METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE

C4
Temperatura solului şi a marilor bazine acvatice – Proprietăţile calorice
ale solului; propagarea căldurii în sol; regimul zilnic şi anual al temperaturii
solului; îngheţul solului; regimul termic al marilor suprafeţe acvatice.
Temperatura aerului – Transportul de căldură în atmosferă; regimul zilnic şi
anual al temperaturii aerului; procesele adiabatice din atmosferă; condiţiile
de stabilitate verticală în atmosferă, inversiunile termice.

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 TEMPERATURA SOLULUI
Cantitatea de căldură care pătrunde în sol este influenţată de mai
mulţi factori → două categorii de factori primează:

1). cantitatea de energie solară primită ce depinde de poziţia

matematică şi geografică a unui punct, de momentul din an şi din zi, de
caracteristicile suprafeţei subiacente etc.

2). proprietăţile calorice ale solului (capacitatea calorică,

conductivitatea calorică şi conductivitatea termică) ce depind la rândul lor
de proprietăţile fizice ale solului (compoziţie, structură, culoare, grad de
umectare etc.)
 a) Capacitatea calorică reprezintă cantitatea de căldură
necesară ridicării temperaturii unui corp cu 1oC. Capacitatea calorică se poate
exprima prin căldura specifică care poate fi gravimetrică sau volumetrică.

Căldura specifică gravimetrică (masică) este cantitatea de

căldură necesară pentru a ridica cu 1oC, temperatura unei mase de 1 gr de
substanţă şi se exprimă în cal/gr/grad. Se notează cu (c).

Căldura specifică volumetrică (volumică) este cantitatea de

căldură necesară pentru a ridica cu 1oC temperatura unui cm3 de substanţă şi
se exprimă în cal/ cm3/grad. Se notează cu (C).

În funcţie de densitatea solului între căldura specifică volumetrică şi cea

masică există relaţia C = c x ρ.
- cea mai mare căldură specifică o are apa (1 cal/cm3/grad sau 1
cal/gr/grad),
- cea mai mică o are aerul de abia 0,0003 cal/cm3/grad sau 0,2400
cal/gr/grad.
- prezenţa aerului în sol va contribui la micşorarea căldurii specifice, iar a
apei la mărirea acesteia. Un sol cu căldură specifică mică se încălzeşte şi se
răceşte mult mai repede, decât unul care are o căldură specifică mai mare.
 b) Conductivitatea calorică este proprietatea
corpurilor de a transmite căldura de la o moleculă la alta, de la o particulă la
alta şi de la un strat mai încălzit spre altul mai puţin încălzit.

Coeficientul de conductivitate calorică (λ) reprezintă

cantitatea de căldură exprimată în calorii, care se scurge într-o secundă,
printr-un strat de sol cu suprafaţa de 1 cm2 şi grosimea de 1 cm, atunci când
diferenţa de temperatură între cele două feţe ale stratului este de 1oC. Se
exprimă în cal/cm2/sec/grad.
Corpurile cu conductivitatea cea mai mare sunt metalele, iar
conductivitatea cea mai mică o are aerul considerat un bun izolator termic.
Cazurile solurilor:
- cu porozitate mare, afânate şi uscate,
- umede.
 c) Conductivitatea termică indică viteza de propagare în sol
variaţiilor de temperatură.

