelului de apă
şi implicit creşterea volumului şi a suprafeţei lacului de acumulare astfel format. Regimul de
curgere se modifică sensibil, viteza apei în lac micşorându-se treptat până la zero.
În cazul canalelor de derivaţie sau al canalelor navigabile, modificările care survin
în morfologia şi regimul de curgere al zonelor afectate nu suferă modificări atât de importante.
Totuşi se constată atât o modificare a profilului longitudinal al râului, cu menţiunea că pentru
canalele de derivaţie se păstrează în paralel şi vechea albie a râului puţin transformată, cât şi o
modificare, mai puţin severă însă, a regimului de curgere. În general se îmbunătăţeşte regimul
apelor mari, dar la amenajare hidroelectrică cu derivaţie, pe sectorul între captare şi restituţie, se
înrăutăţeşte regimul la ape mici şi medii.

B. Eroziune, transport solid, aluvionare, inundaţii şi înmlăştiniri

Prin crearea lacului de acumulare transportul aluviunilor, târâte sau în suspensie,

se opreşte începând din zona modificării regimului vitezelor (începând de la coada lacului).
Acest fapt conduce la colmatarea lacului, iar în cazul lacurilor cu adâncime mai mică, chiar la
crearea de zone deltaice (înmlăştiniri). Procesul de colmatare este accelerat în cazul inundaţiilor,
care tranzitează un debit solid în suspensie şi târât foarte mare, plus cantităţile de aluviuni
depozitate în zonele de confluenţă, care la un debit normal nu erau tranzitabile.
Erodarea malurilor lacurilor, datorată valurilor în zone cu versanţi uşor erodabili
sau cu panta mai mare decât cea naturală, grăbeşte colmatarea în special în cazul lacurilor de şes
cu adâncime mică.
Oprirea sau reducerea importantă a transportului solid datorată lacului, duce la
defluarea în aval a unui debit de apă relativ curată, cu o putere de erodare crescută, care nu mai
este în echilibru cu albia existentă. Astfel patul albiei aval de lac va fi erodat progresiv, până
când se va reface echilibrul dintre panta patului albiei şi noul transport solid. De asemenea
oprirea transportului solid poate produce un dezechilibru serios în zonele deltaice şi chiar în
lungul ţărmului mării, unde eroziunea naturală nu mai este compensată de depunerile datorate
transportului solid. O consecinţă a opririi în lac a debitului în suspensie este lipsirea terenurilor
agricole afectate de inundaţii de substanţe fertilizatoare (argila),conţinute în aceste revărsări
periodice de apă.
Un alt efect important este oprirea proceselor de refacere a rezervelor de balast
natural. Colmatarea albiilor din aval de baraje poate reduce capacitatea de curgere a acestora şi
poate da naştere chiar la inundaţii.
În cazul râurilor medii şi mici sunt situaţii când datorită unui regim de exploatare
nepotrivit sunt defluate în aval de acumulări debite crescute de apă, care produc modificări
importante în regimul debitelor solide, cu consecinţele de rigoare în eroziunea albiilor: în cazul
amenajărilor hidroelectrice exploatate în regim de vârf debitele defluente se concentrează într-o
perioadă de câteva ore pe zi, când depăşesc de mai multe ori debitul mediu zilnic, în celelalte ore
debitul fiind aproape nul; de asemenea în cazul folosirii apei pentru irigaţii, debitele defluente se
concentrează într-o perioadă scurtă de 2...3 luni pe an, când se pot scurge debite care depăşesc de
2 ori debitul mediu multianual.

C. Pânza freatică, stabilitatea pantelor, uscarea

şi sărăturarea terenurilor

Schimbarea regimului de curgere în zona acumulării, cu creşterea nivelului apei,

determină o ridicare sensibilă a nivelului pânzei freatice. Acest lucru poate avea ca urmare:

- înmlăştinarea terenurilor agricole din vecinătatea acumulării;

- reducerea capacităţii portante a terenului şi tasarea fundaţiei construcţiilor;
- inundarea subsolurilor, pivniţelor şi a zonelor joase ale localităţilor;
- inundarea zonei reţelelor subterane (alimentări cu apă, canalizare, energie
electrică, telecomunicaţii etc.).
Dimpotrivă, firavul debit de servitute ce mai curge prin albia râului în aval de
acumulare sau în paralel cu un canal de derivaţie, duce la scăderea nivelului pânzei freatice şi la
uscarea unor terenuri adiacente. Acest fenomen este prezent în zonele canalelor de derivaţie, pe
zonele de râu cu meandre corectate, devenite braţe moarte, sau pe tronsoanele de canal de fugă
săpate adânc.
Regimul de curgere al apelor subterane poate avea o influenţă considerabilă şi
asupra stabilităţii versanţilor. Variaţiile mari şi rapide de nivel ale apei în lac, pot da naştere din
cauza inerţiei unor gradienţi importanţi care activează scurgerea subterană şi astfel se poate
produce alunecarea versanţilor în lacul de acumulare. Alunecările periculoase sunt cele de
adâncime, care se produc de obicei de-a lungul unor zone de contact dintre roci diferite sau a
unor fisuri umplute cu material argilos, care umezit provoacă alunecarea stratului de suprafaţă pe
cel de adâncime.
Un efect al irigaţiilor, atunci când sunt făcute intensiv şi cu apă cu un grad ridicat
de salinitate, este sărăturarea terenurilor, adică degradarea posibilităţilor lor productive până la
scoaterea din circuitul agricol. Un alt efect al irigaţiilor este creşterea nivelului pânzei freatice şi
în cazul în care se realizează cu ape uzate, poluarea apelor subterane.

