METEOROLOGIE și CLIMATOLOGIE

C8
Elemente de meteorologie sinoptică

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Masele de aer
Troposfera nu este omogenă nici în plan vertical şi nici orizontal.
Neomogenitatea derivă din repartiţia inegală a radiaţiei solare incidente şi
heterogenitatea suprafeţei de incidenţă.
În cadrul troposferei se formează astfel masele de aer de diferite tipuri.
DEF: O masă de aer este un volum mare de aer ce ocupă teritorii apreciabile (de
mii, zeci de mii, sute de mii, sau milioane de km2), relativ omogen din punct de
vedere al însuşirilor sale fizice (temperatură, umiditate, transparență) şi care, în
staţionare sau în deplasare, influenţează puternic vremea deasupra ariei în care s-a
format, sau a teritoriilor pe care le traversează.
Pe verticală, pentru a impune vremii o anumită caracteristică, o masă de aer
trebuie să aibă o grosime de minim 1 – 2 km, dar care poate creşte uneori până la
nivelul tropopauzei.
 Proprietățile maselor de aer
Temperatura echivalent potenţială
Această mărime reprezintă rezerva totală de energie calorică a masei de aer
inclusiv sub formă latentă. Temperatura echivalent potențială se modifică numai
sub influența proceselor radiative, dar rămâne neschimbată când în masa de aer
au loc transformări de fază (Ștefan, 2004, Bogdan, 2009).
Gradul de umiditate
- depinde de tipul de suprafaţă activă cu care acestea vin în contact (apă, uscat,
covor vegetal, zăpadă, gheaţă etc.). El se exprimă prin umiditatea specifică (g/kg),
deoarece această mărime nu depinde de variaţiile presiunii atmosferice (de
comprimare sau dilatare a aerului) şi, se modifică numai prin procese de evaporare
şi condensare.
Transparenţa
- reprezintă o însuşire conservativă şi poate constitui, din punct de vedere
practic, un criteriu de caracterizare şi determinare a tipului şi originii geografice
al/a unor mase de aer.
 Formarea maselor de aer
Condiţiile cele mai favorizante pentru formarea maselor de aer sunt
întrunite în cadrul formaţiunilor barice anticiclonale, care au o mobilitate mai
redusă și staţionează un timp mai îndelungat deasupra unor regiuni oarecare.
Anticiclonii polari, cel al Azorelor, anticiclonul canadian şi euroasiatic etc., impun
stagnarea îndelungată a maselor de aer în cadrul lor, acestea căpătând trăsăturile
distincte şi clar conturate ale ariei geografice în care s-au format.
Procesul de formare al maselor de aer se poate desfăşura şi în cadrul
părţilor superioare ale minimelor barice nepermanente de la latitudini mari,
subpolare (ex. minima Islandică, Aleutinelor, a Asiei Centrale etc.) care au o
existenţă suficient de lungă pentru a se impune în acest sens.

După ce o masă de aer se formează, în cazul în care se deplasează spre alte

regiuni, ea transferă acestora însuşirile fizice ale locului de formare.
O masă de aer în deplasare, interacţionează cu teritoriile de sub ea,
transformându-se treptat.
Suprafaţa terestră a fost împărţită în mai multe regiuni sinoptice printre
care și cea europeană. Pentru regiunea sinoptică europeană centrii cei mai
reprezentativi de acțiune ai atmosferei sunt: Anticiclonul Azoric, Est-European,
Scandinav, Ciclonul Islandez și ciclonii mediteraneeni.
 Clasificarea maselor de aer

Criteriul termic

Masele de aer cald au temperaturi mai ridicate decât ale suprafeței active.
Provin de la latitudini ecuatoriale sau tropicale, iar în deplasarea lor spre latitudini
temperate și subpolare provoacă încălzirea vremii.
Masele de aer rece au temperaturi mai reduse decât ale suprafeței active.
Provin de la latitudini mari (polare, subpolare), iar în advecția lor către latitudini
mai mici provoacă răciri ale vremii.
Masele de aer neutre au valori ale temperaturii aerului ce nu diferă de cele
ale suprafeței active. Dinamica lor este una foarte redusă.

O masă de aer cu caracteristici termice bine definite, avându-şi originea de

exemplu în zona temperată, dacă se deplasează spre nord, spre regiunile polare
mai reci este considerată ca fiind caldă, iar dacă se deplasează spre sud şi ajunge în
regiunile tropicale mai calde, este considerată ca fiind rece.
Criteriul termodinamic
Masele de aer împărțite în două categorii: stabile şi instabile.

Împărţirea acestora are la bază relaţiile dintre gradientul termic vertical local (γl) şi
gradientul adiabatic (γa).
O masă de aer este:
- stabilă când gradientul termic vertical local (γl) are valori mai mici decât cele ale
gradientului adiabatic (γa) – (γl < γa ),
- instabilă când gradientul termic local( γl) este mai mare decât gradientul adiabatic (γa) –
(γl > γa ).

Masele de aer stabile se formează în condiții de inversiuni termice bine dezvoltate,

în care se produc curenți de aer descendenți, care destramă sistemele noroase de altitudine.
Se formează în condiții de timp anticiclonic.
Masele de aer instabile se formează în condiții de timp specifice ciclonilor, în care,
convecția termică favorizează geneza curenților de aer ascendenți.

O masă de aer stabilă poate deveni în anumite condiţii instabilă şi invers.

