Climatosfera.

Factorii
climatogeni.
 Atmosfera – învelişul gazos al Terrei FR
Atmosfera este învelişul de aer al Terrei, care se desfăşoară în
spaţiu până la 10.000 – 13.000 km. Prin grosime, densitate şi
compoziţie chimică, atmosfera oferă protecţie Pământului,
aceasta fiind o condiţie esenţială pentru apariţia şi evoluţia
vieţii. În virtutea transferurilor de materie şi energie, atmosfera
interferează şi interacţionează cu celelalte învelişuri planetare
(inclusiv cu antroposfera). din această interacţiune rezultă
procese fizice care dau starea de vreme şi de climă, acestea
determinând caracterele peisajelor naturale şi influenţând
habitatul uman şi activităţile economice. Atmosfera este un
amestec gazos uniform până la 90 km (homosfera). Compoziţia
se diferenţiază dincolo de această limită (heterosfera).
Constituenţii principali din homosferă au proporţii relativ
constante: azot – 78 %, oxigen – 21 %.

Add a footer 2
 Climatosfera (Clima Terrei)
Noţiunea de climă exprimă regimul
multianual al vremii, care ia naştere în urma
interacţiunii dintre factorii radiativi,
circulaţia generală a atmosferei şi
complexul condiţiilor fizico-geografice.
•Clima este rezultanta interacţiunii dintre radiaţia solară,
atmosferă şi suprafaţa terestră, rezultanta transferului de mase
(de exemplu, prin ciclul apei), de căldură şi de energie
mecanică (care se evaluează în cantitatea de mişcare) dintre
atmosferă şi mediile fizice subiacente cu care aceasta vine în
contact: hidrosfera (apele sub formă lichidă, apa în stare solidă
- zăpada şi gheaţa), litosfera (rocile şi solurile), biosfera (în
special vegetaţia), antroposfera (specia umană şi modificările
provocate în mediu, cu un rol tot mai important în acest
ansamblu).
•Clima se caracterizează prin stabilitate relativă. Schimbările
climatice naturale pot avea loc, în general, la scara a zeci de mii,
sute de mii sau milioane de ani. În mod involuntar, omul
modern a devenit responsabil de iniţierea unei schimbări
climatice mult mai rapide, perturbând prin “efect de seră”
funcţionarea întregului geosistem planetar şi generând riscuri
majore în lanţ: topirea gheţarilor de calotă şi a celor montani,
creşterea nivelului oceanelor şi a mărilor, inundarea câmpiilor
litorale etc.

3
 Factorii genetici ai climei (Factorii FR
climatogeni)
R a d i a ţ i a s o l a r ă . P r o c e s e r a d i a ti v e , b i l a n ţ u l r a d i a ti v

Energia solară este generată de reacţiile termonucleare care au loc în partea centrală a
Soarelui. Acestea sunt responsabile de temperaturile interne şi externe atât de înalte ale
sferei solare. Gazele incandescente, prin suprafaţă radiantă a Soarelui - fotosfera - emit
energie în spaţiu, emit deci o radiaţie electromagnetică. Este un flux de energie într-un
spectru de unde de lungimi şi frecvenţe diferite - spectrul electromagnetic al Soarelui.