D. Seismicitatea indusă

Se poate spune că s-a constatat o legătură între lacurile de acumulare, în special în

perioada de umplere a lor şi activitatea seismică locală.
În raportul comisiei I.C.O.L.D. din 1978 se face referire, pe lângă alte 20 de
cazuri, la cazul barajului Tolbingo din Australia pentru care au fost efectuate înregistrări
seismice cu 13 ani înainte de umplerea lacului, perioada în care a fost înregistrat un singur seism,
în timp ce în cele 15 luni care au urmat au fost înregistrate nu mai puţin de 100.
Aceste seisme (în general superficiale, cu adâncimi de10 km) se pare că sunt
induse de marile acumulări (V > 1 km3, H > 80 m), dar numai în anumite condiţii. Ele se
datorează probabil unui fenomen de eliberare a tensiunilor preexistente, prin stricarea echilibrului
de către eforturile relativ mici datorate greutăţii apei stocate, sau slăbirii masivului din cauza
infiltraţiilor.
Realizarea unui lac de acumulare nu constituie însă a priori un element de
generare a cutremurelor. Astfel baraje cu înălţime mare, situate într-o zonă cu un grad mare de
seismicitate (California, Mexic) n-au declanşat la umplerea lacului nici un fel de activitate
seismică.

5.3.4.Impactul amenajării hidroenergetice asupra apei

A. Calitatea fizico - chimică

Apa acumulată în lac are calităţi fizico - chimice sensibil diferite faţă de apa ce
curgea pe râu înainte de realizarea amenajării hidroenergetice. În lacuri apar procese noi din
punct de vedere calitativ. Un astfel de proces este stratificarea apei. Ea se produce ca urmare a
unor diferenţe de presiune, care sunt determinate de diferenţele de densitate, datorate la rândul lor
temperaturilor diferite, salinităţii diferite sau conţinutului în suspensii diferit al straturilor de apă.
În lacurile puţin adânci acţiunea vântului reuşeşte în general să omogenizeze apa, procesul de
stratificare fiind neimportant sau chiar inexistent. Pentru lacurile adânci însă, stratificarea apelor
se concretizează cert, chiar viiturile mari neputând împedica acest proces. În perioada călduroasă
zona superioară a lacului (epilimnion) se încălzeşte sub acţiunea soarelui şi a aportului de apă
caldă din râu, în timp ce în zona inferioară (hipolimnion) rămâne la o temperatură apropiată de 40
C, care corespunde densităţii maxime a apei. Aceste două zone sunt separate de o zonă cu un
gradient termic crescut (metalimnion). Variaţiile termice datorate vântului sau diferenţelor
temperaturii exterioare se regăsesc astfel numai în epilimnion. În perioada rece temperatura
exterioară scăzută, acţiunea vântului şi aportul de apă de râu aduc epilimnionul la o temperatură
mai scăzută decât hipolimnionul, determinând în final, prin curenţii verticali care iau naştere,
dispariţia metalimnionului şi practic uniformizarea din punct de vedere termic a apelor lacului.
Rezultă că din cauza variaţiilor de presiune datorate diferenţelor de densitate, se
produc în diferite straturi mişcări ale apei, fiind posibil ca unele straturi să rămână imobile, iar
altele să fie în mişcare într-un sens sau altul. Un exemplu de curenţi orizontali este deplasarea
stratului de apă de la suprafaţa lacului, supusă acţiunii directe a soarelui, spre zonele umbrite de
maluri sau nori şi invers. Curenţii de densitate şi stratificarea apelor lacului au o influenţă
decisivă asupra calităţilor fizico-chimice şi chiar biologice ale apei din lac. Oxigenul, substanţele
nutritive, concentraţia de materiale în suspensie, salinitatea şi procesele ecologice, sunt diferite în
straturile de suprafaţă faţă de cele de adâncime.
Lipsa de oxigen din hipolimnion determină procese anaerobice producătoare de
amoniu şi fosfor, periculoase la schimbul între straturi. Oxigenul este necesar vieţii acvatice
(respiraţiei faunei şi florei) şi capacităţii de autoepurare a apei prin biodegradarea materiilor
organice dizolvate, în suspensie sau căzute pe fundul lacului. Oxigenul conţinut în apă provine
dintr-o penetrare a suprafeţei apei catalizată de acţiunea vântului (pelicula datorată poluării cu
hidrocarburi sau detergenţi constituie un impediment) şi din fotosinteza florei acvatice (în mod
deosebit fitoplanctonul ). Conţinutul de oxigen dizolvat scade odată cu creşterea temperaturii şi a
gradului de poluare.
Acumulările adânci au un deficit de oxigen semnificativ în zona hipolimnionului,
care la deversări prelevate din această zonă (în perioada călduroasă) pot da neplăceri în aval
(neasigurarea unui conţinut minim de oxigen dizolvat). Conţinutul în oxigen al apei provenite din
lacuri adânci depinde de: importanţa stratificării termice, adâncimea de prelevare a apei,
conţinutul în materii organice, conţinutul în produse de descompunere.
Originea deficitului de oxigen din lacurile adânci nu este clarificată; nu se poate estima durata sau
importanţa acestui deficit. Deversările în aval duc la o suprasaturaţie a apei în azot şi oxigen.
Conţinutul în azot şi oxigen este direct proporţional cu înălţimea de deversare şi invers
proporţional cu adâncimea apei în care se deversează.
 În perioada de execuţie a amenajărilor hidroelectrice se produce o poluare
temporară a apelor din aval datorită deversărilor de carburanţi şi uleiuri de la bazele de utilaje, a
reziduurilor provenite din spălări de la staţiile de sortare şi evacuării apelor uzate şi dejecţiilor
anexă ale acestora.

B. Calitatea biologică a apei

Calitatea biologică a apei este afectată esenţial de eutrofizare, fenomen favorizat