Transformările dintr - un tip de masă de aer în altul, sunt frecvente şi adeseori rapide.
Exemplu: iarna o masă de aer instabilă pe ocean, devine stabilă dacă se deplasează
peste uscatul mai rece, din cauza frecvenţei ridicate deasupra acestuia, a inversiunilor
termice şi a mişcărilor descendente.
Criteriul naturii suprafeţei active

După natura suprafeţelor active deasupra cărora s-au format, masele de aer
pot fi diferenţiate în:
- maritime (m) şi
- continentale (c) indiferent de latitudine, de origine şi caracteristicile lor
termice.

Masele de aer ce se formează deasupra întinderilor maritime şi oceanice, se

disting de cele continentale şi din punct de vedere al gradului de umiditate şi al celui
de impurificare.
Criteriul geografic

Conform acestui criteriu, masele de aer au fost împărţite (Bergeron și

Petterssen citați de Pop în 1988, Ciulache, 2004, Bogdan, 2009) în patru mari
tipuri, ţinându-se cont de zona geografică în care s-au format.

Se disting astfel:
- mase de aer arctice (A) şi antarctice (aA), formate deasupra bazinului
arctic şi al continentului antarctic,
- mase de aer polare (P), formate deasupra regiunilor subpolare şi
temperate,
- mase de aer tropicale (T), formate în interiorul brâielor anticiclonice de la
aceste latitudini,
- mase de aer ecuatoriale (E), formate în zona ecuatorială.
Principalele mase de aer şi originea lor, după Ciulache, 2004
 Fronturile atmosferice

DEF: Frontul atmosferic reprezintă un strat

de discontinuitate, îngust, cu grosimi de la
câteva sute de metri la 10 – 30 km (ce
înglobează un volum de aer numit şi masă
frontală), ce poate fi redus doar convenţional
la o simplă suprafaţă frontală.

Unghiul de înclinare al suprafeţei frontale

cu suprafaţa terestră orizontală, variază între 1
şi câteva grade.

Intersecţia suprafeţei frontale cu suprafaţa

orizontală terestră este reprezentată de linia
frontului .
Elementele unui front atmosferic
- după Pop, 1988

Caracteristica cea mai clar exprimată a fronturilor atmosferice este schimbarea aproape
bruscă a principalelor elemente şi procese meteorologice la trecerea dintr-o masă de aer în alta.
 Formarea fronturilor atmosferice

Pentru a se naște un front atmosferic (suprafață frontală) trebuie întrunite două condiții
de bază:
- existența a două mase de aer cu caracteristici diferite,
- cele două mase de aer să se deplaseze în sens opus/în același sens cu viteze diferite, să
vină în contact într-un manieră violentă care să genereze fenomene frontale specifice:
nebulozitate, precipitații, intensificări ale vântului etc. cu schimbări semnificative ale vremii
(Pop, 1988, Bordei, 2000, Ciulache, 2004, Ștefan, 2004, Bogdan, 2009).

1) Cele două/3 situații se pot îndeplini în condiții de convergență la sol a unor volume de
aer în formaţiuni barice caracterizate prin fenomenul de convergenţă a maselor de aer: cicloni,
talveguri depresionare, şei barice pe axa de dilatare.

2) O altă situaţie în care fenomenul de convergenţă al maselor de aer se poate produce,

este atunci când două mase de aer cu proprietăţi distincte, se deplasează în acelaşi sens, dar cu
viteze diferite ajungându-se din urmă una pe cealaltă.

3) O a treia situaţie, ne arată că formarea fronturilor atmosferice este posibilă chiar şi în

interiorul aceleiaşi mase de aer!, atunci când aceasta este instabilă şi prezintă contraste termice
orizontale accentuate.
Destrămarea fronturilor atmosferice

În situaţia în care la contactul dintre două mase de aer apar curenţi de aer
convergenți în altitudine și divergenţi la sol care cauzează îndepărtarea lor, zona frontală se
lărgeşte, iar frontul atmosferic se destramă.

Destrămarea şi apoi dispariţia frontului atmosferic, este procesul cunoscut sub

denumirea de frontoliză.

Frontoliza este specifică următoarelor formaţiuni barice: anticicloni, dorsale

anticiclonice, şei barice pe axa de comprimare.
Clasificarea fronturilor atmosferice

După originea geografică a maselor de aer, dimensiuni şi dinamism fronturile

atmosferice se împart în principale şi secundare.

Fronturile atmosferice principale delimitează principalele tipuri geografice de mase

de aer, purtând denumirea uneia dintre masele de aer separate.
Exemple:
- frontul arctic (sau antarctic) separă aerul arctic (sau antarctic) de cel polar,
- frontul polar (temperat), aerul polar (temperat) de cel tropical,
- frontul ecuatorial (intertropical) separă masele de aer aduse de alizeele din emisfera
nordică de cele transportate de alizeele din emisfera sudică, constituind limitele extreme
ale musonilor ecuatoriali.
Fronturile principale sunt cele mai importante din punct de vedere al dimensiunilor şi
dinamismului (au o mare întindere spaţială şi prezintă gradienţi mari ai elementelor
meteorologice - diferența de temperatură dintre cele două mase de aer separate de un front
principal este ≥ cu 10°C) + evoluție foate rapidă.