Coeficientul de conductivitate termică (k) este dat de raportul

dintre coeficientul de conductivitate calorică (λ) şi căldura specifică
volumetrică a solului (C), fiind exprimat în cm/s.
k=λ/C
Viteza de propagare a căldurii este deci direct proporţională cu
coeficientul conductivităţii calorice şi invers proporţională cu căldura
specifică volumetrică.
Proprietăţile termice în sol şi la suprafaţa sa depind şi de:
- textura,
- structura,
- porozitatea,
- umiditatea,
- învelişul vegetal,
- stratul de zăpadă,
- culoarea solului.
 PROPAGAREA CĂLDURII ÎN SOL
Transmiterea căldurii în sol depinde de:
- diferenţa de temperatură între suprafaţa solului şi straturile de sol
inferioare,
- efectuându-se de la straturile mai calde spre cele mai reci prin:
- conductivitate,
- intermediul curenţilor de apă,
- permeabilitate şi capilaritate.
În timpul zilei şi în perioada caldă a anului când la
suprafaţa solului bilanţul caloric este pozitiv, solul se încălzeşte şi o parte a
căldurii se propagă de sus în jos, spre straturile mai adânci.
După apusul Soarelui şi în perioada rece a anului când
bilanţul caloric devine negativ, solul se răceşte, iar fluxul de căldură se
propagă invers, dinspre straturile mai adânci spre suprafaţă.
Cantitatea de căldură transmisă scade proporţional cu
adâncimea, iar variaţiile termice se propagă spre interior cu atât mai
târziu cu cât adâncimea este mai mare.
 LEGILE PROPAGĂRII CĂLDURII ÎN SOL

1) Perioadele de oscilaţie diurnă şi anuală ale temperaturii

sunt identice pentru toate adâncimile până la care se resimte o cât de slabă
variaţie.
2) Creşterii în progresie aritmetică a adâncimii îi corespunde
o descreştere în progresie geometrică a amplitudinii oscilaţiilor termice.
Drept urmare temperatura medie zilnică devine constantă la adâncimea de
1 m, iar temperatura medie anuală la adâncimea de 19 m.
3) Variaţiile termice se propagă cu atât mai adânc, cu cât
perioada de oscilaţie este mai mare, ceea ce înseamnă că un ger puternic
de scurtă durată se resimte mai puţin în adânc decât unul slab, având durata
mai mare.
4) Întârzierea producerii minimelor/maximelor în adâncime.
REPARTIŢIA TEMPERATURII PE VERTICALĂ ÎN SOL
Este reprezentată prin tautocrone

Repartiţia temperaturii în
sol prezintă în general două
tipuri, de insolaţie şi de
radiaţie.
şi geotermoizoplete.
 REGIMUL DIURN AL TEMPERATURII SOLULUI
un maxim în jurul orei 1300, la o oră după trecerea Soarelui de
meridianul locului şi, un minim înainte de răsăritul Soarelui
 Regimul anual al temperaturii solului
În zona temperată nordică se înregistrează un maxim de vară în general în
luna iulie şi un minim de iarnă în luna ianuarie.
 Îngheţul solului
efectele pozitive:
- Îngheţ - dezgheţul afânează solul,
- sub stratul îngheţat solul se umezeşte,
- împiedică dezrădăcinarea copacilor.

efectele negative
- împiedică infiltrarea apei,
- dezgheţul de vară din zona de tundră, nu pătrunde la adâncimi
mai mari de 1 m, ceea ce face ca stratul inferior să nu fie accesi-
bil rădăcinilor arborilor limitând înaintarea vegetaţiei arborescente
spre latitudini mai mari,
- în tundră şi silvotundră, apa rece din solul dezgheţat (sub 6oC)
nu este accesibilă sistemului radicular al plantelor lemnoase →
uscăciunea fiziologică.
Pergelisolul şi molisolul
 Regimul termic al marilor bazine acvatice. Influenţa
proprietăţilor fizice asupra temperaturii apei

• apa are proprietăţi fizice ≠ de ale solului,

• prezintă un regim termic diferit de al acestuia.

• 1. căldura specifică de trei-patru ori mai mare decât a

scoarţei terestre şi mult mai mare decât a aerului.
- experimental s-a observat că pentru a ridica
temperatura unui cm3 de apă cu 1oC sunt necesare de 5 ori mai
multe calorii decât pentru a ridica temperatura cu 1oC a unui cm3
de granit şi de 3134 ori mai multe calorii decât pentru a ridica
temperatura cu 1oC a unui cm3 de aer.