de realizarea amenajărilor hidroelectrice.
Eutrofizarea constă în îmbogăţirea apei cu elemente nutritive peste o limită de la
care începe deteriorarea calităţii apei (se ajunge la o supraproducţie biologică). În funcţie de
stadiile trofice (trophos = hrană) lacurile pot fi:
- oligotrofe, caracterizate de predominanţa factorilor fizico - chimici, sărace în
substanţe nutritive, cu o producţie biologică minoră;
- mezotrofe, caracterizate de o îmbogăţire în substanţe nutritive care duce la o
sporire a producţiei biologice şi un deficit de oxigen minor;
- eutrofe, foarte bogate în substanţe nutritive, ce determină o dezvoltare biologică
rapidă, excesivă şi implicit o creştere aberantă a deficitului de oxigen, în special în hipoliminom.
Eutrofizarea este accelerată de poluarea cu detergenţi, hidrocarburi şi ape uzate
menajere sau industriale (fosforul şi azotul au un efect special de favorizare a eutrofizării).
Efectele eutrofizării într-un lac sunt:
- supraproducţia de plante macrofite şi de alge la mal şi plancton la fund;
- modificarea ponderii speciilor de peşti în economia lacului ca urmare a apariţiei
deficitului de oxigen (înlocuirea salmonidelor cu ciprinidele, până la dispariţia primelor);
- diminuarea transparenţei şi schimbarea culorii apei;
- dispariţia conţinutului de oxigen în hipolimnion;
- apariţia hidrogenului sulfurat, fierului liber, magneziului şi a amoniacului;
-depunerea pe fund a unor masive cantităţi de materiale în descompunere;
- apariţia bulelor de gaz.
Consecinţele eutrofizării apei din lac sunt:
- dificultatea de a utiliza apa din lac ca apă potabilă şi chiar industrială, datorită
gustului şi mirosului dezagreabile, a înfundării filtrelor şi a coroziunii accentuate;
- diminuarea importantă a potenţialului biologic prin degradarea calităţii apei şi
implicit a pescuitului industrial;
- diminuarea până la suprimare a unor activităţi de agrement (înot, pescuit sportiv).
Din punct de vedere bacteriologic se poate spune că lacurile prin cantitatea mare
de apă pe care o conţin, favorizează dezvoltarea şi tranzitarea unor bacterii patogene (salmonella,
shigella etc.).

C. Evaporarea şi pierderile de apă

Apariţia lacului de acumulare şi deci a unei suprafeţe mari de apă determină o

creştere importantă a evaporaţiei în zonă, ducând la pierderi de apă mai mari. Evaporarea este
influenţată de umiditatea relativă a aerului, prezenţa vântului, existenţa stratificării apei din lac,
temperatura apei şi a aerului.
În cazul lacurilor de acumulare cu stratificare, în perioada călduroasă temperatura
stratului de apă superficial este mai ridicată şi deci evaporaţia şi implicit pierderea de apă va fi
mai mare. În cadrul unui bazin amenajat, prin evacuarea unor debite mari din lacurile de munte
cu apă rece în perioada de vară (pentru irigaţii sau în cazul unor viituri repetate) se poate reduce
temperatura apelor unui lac din aval şi implicit evaporaţia şi deci pierderea de apă. Evident este
important de la ce cotă se face evacuarea apei din lac şi dacă lacul este stratificat.
În cazul evacuării de ape uzate cu o temperatură crescută (apa de răcire de la
centralele termice, nucleare etc.) în cursurile de apă afluente în lac, sau direct în lac, temperatura
apei lacului va creşte, pierderea de apă prin evaporare fiind direct proporţională cu debitul şi
temperatura apei receptate.
Se menţionează că în ţara noastră, datorită climei temperate, mai ales în regiuni de
deal şi de munte, evaporaţia nu reprezintă un fenomen de primă importanţă.

5.3.5. Impactul amenajării hidroenergetice asupra climatului

În mod evident elementul amenajării hidroelectrice care influenţează climatul este

lacul de acumulare. Cu cât suprafaţa sa este mai mare, cu atât efectul asupra climatului este mai
important. Există în lume exemple de lacuri care influenţează semnificativ climatul: lacul Volta
din Ghana care a schimbat regimul ploilor în zonă, deplasându-le din luna octombrie în luna iulie
- august sau marele lac de la Assuan care a adus ploaia într-o zonă extrem de secetoasă. La noi în
ţară chiar cele mai mari lacuri de acumulare (Bicaz, Vidra, Vidraru) au o influenţă relativ redusă,
care se limitează la microclimatul local.
Formarea ceţii prin evaporaţie deasupra unui lac de acumulare depinde de gradul
de umuditate al aerului, de diferenţa de temperatură dintre stratul de apă de la suprafaţa lacului şi
aerul atmosferic şi de salinitatea apei. Pentru a se forma această ceaţă este necesar ca
temperatura apei să fie mai mare decât temperatura aerului şi umiditatea relativă a aerului să fie
mai mare de 90 %.
La noi în ţară climatul fiind temperat, condiţiile de apariţie a acestei ceţi de
evaporaţie se produc toamna târziu, când apa are temperatura sensibil mai ridicată decât aerul, în
special seara şi dimineaţa. Dacă amenajarea hidroelectrică este situată într-o zonă depresionară,
ferită de vânturi, apa evaporată stagnează, sporind nebulozitatea şi umiditatea atmosferică. Acest
fenomen, dacă se produce în apropierea unor drumuri (în special în cazul celor cu trafic
important), poate da naştere la accidente mai frecvente în sezonul rece, când la contactul cu
suprafaţa carosabilului se formează polei. Tot în sezonul rece LEA din zonă sunt acoperite de
chiciură. De asemenea, ceaţa modifică flora existentă pe malurile lacului şi poate afecta sănătatea
riveranilor.
Dacă amenajarea hidroelectrică este situată într-o zonă bătută de vânturi acestea
determină împingerea ceţei în zone învecinate, creând condiţii pentru intensificarea evaporaţiei.
Precipitaţiile provenite din evaporaţii intense îşi pot suprapune uneori efectul asupra celui al
undei de viitură, mai ales în cazul bazinelor hidrografice de mică lungime dezvoltate lateral.