Fronturile atmosferice secundare, separă în cadrul maselor de aer cu aceeaşi origine,

diverse sectoare ce prezintă însuşiri fizice diferite (temperatură, umiditate, nebulozitate etc.).
fronturile secundare sunt mai puţin importante, prezentând extinderi spaţiale mai
reduse, gradienţi mici ai elementelor meteorologice (diferența termică dintre cele două
volume de aer separate este cuprinsă între 2° și 5°C) şi o evoluţie mai lentă.
 După modul în care circulă aerul în vecinătatea frontului, se deosebesc:

- anafronturi la care aerul cald execută o mişcare de alunecare ascendentă pe

deasupra suprafeţei frontale (Fig. a) şi
- catafronturi caracterizate prin alunecarea descendentă a aerului cald pe deasupra
suprafeţei frontale (Fig. b).

Ascensiunea aerului cald peste cel rece în cazul anafronturilor (a) şi descendenţa aerului cu
aceleaşi caracteristici termice în cazul catafronturilor (b)
Fronturile calde

Se formează atunci când o masă de aer cald alunecă ascendent peste o masă
de aer rece în retragere. Viteza de deplasare a aerului cald este mai mare decât
viteza de retragere a aerului rece, care este ajuns din urmă, este încălecat și apoi
înlocuit.

Suprafaţa frontală în lungul căreia se desfășoară întreaga gamă a proceselor

are o înclinare foarte slabă în raport cu cea terestră (1 până la 10°).

Frontul cald este un anafront.

Alunecarea ascendentă a aerului cald determină destinderea şi răcirea

adiabatică a acestuia până sub punctul de rouă. Vaporii de apă condensează, luând
naştere un sistem noros frontal caracteristic de tip stratiform de mare extensiune
(cu lăţimi de 900 – 1000 km) din care cad în mod normal precipitaţii.

Profil schematic al frontului cald, sistemul noros
și precipitațiile generate – sus şi profilele
temperaturii; direcția vântului - jos (după Ahrens,
1988)
Succesiunile stărilor de vreme la trecerea
unui front cald.
- apariţia norilor Cirrus care anticipează
frontul,
- cerul se acoperă treptat cu nori
Cirrostratus, apoi Altostratus şi
Nimbostratus din care cad mai apoi
precipitaţii,
- pe tot parcursul evoluţiei sistemului
noros presiunea atmosferică scade lent şi
uniform (scăderea maximă coincide cu
zona precipitaţiilor),
- după trecerea liniei frontului presiunea
scade mai puţin sau devine staţionară,
- în faţa liniei frontului, temperatura
înregistrează o creştere progresivă mai ales
iarna, apoi prezintă o scădere marcantă în
aria aferentă zonei cu precipitaţii, pentru
ca în spatele liniei frontului să continue să
crească uşor,
- după trecerea liniei frontului precipitaţiile
încetează, iar cerul se înseninează, timpul
devenind frumos.
 La trecerea unui front atmosferic cald, cerul se acoperă treptat, precipitaţiile
solide sau lichide cad liniştit, durează în medie 12 - 16 ore, vântul prezintă slabe
intensificări, după care vremea devine însorită şi caldă.

Fronturile reci

Se formează atunci când o masă de aer rece, dens bine stratificat și comprimat la
sol, cu viteza de deplasare mai mare, înlocuieşte mai mult sau mai puţin brusc, o masă
de aer cald pe sub care pătrunde ca o pană obtuză, dizlocând-o spre înălţime.
Fronturile reci care se deplasează cu o viteză mai mică, prezintă de-a lungul
întregii suprafeţe frontale, caracteristicile unor anafronturi, fiind numite fronturi reci
de ordinul I.
Fronturile reci care se deplasează cu o viteză mai mare, prezintă caracteristici
diferite de-a lungul suprafeţei frontale şi anume de anafront în sectorul inferior din
față, iar de la înălţimi de 2 – 3 km pe sectorul superior, din spate, caracteristicile sale
devin acelea ale unui catafront. Aceste fronturi au fost denumite fronturi reci de
ordinul II.
Fronturile reci de ordinul I
Au o viteză de deplasare mai mare față de fronturile calde, dar mai mică față de cea a
fronturilor reci de ordinul II.
Aerul rece mai dens pătrunde ca o pană sub masa de aer cald, mai puțin dens, care
vine din sens contrar. Aerul cald este forțat să se ridice convectiv și apoi să alunece ascendent
peste masa de aer rece pe toată lungimea suprafeței frontale transformând acest front într-un
anafront.
Mişcarea ascendentă de natură convectiv frontală
este intensă, în partea din față mai înclinată a
suprafeţei frontale şi în faţa liniei frontului. Masa de
aer cald este forțată într-o ascensiune rapidă. Se
formează nori Cumulonimbus de mare dezvoltare pe
verticală, din care cad precipitaţii sub formă de
averse, însoţite de oraje şi vijelii.

În partea din spate, mai slab înclinată a suprafeţei

Profil schematic al frontului rece
de ordinul - după Stoica și Cristea,
1971
frontale, în spatele liniei frontului, aerul cald este
antrenat într-o mişcare ușor ascendentă. Sistemul
noros se compune din nori Nimbostratus şi
Altostratus din care pe un teritoriu de 100 – 150 km
(rar 250 – 300 km) cad liniştit precipitaţii continui şi
generalizate. Sistemul noros se încheie cu norii
Cirrostratus care sunt și cei mai înalți.
 Fronturile reci de ordinul II
Se formează atunci când, aerul rece, se deplasează spre cel cald cu o viteză mult mai
mare, comparativ cu deplasarea acestuia în cazul fronturilor reci de ordinul I. Frontul de
ordinul II este mai violent decât cel de ordinul I iar fenomenele meteo-climatice generate
capătă un caracter de risc (Bogdan, 2009).
Această deplasare rapidă se datorează faptului că zona frontului întretaie izobarele
aproape sub un unghi drept. Fronturile reci de ordinul II sunt anafronturi în sectorul din față
(inferior) şi catafronturi în sectorul din spate (superior).

