DE CE SE MODIFICĂ CLIMA?

Dr. Dorin Jurcău

Schimbarea climei este determinată atât de factori interni (modificarile care
apar în interiorul sistemului climatic sau datorită interacţiunilor dintre
componentele sale) cât şi de factori externi naturali (variatia energiei emise de
soare, erupţii vulcanice, variaţia parametrilor orbitali ai Pământului) sau externi
antropogeni rezultaţi din activităţile umane (schimbarea compozitiei atmosferei
ca urmare a creşterii concentraţiei gazelor cu efect de seră). Asemenea factori
acţionează simultan iar separarea lor este foarte dificilă şi constituie în general o
mare provocare stiintifică.

Există câteva teorii competitive care explică, cauzele posibile ale schimbării
climei: variaţia petelor solare, erupţiile vulcanice, schimbarea curentilor oceanici
şi albedo. Este probabil că fiecare dintre aceste fenomene joacă un anumit rol în
schimbarea climei [1, 2].

Pământul absoarbe radiaţia solară în special la suprafaţa sa. Aceasta este

apoi redistribuită de circulaţia atmosferică şi a oceanelor şi radiată înapoi în
spaţiu prin raze infrarosii. Pentru Pământ, într-o perioada medie de un an de
exemplu, energia primită din radiaţia solară este egalată cu aproximaţie de
energia pierdută prin radiaţia terestră. Orice factor care modifică această balanţă
energetică poate afecta clima. O balanţă pozitiva a energiei va tinde să
încălzească suprafaţa pământului şi atmosfera inferioara, iar o balanţă negativa
va tinde să le racească [3].

Creşterea concentraţiei gazelor care dau un efect de seră (vaporii de apa,

dioxidul de carbon, ozonul, gazul metan, oxidul azotos) va reduce eficienţa cu
care suprafaţa pământului radiază energia în spaţiu. O bună parte din radiaţia
terestră este absorbită de atmosferă şi reemisă la altitudini mai mari. Acest fapt
va duce la o balanţă energetică pozitiva şi la încălzirea climei. Cantitatea de
energie radiată de pământ în spaţiu depinde de creşterea concentraţiei fiecarui
gaz care dă efect de seră şi de proprietăţile gazului respectiv. Aerosolii, sub
formă de particule şi picaturi mici, prezenţi în troposferă, pot reflecta radiaţia
solară şi pot duce astfel la răcirea climei. Este cazul aerosolilor proveniţi din
arderea combustibililor fosili şi a biomasei. Negrul de fum prezent sub formă de
aerosoli absoarbe radiaţia solară şi astfel duce la încălzirea climei. De
asemenea, schimbarea concentraţiei aerosolilor afectează cantitatea de nori şi
capacitatea norilor de a reflecta radiaţia solara. Schimbarea concentraţiei
aerosolilor poate avea loc în câteva zile sau în câteva săptămâni, mult mai
repede decât schimbarea concentraţiei gazelor ce dau efect de sera, care are loc
la intervale de zeci sau sute de ani.
 Vulcanii activi pot elibera cantităţi mari de gaze ce contin sulf (in special
dioxid de sulf) în stratosferă, care se transformă în aerosoli. Erupţii individuale
pot astfel produce o balanţă energetică negativa pentru pământ timp de câţiva
ani.

Soarele işi modifică cantitatea de energie trimisă spre pământ după un ciclu
de 11 ani. Pe o scară mare de timp au loc mici variaţii ale orbitei terestre care
duc la schimbări sezoniere şi latitudinale ale distribuţiei radiaţiei solare. Aceste
modificari joacă un important rol în controlarea schimbării climei în intervale mari
de timp, ducând la ciclurile glaciare şi interglaciare.

Activitatea umana poate duce şi ea la schimbarea climei. Despăduririle

masive precum şi gazele şi aerosolii emanaţi de industria moderna pe o scară
mare, afectează balanţa energetică a pământului ducând la modificari majore ale
climei.

1. Forţele externe şi interne ce controlează clima

Clima este dată de interacţiunea a foarte mulţi factori. De aceea,
componentele nu sunt niciodată în echilibru şi se modifică constant.

Modificarea climei poate avea loc ca urmare a schimbărilor naturale a

forţelor externe, ca de exemplu modificarea radiaţiei solare sau schimbarea
concentraţiei aerosolilor datorită erupţiilor vulcanice. Modificarea naturala a
climei poate avea loc însă şi în absenţa schimbării forţelor externe, ca un rezultat
al interacţiunilor interne complexe între componentele sistemului climatic, cum
este de exemplu interacţiunea dintre atmosfera şi ocean. Fenonenul El Niño
(ENSO- The El Niño-Southern Oscillation) este un exemplu de modificare interna
naturală pe o scară de timp scurta. Orice schimbare în balanţa energetică a
pământului va modifică ciclul hidrologic global şi circulaţia atmosferică şi
oceanică [3].

Este bine să se facă o distinctie între forţele externe şi cele interne care
produc variabilitatea climatului natural şi schimbarea climei. Forţele externe ce
controlează clima includ [4]:

- distributia radiaţiei solare, asociată şi cu modificarea orbitei pământului.

Orice înţelegere a schimbărilor pe scară mare a circulaţiei atmosferei, incluzând
musonul şi ENSO, necesită considerarea schimbării geometriei orbitei
pământului.

- activitatea vulcanică.

- aerosolii şi gazele ce dau efectul de seră.

- activitatea umană.
 Forţele externe datorate schimbărilor naturale ale radiaţiei solare şi cele
datorate activitaţii vulcanice reprezintă forţele dominante în modificarea climei.

Când are loc modificarea forţelor externe, timpul de răspuns al diverşilor

componenţi din sistemul climatic este foarte diferit. De exemplu, timpul de
răspuns al troposferei este relativ scurt, de la zile la săptămâni, în timp ce
stratosfera ajunge în echilibru într-un timp de câteva luni. Oceanele, datorită
rolului de acumulator de căldură, au un timp de răspuns mult mai mare, în mod
normal zeci, sute sau chiar mii de ani. Biosfera poate răspunde rapid la
schimbări (de exemplu la o seceta), dar şi foarte lent.

Răspunsul climei la forţele externe şi interne este complicat datorită

fenomenului de feedback şi datorită răspunsului neliniar al componenţilor. În
procesul de feedback, rezultatul procesului afectează originea sa prin
intensificarea efectului original (feedback pozitiv) sau prin diminuarea sa
(feedback negativ). Un exemplu de efect feedback pozitiv este feedback-ul
vaporilor de apă în care cantitatea de vapori de apă din atmosferă creşte dacă
pământul se încălzeste. Această creştere va amplifica încălzirea deoarece
vaporii de apă sunt gaze ce dau efect de seră. Un feedback negativ are loc
atunci când are loc creşterea temperaturii, care duce la creşterea cantităţii de
radiaţie infrarosie emisa, care va limita şi controla creşterea temperaturii în
continuare.

Feedback- ul poate fi fizic, când implică procese climatice fizice (ex. relaţia
între nori şi balanţa radiaţiei) sau biogeochimic, când implică procese biologice,
geologice şi chimice cuplate (ex. circuitul carbonului în natura).