5.3.6. Impactul amenajării hidroenergetice asupra florei

Flora are un rol deosebit în păstrarea echilibrului ecologic, prin oxigenarea aerului
şi apei, asigurarea adăpostului şi a condiţiilor de trai pentru animale, păsări şi peşti şi nu în
ultimul rând, prin frumuseţea cu care ne bucură privirea. Amenajarea hidroelectrică poate fi o
ingerinţă brutală în echilibrul ecologic al zonei. Obligaţia proiectanţilor este să încerce să
încadreze lucrarea în peisajul natural atât de din punct de vedere estetic, cât şi ecologic.
Totuşi prin construcţia amenajării hidroelectrice, păşunile existente în cuveta
lacului şi pe traseele viitoarelor drumuri de contur sau tehnologice, trebuie defrişate, o parte
dintre pajişti şi păşuni sunt inundate, zone importante sunt afectate de cariere (în special în cazul
soluţiei cu baraj de anrocamente), iar în perioada execuţiei lucrărilor există riscul altor defrişări
necontrolate şi se produce degradarea terenului datorită platformelor tehnologice şi a coloniilor
muncitoreşti.
Prin crearea lacului, condiţiile acvatice se schimbă radical, flora mai săracă
caracteristică râului fiind înlocuită de varietatea florei lacustre: alge, plante macrofite,
fitoplancton, completată uneori cu o vegetaţie luxuriantă pe maluri, datorată microclimatului
local cu o umiditate relativă a aerului crescută. În cazul îmbogăţirii apelor lacului cu substanţe
nutritive (mai probabil în lacurile de şes), cantitatea de fitoplancton creşte îngrijorător putând
duce la eutrofizarea lacului. De altfel densitatea fitoplanctonului din lac indică stadiul trofic al
apei respective.
În perioada de exploatare, variaţiile dese de nivel ale lacului determină distrugerea
vegetaţiei din zona supusă succesiv procesului de inundare - uscare.
Înainte de începerea lucrărilor trebuie făcut inventarul florei existente, în scopul
prezervării pe cât posibil a speciilor rare sau chiar a unei biocenoze deosebite.

5.3.7. Impactul amenajării hidroenergetice asupra faunei

A. Fauna terestră

Mamiferele mari sunt îndepărtate de zgomotele datorate exploziilor necesare în

carieră şi la construirea drumurilor, sau de braconajul sălbatic practicat în perioada de execuţie a
lucrărilor. Ele sunt afectate de dispariţia în cuveta lacului a unor zone în care se puteau hrăni, de
dispariţia trecătorilor obişnuite şi apoi de malurile abrupte, care le împiedică accesul normal la
apă. După perioada de execuţie, în mod normal, ele se întorc înapoi şi dacă au şi câteva zone mai
line, în care pot ajunge la apă, se adaptează la noul biotop.
Păsările existente nu sunt prea tare deranjate de prezenţa lacului, în schimb se
realizează o adevărată colonizare a zonei de către păsări de apă (raţe, gâşte, găinuşe, stârci etc.),
care găsesc condiţii ideale de hrană, de viaţă şi de reproducere. Pentru conservarea speciilor rare
este necesar să se facă studii şi să se ia din timp măsurile ce se impun.

B. Fauna acvatică

Apariţia acumulării determină schimbarea în totalitate a condiţiilor de viaţă ale

peştilor, salamandrelor şi altor amfibieni, regimul de curgere, volumul şi suprafaţa apei,
temperatura, turbiditatea, conţinutul în oxigen şi chiar flora fiind diferite de situaţia existentă
iniţial.
În principiu, într-un lac bine gospodărit extensia suprafeţei şi volumului de apă,
cât şi posibilităţile de dezvoltare create, duc la creşterea cantităţii şi a taliei peştilor (în funcţie de
capacitatea biologică a lacului ). Scăderea conţinutului în oxigen, stagnarea apei, creşterea
temperaturii şi apariţia poluării duc însă la scăderea speciilor de peşti valoroase (salmonide:
păstrăv, lipan, lostriţa) şi la înmulţirea exagerată a speciilor mai puţin valoroase (ciprinide: crap,
caras, caracuda, clean etc.).
Amenajarea hidroelectrică constituie un obstacol greu de trecut în calea migraţiei
peştilor, în căutarea hranei sau pentru reproducere. În scopul depăşirii obstacolelor concretizate
prin uvrajele amenajării hidroelectrice (baraje, ecluze, centrale etc.) sunt prevăzute unele măsuri
corectoare, ce se vor prezenta în continuare.
În cazul canalelor de derivaţie sau galeriilor care fac legătura între diferitele
bazine hidrografice, se pot introduce, dintr-un bazin hidrografic în altul, unele specii indezirabile
(răpitori, fitofagi etc.). La deversările în aval conţinutul prea ridicat în azot şi oxigen poate ucide
în special puieţii. Variaţiile de nivel pot lăsa pe uscat icre în curs de eclozare ducând practic la
distrugerea unei generaţii întregi din specia respectivă. De asemenea, în perioada de execuţie a
amenajării hidroelectrice, în general muncitorii care o construiesc, practică un braconaj sălbatic al
faunei piscicole, prin cele mai variate metode:
- prin răstocire (devierea albiei pârâurilor şi prinderea peştilor rămaşi astfel pe
uscat);
- prin prinderea cu furculiţa, noaptea , la lanternă;
- prin folosirea curentului electric;
- prin folosirea carbidului şi chiar a dinamitei.
Efectul barării asupra faunei acvatice, în special pentru amenajarea hidroelectrică
cu deversarea apelor, trebuie studiat separat în patru ecosisteme speciale:
- ecosistemul din amonte de baraj (captare) ce rămâne izolat;
- ecosistemul nou din lacul de acumulare;
- ecosistemul din aval de captări, dar din amonte de restituţia debitelor turbinate
(la care apa provine numai din debitul de servitute şi aportul pe diferenţa de bazin);
- ecosistemul din aval de restituţia debitelor uzinate, cu regim hidrologic modificat
(mai ales dacă nu se face corect redresarea debitelor).
Deoarece formele de impact asupra mediului înconjurător (efectele) sunt
nenumărate şi o identificare completă este imposibilă, efectele de ordin superior sau latente sunt
foarte greu de prevăzut, există în fiecare caz în parte efecte necunoscute la proiectare, care apar
pe parcurs, se recomandă ca identificarea efectelor şi consecutiv luarea măsurilor de protecţie a
mediului înconjurător să continue în exploatare.

5.4. Măsuri privind ameliorarea impactului amenajărilor hidroelectrice

asupra mediului înconjurător
Efectele negative ale impactului asupra mediului înconjurător pot fi ameliorate
prin adaptarea unor măsuri uşor de aplicat şi care nu necesită costuri mari. Astfel de măsuri au
condus la rezultate bune în ţări dezvoltate din punct de vedere economic (S.U.A., Franţa, Canada,
Elveţia etc.). Desigur că unele dintre aceste măsuri pot fi aplicate şi în funcţie de puterea
economică a investitorului şi în ultima instanţă a statului respectiv.
Măsurile corectoare au ele însele un impact asupra mediului înconjurător, ce
trebuie prevăzut şi cântărit bine înainte de concretizarea lor. Numai o analiză multicriterială bine
făcută poate releva adevărata dimensiune şi consecinţele pe termen lung ale impactului asupra
mediului înconjurător şi implicit oportunitatea măsurilor de ameliorare preconizate.