• 2. capacitatea calorică mare face ca apa să

înmagazineze aproape toată radiaţia primită,
- de aceea la latitudini mijlocii şi superioare bilanţul
16
caloric este mai mare pe oceane decât pe continente.
• 3. transparență,
- apa permite pătrunderea energiei solare la diferite adâncimi unde
este absorbită.
- radiaţiile infraroşii, roşii, galbene sunt reţinute în mare parte în
primii 40-50 cm, dar pătrund până la circa 10 m.
- radiațiile verzi şi albastre străbat stratul acvifer mai profund
(câteva zeci sau chiar până la maxim 100 m),
- radiațiile ultraviolete penetrează cel mai mult până la peste
100 m adâncime.

Din energia totală a radiaţiei solare ≈ 50 % este absorbită în stratul

superficial al apei, de 10-15 cm, care se încălzeşte mai puternic.

Impurificarea cu suspensii solide determină creşterea capacităţii

de absorbţie a apei, adâncimea de penetraţie a radiaţiilor se diminuează,
încălzindu-se mai mult stratul de la suprafață.
17
 4. În apă, transportul căldurii pe verticală se face mai ales prin
amestec turbulent a cărui eficienţă este de 10 000 ori mai mare decât
prin conductibilitate calorică moleculară.

Dacă în sol transportul căldurii pe verticală se limitează la

adâncimi de câţiva metri, în cazul apei se realizează pe adâncimi de
ordinul sutelor de metri.
 Regimul diurn al
temperaturii suprafeţei • Regimul diurn depinde de o
serie de factori:
acvatice
- apropierea sau îndepărtarea de ţărm,
de curenţii oceanici calzi sau reci,
- de salinitate, de volumul şi dinamica
apei,
- de unghiul de incidenţă al razelor
solare,
- de latitudine etc.

• Răcindu-se şi încălzindu-se
mai greu decât solul apa prezintă la
suprafaţă un maxim termic în jurul
orelor 1500-1600 şi un minim la 2-3
ore după răsăritul Soarelui.
Amplitudinea acestor variaţii scade pe
măsură ce înaintăm în larg.
19
• În largul oceanelor amplitudinea termică diurnă
descreşte! odată cu creşterea latitudinii:
- 0,4o – 0,5oC la tropice,
- 0,3oC în regiunile temperate,
- 0,1oC în regiunile polare şi subpolare.

• Amplitudinile medii diurne ajung la:

- 2-5oC pe suprafaţa lacurilor,
- 1-2oC pe suprafaţa mărilor continentale,
- 0,5-0,7oC în cazul apei râurilor ce are o variaţie termică
mică, întrucât prin curgere se amestecă mereu.

• Pe verticală amplitudinile termice diurne se sting la

circa 20 de metri adâncime (în cazul solului la 1m). 20
 Regimul anual al temperaturii bazinelor acvatice

• Prezintă o variaţie simplă, maximele şi minimele termice

producându-se cu întârziere faţă de suprafaţa solului.

• De exemplu:
- în emisfera nordică, în zonele temperate şi polare
maximul termic la suprafaţă se înregistrează în lunile august – septembrie, iar
minimul în februarie-martie;
- în emisfera sudică situaţia este inversă.

21
grade Cels ius
8
7
6 Amplitudinile termice anuale
5 ajung la 2-4o în zona intertropicală, 6-8oC
4
în cea temperată şi cca. 2oC la poli.
3
2
1
0
latitudinea
0 20 40 50 70 80

Amplitudinea

Variaţia valorică a amplitudinilor termice

anuale ale apei în funcţie de latitudinea
geografică
 • Valoarea medie a
temperaturii apei suprafeţei
oceanelor scade de la Ecuator
spre poli: 26-28oC la Ecuator,
10oC la latitudini temperate şi
0oC chiar -2oC la Poli.

• Cea mai ridicată tem-

grade Celsius peratură medie aparţine are-
30
alului Golfului Persic fiind de
25
35,6oC, iar cele mai mici
20 temperaturi se înregistrează în
15
mările arctice de -2; -3oC .
10
• Maximele şi minimele
5 termice sunt decalate în a-
0
dâncime faţă de suprafaţa
0 10 20 30 40 50 60
latitudinea oceanelor (la 60 m adâncime,
T aer(grade Celsius) T apei(grade Celsius) decalajul este de o lună).
Distribuţia latitudinală a temperaturii
aerului şi a suprafeţei apei în emisfera 23
nordică
 Pe verticală temperatura medie anuală a Oceanului Planetar scade mai
accentuat în primii 200 m, mai lent apoi până la 600 m, iar la 2-3 km se menţine
invariabilă în jurul valorii de 2oC. În primii 200 m se află zona de variaţii sezoniere. În
zonele polare temperatura creşte până la 200-400 m adâncime, iar apoi scade.