Multe procese şi interacţii în sistemul climatic sunt neliniare. Această

înseamnă că nu există o relaţie de proporţionalitate simplă între cauză şi efect.
Schimbări foarte mici în condiţiile initiale pot duce la schimbări majore în sistem.
Sistemul nu este total impredictibil, însă predictibilitatea este limitată la o
perioadă scurta, de exemplu, pentru vreme, la cel mult două săptămâni.

Modificarea naturala a climei include în general trei tipuri de fenomene [5]:

a) Variaţii datorate forţelor externe pur periodice, cum sunt ciclurile diurne şi
sezoniere datorate rotaţiei pământului. Ciclurile diurne sunt datorate rotaţiei
pământului în jurul propriei axe, iar cele sezoniere datorate perioadei de revoluţie
în jurul soarelui. Ele aduc variaţia temperaturii şi a precipitaţiilor între zi şi noapte
şi între iarnă şi vară. La scară mai mare de timp, variaţii periodice ale orbitei
pământului în jurul soarelui afectează intensitatea radiaţiei solare care ajunge la
suprafaţa pământului.

b) Variaţii datorate feedback-ului neliniar între componentele sistemului

climatic. Ele sunt mai greu de înţeles. De exemplu creşterea concentraţiei de
CO2 în atmosfera va duce la creşterea temperaturii prin intensificarea efectului
de sera. Această creştere a temperaturii va elibera cantităţi suplimentare de CO2
din ocean în atmosferă (CO2 se dizolva cu atât mai bine în apă cu cât
temperatura este mai mica) sau din contră acesta va fi imobilizat în vegetaţie. Un
alt exemplu este feedback-ul gheaţă-albedo. Scaderea temperaturii în sistem va
creşte cantitatea de zapadă şi gheaţă şi astfel albedo-ul, ducând astfel la o altă
racire.

c) Variaţiile asociate cu fluctuaţii ale unor factori fizici sau chimici - care sunt
în general greu predictibile. Aceşti factori pot fi externi sistemului climatic, ca de
exemplu aerosolii produsi de o erupţie vulcanica, sau interni, ca de exemplu
fluctuaţiile apei.

2. Soarele şi clima
Energia solară este cea mai importantă sursă care încălzeşte suprafaţa
pământului. Energia geotermică este insignifiantă pentru climat. Oricare factor
care influenţează cantitatea de energie solară care ajunge sau care este păstrată
de pământ poate influenţa climatul pământului.

De-a lungul timpului s-au elaborat o multime de teorii şi explicaţii privind

cauzele care influenţează clima, ce ţin de relaţia soare-pământ. Ele pot fi grupate
în patru mari categorii [6]:

- variaţia cantităţii şi calitaţii (lungimea de unda) radiaţiei solare.

- schimbarea condiţiilor între soare şi pământ, în particular schimbări în

geometria orbitei pământ/soare.

- schimbarea absorbţiei, transmisiei sau reflexiei energiei solare în

atmosfera terestră sau la suprafaţa pământului.

- schimbarea distributiei şi circulaţiei căldurii pe pământ fară a se schimba

cantitatea totală de energie solară recepţionată.

2.1. O radiografie a Soarelui

La fel ca şi celelalte stele, Soarele este o enormă sferă cu raza de 695.000
km, având o densitate medie de 1400 kg/m3, iar masa lui reprezintă 99,85% din
masa totala a sistemului solar. El este format în principal din hidrogen ( 71%
hidrogen, 27% heliu şi 2% alte elemente). În centrul Soarelui temperatura este
de 15.6 milioane grade Kelvin iar presiunea este de 250 miliarde atmosfere, de
100 de milioane de ori mai mare decât cea din centrul Pământului. În centrul
miezului, densitatea Soarelui este de 150 de ori mai mare decât cea a apei.
Energia solară (386 miliarde de miliarde de megawaţi) provine din reacţiile
termonucleare ce au loc în nucleul sau, unde la temperaturi ridicate patru nuclee
de hidrogen fuzionează pentru a produce un nucleu de heliu cu eliberarea unei
energii uriaşe. În fiecare secunda, aproximativ 700000000 tone de hidrogen sunt
convertite în 695000000 tone de heliu şi 5000000 tone de energie sub formă de
raze gama. Energia eliberată în acest proces este echivalentă cu cea eliberată
de explozia a 100 de miliarde de bombe cu hidrogen pe secundă. În drumul său
spre suprafaţa, energia este continuu absorbită şi reemisă la temperaturi tot mai
scăzute astfel încât în momentul când ajunge la suprafaţa, este în mare parte
lumină vizibila. Pentru ultima porţiune de 20% din distanţa pe care ii are de
parcurs până la suprafaţa, energia este transportată mai mult prin convecţie
decât prin radiaţie.

Soarele este format dintr-o parte centrală şi atmosfera solară. Atmosfera

solară este compusă din: fotosfera, cromosfera şi coroana solară [7, 8].

Fotosfera

Fotosfera se gaseşte la baza atmosferei şi are temperaturi de 5800ºC. Ea

este cea care îi conferă Soarelui aspectul unui disc cu marginea foarte clara. Ea
formează ceea ce se numeste “suprafaţa solara“. Întreaga lumina a Soarelui
provine de la acest înveliş cu grosimea de aproximativ 300 km. Vazută de la
distanţa, fotosfera are o structură granulară şi se prezintă ca o retea de bule de
gaz de mărimi foarte mari aflate în permanentă mişcare, ce apar, se modifică şi
dispar în aproximativ 10 minute. Acestea sunt formaţiuni de materie gazoasă şi
pot fi asemănate cu nişte boabe de orez cu dimensiunile cuprinse între 250 şi
1500 km în diametru. Ele sunt determinate de gazele fierbinti care ajung în
fotosferă din zona de convectie aflată sub fotosfera.

Spre marginea discului solar se mai pot observa unele regiuni mai
stralucitoare decât fotosfera, numite facule. Temperatura faculelor este cu circa
200- 300 de grade mai ridicată decât cea a fotosferei, iar viaţa lor este de la
câteva săptămâni la câteva luni. Câmpul magnetic al faculelor este de sute sau
mii de ori mai intens decât câmpul magnetic general al Soarelui (care este de
circa 1 Oe). Creşterea intensitaţii câmpului magnetic este legată de intensificarea
convectiei în zona convectiva subfotosferică a Soarelui.

La suprafaţa fotosferei se pot observa pete mai întunecate numite pete

solare care apar în regiunile faculelor în care câmpul magnetic are cea mai mare
intensitate. Petele solare apar după cicluri de 11 ani şi au o durată de viaţă de
câteva săptămâni sau uneori chiar luni. Petele solare apar în perechi de câte
doua, cu polaritate magnetică opusă (N,S). Aceste pete pot masura până la
50000 de km, şi au o temperatură de aproximativ 4300ºC. Petele solare tind să
ocupe aceleaşi latitudini în fiecare emisfera. Această latitudine variază de la 45º
la 5º în timpul ciclului solar de 11 ani. Urmărind petele solare s-a observat că ele
nu ramân în acelaşi loc. Această deplasare dovedeşte că Soarele se învârteşte
în jurul propriei sale axe.
 Formarea petelor solare este legată de existenţa zonei convective
subfotosferice. Miscarea convectiva a plasmei în această zona generează
vartejuri magnetice puternice. Dacă acestea intersectează suprafaţă fotosferei, în
regiunile respective se formează două pete solare cu polaritate magnetică
diferita. Câmpurile magnetice puternice frânează mişcarea particulelor, de aceea
petele au o temperatură mai mică şi apar întunecate.