5.4.1.Alegerea amplasamentului amenajării hidroenergetice

Alegerea amplasamentului unui baraj sau a unui nod hidrotehnic, alegerea

traseului unei derivaţii sau a unui canal navigabil, se face căutând un optim tehnico-economic,
într-o zonă cât mai potrivită din punct de vedere geomorfologic şi ţinând seama de o serie
întreagă de restricţii în ceea ce priveşte mediul înconjurător . Astfel trebuie evitate soluţiile care:
- duc la strămutări masive de populaţie;
- afectează grav sau pun în pericol unele biotopuri, biocenoze sau specii rare sau
endemice, monumente ale naturii;
- afectează grav sau distrug vestigiile arheologice, monumentele istorice sau
culturale.
Pentru a asigura o încadrare cât mai potrivită în mediul înconjurător alegerea
amplasamentului trebuie făcută cu consultul unor arhitecţi peisagişti.
 5.4.2. Ameliorarea impactului amenajării hidroenergetice asupra
elementelor de geografie fizică

A. Eroziune, înmlăştiniri, aluvionare şi inundaţii

Pentru reducerea aportului de aluviuni, în vederea evitării înmlăştinirii şi

aluvionării lacului, trebuie controlată problema eroziunii. Astfel eroziunea versanţilor sau a
terenurilor agricole din amonte poate fi stăpânită după caz prin împăduriri (perdele de protecţie a
albiilor sau a digurilor), inierbări, brăzduiri, reţinerea apei pe versanţi (valuri de pământ, canale
de nivel, terase), stingeri de torenţi şi regularizări.
Lacurile de acumulare mai mici pot fi în pericol de colmatare şi ca urmare a
eroziunii malurilor. Pentru protejarea malurilor se pot lua următoarele măsuri:
-executarea în lungul malurilor a unor disipatori de energie a valurilor (înecaţi
sau neânecaţi);
-executarea unor şiruri de epiuri paralele, perpendiculare pe mal (pentru malurile
cu pantă redusă);
-plantaţii de arbori (poate cea mai viabilă soluţie pe contururi mari; nu este
eficientă pentru maluri loessoide).
De asemenea în avalul acumulării, care poate deveni oricând amonte pentru altă
acumulare, trebuie supravegheată eroziunea, regimul pulsatoriu datorat producerii energiei de
vârf putând duce la eroziuni ale patului albiei şi consecutiv la colmatări. Pentru provenirea acestei
situaţii se recomandă:
- prevederea unui lac de redresare aval;
- funcţionarea continuă, cu debit uzinat modulat între anumite limite, a ultimei
centrale hidroelectrice din cascadă.
În scopul prevenirii formării unor zone de înmlăştinire la coada lacului se
proiectează lucrări speciale:
- construirea unui mic bărăjel la coada lacului astfel încât accesul în lac să se facă
prin deversor cu goliri de fund;
- îndiguirea rîului la coada lacului ceea ce duce la împingerea zonei de depunere a
aluviunilor în regiuni cât mai adânci ale lacului.
În timpul inundaţiilor, apele mari cu un conţinut ridicat de aluviuni târâte, pot fi
dirijate prin canale de ocolire a lacului (Sadu II) sau în canale inverse care deversează apa, fără
conţinutul în aluviuni târâte, în lac.
Pentru evitarea aluvionării lacului se pot realiza acumulări laterale alimentate prin
derivaţii din râul principal. În cazul aluvionării lacurilor, măsurile eficiente sunt cele de prevenire
prin reducerea eroziunii pe ansamblul bazinului hidrografic. Dacă totuşi s-a ajuns în situaţia de
colmatare (mai mult sau mai puţin avansată) se pot lua măsuri de corectare cum ar fi:
a. pentru lac: tranzitarea undelor de viitură şi evacuarea curenţilor de densitate,
excavarea, dragarea şi spălarea aluviunilor;
b. pentru albia aval: prevederea periodică (odată la 2 ani) a unor evacuări de apă
prin golirile de fund, la debitul capabil al acestora, în scopul asigurării capacităţii de transport a
albiei (obturată de depuneri din afluenţi şi torenţi).

B. Pânza freatică şi stabilitatea pantelor

Ridicarea nivelului apelor subterane în vecinătatea lacului şi variaţia acestuia

crează o serie întreagă de efecte. Ridicarea nivelului pânzei freatice în amonte poate fi stăpânită
prin contracanale şi drenaje adânci (pe versant, în lungul digului sau sub centură).
 Dacă coborârea pânzei freatice afectează zona aval se amenajează construcţii de
injecţie de apă (puţuri absorbante) sau se fac irigaţii care să aducă nivelul freatic la o cotă
convenabilă.
Variaţia rapidă a nivelului apei în lac duce la variaţii ale nivelului apei freatice
care pot determina în anumite condiţii geologice alunecări de terenuri. De aceea trebuie urmărită
evoluţia stabilităţii varsanţilor în lac şi efectuarea unor studii speciale în caz de necesitate, cu
eventuala modificare a vitezelor admise de coborâre a nivelului apei în lac.
De asemenea pentru asigurarea stabilităţii malurilor se recomandă consolidarea
malurilor, drenaje, îndulcirea taluzărilor.

C. Seismicitatea indusă

În cazul în care barajul proiectat crează o acumulare cu un volum mai mare de 1

km3, are o înălţime mai mare de 80 m şi îndeplineşte vreuna din condiţiile enumerate mai înainte,
este necesară realizarea unor studii de prognoză privind probabilitatea apariţiei seismicităţii
induse şi trebuie supravegheată seismic zona cel puţin 3 ani înainte şi 10 ani după realizarea
lucrărilor.
Odată dovedită existenţa seismelor induse de amenajarea hidroenergetică se pot
lua următoarele măsuri de ameliorare a impactului asupra mediului înconjurător:
- se reduce la minimum posibil viteza de umplere a lacului;
- se revizuieşte dimensionarea seismică a construcţiilor din zona învecinată
acumulării.