25
 Circuitul caloric al apei;
Oceanul – rezervor caloric planetar
• Circuitul caloric al apei diferă de cel al solului.

• Din căldura absorbită aproximativ 99,6 % este transmisă

în adâncime prin curenţi de convecţie şi turbulenţă şi numai 0,4 %
este cedată aerului. Ca urmare circuitul caloric diurn şi anual în apă
este de 20-30 ori mai intens decât în sol.

• Vara mările şi oceanele acumulează cantităţi mari de

căldură pe care le cedează iarna aerului, în mod continuu şi în timp
îndelungat. Masa oceanului planetar, împreună cu cea a mărilor
reprezintă un mare rezervor caloric al globului terestru .
27
 TEMPERATURA AERULUI
Sursa principală de încălzire a aerului o constituie suprafaţa terestră .
Aerul se încălzeşte de jos în sus şi nu invers.
Excepţie fac straturile superioare (stratosfera superioară, mezosfera şi
termosfera) unde aerul se încălzeşte direct prin absorbţia radiaţiei solare
directe.
Transmiterea căldurii de la suprafaţa subiacentă în atmosferă şi în
interiorul atmosferei de la un strat la altul se face prin:
1. conductivitate termică moleculară se transmite o cantitate mică de
căldură de la moleculă la moleculă. Prin conductivitate termică se încălzeşte un
strat de aer foarte subţire, cu o grosime de până la 4 cm .
 2. Radiaţia termică emisă de suprafaţa
terestră contribuie la încălzirea aerului într-o
măsură mai mare decât conductivitatea termică
moleculară. Pe cale radiativă se încălzeşte primul
strat de aer din vecinătatea solului, de la care tot
prin radiaţie se transmite căldura spre straturile
superioare.
 3.Convecţia este procesul de transmitere a căldurii pe verticală prin
intermediul curenţilor de aer. Ea poate fi termică sau dinamică.
a. Convecţia termică apare atunci când aerul, în contact cu solul
încălzit, devine mai cald, mai puţin dens, îşi măreşte volumul, devine mai uşor
şi capătă o mişcare ascendentă, transportând căldura primită iniţial prin
conductivitate şi radiaţie spre înălţimi.
 b. Convecţia dinamică este mişcarea ascendentă forţată a maselor
de aer deplasate de vânt peste un obstacol întâlnit în cale. Ea poate fi
convecţie orografică, atunci când mişcarea ascendentă a aerului are loc pe
versanţii unei înălţimi sau frontală când aerul mai cald este deplasat
ascendent, de-a lungul unei suprafeţe frontale peste o masă de aer rece.
Fig. xx Dezvoltarea unui termal (un volum de aer cald ascendent care transportă
prin convecție energie calorică în atmosfera mai înaltă)
– după Ahrens C. D., 1988 cu mici modificări
Fig. xx Formarea unei celule de convecție prin care căldura este transferată de la
suprafața terestră în atmosfera mai înaltă unde se formează și nori
– după Ahrens C. D., 1988 cu mici modificări
Fig. xx Legăturile ce se stabilesc între suprafața activă și procesele
convective – după Măhăra Gh., 2002
 4.Turbulenţa reprezintă amestecul unor mase de aer cu
caracteristici termice diferite, prin intermediul unor mişcări dezordonate de aer
sub formă de vârtejuri. Turbulenţa poate fi şi ea de natură termică şi de natură
dinamică.
a.Turbulenţa termică este cauzată de încălzirea neuniformă a
unei porţiuni din suprafaţa terestră orientată diferit faţă de razele de soare.
b.Turbulenţa dinamică este provocată de frecarea aerului în
mişcare, de obstacolele de pe suprafaţa terestră.