Se formează nori Cumulus congestus și

Cumulonimbus de mare dezvoltare
verticală, din care cad averse puternice,
atât în faţa frontului, cât şi pe linia
acestuia. Precipitarea durează 3 - 6 ore,
fiind însoţită de fenomene orajoase, vânt
puternic, în rafale şi vijelii.
Toate fenomenele generate de trecerea
unui front atmosferic de ordinul II sunt mult
mai rapide şi violente decât în cazul
frontului rece de ordinul I.
Profil schematic al frontului rece de ordinul II
- după Stoica și Cristea, 1971
 Mersul vremii, în cazul în care o arie geografică este străbătută de un front
atmosferic de ordinul I sau II, poate fi caracterizat prin următoarele aspecte:

- în faţa frontului temperatura este ridicată, iar presiunea scăzută,

- în fața liniei frontului (10 – 20 km la frontul rece de ordinul II) sau după
trecerea liniei frontului (100 – 150 km la frontul rece de ordinul I) cad precipitații (în
averse, intense și de scurtă durată – în cazul frontului rece de ordinul II; liniștite,
continuui și generalizate în cazul frontului de ordinul I),

- la trecerea frontului se produce vânt intens, în rafale, vijelii și oraje,

- la trecerea frontului, presiunea atmosferică scade brusc, pe barogramă

mersul ei fiind asemănător cu al unei croşete sau a unui cioc, numit de specialişti
cioc de furtună sau croşetă orajoasă (Pop, 1988),

- după trecerea frontului atmosferic, urmează o creştere a presiunii, mai

moderată la frontul rece de ordinul I, mai bruscă la frontul rece de ordinul II şi o
scădere treptată a temperaturii.
 Fronturile ocluse sau mixte
Mecanismul formării fronturilor ocluse. Acest mecanism se leagă de existența
ciclonilor. Într-un ciclon, un front rece, cu viteză de deplasare mai mare, ajunge din urmă un
front cald. Masa de aer cald ce se interpune între frontul rece din spate şi frontul de aer cald
din faţă - Fig. a va fi ulterior ridicată de la sol în altitudine, proces cunoscut sub denumirea de
ocluzie.
Pana obtuză de aer rece din spatele frontului rece, vine în contact cu pana de aer rece
ascuțită aflată înaintea frontului cald. Sistemele noroase ale celor două fronturi joncţionează.
Norii convectivi de mare dezvoltare pe verticală ai frontului rece, din care cad averse se unesc
cu norii stratiformi etalați ai frontului cald din care precipită liniştit - Fig. b.

Formarea frontului oclus – după Măhăra, 2001

b) Faza producerii ocluziunii când frontul rece

a) Front rece apropiindu-se de un front cald
se uneşte cu frontul cald, iar masa de aer cald
înainte de ocluziune
este ridicată de la sol
La trecerea unui front oclus, vremea este în general închisă şi mohorâtă.
Bibliografie
Ciclonii și anticiclonii
Sursa: AT/DM
pag 273-293; 315-323
 Diagnoza/
prognoza
meteorologică
850 hPa Temp.
850 Hpa liniile curenților de aer
 Formaţiunile barice şi prognoza meteorologică –
Ciclonii şi anticiclonii; sateliţii meteorologici; prognoza vremii.

AERONET_Moldova Subset - Terra 2km Bands 7-2-1 2018/317 (11/13)

AERONET_Moldova Subset - Terra 1km Bands 7-2-1 2018/317 (11/13)
Fracțiunea noroasă
November 8, 2018

Pe 8 noiembrie 2018,
incendiul a izbucnit la 140 km nord de Sacramento, California.
Focul a ars 70 000 de acri de pământ – 1 acru = 4.047 m².

Landsat 8 a obținut această imagine în data de 8 noiembrie 2018, în jurul orei 10:45 a ora locală (18:45 ora
universală).
Imaginea a fost creată folosind benzi Landsat 4-3-2 (lumină vizibilă), împreună cu lumină infraroșie cu undă scurtă
pentru a evidenția focul activ. Focul a început în jurul orei 6:30 ora locală și până la ora 20:00 a ars 20.000 de acri
de pământ.
November 9, 2018

Vânturile puternice au împins focul la sud și la sud-vest peste noapte, triplându-și aria și
împrăștiind fumul peste Valea Sacramento. Spectrometrul de rezoluție moderată (MODIS) de pe
satelitul Terra al NASA a capturat imaginea pe data de 9 noiembrie. Imaginea arată, de asemenea,
încă două incendii în sudul Californiei, Incendiile Hill și Woolsey.

Peste 2.000 de persoane al au fost trimise să lupte împotriva focului, care se preconiza că va fi
complet lichidat până la 30 noiembrie.