5.4.3. Ameliorarea impactului amenajării hidroenergetice asupra calităţii

apei

Pentru menţinerea calităţii apei se recomandă:

- amenajarea bazinului hidrografic prin lucrări antierozionale în vederea reducerii
aportului de aluviuni în lac;
- evacuarea apelor reziduale în aval de secţiunea viitorului lac de acumulare;
- diminuarea poluării cu ape tehnologice de la staţii de sortare, cu ape poluate de la
bazine de utilaje, cu dejecţii de la crescătoriile de porci pentru uzul coloniei, cu
ape menajere etc.;
- instituirea unor perimetre de protecţie sanitară în jurul lacului şi controlul zonelor
turistice adiacente.
Dacă totuşi se evacuează ape uzate în lac atunci toate evacuările trebuie prevăzute
cu construcţii de dispersie, constând dintr-o conductă (conducte) aşezată în apropierea patului
albiei, transversal acesteia, având fante sau duze la partea superioară, prin care apa uzată evacuată
este răspândită uniform în secţiune transversală a curentului.
Împiedicarea stratificării apei, activarea circulaţiei în lac, asigurarea calităţii apei
pentru folosirea debitului de servitute la temperatura şi condiţiile de oxigenare specifice apei
naturale, se poate face prin dispunerea prizelor la diverse adâncimi în scopul combinării emisiei
de apă în aval. Stratificarea apei poate fi împedicată şi prin prevederea debuşării derivaţiilor în
zona de mijloc a lacului, pe cât posibil perpendicular pe cuveta lacului (are şi un efect important
de oxigenare a apei). În lacurile stratificate prevederea periodică a unor emisii de apă prin golirile
de fund la debitul capabil asigură igiena albiei în aval, dar şi primenirea hipolimnionului.
Eutrofizarea lacului apare şi ca rezultat al poluării, deci implicit toate măsurile de
reducere a poluării reprezintă şi măsuri profilactice pentru evitarea eutrofizării. Măsuri
profilactice specifice sunt:
 - evitarea evacuării în lac a afluenţilor cu conţinut bogat în substanţe nutritive, prin
instituirea de zone de protecţie în care să fie interzisă folosirea îngrăşămintelor
şi pesticidelor;
- pregătirea cuvetei lacului:
- curăţarea completă a terenului de materiale vegetale cu scoaterea inclusiv a
rădăcinilor copacilor sau viţei de vie;
- arderea resturilor vegetale în afara zonei inundabile sau cel puţin transportarea
cenuşii, dacă arderea s-a făcut totuşi în interior;
- dezinfectarea zonelor în care au fost depozitate gunoaie, cimitirelor etc.
Odată ce a apărut, eutrofizarea poate fi combătută prin mijloace:
a) fizice: dragaje în perioada de maximă eflorescenţă (se face numai în urma
unei analize complexe în care se ţine cont de efectele la locul de depozitare
după dragaj), prize etajate (au efect în zona aval).
b) chimice: folosirea de algicide (pot afecta însă şi alte organisme);
c) biologice: peşti planctonofagi (cu posibilitatea perturbării echilibrului
biologic).
De asemenea sunt necesare şi măsuri de urmărire a calităţii apei:
- măsurarea permanentă a parametrilor fizico-chimici şi biologici în amonte şi aval
de lac, program de măsurători obligatoriu ce trebuie iniţiat cu 3...5 ani înainte de
realizarea acumulării şi continuat în perioada de execuţie şi în special în cea de
exploatare;
- urmărirea substanţelor solubile care în condiţii naturale nu ar fi influenţat sensibil
calitatea apei;
- supravegherea concentraţiilor de substanţe toxice (în special mercur) din corpul
peştilor.

5.4.4. Ameliorarea impactului amenajării hidroenergetice asupra

microclimatului

În România amenajările hidroenergetice pentru care s-au realizat retenţii de sute

de milioane de metri cubi de apă nu au avut un impact important asupra microclimatului zonei
înconjurătoare. Efectul evident care apare în special toamna târziu este ceaţa densă, care se
transformă uşor în polei sau gheaţă pe şoselele din imediata vecinătate a lacului. Se recomandă
evitarea amplasării lacului în imediata apropiere a şoselelor intens circulate, traficul rutier putând
fi grav perturbat de microclimatul creat de acumulare. Dacă nu este posibil, trebuie luate măsuri
speciale de întreţinere a şoselelor, reţinând însă că oricare dintre aceste măsuri nu poate constitui
decât un paleativ.
Pentru limitarea efectului lacului asupra microclimatului o măsură favorabilă este
reâmpădurirea zonelor defrişate sau chiar plantarea de păduri în vecinătatea lacului.

5.4.5. Ameliorarea impactului amenajării hidroenergetice asupra florei

În scopul ameliorării impactului asupra florei trebuie prevăzute programe de

împădurire, pentru compensarea defrişărilor din zona amenajării hidroenergetice şi pentru
prevenirea eroziunii solului. De asemenea trebuie urmărite şi impiedicate sustragerile de material
lemnos sau tăierile abuzive din perioada de organizare de şantier.
Se recomandă evitarea variaţiilor dese de nivel a lacurilor care determină
distrugerea vegetaţiei din zona supusă succesiv procesului de inundare - uscare.
 În ceea ce priveşte flora acvatică toate măsurile de prevenire sau combatere a
eutrofizării sunt implicit şi măsuri de protecţie a florei, eutrofizarea reprezentând de fapt
degradarea biologică a condiţiilor de existenţă. Pentru supravegherea florei acvatice în aval de
baraj este necesară defluarea unui debit de servitute cel puţin egal cu debitul lunar mediu minim
al râului, cu asigurarea de 95 %.
Plantele rare trebuie mutate din amplasamentul barajului, de asemenea trebuie
depistate şi conservate biocenoze deosebite.

5.4.6. Ameliorarea impactului amenajării hidroenergetice asupra faunei

A. Fauna terestră

În perioada de organizare de şantier şi pe perioada execuţiei lucrărilor trebuie

combătut energic braconajul, care are de obicei o deosebită amploare.
Zgomotele produse de puşcăturile necesare în cariere sau la construcţia drumurilor
gonesc, în special animalele mari şi păsările, la distanţe apreciabile. Se recomandă sistarea sau
slăbirea acestora cel puţin în perioada de boncăit a cerbilor şi în cea de cuibărit pentru păsări.
Înainte de începerea umplerii lacului trebuie îndepărtate animalele din zona
inundabilă (cu o atenţie deosebită pentru cele rare).
Este absolut necesară asigurarea de căi normale de deplasare pentru animale, acolo
unde este posibil. Astfel pentru canalele mari se vor asigura bretele de legătură. De asemenea este
absolut necesară asigurarea accesului la apa pentru adăpat, prin prevederea de trepte sau planuri
înclinate cu pantă lină. Speciile rare trebuie tratate cu atenţie deosebită.