• Radiaţia solară străbătând atmosfera şi atingând suprafaţa

terestră suferă o serie de transformări (absorbţie, respectiv
acumulare de energie, difuzie, reflexie, respectiv pierderi de
energie), încât se pot determina componente radiative cu
funcţii diferite (energie primită, energie pierdută, energie
intrată, energie ieşită şi se poate calcula un bilanţ radiativ
(caloric) pentru un interval de timp şi pentru un spaţiu anumit
(inclusiv planeta în ansamblul ei). În funcţie de valorile
acestuia, variabile în timp şi spaţiu, proprietăţile fizice ale
aerului troposferic (temperatură, presiune, umezeală,
dinamică) sunt diferite. În primul rând, temperatura aerului
înregistrează un anumit regim şi o anumită distribuţie
geografică. De aici determinările cauzal - corelative se ţin lanţ
asupra tuturor proceselor meteorologice şi asupra climei.
Radiaţia solară străbate atmosfera - 42% din energia totală intrată în atmosferă se
întoarce în cosmos prin reflexie (mai ales reflexia pe “oglindă” constituită de nori); este
deci albedoul sferei terestre; - 15% din radiaţia solară este absorbită de atmosferă,
contribuind la încălzirea acesteia. Vaporii de apă au rolul principal în captarea căldurii
solare. De aceea, într-o atmosferă uscată insolaţia este mai puternică; 4% din căldura
atmosferei este transmisă spre suprafaţa Pământului; - 43% din radiaţia solară ajunge la
suprafaţa terestră (radiaţie solară directă, în condiţii de cer senin; radiaţia solară difuză,
în condiţii de cer noros). Încălzirea directă se numeşte insolaţie. Asocierea celor două
tipuri de radiaţie constituie radiaţia solară globală. Aceasta variază în funcţie de
înălţimea Soarelui deasupra orizontului (variabilă în timp de o zi şi de un an, diferită de
la ecuator la poli) şi de starea atmosferei (nebulozitatea, transparenţa, etc.)
4
 FR
Schimbul continuu de energie între atmosferă şi suprafaţa terestră se exprimă printr-o formulă de bilanţ
(bilanţ radiativ), în care sunt luate în calcul intrările şi ieşirile de energie sau, cu alte cuvinte, radiaţiile calorice
primite şi cele pierdute (cedate): Q = (S + D + A) - (T + R),

în care: Q este bilanţul radiativ, S - radiaţia solară directă, D - radiaţia difuză a atmosferei (radiaţia contrară), T
- radiaţia terestră, R - radiaţia reflectată de suprafaţa terestră.
Bilanţul radiativ este variabil în timp şi în spaţiul terestru. Inegalităţile în spaţiu constau în primul rând în
zonalitatea latitudinală a valorilor acestuia. Faptul este determinat de diminuarea cantităţii de energie solară
directă de la ecuator la poli în raport cu reducerea unghiului de incidenţă a razelor solare pe suprafaţa sferică
a Pământului. Ca urmare, se conturează trei zone de căldură: o zonă tropicală, în care bilanţul radiativ este
pozitiv, două zone temperată, cu bilanţ radiativ echilibrat (0), şi două zone polare, cu bilanţ radiativ negativ.
Această distribuţie zonală a căldurii la suprafaţa Terrei este mult complicată de factorii geografici, care au
reacţii energetice diferite sau influenţează dinamica fluxurilor energetice. Considerăm aici repartiţia oceanelor
şi continentelor, relieful (altitudinea, expoziţia şi înclinarea versanţilor), vânturile, curenţii oceanici, vegetaţia,
stratul de zăpadă şi gheţarii. În legătură cu rolul energetic al oceanelor trebuie să subliniem că acestea sunt
cheia esenţială a înţelegerii climatului terestru. Oceanele controlează condiţiile meteorologice, furnizând
atmosferei vaporii de apă, care sunt responsabili de formarea norilor şi de producerea precipitaţiilor. Ele
contribuie la transferul de căldură de la ecuator la poli, la păstrarea echilibrului caloric global. Toate aceste
realităţi sunt puse în evidenţă de hărţile cu izoterme.
Un bilanţ radiativ echilibrat la scară globală se realizează şi se menţine când energia solară intrată spre
planetă (atmosferă, suprafaţa terestră) este egală cu energia ieşită spre cosmos. Dezechilibrele, provocate de
diferite cauze, pot
86
duce la încălzirea sau răcirea atmosferei, la schimbarea climei planetare. Încălzirea prin “efect de seră” este
generată de acele gaze care se opun emisiei de raze infraroşii (calorice) spre atmosfera înaltă şi spaţiul
extraatmosferic (CO2 în special).

5
 FR

Add a footer 6