Fig. xx Variaţia coeficientului schimbului turbulent St (g/cm2·s)

într-o zi de vară – date preluate după Ciulache S., 2004
 5. Advecţia este mişcarea orizontală a aerului. Astfel o masă de
aer cald, se deplasează orizontal spre o masă de aer rece, transportând o dată
cu ea o anumită cantitate de căldură contribuind la încălzirea aerului rece
întâlnit în cale.
Încălzirea atmosferei prin convecţie, turbulenţă şi advecţie este de
circa 10.000 de ori mai intensă decât prin radiaţie şi conductivitate
moleculară.
6. Comprimarea adiabatică se produce în timpul mişcărilor
descendente ale aerului, când acesta se comprimă şi se încălzeşte adiabatic cu
circa 0,6oC/ 100 m distanţă verticală.
7. Transformarile de fază ale apei sunt un alt proces care
contribuie la schimbul caloric între sol şi aer. Pentru transformarea unui gram
de apă în vapori se consumă circa 600 calorii, căldură ce se înmagazinează în
vaporii respectivi. În cazul în care condensează, vaporii cedează căldura
înmagazinată aerului.
Răcirea aerului ca şi încălzirea sa, se produce prin radiaţie,
prin destindere adiabatică, advecţie şi evaporare.
 REGIMUL DIURN AL TEMPERATURII AERULUI
- un maxim, după trecerea Soarelui la meridianul locului, între orele
1400-1500, cu 1-2 ore mai târziu ca cel de la suprafaţa solului şi un minim
dimineaţa înainte de răsărit.
Maximele şi minimele diurne se produc cu întârziere în aer faţă de sol
şi au valori mai atenuate.
Fig. xx. Evoluţia diurnă a valorilor medii
orare anuale ale temperaturii aerului la
Piatra Neamţ, Ceahlău Sat şi Ceahlău
Toaca – după Mihăilescu I. F., 2001
Din punct de vedere al caracteristicilor termice o zi:
- este tropicală atunci când t max. ≥ 30oC,
- este de vară când t max. ≥ 25oC ,
- este o zi de îngheţ când t min. ≤ 0oC ,
- sau zi de iarnă când t max. ≤ 0oC.
O noapte este considerată tropicală când t min. ≥ 20oC şi geroasă când t min. ≤ -
10oC.
Fig. xx Dependenţa de altitudine a primei zile, a ultimei zile şi a duratei intervalului cu
temperaturi medii zilnice ≤ 0°C în România - după Clima României, pag. 165, 2008
 Regimul anual al temperaturii aerului
grade Celsius
25

REGIMUL ANUAL AL TEMPERATURII AERULUI

20

15

10

-5

-10
I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Dorohoi Cotnari Iaşi

Regimul anual al temperaturii aerului la

Dorohoi, Cotnari şi Iaşi (1961 – 1996)
 a. b.

Fig. xx Regimul anual al temperaturilor medii lunare la Iaşi, Bucureşti-Filaret şi Vf. Omu
(sunt evidente diferenţierile termice latitudinale între Iaşi şi Bucureşti – a şi, mai ales,
cele altitudinale dintre Iaşi şi Vf. Omu – b) – 1961 - 2000
Fig. xx Evoluţia anuală a valorilor lunare ale parametrilor termici cei mai importanţi la
staţiile meteorologice Ceahlău Sat (552 m) şi Ceahlău Toaca (1897 m) –
după Mihăilescu I. F., 2001
Fig. xx Variaţii termice neperiodice
– exemple. Repere termice
 DISTRIBUŢIA TEMPERATURII
AERULUI PE VERTICALĂ ÎN
TROPOSFERĂ

Fig. xx Distribuţia verticală a

temperaturii aerului în troposferă

Fig. xx Distribuţia în altitudine a valorilor

temperaturii medii anuale a aerului la un
număr de 30 de staţii meteorologice din
România (1961 - 2000)