B. Fauna acvatică

Braconajul trebuie combătut cu fermitate, în caz contrar el putând conduce la

depopularea totală a râului pe zona afectată.
Problema asigurării debitului de servitute este deosebit de importantă în
prezervarea unor condiţii biologice acceptabile în porţiunea de râu din avalul barajului. Astfel, în
condiţiile ţării noastre, un compromis între necesitatea stringentă de energie şi necesitatea
prezervării mediului ar putea fi, orientativ, debitul mediu minim lunar cu asigurarea de 95 %. De
obicei acest debit nu poate fi realizat în condiţii economice. De aceea trebuie analizate influenţele
energo-economice ale diferitelor debite de sevitute, pentru fiecare amenajare hidroenergetică
soluţia corectă fiind reţinută de organele de decizie în funcţie de caracteristicile fiecărui caz în
parte. Condiţiile de oxigenare şi de temperatură ale debitului de servitute trebuie să fie cât mai
apropiate celor ale apei naturale. Aceste exigenţe pot fi relativ satisfăcute prin prelevarea apei din
prize etajate.
În scopul asigurării continuităţii cursului de apă şi al creerii condiţiilor fără de care
reproducerea unor specii de peşti valoroase (salmonide) nu se poate efectua, trebuie prevăzute
scări de peşti sau lifturi şi canale de ocolire a lacului.
În perioada de reproducere a peştilor valoroşi din lac se va interzice scăderea
nivelului lacului pentru a nu lăsa pe uscat şi astfel distruge icrele unei generaţii întregi de peşti.
Pentru repopularea periodică a cursului natural sau a lacului se pot realiza amenajări piscicole la
coada lacului sau în aval de baraj.
Se va urmări, dacă este cazul, concentraţia de substanţe toxice din corpul peştilor
(mercur).
În măsura posibilităţilor este indicat să se creeze zone cu condiţii cât mai apropiate
de cele naturale pentru speciile de peşti rare sau de o valoare deosebită. Se poate încerca
compensarea împuţinării sau chiar dispariţiei anumitor specii de peşti, datorită apariţiei
acumulării (lipanul), prin popularea cu aceste specii a unor râuri pe care nu sunt planificate
lucrări hidrotehnice sau pe care rămân porţiuni destul de lungi de apă curgătoare şi debite
suficient de mari.
În scopul împiedicării pătrunderii peştilor în centrală sau în oricare zonă care le-ar
dăuna sunt prevăzute dispozitive cu acţiune fiziologică: grilaje electrice, perdele din bule de aer,
dispozitive bazate pe variaţii de intensitate de lumină sau sunete.
Pentru speciile deosebit de rare, cum este lostriţa (Hucho - hucho), sau pentru cele
rare aşa cum a ajuns lipanul (Thymallus - thymallus), care nu pot trăi în apă curgătoare, trebuie
luate măsuri speciale, mergând în cazuri extreme chiar până la renunţarea la amenajării
hidroenergetice.

5.4.7. Măsuri psiho - sociale, compensatorii şi colaterale

Aceste măsuri trebuie să constituie o adevărată campanie, care bine dirijată, într-o
ofensivă gradată, corect susţinută, urmează să câştige acceptul social pentru amenajarea
hidroenergetică plănuită.

A. Acceptare socială

În primul rând este absolut necesară pornirea unei campanii publicitare pentru
convingerea populaţiei în vederea acceptării amenajării hidroenergetice. Campania trebuie
susţinută prin tipărirea de publicaţii, împărţirea de prospecte, lipirea de afişe în localităţile din
zonă şi ţinerea unor conferinţe în care să fie prezentate corect avantajele şi dezavantajele
construirii amenajării hidroenergetice în zonă. Pentru terenul expropriat trebuie acordate
despăgubiri stimulatoare. Sunt necesare măsuri compensatorii pentru pescari şi vânători a căror
activitate (ca profesie) poate fi afectată de amenajarea hidroenergetică. Dacă există posibilităţi
financiare, este recomandabil să se sensibilizeze populaţia prin executarea unor lucrări definitive
pentru anumite obiective de ineres social (drumuri, poduri), care oricum fac parte din planul de
execuţie al amenajării hidroenergetice.

B. Locuri de muncă

În scopul fixării în regiunile apropiate amenajării hidroenergetice a populaţiei ce

urmează să se deplaseze în urma exproprierilor,

trebuie organizată reorientarea profesională a acesteia spre meserii specifice în timpul execuţiei
lucrărilor, industrii legate de apariţia amenajării hidroenergetice, turism local. În perioada de
execuţie a lucrărilor este necesar să se înfiinţeze unităţi economice, care să utilizeze forţa de
muncă calificată a localnicilor. Pentru a-i cointereasa şi a-i determina să nu părăsească zona se
poate interveni prin oferirea unor condiţii avantajoase de concesionare sau vânzare a bazelor de
producţie şi amenajărilor create pentru nevoile şantierului.

C. Sănătate

Băltirile din zonele joase, datorate creşterii nivelului pânzei freatice, care
favorizează dezvoltarea larvelor de insecte, pot fi evacuate prin drenaje corespunzătoare. În
perioada apariţiei larvelor de insecte (ţânţari), prin creşterea nivelului lacului (dacă este posibil)
se poate obţine distrugerea lor. De asemenea în scopul evitării contaminării cu bacterii patogene
în zonele adiacente captărilor de apă se vor institui zone de protecţie sanitară atent supravegheate.