Cromosfera şi coroana solara

Cromosfera şi coroana solară sunt invelişurile exterioare ale Soarelui.

Cromosfera are o grosime de circa 12.000-15.000 de km, temperatura sa
crescând odată cu altitudinea, ajungând până la un milion de grade la limită cu
coroana solara. Stralucirea ei este de sute de ori mai mică decât a fotosferei.
Cromosfera este foarte rarefiata, densitatea ei fiind la limită superioară de 10-12
kg/m3. Printre fenomene nestaţionare în cromosfera putem aminti floculii,
spiculele şi erupţiile cromosferice.

Coroana solară este atmosfera exterioară a soarelui, care nu are o formă

bine delimitata, este foarte rarefiată şi are o temperatura ce depaseste un milion
de grade. Stralucirea ei este de un milion de ori mai mică decât a fotosferei.
Coroana este extrem de rarefiata, densitatea ei fiind la limita superioară de 10 -20
kg/m3. Printre fenomene nestaţionare în coroană putem aminti protuberanţele şi
regiunile active ale coroanei.

Există unele regiuni ale cromosferei care devin deodată foarte stralucitoare,
numite erupţii solare, urmate de jeturi imense de gaz, protuberanţe, ce se ridică
în cromosferă şi coroană. Ele au aspectul unor filamente întunecate.

În permanenţă, un flux de particule foarte rapide (electroni, protoni, ioni)

părăseşte Soarele prin coroană. Acestea sunt vânturile solare.

Protuberanţele

Protuberanţele sunt nori de gaz incandescent care se pot observa sub

aspectul unor ţâşnituri ale materiei din cromosferă spre coroană. Protuberanţele
pot apărea ca niste limbi de foc care se înalţă deasupra cromosferei. Acestea
sunt mai puţin stralucitoare decât fotosfera şi deci pot fi observate numai în
timpul eclipselor totale de Soare sau cu aparate speciale.

Unele din protuberanţe sunt calme, durând chiar mai multe rotaţii solare,
altele se caracterizează prin dinamism şi schimbări rapide. Apariţia acestora din
urmă este legată de petele solare.

Erupţiile solare
 În timpul unei erupţii solare, o cantitate enormă din energia care se afla în
cromosferă şi în coroană este eliberată dintr-o data. Materia este proiectată în
coroană şi deoarece particulele sunt accelerate la viteze foarte mari (150.000
km/h) ele sunt expulzate în spaţiul interplanetar, generând rafale ale vântului
solar.
În vecinătatea Pamântului viteza particulelor care formează vântul solar este în
medie de 350 km/s şi creşte în urma unei erupţii la 800 km/s. De asemenea,
creşte şi concentraţia lor, de la 5-10 particule/cm3 la 100 particule/cm3. Aceste
perturbaţii afectează câmpul magnetic terestru, deformându-l. Particulele
încărcate electric, care în mod normal sunt deviate de câmpul magnetic terestru,
urmăresc liniile de câmp în regiunea polilor şi pătrund în atmosferă încălzind-o,
producând raze X şi gaze ionizate.

Ca efecte putem menţiona aurorele polare, perturbarea telecomunicaţiilor,

apariţia unor supratensiuni pe liniile de transport ale energiei electrice care pot
deteriora retelele de distribuire ale electricitaţii. De asemenea, ca urmare a
încălzirii produse atmosferei, aceasta se extinde, ceea ce constituie o piedică
pentru sateliti, având ca efect scoaterea lor de pe orbita.

Observarea Soarelui a pus în evidenţă faptul că apariţia protuberanţelor şi a

erupţiilor este strâns legată de prezenţa petelor solare, întreaga activitate solară
având deci un ciclu de 11 ani.

2.2. Petele Solare

Dintre toate fenomenele solare, petele par a fi cel mai remarcabil mod de
activitate solara. Acestea sunt uşor de pus în evidenţă şi au fost observate din
timpuri străvechi. Petele solare privite printr-un telescop prezintă o regiune
centrală întunecată, numită umbra, înconjurată de o zona mai luminoasa,
penumbra. Ele apar întunecate datorită faptului că temperatura lor este mai mică
decât a fotosferei. O pată solară apare la început ca un por care se dezvoltă şi
poate să aiba o durată de viaţă de la câteva săptămâni la câteva luni [8].

Culoarea închisă a petei solare se datorează faptului că există un efect de

contrast între stralucirea normala a fotosferei şi stralucirea petelor care au o
temperatură mai scazută (aproximativ 4230 grade Celsius). Dimensiunile,
aspectul şi pozitia petelor solare sunt variabile în timp. O pată obisnuită are
diametrul de circa 7.000-15.000 km, dar uneori pot ajunge la până la 50.000 km,
iar în cazuri excepţionale pot avea diametre mult mai mari (cea mai mare pată a
fost observată în 1947, ea având diametrul de 230.000 km). Pentru a le putea
vedea cu ochiul liber diametrul lor trebuie să fie de cel puţin 40.000 km - probabil
că despre astfel de pete se vorbeşte în cronicile medievale.

Din studii statistice s-a constatat că activitatea petelor solare, adică numarul
lor şi suprafaţa ocupată de ele variază ciclic, cu o perioada de 11 ani. După un
an cu activitate maxima, în 7 ani activitatea scade la minim, după care în 4 ani se
atinge iar un maxim. Această periodicitate se numeste ciclul activitaţii solare şi
este foarte importantă deoarece odată cu variaţia petelor solare au loc şi alte
variaţii în modul de manifestare a activitaţii solare.

Petele solare reprezintă zone cu câmpuri magnetice foarte puternice.

Măsuratorile au aratat că în petele solare există un câmp magnetic de circa
9.000 de ori mai intens decât cel al Pământului. Petele solare se comportă ca
polii unui imens magnet, ele apar de multe ori perechi având polaritaţi opuse.

Ciclul petelor solare

Observarea petelor solare a început în 1610, atunci când Galileo Galilei şi-a
îndreptat telescopul spre soare. Observaţii zilnice au fost iniţiate la observatorul
din Zurich în 1749. Numarul de pete solare este calculat socotind prima dată
numarul de grupuri de pete şi apoi numărul de pete individuale. Numarul de pete
solare este dat de suma numărului de pete individuale şi de zece ori numarul de
grupuri. Deoarece majoritatea grupurilor au, în medie, aproximativ zece pete,
această formulă de socotire a petelor dă rezultate chiar atunci când condiţiile de
observare nu sunt ideale şi când petele mici sunt greu de observat [7].

Media lunară a numarului de pete arată că numarul de pete vizibile creşte şi

scade după un ciclu de aproximativ 11 ani (figura 1).

Figura 1. Evoluţia numarului de pete solare între 1985 şi 2005

Primele înregistrari ale petelor solare au indicat că soarele a trecut printr-o

perioada de inactivitate în secolul 17, după cum a raportat în 1893, astronomul
englez E.W. Maunder. Foarte puţine pete au fost observate între anii 1645-1715.
Această perioadă de inactivitate solară a corespuns unei perioade climatice
numită „Mica glaciaţiune” (sau minimul lui Maunder) când râurile neînghetate şi
terenurile neacoperite de zăpadă au rămas doar la latitudini mici. Este evident că
soarele a avut perioade similare de inactivitate şi în trecut.