Oficialitățile au închis mai multe autostrăzi importante, inclusiv porțiuni ale autostrăzii 191. De
asemenea, au avut loc evacuări în mai multe orașe, inclusiv Concow și Paradise..
L.7. Clasificarea climatelor.
Zonele și tipurile climatice

Conf. univ. dr. Dumitru MIHĂILĂ

Universitatea ,,Ștefan cel Mare” din Suceava
Departamentul de Geografie
 Clasificarea climatelor

Generalităţi

Repartiția pe suprafața terestră a radiației solare globale impune împărțirea

suprafeței terestre în 3 mari zone climatice (împărțire ce poartă o amprentă termică): caldă,
temperată (cu două subzone: nordică și sudică) și rece (cu două subzone: nordică și sudică).

În interiorul celor 3 mari zone multitudinea combinaţiilor dintre factorii climatogeni

are drept consecinţă nașterea un număr apreciabil de tipuri climatice.

Tipurile de climate sunt grupate după caracteristicile lor comune. Această operațiune
constituie clasificarea climatelor.

Clasificarea presupune :

- identificarea limitelor zonelor și tipurilor climatice (deci cartografierea acestora),

- stabilirea modului în care factorii climatogeni îşi lasă amprenta asupra evoluției
valorice a elementelor și fenomenelor meteo-climatice,
- caracterizarea fiecărui tip de climat cu ajutorul evoluției și distribuției valorice a
elementelor meteo-climatice făcând uz de tabele sintetice, grafice și hărţi de profil.
 Criteriile care stau la baza clasificărilor climatice impun departajarea acestora în trei
mari categorii şi anume: clasificări empirice, genetice şi aplicate.

A.) Clasificările empirice se bazează pe caracteristicile principale, observabile, ale

climei. Acestea sunt tratate fie separat, fie în interrelaţiile dintre ele.

Exemplu, luând temperatura drept criteriu unic, pot fi definite zone sau regiuni cu
climă caldă, rece şi foarte rece între anumite limite strict matematice.

Creşterea numărului de elemente sau parametri luaţi în analiză pentru definirea

tipului de climă, conduce la înmulţirea rapidă a numărului de combinaţii climatice posibile.

Temperatura şi precipitaţiile au dominat clasificările empirice, dar fiecare element al

climei prezintă o importanţă climatică, care poate fi mai mare sau mai redusă în funcţie de
scopul urmărit.
 Wladimir Köppen a publicat prima variantă a clasificării sale climatice în anul 1884,
aducându-i modificări și îmbunătățind-o treptat până în 1936.

Clasificarea se baza pe criterii mai complexe, cum ar fi: regimul temperaturii aerului,
al precipitaţiilor atmosferice şi regimul eolian, durata perioadelor calde, moderate şi reci,
efectul temperaturii asupra lumii vegetale etc.

Ulterior, climatologul german Rudolf Geiger a colaborat cu Köppen în vederea

unor modificări la sistemul de clasificare, rezultatul final fiind numit Clasificarea
climatică Köppen–Geiger.

Peel M. C. și colab. actualizează în 2007 (http://www.hydrol-earth-syst-

sci.net/11/1633/2007/hess-11-1633-2007.html) clasificarea climatică Köppen–Geiger care
cuprinde:
- 5 clase de climate,
- 16 ordine dintre care o parte cuprind și subdiviziuni de rang inferior (subordine).
 CLIMATE ECUATORIALE -TROPICALE PLOIOASE (A)
 Climatul ecuatorial de pădure tropicală umedă. Foarte cald, ploios în toate anotimpurile
(Af)
 Climatul tropical - musonic. Foarte cald, anotimp cu precipitații excesive (Am)
 Climat tropical de savană. Foarte cald, cu anotimp uscat (Aw)

CLIMATE TOPICALE/TEMPERATE USCATE (B)

Climate deșertice (BW)

 Climatul tropical deșertic. Arid și foarte cald (BWh)
 Climatul temperat deșertic. Arid, răcoros sau rece (BWk)

Climate de stepă (BS)

 Climatul tropical de stepă. Semiarid și foarte cald (BSh)
 Climatul temperat de stepă. Semiarid, răcoros sau rece (BSk)
 CLIMATE TEMPERATE (C)

Climate mediteraneene cu vară secetoasă (Cs)

 Climatul mediteranean interior/continental. Iarnă blândă, vară uscată și foarte caldă (Csa)
 Climatul mediteranean litoral/costier. Iarnă blândă, vară uscată și caldă (Csb)

Climate subtropicale (Cfa, Cwa)

 Climatul subtropical umed. Iarnă blândă, umed tot anul, vară lungă și foarte caldă (Cfa)
 Climatul subtropical musonic. Iarnă blândă și uscată, vară foarte caldă (Cwa)

Climatul oceanic /marin. Iarnă blândă. Umed tot anul, vară caldă (Cfb)

Climat moderat cu ierni blânde (Iarnă blândă și uscată, vară scurtă și caldă - Cwb, Iarnă blândă și
uscată, vară scurtă și răcoroasă - Cwc)

Climatul subarctic oceanic. Climat marin. Iarnă blândă. Umed tot anul, vară scurtă și
răcoroasă (Cfc)
 CLIMATE BOREALE (D)

Climate continentale cu veri toride (Dfa, Dwa, Dsa)

 Climat continental umed. Ierni aspre, umed tot anul, veri lungi și toride (Dfa)
 Climat continental umed. Ierni aspre și uscate. Veri lungi și foarte calde (Dwa)

Climate continentale cu veri calde (Dfb, Dwb, Dsb)