D. Protecţia calităţii solurilor

În perioada de execuţie se va evita degradarea solului pe suprafeţe mai mari decât

cele necesare, prin asigurarea tehnologiilor celor mai potrivite şi prin urmărirea strictă a
disciplinei de lucru. De asemenea pământul rezultat din săpătură va fi folosit la umpluturi utile (la
faţa digului etc.), humusul rezultat din decupări va fi utilizat raţional (inierbări), se vor compensa
pierderile de vegetaţie prin replantări. Băltirile vor fi stăpânite prin drenaje, iar uscările prin
irigaţii. Pentru evitarea sărăturării solurilor nu se va face irigarea lor (pe cât posibil) cu apă cu o
salinitate mare sau intensiv cu o apă curată.
Pentru păstrarea calităţii solurilor în anumite zone (versanţi, zone în pantă
defrişate etc.) trebuie realizate lucrări complete de stabilizare a solului (antierozionale), biologice
(împăduriri, inierbări, brăzduiri) sau hidrotehnice (stingeri de torenţi, regularizări etc.).

E. Protejarea şi prezervarea valorilor culturale, istorice şi arheologice

După identificarea situaţiei existente în zona amenajrii hidroenergetice se vor

comanda studiile necesare în special pentru zona care va fi inundată definitiv. Prezervarea
valorilor arheologice sau istorice poate fi făcută prin:
- ocolire dacă este posibil (în special în cazul unor derivaţii sau a unui canal
navigabil);
- supraînălţare şi consolidare pe locul unde se găseşte (dacă este posibil);
- mutare într-un amplasament apropiat convenabil;
- în cazuri excepţionale se poate merge până la abandonarea lucrării.
Prezervarea valorilor culturale (etnografie, folclor etc.) poate fi făcută numai prin
fixarea nucleului populaţiei strămutate în aproprierea zonei de origine. Acest lucru poate fi
realizat şi prin crearea de locuri de muncă în zonă, dar în primul rând prin construirea efectivă a
noii localităţi.

F. Estetica

Se va urmări integrarea în peisaj a barajului cu lacul de acumulare şi a traseului

derivaţiei sau canalului navigabil cu poziţia potrivită pentru nodul hidrotehnic. Se urmăreşte de
asemenea integrarea în peisaj a tututor construcţiilor definitive, a drumurilor şi LEA. Astfel, în
anumite cazuri, pentru a nu strica un peisaj deosebit, se pot prevedea linii electrice subterane.
După terminarea lucrării trebuie realizate lucrări de ameliorare a peisajului sau de
mascare a zonelor afectate:
- reîmpădurirea zonelor defrişate;
- transformarea platformelor de organizare, a haldelor de steril, în plantaţii,
parcuri, terenuri de sport, terenuri de camping etc.;
-amenajarea finală a drumurilor definitive, refacerea lucrărilor deteriorate,
dezafectarea estetică a utilităţilor provizorii după terminarea execuţiei lucrărilor;
- plantarea de arbori pe marginea lacurilor şi pe bermele carierelor pentru
mascarea acestora;
- renunţarea la peree la diguri deasupra nivelului normal de retenţie (NNR) şi
înlocuirea lor cu inierbarae;
 G. Turism – agrement

Amenajarea hidroenergetică în sine constituie un obiectiv turistic, care poate

deveni suport şi pentru agrement. Drumurile trebuie astfel concepute încât să pună în valoare
peisaje sau elemente de interes turistic. În scopul dezvoltării turismului trebuie modernizate
drumurile. Prin asfaltarea lor se facilitează accesul în zonă şi se evită praful (foarte important).
În timpul sezonului estival lacul trebuie menţinut la un nivel estetic, chiar prin
asumarea unei stagnări energetice, al cărei cost economic este oricum mai redus decât cel dat de
diminuarea turismului.
În jurul lacurilor de acumulare se pot crea condiţii optime de turism şi agrement
prin construirea de hoteluri, vile, cabane, căsuţe, restaurante, terenuri de sport, terenuri pentru
camping etc., care pot proveni din organizarea de şantier gândită din start cu aceste utilităţi
definitive (organizarea de şantier de la Vidra - Lotru a devenit o frumoasă staţiune turistică).
Turismul poate fi dezvoltat prin crearea unor baze de agrement pentru canotaj, ski pe apă, înot,
prin favorizarea pescuitului sportiv, repopulând apele lacului cu specii de peşti de un interes
sportiv ridicat (păstrăv, clean, ştiucă, şalău etc.) şi prin plimbări sau chiar croaziere cu vaporaşul.
Odată cu dezvoltarea activităţilor de turism - agrement trebuie luate măsuri de
supraveghere în scopul evitării poluării, braconajului şi stricăciunilor datorate organizării
necorespunzătoare a acestor activităţi.

H. Amenajări piscicole

În scopul repopulării apelor lacului, dar şi în scopul livrării către populaţia locală
sau turişti a unor cantităţi de peşte, se pot amenaja crescătorii de peşti (păstrăvării în zonele
montane) în aproprierea lacului.
Crescătoriile pot fi amenajate chiar în apa lacului, acolo unde calitatea apei o
permite, folosind un sistem de plase flotante (piscicultura în viviere). De asemenea se pot
amenaja crescătorii de peşti în imediata apropiere a canalelor de derivaţie sau a celor navigabile,
în scopul populării acestora cu specii potrivite în vederea valorificării potenţialului bilogic
existent. O rezolvare interesantă poate fi transformarea carierelor sau balastierelor în crescătorii
de peşti.

5.4.8. Aspecte financiare

Toate măsurile privind ameliorarea impactului asupra mediului înconjurător nu

pot depăşi stadiul de simplu deziderat teoretic, fără o susţinere financiară corespunzătoare,
prevăzută din timp . De accea se recomandă:
a) prevederea în devizul general a unui fond de 3..5 % din valoarea totală a
investiţiilor, pentru realizarea lucrărilor şi măsurilor recomandate pentru
aceasta.
b) prevederea de cheltuieli anuale pentru măsurile ce se referă la exploatare:
- cheltuieli pentru măsurătorilor de calitate a apei;
- cheltuieli pentru personalul de supraveghere propriu.
c) prevederea de fonduri pentru propagandă, publicaţii, prospecte, afişe,
conferinţe necesare pentru convingerea populaţiei în vederea acceptării
lucrării amenajării;
d) prevederea de fonduri pentru instruirea personalului constructorului şi
beneficiarului privind protecţia mediului înconjurător (principii, reguli,
datorii, consecinţe).