Observaţii detaliate ale petelor solare au fost efectuate de Observatorul din

Greenwich din 1874. Aceste observaţii au inclus informaţii despre marimea şi
poziţia petelor solare ca şi despre numărul lor. Observaţiile au aratat că petele nu
apar pe toată suprafaţa soarelui ci sunt concentrate în două benzi latitudinale
aşezate simetric faţă de ecuator (diagrama arată ca un fluture - figura 2). Pe
masură ce ciclul de 11 ani progresează, benzile de la latitudine medie se extind
şi se deplasează spre ecuator.

Figura 2. Petele solare sunt concentrate în două benzi latitudinale aşezate

simetric faţă de ecuator.

Deşi petele solare produc doar un efect minor asupra emisiei solare,
activitatea magnetică care acompaniază petele solare poate produce schimbări
dramatice în nivelul de radiaţie ultravioletă şi a razelor X. Ciclurile solare au
consecinte importante asupra atmosferei înalte.

2.3. Câmpul magnetic al soarelui

Pământul are un câmp magnetic simplu, ca şi cum ar avea un mic magnet
în centru. Câmpul magnetic al Soarelui este mai complicat, ca şi cum ar fi produs
din sute de magneti mici aflaţi sub suprafaţa Soarelui. Particulele încărcate şi
aruncate de exploziile solare se răsucesc în jurul liniilor de câmp ale acestor
„magneţi” şi formează şerpuiri de material luminos - protuberanţe solare.

Câmpul magnetic este produs în soare prin deplasarea ionilor şi electronilor

încărcaţi electric. în anumite zone de pe suprafaţa vizibila a Soarelui, câmpurile
magnetice sunt mult mai puternice decât în vecinatate. Energia din câmpul
magnetic face ca aceste regiuni să se racească puţin fată de regiunile
înconjuratoare, aparând astfel mai închise la culoare, chiar negre. Acele pete
sunt numite "pete solare". Petele solare sunt deci locul unde linii de fortă
magnetice foarte intense trec prin suprafaţa soarelui.

Forţele magnetice schimba directia de miscare a particulelor încărcate cum

sunt electronii. Datorită lor, electronii care orbitează în jurul nucleului într-o
directie vor avea mai multă energie decât electronii care orbitează în jurul
nucleului în direcţia opusa. Aceasta permite masurarea câmpului magnetic solar
prin observarea diferenţei de energie a luminii emise atunci când aceşti electroni
sar de pe o orbită pe alta. Cu instrumente potrivite se poate determina forţa şi
directia câmpului magnetic în jurul suprafeşei soarelui [8].

O mai buna înţelegere a câmpului magnetic solar va ajută foarte mult la

înţelegerea evoluţiei climei pe pământ.

Ca şi Pământul, sau alte planete, Soarele se roteşte împrejurul unei axe

care trece prin centrul sau. Sensul acestei rotaţii, vazută de pe Pământ, este de
la stanga la dreapta observatorului, adică de la est spre vest. Totodată s-a
determinat că viteza de rotaţie scade de la ecuator spre poli. Straturile exterioare
ale Soarelui execută deci o rotaţie diferentiata: la ecuator, suprafaţa se roteste o
dată la 25.4 zile; în apropierea polilor la 36 de zile. Acest comportament ciudat
se datorează faptului că Soarele nu este un corp solid cum este Pământul ci o
uriaşă sferă de gaz incandescent. Gazul de la polii Soarelui se roteşte cu o
viteză diferită faţă de gazul de la ecuator. Efecte asemanatoare apar la planetele
gazoase. Rotaţia diferentiala se extinde considerabil în jos, spre interiorul
Soarelui însă miezul se roteste ca un corp solid.

Datorită acestui fapt, câmpul magnetic se modifică de la un punct la altul.

Ca urmare a acestei variaţii pot avea loc un fel de erupţii magnetice, pe care le
vedem de pe Pământ sub forma cunoscutelor pete solare.

După un timp, câmpul magnetic al soarelui devine atât de complex încât

colapsează, provocând inversiunea polilor magnetici. Acesta este ciclul solar:
după 11 ani, polul nord solar devine polul sud, şi invers. După un ciclu complet,
de 22 de ani, polul nord solar revine în punctul iniţial.

Perioadele de maximă activitate solară apar, în mod normal, în perioada în

care polii se află deja în procesul de inversiune. Există însă şi alte perioade de
mare activitate, în afara ciclului regulat al Soarelui.

Câmpul magnetic al Soarelui este foarte puternic. Magnetosfera sa

(cunoscută şi ca heliosfera) se întinde mult dincolo de Pluto.

Pe langa caldură şi lumina, Soarele emite un flux de densitate redusă de

particule încărcate (in mare parte electroni şi protoni) cunoscut sub numele de
vant solar care se propaga prin Sistemul Solar cu o viteza de 250-500 km/sec.

Vantul solar şi particulele de energie mult mai înaltă emise de activitatea

solară pot avea efecte importante pe Pământ: scurgeri de energie, interferente
radio sau frumoasa auroră boreala.

2.4. Radiaţia solara

 Soarele este o masa de materie gazoasă şi fierbinte care emite radiaţii la o
temperatura efectiva de aproximativ 6000oC şi care degaja cantităţi enorme de
energie la suprafaţa lui. O mică fracţiune din această energie ajunge pe Pământ.

Din punct de vedere observaţional, radiaţia solară este caracterizată

cantitativ prin marimea numită constanta solara. Constanta solară reprezintă
cantitatea de energie solară (integrala) ce este primită pe o suprafaţă normala
(plasată perpendicular pe directia razelor solare) situată la limita atmosferei
terestre, la distanţa medie a Pământului de Soare, în unitatea de timp. Valoarea
constantei solare este de 1,355 kW/m2 (1.94 cal/cm pătrat pe minut). Această
valoare se modifică datorită variaţiei periodice a distantei Pământ – Soare şi
datorită fenomenelor solare.

Fluxul integral de energie radiantă care vine de la Soare spre Pământ este
variabil, în funcţie de variaţia distantei Pământ – Soare. Distanţa medie Pământ -
Soare este de aproximativ 149 milioane km, iar traiectoria Pământului în jurul
Soarelui este o usoară elipsă excentrica; această distanţă se modifică periodic
odată cu solstiţiul de vara, respectiv solstiţiul de iarna.

Radiaţia ce vine de la soare include tot spectrul radiaţiei electromagnetice.

Atmosfera terestră este transparentă la majoritatea radiaţiilor de anumite lungimi
de undă din spectrul vizibil dar absoarbe radiaţia ultravioleta. O parte din lumina
este reflectată înapoi în spaţiu de catre nori. Altă parte din radiaţie este reflectată
de suprafaţa pământului, în special de zapadă şi gheaţa. Procentul de radiaţie
solară absorbită de pământ depinde de abundenţa şi distributia norilor,
pământului, apei, ghetii şi a vegetaţiei. Albedo-ul este procentul de radiaţie
reflectată comparativ cu cea absorbita. Oceanele au un albedo scazut (7 la 23
%), deoarece apă este întunecată şi absoarbe lumina incidenta. Suprafaţa
pământului are un albedo ce se modifică de la scazut la moderat (8-35 %).
Gheaţa are un albedo ridicat (40-90%), ea reflectând majoritatea luminii ce cade
pe ea. Un albedo mediu este în jur de 30% [9-13].