 Climat continental umed. Ierni aspre, umed tot anul, vară scurtă și caldă (Dfb)
 Climat continental umed. Ierni aspre și uscate, veri calde (Dwb)

Climate continentale subarctice (Dfc, Dwc, Dsc)

 Climat subarctic. Ierni, aspre, umed tot anul, veri scurte și răcoroase (Dfc)
 Climat subarctic. Ierni aspre și uscate, veri scurte și răcoroase (Dwc)

Climate continentale cu ierni extrem de reci (Dfd, Dwd, Dsd)

 Climat subarctic. Ierni extrem de reci, umed tot anul, veri scurte (Dfd)
 Climat subarctic. Ierni extrem de reci și uscate. Veri scurte și răcoroase (Dwd)

CLIMATE RECI CU ZĂPEZI PERMANENTE (E)

 Climat de tundră. Vară foarte scurtă (ET)

 Climatul polar cu gheață și zăpadă permanentă (EF)
Cfa - Climat subtropical umed
Dfa - Climat continental cu veri toride
Dfb - Climat continental cu veri calde
Dfc - Climat continental subarctic
ET - Climat de tundră

Clima României după clasificarea Köppen și după Administrația Națională de

Meteorologie, Clima României, Ed. Academiei Române, București 2008
Etajele climatice de altitudine din Alpi cf. Clasificării Köppen-Geiger împreună cu limitele
lor, limita sup. A pădurii de foioase, limita sup.a pădurii mixte, limita sup.a pădurii de
conifere și a copacilor și limita zăpezii permanente. Deplasările altitudinale ale limitelor au
devenit vizibile prin compararea perioadelor de observație 1876-1900 și 1976-2000,
precum și a celor două scenarii de prognoză pentru perioada 2076-2100.
 B.) Clasificările genetice pornesc de la cauzele care determină condiţiile climatice
caracteristice unei regiuni sau alteia.

Aceste regiuni iau în consideraţie latitudinea, circulaţia generală a atmosferei,

influenţa oceanelor şi continentelor, lanţurilor sau a sistemelor montane etc.

Cunoscând relaţia dintre înclinare (latitudine) şi temperatură, grecii antici au definit

de timpuriu zonele climatice (calde, temperate şi reci), care constituie şi astăzi cadrul
general al multor clasificări climatice.

Clasificările genetice au ca neajuns tendinţa de teoretizare sau generalizare

excesivă nerăspunzând unor necesităţi practice curente.
 O clasificare genetică deosebit de cuprinzătoare a fost elaborată în perioada
1936-1949 şi îmbunătăţită ulterior, de către climatologul rus B. P. Alisov.

Criteriul de bază al acestei clasificări îl constituie tipurile geografice de mase

de aer şi schimburile de căldură şi umiditate pe care circulaţia lor le determină pe
suprafaţa terestră.

B.P. Alisov împarte suprafaţa globului terestru în 7 zone climatice:

- ecuatorială,
- subecuatorială/a musonilor ecuatoriali,
- tropicală,
- subtropicală,
- temperată,
- subarctică şi subantarctică,
- arctică şi antarctică.

În cadrul fiecărei zone principale B.P. Alisov separă subtipuri continentale şi

maritime ale ţărmurilor apusene şi răsăritene ale continentelor, deosebite atât în
ceea ce priveşte circulaţia atmosferică cât şi prin natura curenţilor oceanici.
Zonele climatice după B.P. Alisov.
 C.) Clasificările aplicate (tehnice sau funcţionale) se bazează pe una sau mai multe
caracteristici ale climei.
Tipurile şi regiunile climatice sunt definite în funcţie de efectele elementelor
meteorologice asupra diferitelor componente ale sociogeosistemului.
Cel mai edificator exemplu, atât prin complexitate cât şi prin corectitudinea rezultatelor
obţinute, îl constituie relaţia dintre climă şi vegetaţia terestră.
Adaptându-se efectelor climatului mai bine decât orice alt înveliş geografic, vegetaţia
constituie în acelaşi timp o reală proiecţie materială a condiţiilor climatice (locale, regionale,
zonale sau globale).
L.S. Berg (1925) remarcă faptul că dintre toate elementele naturale, vegetaţia oglindeşte
cel mai bine efectele climatului şi de aceea numeşte cele 11 zone climatice descoperite după
zonele de vegetaţie:
- Zona tundrei,
- Zona taigalei,
- Zona pădurilor de foioase din zona temperată,
- Zona climatului musonic al latitudinilor medii,
- Zona stepei,
- Zona climatului mediteranean,
- Zona pădurilor subtropicale,
- Zona deșerturilor extratropicale,
- Zona deșerturilor subtropicale,
- Zona savanelor,
- Zona pădurilor tropicale umede.
 Zona climatelor calde

• Zona climatelor calde are cea mai mare extindere teritorială, cuprinzând
regiuni situate de o parte şi de alta a ecuatorului geografic, până la latitudini de 40o
nord şi sud.
 Climatul intertropical permanent umed – pădure ecuatorială umedă

- localizat de o parte și de alta a Ecuatorului, în unele arii până aproape de tropice

- ploi bogate, relativ calm atmosferic/convecție termică activă, un singur anotimp
cald, este în mod relativ uniform încălzit de razele Soarelui;
 Climatul intertropical musonic – pădure afectată de uscăciune în sezonul rece