Fig. xx Distribuţia în altitudine a valorilor

amplitudinii temperaturii medii anuale a
aerului la un număr de 30 de staţii
meteorologice din România (1961 - 2000)
Fig. xx Repartiţia verticală a valorilor medii
anotimpuale ale temperaturii aerului în
nordul Masivului Ceahlău (1964-1969) –
după Mihăilescu I. F., 2001
 Fig. xx Profilul vertical al temperaturii
aerului deasupra unei suprafețe asfaltate,
după - amiaza în situații de calm
atmosferic sau cu vânt – după Ahrens,
1988
Fig. xx Profilul vertical al temperaturii
aerului deasupra unei suprafețe cu sol
dezgolit, noaptea în situații de calm
atmosferic sau cu vânt – după Ahrens,
1988
 PROCESELE ADIABATICE DIN ATMOSFERĂ

În repartiţia temperaturii aerului pe verticală, un rol foarte important îl

au curenţii de convecţie ascendenţi şi descendenţi.

Mişcările convective ascendente determină ridicarea aerului până

când temperatura şi densitatea sa devin egale cu cele ale mediului atmosferic
înconjurător.
Dacă mişcarea convectivă a aerului este suficient de rapidă, atunci
schimbul caloric radiativ şi prin conductivitate între aerul în mişcare şi mediul
atmosferic înconjurător este foarte slab. În acest caz deplasarea reprezintă un
proces adiabatic adică fără schimb caloric cu aerul înconjurător.

Prin procesele adiabatice, aerul îşi modifică temperatura numai

prin schimbări de volum, sub acţiunea presiunii atmosferice exterioare.
a) Un volum de aer aflat în mişcare adiabatică
ascendentă, se adaptează la presiunea tot mai scăzută a straturilor
atmosferice în care ajunge. Se destinde, îşi măreşte volumul dar îşi
diminuează densitatea şi temperatura. Prin destindere adiabatică o parte din
energia calorică a aerului ascendent se transformă în energie cinetico -
moleculară cu consum de căldură, rezultând scăderea temperaturii.

b) În mişcarea adiabatică descendentă, volumul de

aer ce pătrunde în masele de aer tot mai dense şi cu presiune mai ridicată,
se comprimă pe seama forţei exterioare, îşi micşorează volumul, va avea o
energie cinetică mai mică şi o densitate mai mare. Acest proces măreşte
rezerva internă de energie a aerului, iar temperatura lui va creşte pentru că
energia cinetică se transformă în energie calorică.
 Rezultă că:
- în mişcare ascendentă, aerul se destinde adiabatic, îşi măreşte
volumul, iar temperatura scade, iar
- în cazul unei mişcări descendente, aerul se comprimă adiabatic,
volumul lui scade, iar temperatura creşte.

Deci prin procesele adiabatice se produce răcirea

aerului prin destindere şi încălzirea sa prin comprimare, în interiorul
aceleiaşi mase de aer fără influenţă din afară.

În realitate, în natură procesele termice amintite nu pot fi pur

adiabatice, deoarece nu există o izolaţie perfectă între aerul în mişcare şi
mediul atmosferic înconjurător.
 Procesele adiabatice diferă în funcţie de
caracterul umed sau uscat al aerului.
Într-o masă de aer uscat, nesaturat în
vapori de apă, răcirea în timpul mişcării
ascendente şi încălzirea în timpul mişcării
descendente se face după gradientul adiabatic
uscat care are valoarea de 1oC /100 m.
Dacă masa de aer este umedă, saturată
cu vapori de apă şi în ea nu au loc procese de
condensare, atunci:
a. în timpul mişcării sale adiabatice
ascendente ea se va răci după gradientul
adiabatic umed care are valoarea mai mică
decât a gradientului adiabatic uscat, adică 0,5-
0,6oC/100 m.
b. Într-o masă de aer umedă, într-o
mişcare descendentă încălzirea prin
comprimare adiabatică, decurge totdeauna
după gradientul adiabatic uscat, deci 1oC /100
m, întrucât în timpul încălzirii nu se pot
produce condensări.
 INVERSIUNILE TERMICE
Inversiunile de radiaţie iau naştere datorită răcirii radiative
nocturne a suprafeţei terestre şi aerului de deasupra acesteia.