Radiaţia globala primită de la Soare de catre o suprafaţa orizontala la

nivelul solului, pentru o zi senina, se compune din suma între radiaţia directă şi
radiaţia difuza. Radiaţia solară directă depinde de orientarea suprafeţei
receptoare. Radiaţia difuză poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea
suprafeţei receptoare, chiar dacă în realitate există mici diferente.

Radiaţia solară este influentată de modificarea unghiului de înaltime al

Soarelui, a înclinarii axei Pământului, de modificarea distantei Pământ – Soare
precum şi de latitudinea geografica.

Factorii meteorologici care au o influentă importantă asupra radiaţiei solare

la suprafaţa Pământului sunt: transparentă atmosferei, nebulozitatea, felul şi
pozitia norilor.
 Relaţia dintre factorii meteorologici şi radiaţia solară este monitorizată lunar
şi pentru fiecare anotimp în diferite zone. În tabele/harti se centralizează statistic
datele despre: durata efectiva de stralucire a Soarelui; numarul mediu de zile
însorite; distributia densitaţii zilnice; intensitatea radiaţiei solare şi alte
caracteristici ale radiaţiei solare.

2.5. Soarele şi balanţa de energie

Climatul pământului este dat de interacţia dinamică între radiaţia solară şi
atmosfera, hidrosfera, biosfera, criosfera şi litosfera sa. Climatul pământului este
rezultatul balantei de energie între radiaţia primită şi cea cedată [9].

Sursa de energie ce conduce sistemul climatic este radiaţia solara.

Aproximativ jumatate din radiaţie este în zona lungimilor de undă ale radiaţiilor
vizibile. Cealaltă parte este aproape de infraroşu, iar o mică cantitate în
ultraviolet. Fiecare metru patrat din suprafaţa pământului în afara atmosferei
primeşte o medie anuală de radiaţie solară de 342 waţi, 31% din ea fiind imediat
reflectată înapoi în spaţiu de nori, de atmosfera, şi de suprafaţa pământului. Din
partea care rămâne de 235 Wm−2, o parte este partial absorbită de catre
atmosferă, dar circa 168 Wm−2 încălzeşte suprafaţa pământului şi a oceanelor.
Suprafaţa pământului retrimite o parte din energie înapoi în atmosferă sub formă
de radiaţii infrarosii sau ca vapori de apa.

Fiecare obiect fizic radiază energie într-o cantitate şi la o lungime de undă

tipică pentru temperatura obiectului. La temperaturi mai înalte este radiată mai
multă energie la lungimi de undă mai mici. Pentru ca pământul să radieze 235
Wm−2 va trebui să radieze la o temperatura de −19°C cu lungimi de undă în zona
infrarosie a spectrului. Această temperatură este cu 33°C mai scazută decât
temperatura medie de 14°C de la suprafaţa pământului.

După anii ’70 s-a masurat din spaţiu radiaţia totala solară şi s-a constatat
că, „constanta” solară de fapt variază. Între minimul şi maximul ciclului solar de
11 ani, variaţia radiaţiei totale solare este de 0.08% (aproximativ 1.1 Wm−2). Deşi
instrumentele sunt capabile de această precizie, calibrarea lor absolută este mult
mai slaba, momentan find estimată la circa 4 Wm−2 [3].

Deoarece masurarea directă a radiaţiei totale solare este posibila doar de

câtiva ani, pentru reconstructia radiaţiei totale solare din trecut, se recurge uzual
la anumiti indicatori ca: numarul petelor solare, diametrul soarelui, etc., care sunt
calibraţi în funcţie de radiaţia totala solara. Datele publicate de diversi autori sunt
însă contradictorii şi astfel nu este foarte clar dacă indicatorii sunt satisfacatori
pentru indicarea valorilor vechi ale radiaţiei totale solare.

Cunoaşterea radiaţiei totale solare este nesigură chiar şi de-a lungul

secolului XX, ca să nu mai vorbim de trecut. De asemenea încă nu este sigur
dacă stratul de ozon se modifică odată cu modificarea radiaţiei totale solare sau
dacă razele cosmice au un impact asupra formarii norilor.

Din punct de vedere energetic, partea cea mai importantă a energiei

radiaţiei solare din afara atmosferei se gaseste în intervalul spectral 0,20 –
3,0µm. În acest interval, este emisă aproximativ 97% din energia totala, iar
diferenţa de 3 % este emisă în bandă de emisie cuprinsă între 1010 şi 103 m.

Din punct de vedere al cantităţii şi tipului de energie transmisa, radiaţia

solară care ajunge pe pământ este compusă din: 3% radiaţie ultravioletă
+ 55% radiaţie infrarosie + 42% lumina vizibila. Fiecareia din aceste trei parti ale
radiaţiei ii corespunde câte un spectru definit prin urmatoarele intervale de
lungimi de unda:

- radiaţia ultravioletă de la 0,28 la 0,38 microni,

- radiaţia vizibila de la 0,38 la 0,78 microni,
- radiaţia infrarosie de la 0,78 la 2,5 microni.

Repartiţia energetică a radiaţiei solare globale, funcţie de lungimea de undă

între 0,3 şi 2,5 microni, pentru o suprafaţa perpendiculară pe acea radiaţie, este
reprezentată în figura 3.

Figura 3. Repartiţia energetică a radiaţiei solare globale în funcţie de

lungimea de unda.

Radiaţia solară globala ultravioleta, indiferent de momentul din an, prezintă

un mers diurn ascendent în prima parte a zilei, până la amiaza, când se ating de
regula, valorile maxime. în a doua parte a zilei, radiaţia ultravioletă prezintă un
mers descendent (figura 4).
 Figura 4. Variaţia zilnică a radiaţiei solare globale ultraviolete (285-385 nm)
pe suprafaţa orizontala, la Bucuresti.

2.6. Cantitatea şi calitatea radiaţiei solare

In stratosfera, majoritatea radiaţiei solare este absorbită de stratul de ozon.
în atmosfera, gazele ce dau efect de seră (dioxidul de carbon, apa, etc.) absorb
radiaţia infrarosie. Radiaţia vizibila trece prin atmosfera şi ajunge la suprafaţa
pământului. Norii joacă de asemenea un rol însemnat.

Deoarece atmosfera filtrează radiaţia solara, cu cât această este mai

groasa, cu atât atenuarea radiaţiei solare este mai mare. Astfel, soarele este mai
intens când este direct deasupra capului (90˚). Când soarele este doar la 4˚
deasupra orizontului radiaţia solară trebuie să treacă printr-un strat de 12 ori mai
gros decât atunci când este la 90˚. Aceasta explică de ce este posibil să ne
uitam direct la soare la apus şi la rasarit fară să orbim.

La altitudini scazute, radiaţia solară cu lungimi de undă mici este mult mai
mică decât la altitudini ridicate, în special datorită creşterii densitaţii atmosferei şi
a ptezenţei vaporilor de apă şi a dioxidului de carbon care absorb această
radiaţie. în general atmosfera acţionează ca un filtru, cantitatea de energie ce
atinge suprafaţa marii este doar jumatate din cea de la întrarea în atmosfera.
Munţii înalţi trec prin pătura atmosferică joasă şi astfel primesc o cantitate mai
mare de radiaţie solară atât în domeniul vizibil cât mai ales în ultraviolet [14].