Se află localizat în vecinătatea climatului intertropical permanent umed ocupând arii relativ
restrânse în regiunile de coastă sau apropiate de coastă unde se manifestă o circulaţie sezonieră
a aerului umed (ecuatorial) şi uscat (adus de alizee). Spre deosebire de climatul intertropical
permanent umed, în cadrul climatului intertropical musonic se conturează un anotimp secetos
distinct.
 Climatul intertropical alternant – savană, uscată vara

- Este un climat care realizează tranziţia de la climatele intertropical permanent umed

/ intertropical musonic la climatele tropical semiarid şi tropical arid. În cadrul acestui climat se
evidenţiază clar alternarea anotimpurilor umed şi uscat, între care apar contraste pluviometrice
nete.
- În cadrul acestui tip de climat anotimpul uscat durează până la patru luni. Perioada
din an mai uscată corespunde iernii emisferei în care se află arealul cu acest tip de climat.
 Climatul tropical semiarid
(semideşertic – stepă tropicală)
Tipul climatic semiarid face tranziţia de la
climatele intertropicale mai umede la climatul
arid. Climatele semiarid şi arid de la latitudini
tropicale au numeroase caracteristici comune,
dar insuficienţa precipitaţiilor sau lipsa lor
aproape totală, dau specificitatea peisajului
geografic.
Climatul tropical arid (deşertic)
- În ariile încadrate climatului
tropical arid, precipitaţiile lipsesc aproape cu
desăvârşire, datorită uscăciunii extreme a
aerului şi a situării la mari înălţimi a nivelului
de condensare. Precipitaţiile din ariile
tropicale aride sunt accidentale, producându-
se rar, datorită invaziilor ciclonilor formaţi pe
frontul polar, până în regiunile tropicale.
 Climatul subtropical semiarid Climatul subtropical arid

Climatul acestor arii, pe ansamblul său, se

caracterizează prin alternarea de la un sezon
Reprezintă prelungirea către latitudini mai
la altul, fie a maselor de aer tropical cald şi
mari a climatelor tropicale aride şi semiaride.
uscat transportat de alizee, fie a celor polare
Ambele ocupă suprafeţe relativ restrânse.
mai reci şi mai umede aduse de ciclonii
mobili.
 Climatul subtropical cu veri uscate (mediteranean)

În semestrul cald (mai ales vara), dominante sunt alizeele care se prelungesc în direcţia polilor şi
masele de aer maritim tropical de la periferiile estice ale anticiclonilor tropicali, generatoare de
timp senin, cald şi uscat.
În semestrul rece (mai ales iarna) prin deplasarea frontului polar dinspre latitudini medii spre
cele tropicale, activitatea ciclonică se intensifică foarte mult, rezultanta acestui proces fiind
cantităţile mari de precipitaţii ce cad în acest sezon.
 Climatul subtropical umed
Acest climat, spre
deosebire de climatul
mediteranean (care ocupă
ariile vestice ale
continentelor la latitudini
subtropicale), se formează
deasupra ariilor estice ale
continentelor la latitudini
similare.
În semestrul cald dinamica
maselor de aer este
dominată de advecţiile
repetate de aer tropical
oceanic cald şi umed, care
provoacă căderea unor
mari cantităţi de
precipitaţii.
Curenţii calzi din apropierea ţărmurilor cu climat subtropical umed (Guyanei, Antilelor, Braziliei,
Mozambicului, Australiei de Est, Kuro-Shivo), favorizează creşterea temperaturii, umidităţii şi
instabilităţii maselor de aer tropical oceanic aflate în advecţie pe deasupra lor spre zonele
costiere şi continentale.
În semestrul rece caracteristicile dinamicii se modifică, ariile cu climat subtropical umed intrând
mai mult sub incidenţa influenţei maselor de aer polar continental.
 Climatul munţilor înalţi din zona caldă

Este specific ariilor montane de la latitudini joase ale căror altitudini sunt mai mari de 2000 m .
În aceste arii caracteristicile climei se modifică substanţial comparativ cu zonele joase (odată cu
creşterea înălţimii, cu expoziţia şi orientarea versanţilor şi a culmilor, cu gradul de înclinare şi de
fragmentare al formelor de relief), astfel că, putem remarca existenţa deasupra limitei
altitudinale amintite, a unui alt tip de climă - azonal.
 Zonele climatelor temperate

• Climatele temperate ocupă întinse suprafeţe în emisfera nordică (America de

Nord şi Eurasia) şi teritorii mult mai restrânse în cea sudică (extremităţile sudice ale Ameri-
cii de Sud şi ale Australiei). În general, climatele temperate se întind între latitudinile de 40-
65oN şi S de Ecuator.
 Climatul temperat oceanic

În general acest tip de climat este localizat pe unele insule şi pe ţărmurile vestice ale continentelor şi
mai puţin pe coastele estice ale unor continente, pe insulele sau pe arhipelagurile insulare din preajma
acestora
Ariile geografice aparţinând acestui tip climatic, au un regim pluviometric cu precipitaţii bogate în
cursul semestrului rece (iernii în special) şi precipitaţii mai reduse în semestrul cald (în special vara).
Vânturile de vest de pe ocean/circulația ciclonică sunt responsabile de creionarea particularităților
majore ale acestui climat.
 Climatul temperat de tranziţie

Ca şi în ariile cu climat temperat oceanic, în cele cu climat de tranziţie dominante sunt tot
vânturile de vest şi circulaţia ciclonică.
În regiunea europeană, cu cât distanţa de Oceanul Atlantic creşte, cu atât cantităţile de
precipitaţii se reduc, iar amplitudinile termice anuale cresc foarte mult, ca urmare a slăbirii
activităţii ciclonice şi a creşterii gradului de uscăciune.
 Climatul temperat continental