Inversiunile de advecţie apar în urma deplasării unor mase

de aer cald peste suprafeţe reci.

Inversiunile de comprimare sau de subsidenţă se

formează în straturile troposferice mai înalte, dedesubtul părţilor centrale ale
formaţiunilor anticiclonale.

Inversiunile orografice apar în formele negative de relief

unde aerul rece de pe versanţi, mai greu, coboară în văi şi depresiuni unde
stagnează, se răceşte în continuare prin radiaţie, formând un „lac” de aer
rece, în timp ce pe culmi aerul este mai cald.
Fig. xx În nopţile reci, cu lună, se produce sedimentarea și staţionarea aerului rece în
văi și depresiuni, aer care se află captiv sub un strat de aer mai cald – imediat
deasupra, peste acesta din urmă suprapunându-se un strat de aer rece – după Ahrens
C. D., 1988
Distribuţia temperaturii aerului în plan orizontal

Fig. xx Temperaturile medii anuale reale la diferite latitudini

 METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE
L4
Măsurarea temperaturii aerului. Repartiția temperaturii aerului în
România și pe Glob

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 C/100 =
R/80 =
(F – 32)/180
 Termohigrometrul
electronic de tip Testo
Instalarea termometrului de sol tip Savinov
Trei din seria de câte patru termometre de sol de tip Savinov
poziţionate orizontal
 Termometrul de
sol cotit de tip
Junkalor
pentru
determinarea
t°C la
adâncimea de
Termometrul 10 cm
Junkalor drept
destinat măsurării
temperaturii solului
la adâncimea de 40
cm protejat de o
carcasă metalică
 Geotermograful
- după R. Cenuşă, 1996
 Geoglaciometrul Danilin
-după V. Belozerov şi I Fărcaş, 1970 cu
modificări
 Codificarea stării suprafeţei solului
Cifra
de cod Starea suprafeţei solului
0 Uscată (fără o cantitate vizibilă de praf sau nisip)
1 Umedă (fără băltoace)
2 Îmbibată (apa stagnantă formând băltoace mici sau mari)
3 Îngheţată
4 Acoperită cu o crustă de gheaţă, dar fără zăpadă sau zăpadă în curs de
topire
5 Zăpadă sau zăpadă în curs de topire (cu sau fără gheaţă), care acoperă mai
puţin de jumătate din terenul vizibil
6 Zăpadă sau zăpadă în curs de topire (cu sau fără gheaţă), care acoperă
mai mult de jumătate din terenul vizibil, dar nu complet
7 Zăpadă sau gheaţă care acoperă în întregime terenul vizibil
8 Zăpadă uscată în pulbere, praf sau pulbere de nisip, care acoperă mai mult de
jumătate din terenul vizibil, dar nu în întregime
9 Zăpadă uscată în pulbere, praf sau pulbere de nisip, care acoperă tot terenul
vizibil
- 4 – crustă de gheaţă,
- 0 – uscat, - 5, 6, 7 – gheaţă, zăpadă, zăpadă în curs
- 1 – umed, de topire,
- 2 – ud, - 8, 9 – zăpadă uscată, praf sau pulbere de
- 3 – îngheţat, nisip.
 Senzorii de temperatură şi umezeală QMH 102 Vaisala;

a) montaţi pe catargul staţiei; b) detaliu

Senzorul de temperatură atmosferică, măsoară temperatura atmosferică între - 40°C

şi + 60°C şi cu o precizie (acurateţe) de ± 0,3°C şi o rezoluţie de 0,1°C. Capul sondei cu
senzorii aferenţi se schimbă foarte uşor.
Temperatura medie anuală din România
Presiunea medie la nivelul mării (în hPa) şi vânturile regulate în luna ianuarie
(după D, Bacinschi – 1979)
Presiunea medie la nivelul mării (în hPa) şi vânturile regulate în luna iulie
(după D, Bacinschi – 1979)