In munţi, relaţia între stimulare şi reactie este mai rapida. Mediul alpin este
special prin faptul că aerul curat permite trecerea radiaţiilor solare, dar datorită
topografiei, suprafetele expuse la soare şi cele aflate în umbră se modifică rapid.
Aerul de langa pământ se poate încălzi rapid pe directia razelor solare dar se
raceste tot atât de repede când directia razelor solare este blocata. Vara, când
cerul este senin, există cu 21% mai multă radiaţie la 3000 de metrii decât la 200
de metrii, dar când cerul este acoperit, există cu 160% mai multă radiaţie. Cerul
acoperit este mult mai eficient la filtrarea radiaţiilor cu lungime de undă mica.
 Constanta solară este definită ca şi cantitatea medie de radiaţie primită de
la soare la începutul atmosferei, pe o suprafaţa perpendiculară pe radiaţia solara.
Aceasta este aproximativ 1365 Wm-2 (2 calorii pe centimetru patrat pe minut). La
amiaza, fluxul de energie solară în muntii înalti a fost calculat ca fiind 1263 Wm -2
(1.85 cal. cm-2 min-1), însă în Alpi s-a masurat o valoare de 1529 Wm-2 (2.25 cal.
cm-2 min-1), 112% din constanta solara. Radiaţia adiţionala vine din reflectarea
radiaţiei solare de catre nori şi stratul de zapada.

Mediul alpin primeste considerabil mai multă radiaţie ultravioleta. Dacă se

m, suprafaţa alpinaµ consideră doar lungimile de undă mai scazute de 320
primeste 50% mai multă radiaţie UV decât la nivelul marii în timpul verii. Mai
tarziu în cursul anului, când nivelul soarelui este mai jos pe cer, suprafetele
alpine primesc 120% mai multă radiaţie UV. Cantitatea mai mare de radiaţie UV
recepţionată la altitudini mari are o importanţă deosebită pentru viaţa umana şi
procesele biologice. Radiaţiile UV sunt recunoscute prin efectul lor de întarziere
a creşterii plantelor de tundra, cancerul uman, etc. Lungimile de m,µ undă ale
radiaţiei UV responsabile pentru bronzare sunt în domeniul 300-400 m. Lungimi
de undă mai miciµ iar cele pentru arderea pielii în domeniul 280-320 m
provoacă cancerul pielii şi scaderea imunităţii organismului.µ de 320

2.7. Efectul pantei asupra radiaţiei solare

Energia primită de o suprafaţa în munti poate varia semnificativ datorită a
două efecte: topografia şi caracteristicile suprafetei. în munti, fiecare pantă are
un potential diferit de recepţionare a radiaţiei solare. Cantitatea poate fi
cunoscută dacă se cunoaşte latitudinea, înaltimea soarelui, ora, elevaţia, unghiul
pantei şi orientarea pantei. Majoritatea pantelor montane primesc mai puţine ore
de radiaţie solară decât o suprafaţa plana. La tropice, suprafetele plane primesc
uzual o cantitate mai mare de radiaţie decât pantele, deoarece soarele este
totdeauna înalt pe cer. în emisfera nordica, pantele cu faţa spre sud sunt mai
calde şi mai uscate decât pantele cu faţa spre nord, şi în condiţii de umiditate,
sunt mai favorabile vietii. Copacii cresc mai înalti pe pantele cu faţa spre sud, iar
diversitatea lor este mai mare. în Alpi, primavara, pantele cu faţa spre nord
pastrează zapadă mult mai mult timp decât cele cu faţa spre sud.

Muntii au o gamă larga de tipuri de suprafete: acoperite de iarba, de

zapada, de gheaţa, de apa, de padure, desert, pământ, roci, etc. Această
varietate de suprafete afectează recepţionarea radiaţiei solare. Suprafetele
închise la culoare, inclusiv vegetaţia, mai degraba absorb decât reflectă radiaţia,
primind cantităţi crescute de energie. Zapada şi rocile de culoare deschisă au o
relexie înaltă (albedo), astfel încât majoritatea energiei provenită de la radiaţiile
de lungime de undă mică este pierduta. Dacă într-o vale se afla zapadă pe o
pantă concava, energia reflectată de aceasta poate creşte bugetul de energie pe
o pantă mai înalta. în muntii înalti, energia reflectată este o sursă importantă de
caldura pentru copaci. Zapada se topeste mai repede în jurul copacilor, deoarece
caldura este transferată ca energie termică de lungime de undă mai mare la
suprafetele adiacente.

2.8. Activitatea solară şi clima

Petele solare au fost observate în mod constant în ultimii 400 de ani, de la
descoperirea lor de către Galilei, în 1610. Aşa s-a observat, se pildă, că între
1645 şi 1715, pe suprafaţa Soarelui au existat mult mai puţine pete decât normal.
Această perioadă a fost numită Minimul Maunder, după numele astronomului
englez care a studiat-o. Ea a coincis cu o lungă perioadă de vreme rece,
denumită adesea "Mica Glaciaţiune". O perioadă în care în Europa a fost
neobişnuit de frig, foarte multe precipitaţii, foarte multă zăpadă. O perioadă în
care, în Anglia, Tamisa îngheţa în mod frecvent, iar temperaturile coborau iarna,
chiar în sudul Europei, mult sub zero grade.

Figura 5. Ciclul petelor solare în timp.

Dacă analizăm evoluţia climei terestre din ultima mie de ani, putem observa
şi alte asemenea perioade de răcire temporară a climei. Mai multe studii pe
această temă au pornit de la analiza inelelor de creştere ale copacilor, care ne
pot spune cum au fost anii în care s-au format sau de la analiza unor probe de
gheaţă colectate din gheţarii din apropierea polilor care ne arată cum a evoluat
activitatea solară în ultimele mii de ani. Variaţia radiaţiei totale solare în ultimii mii
de ani poate fi deci reconstruită din informaţii înregistrate de anumiţi indicatori ai
climei cum sunt: inelele copacilor (se determina C14) sau eşantioanele de
gheaţă (se determină Be 10), ambii izotopi formându-se datorită interacţiei
radiaţiei solare cu atmosfera înalta. Există desigur şi incertitudini substanţiale în
aceste reconstrucţii [4].

Ciclul petelor solare, deşi constant ca durata, prezintă schimbări marcante

în numarul de pete, după cum se vede din figura 5 pentru perioada 1600-2000.

In ultimul mileniu au fost reconstituite trei episoade cu minime ale petelor

solare (tabelul 1) [15-19].

Tabelul 1. Minime ale petelor solare în ultimul mileniu.

Nume Data
Minimul lui Maunder 1645-1715
Minimul lui Spörer 1416-1534
Minimul lui Wolf 1280-1350

Existenţa Minimului lui Maunder este confirmată de observaţiile istorice ale

aurorei boreale care se observa în mod normal la latitudini mai mari de 60°.
Aurora se formează în ionosfera, la 120-480 km deasupra pământului. Culoarea
este generată de interacţiunea electronilor care posedă energie cu atomii de
oxigen. Atomii de oxigen sunt excitaţi. Ei se reintorc în starea de bază emiţând
lumina la două lungimi de undă 0.557 µm (verde) şi 0.630 µm (rosie).