Acest climat ocupă suprafeţe întinse în zonele centrale ale continentelor nord-american şi
asiatic, la depărtare de întinderile acvatice marine sau oceanice, a căror influenţă este redusă la
maxim.
Pe lângă depărtarea de mări şi oceane, la accenturea gradului de continentalism al acestor arii
contribuie şi lanţurile montane.
În schimb, ariile cu acest climat, prezintă o largă deschidere spre zonele nordice subpolare şi
arctice.
 Climatul temperat musonic

Tipul musonic al climatului temperat se formează doar pe faţada răsăriteană a Asiei la latitudini
temperate, coborând pe coastele chineze până la 35o lat. N.
Se formează sub influenţa circulaţiei musonice.
 Climatul temperat semiarid / arid

Totuşi, în cadrul climatului arid, această

excesivitate este împinsă până aproape de
Între aceste două tipuri de climate
extrem, variaţiile termice zi-noapte, vară-iarnă
(semiarid / arid) nu există prea mari
fiind mai mari decât în cadrul climatului
deosebiri, ambele având în comun
semiarid, pe fondul unei penurii hidrice
excesivitatea termică şi pluviometrică.
accentuate (200, sau sub 200 mm anual)
În regiunile cu climat temperat semiarid
amplificată de valorile mari ale
se mai poate vorbi de conturarea unui regim
evapotranspiraţiei şi de distribuţia spaţio-
pluviometric anual.
temporală literalmente aleatorie a căderilor de
precipitaţii.
 Climatul munţilor înalţi din zona temperată

Ca şi în climatele munţilor înalţi din zona caldă, caracteristicile de bază ale climatului montan de
la latitudini mijlocii, sunt date de scăderea temperaturii cu creşterea înălţimii (cu aproximativ cu
0,6oC /100m – gradienţii termici verticali concreţi se abat de la valoarea medie în funcţie de
expoziţia versanţilor faţă de razele Soarelui şi faţă de circulaţia maselor de aer), de creşterea
umidităţii, a cantităţilor de precipitaţii, cu aproximativ 70mm/100m pe versanţii expuşi
vânturilor dominante (de vest în America de Nord, Sud, în Europa şi o parte a Asiei, de est în
estul Asiei, sub influenţa circulaţiei musonice), de scăderea acestora pe versanţii opuşi, afectaţi
de procesul de föehnizare şi de creşterea frecvenţei vânturilor cu viteze din ce în ce mai mari, pe
măsură ce accedem în straturile atmosferice mai înalte.
 Zonele climatelor reci

• La latitudini mai mari de 60-65o nord şi sud, spre poli în condiţiile unui deficit termic
anual din ce în ce mai accentuat şi a unor cantităţi foarte reduse de precipitaţii, se formează
climatele reci, în categoria cărora intră climatul subpolar oceanic, climatul subpolar conti-
nental, climatul polar şi polar excesiv.
 Climatul subpolar oceanic (maritim)/
Ariile cu climat subpolar oceanic se află
aproape tot timpul anului sub influenţa
maselor de aer polar oceanic şi arctic.
Influenţa moderatoare a ariilor acvatice
din jur face ca în cadrul climatului
subpolar oceanic temperatura să fie mai
ridicată decât în cadrul climatului
subpolar continental.
continental
În aceste regiuni dominante sunt masele
de aer arctic continentalizate în semestrul
rece al anului şi cele continentale polare în
semestrul cald. Situate la mare depărtare de
suprafeţele acvatice oceanice sau maritime şi
larg expuse advecţiilor de aer arctic, ariile
subpolar continentale se caracterizează prin
frecvenţa ridicată a unor mase de aer foarte
reci şi uscate.
Faţă de climatul subpolar oceanic,
climatul subpolar continental este mult mai
rece şi mai uscat. Acest climat este mai rece
chiar şi faţă de climatul polar oceanic.
 Climatul polar
Pe măsura creşterii latitudinii, altitudinii şi
distanţei faţă de ocean, mai ales în cazul marilor
întinderi de uscat (Antarctica şi Groenlanda),
climatul devine din ce în ce mai excesiv. Pe baza
datelor termice şi pluviometrice privind această
excesivitate, au fost separate două tipuri de
climat (polar şi polar excesiv).
Primul ocupă litoralul nordic al Canadei şi părţii
asiatice a Federaţiei Ruse (Siberia), aproape
toate insulele din Oceanul Arctic, precum şi
regiunile litorale ale Antarctidei, iar cel de-al
doilea, părţile interioare ale Antarctidei şi
Groenlandei.
Climatul polar excesiv
Aerul arctic şi antarctic, format în
contact cu marile întinderi de gheaţă şi zăpadă,
acoperă tot timpul anului aceste arii, având
temperatură coborâtă şi conținând cantităţi
neînsemnate de umiditate.
Formaţiunile barice anticiclonale care
iau naştere la poli pompează aerul rece către
latitudini joase şi sub influenţa forţei Coriolis,
generează vânturile de est, specifice regiunilor
polare. Scurgerea acestor mase de aer rece de
pe calotele polare joacă un rol important în
activitatea ciclonică din zona de contact a
întinderilor de gheaţă şi zăpadă cu apele
oceanice.