Aurora boreala este rezultatul vizibil al descarcarilor electrice în

magnetosfera, datorită vantului solar. Aurora este deseori acompaniată de
puternice tulburari geomagnetice. Incidenţa aurorei boreale urmează un ciclu
similar cu cel al petelor solare. în timpul perioadei Minimului lui Maunder, aurora
boreala a fost extrem de rara. Astronomul englez Edmund Halley a vazut prima
dată aurora boreala în 1716 la sfârşitul perioadei Minimului lui Maunder, la varsta
de 60 de ani, deşi a cautat-o noapte de noapte din tinereţe. Astăzi aurora se
poate vedea în fiecare noapte la latitudini mari.

Comparând evoluţia petelor solare cu clima, se constată că în perioada

numită Minimul lui Maunder, când practic nu s-au înregistrat pete solare, clima a
fost foarte rece, perioada fiind numită “Mica glaciaţiune” [20-22].

Deşi în prezent este la modă teoria care susţine că încălzirea globala din
secolul XX se datorează omului din cauza emisiilor nenaturale de substanţe care
dau efect de sera, mult mai probabil este totuşi că soarele este principalul
conducător al evoluţiei climei pe pământ.

Capacitatea soarelui de a modifică clima pe pământ nu se datorează doar

încălzirilor şi racirilor ciclice ale soarelui (manifestate prin ciclului de 11 ani al
petelor solare) ci şi prin schimbarea spectrului solar în directia creşterii radiaţiei
ultraviolete în comparaţie cu radiaţia vizibila şi infrarosie (figura 6) [23].
 Figura 6. Schimbarea spectrului solar (modificarea radiaţiei ultraviolete în
comparaţie cu radiaţia vizibila şi infrarosie) în timp.

Sporirea disproporţionată a partii ultraviolete a spectrului solar afectează

stratul de ozon şi alti parametrii atmosferici care amplifică încălzirea climei. De
asemenea, schimbările recente ale activitaţii magnetice solare influentează
radiaţia cosmică ce ajunge pe pământ, care modelează norii şi astfel
temperatura. Cercetătorii au identificat astfel trei mecanisme separate prin care
soarele poate încălzi sau răci pământul [24].

Intr-un studiu recent al sedimentelor marine extrase din nordul Islandei [25]
s-a constatat existenţa unei periodicitaţi a climatului pe o scară de la decade de
ani la milenii, incluzând periodicitaţi de 88, 125 şi 200 ani care sunt asociate cu
activitatea solara. Datele prezentate arată relaţii semnificative între variaţia
activitaţii solare în Halocen şi schimbările înregistrate în atmosfera şi în curentii
oceanului Atlantic.

Variaţia petelor solare

Deoarece soarele este cea mai mare sursă de energie şi el este forţa
conducatoare a circulaţiei atmosferei, orice variaţie a parametrilor solari va
influenţa vremea. Mai multe pete solare corespund cu ieşirea unei cantităţi mai
mari de energie. Înregistrarea numarului de pete solare înainte de apariţia
observaţiilor directe se poate face din reconstituiri bazate pe observarea aurorei
boreale şi din determinarea concentraţiei izotopului C14 din inelele copacilor [2].

Figura 7. Reconstituirea evoluţiei numarului petelor solare în ultimii 5000 de

ani din date C14.

Din figura 7 se observa că în ultimii 500 de ani au fost mai multe perioade
în care numarul petelor solare a prezentat un maxim. Maximul din perioada
medievala corespunde cu perioada caldă medievala când Groenlanda a fost
colonizată de vikingi.

Deşi nu s-a stabilit existenţa unei legaturi directe între variaţia petelor solare
şi schimbarea climei, graficul este sugestiv.

Reconstituirea intensitaţii radiaţiei solare cu ajutorul indicatorilor

climatici

Pe baza numarului petelor solare se poate reconstitui evoluţia fluxului de

radiaţii solare în timp. în figura 8 s-a reprezentat reconstituirea fluxului de radiaţii
solare până în anul 1700.

Observarea directă a numarului de pete solare are o istorie de doar 4

secole. Există două metode de a reconstitui numarul petelor solare pentru
perioade anterioare celor în care s-a facut o observare directa. Prima metodă
este o extrapolare matematică utilizând proprietăţile statistice ale înregistrarilor
petelor solare din ultimii 300 de ani [26-28]. Unele metode utilizează şi
înregistrari ale observaţiilor petelor solare facute cu ochiul liber precum şi date
ale observarii aurorii boreale. Un dezavantaj al acestor metode este că ele nu
sunt o reconstructie bazată pe descrierea unor procese fizice ci o predictie
bazată pe extrapolare.
 Al doilea tip de metode se bazează pe masurarea unor indicatori, ca de
exemplu determinarea concentraţiei izotopilor unor elemente din esantioanele de
gheaţa scoase de la mari adâncimi din Groenlanda sau din Antarctica, sau din
inelele copacilor [29-33]. Aceste metode se bazează pe masuratori reale. Relaţia
cantitativa între numarul petelor solare şi concentraţia izotopilor masuraţi poate fi
descrisă în doau feluri:

a) ca o simpla relaţie invers proporţionala, dar în acest caz se obţine o

corelaţie slaba cu numarul petelor solare înregistrate în ultimii 400 de ani.

b) ca un model fizic bazat pe relaţii matematice între concentraţia izotopilor

din eşantioane de gheaţă şi numarul petelor solare.

Figura 8. Reconstituirea fluxului de radiaţii până în anul 1700 pe baza

numarului petelor solare [23].

Pentru reconstituirea petelor solare pentru câteva mii de ani în urmă se

poate recurge la metoda de datare a izotopilor atomului de carbon din inelele
copacilor. Date prezentate [34] pentru ultimii 11400 ani sunt redate în figura 9.
După cum se observa, datele furnizate de inelele copacilor sunt diferite de cele
furnizate de numararea petelor solare cu telescopul, pentru ultima perioada.
 Figura 9. Reconstructia numarului petelor solare din izotopii C14 din inelele
copacilor (curba albastra-media pe 10 ani) şi din observaţii telescopice facute din
1610 (curba rosie-media pe 10 ani) [34].

Esantioane cilindrice de gheaţă excavate la poli ne pot spune cum era clima
terestră cu mii de ani în urmă. Pentru această se urmareste un izotop de beriliu,
Be10, în aceste nuclee de gheaţă foarte veche. Este vorba despre un izotop
creat ca urmare a acţiunii razelor cosmice, particule de energie înaltă care provin
în principal de la Soare şi atmosfera terestra. în absenţa oricarui flux de raze
cosmice, viteza cu care se produce acest izotop este constanta.

Intensitatea fluxului de raze cosmice care atinge suprafaţa pământului

depinde de forţa "vântului solar", adică de fluxul de particule încărcate emise de
Soare: mai puternic în perioadele de activitate solară mai mare, mai slab ca
intensitate în perioadele de activitate solară scăzută.

Când Soarele este foarte activ, şi produce o multime de pete solare, ceea
ce se întampla după un ciclu de 11 ani, se formează un fel de scut în jurul
Pământului, reducându-se cantitatea de radiaţie cosmică ce ajunge la suprafaţa.
Astfel scade şi cantitatea de izotop Be10 în eşantioanele de gheaţă.

Deci, în perioadele în care Soarele este mai activ, câmpul geomagnetic

terestru este şi el mai puternic, iar nivelul de beriliu-10 este mai scazut.

Utilizarea ca indicator al climei a concentraţiei izotopului beriliului în gheaţă

a pornit de la ideea că dacă intensitatea vântului solar variază în funcţie de ciclul
soarelui, şi cantitatea de izotopi de beriliu din gheaţă trebuie să varieze, în
funcţie de fluxurile de particule care au bombardat pământul într-o anumită
perioadă. În concluzie, măsurând cantitatea de izotopi de beriliu din diferite
straturi de gheaţă, de diferite vârste, se poate estima intensitatea vântului solar,
respectiv gradul de activitate al soarelui în diferite momente de timp.
 Intr-un proiect de forare în Groenlanda au fost extrase mai mult de 1350 de
eşantioane de gheaţa, urmarindu-se concentraţia izotopului Be10 [35-37].
Izotopul beriliu 10 are un timp de înjumataţire de 1.5 milioane ani.

Originea variaţiei concentraţiei izotopului Be10 din gheaţă este datorată

schimbărilor în regimul precipitaţiilor asociat cu diverse regime climatice. După
ce se tine cont de efectul acumularii variabile a zapezii, variaţia în concentraţia
Be10 este cauzată de modulaţia geomagnetică şi solara, dar posibil şi datorită
variaţiei radiaţiei cosmice primare.

S-a constatat că cea mai dramatică modificare a concentraţiei de Be10 a

fost acum aproximativ 40000 ani, similar cu cea gasită în esantionul de gheaţa
de la Vostok, permitând astfel o corelare între schimbările climatice inregistrate
în gheaţa din Arctica şi Antartica. Raportul Cl36/Be10 prezintă o variabilitate
semnificativa de-a lungul întregii adâncimi a esantionului, confirmând astfel
dificultatea utilizarii acestui parametru la datarea ghetii.

Determinarea concentraţiei izotopului Beriliu 10 din eşantioanele de gheaţa

extrasă din calotele polare este una din metodele de bază de urmarire a evoluţiei
climei pe pământ în perioade mai vechi. în figurile 10 şi 11 s-a reprezentat
concentraţia beriliului 10 pentru intervalul 3000-40000 de ani faţa de momentul
actual, determinat din eşantioane extrase din Groenlanda [38-40].

Figura 10. Determinarea concentraţiei izotopului Beriliu 10 din esantioanele

de gheaţă extrase din calotele polare din Groenlanda.
 Figura 11. Determinarea concentraţiei izotopului Beriliu 10 din esantioanele
de gheaţă extrase din calotele polare din Groenlanda. Perioadele: a) 3000-7000
BP b) 7000-15000 BP c) 15000-40000 BP.

O altă reconstituire a radiaţiei solare în ultimii 1200 de ani s-a facut pornind
de la un eşantion de gheaţă de la Polul Sud prin determinarea izotopilor C14 şi
Be10 [41]. Reconstituirea a aratat valori scazute ale radiaţiei cu minime la 1900,
1810, 1690 dH, perioade cunoscute din alte date prin valori minime ale radiaţiei
solare. Perioada 1450-1750 dH este de asemenea caracterizată prin valori
scăzute ale radiaţiei solare. În jurul anului 1200 dH, radiaţia solară este uşor mai
mare decât în prezent. Datele confirmă deci perioadele numite mica glaciaţiune
şi perioada medievala caldă.

Concentraţia Be10 în gheaţă nu este influentată doar de schimbări în

activitatea solară şi de schimbarea câmpului geomagnetic ci poate fi influenţată
şi de efecte climatice locale legate de transportul şi de depozitarea sa. De aceea
înregistrarile din Groenlanda nu se potrivesc întotdeauna cu cele din Antarctica
sau cu datele obţinute din inelele copacilor (figura 12) [42].

Concentraţia izotopului Be10 corespunde totuşi bine, cu un timp de răspuns

de 1-2 ani cu fluxul radiaţiilor cosmice primare din vecinatatea Pământului [33,
43, 44].

Figura 12. Date despre izotopul Be10 din gheaţa din Groenlanda pentru anii
1424-1985 [30] şi din Antarctica pentru anii 850-1900 – date medii pe 8 ani [44].

Utilizând datele despre concentraţia izotopului Be 10 s-au elaborat mai

multe modele fizice care dau o corelaţie între concentraţia beriliului în
esantioanele de gheaţa extrase de la poli şi numarul de pete solare.
 Usoskin şi colaboratorii [45, 46] au elaborat un astfel de model în 2003
pentru perioada din 850 dH până în zilele noastre. Ei au utilizat date despre
izotopul Be10 atât din Groenlanda pentru anii 1424-1985 [30] cât şi din
Antarctica pentru anii 850-1900 [44, 47]. De asemenea au folosit date despre
izotopul carbon 14 şi înregistrari istorice ale petelor solare din 1610.

Figura 13. Reconstruirea numarului de pete solare din date Be10, pentru
perioada 1700-1940; a) conform metodei propuse de Usoskin, b) rezultate
bazate pe regresie liniară între numarul de pete solare şi viteza de producere a
izotopului Be10. Relaţia gasită este aproape liniara, iar în locul unde apare o
deviaţie puternica, aceasta este probabil cauzată de efecte climatice.
Unde – GSN = numarul de pete solare observate istoric din 1610;

Modelul a luat în considerare doar particulele grele (α), din radiaţia

cosmica. Energia medie pentru producerea izotopului Be10 se modifică în cursul
ciclului solar de 11 ani între 1.5 GeV, corespunzând la un minim al ciclului, şi 4
GeV, corespunzând la un maxim. Viteza globala de producere a Be10 pentru
condiţii de minim solar este de aproximativ 200 atomi m −2 s−1. Nu s-a ţinut cont de
fenomenele climatice locale şi de mişcarea maselor de aer atmosferic care pot
transporta şi depozita izotopul Be10.

Usoskin consideră că modelul sau este aceptabil. Verificând modelul în

comparaţie cu datele înregistrate din observaţii el spune că acesta reconstruie
corespunzator numarul de pete solare pentru ultimii 400 de ani cu excepţia
minimului lui Maunder (figura 14).
 Figura 14. Reconstituirea numarului de pete solare pornind de la date
înregistrate în Groenlanda, în Antarctica, date C14 şi date istorice referitoare la
numarul petelor solare, pe baza metodei lui Usoskin [46]. Unde – GSN = numarul
de pete solare observate istoric din 1610 (historical group sunspot numbers);
Indicatorii- MM: maximul Medieval, Om: minimul lui Oort, Wm: minimul lui Wolf,
Sm: minimul lui Spörer, Mm: minimul lui Maunder, Dm: minimul lui Dalton.

După cum se vede din figura 14, curbele au în general aceiaşi alura dar
totuşi se pot observa diferenţe mari între reconstrucţia numarului petelor solare
pornind de la date înregistrate în Groenlanda şi respectiv în Antarctica. De
asemenea, aceste date nu se corelează foarte bine cu cele de C14 şi cu datele
istorice referitoare la numarul petelor solare.

In evoluţia numarului petelor solare calculate din determinarea izotopului

Be10 se constată existenţa anumitor cicluri periodice. Astfel apar cicluri de 50-65
de ani, ciclurile Gleissberg de 100 de ani, cu intervale de 120-130 de ani şi 90-95
de ani, ultimele fiind mai predominante în ultimele 3-4 secole. Apar şi cicluri de
220 de ani cunoscute ca cicluri de Vries (sau Suess) cunoscute la început din
date bazate pe determinări ale izotopului C14. De asemenea mai apar şi cicluri
de 600 de ani, care prin determinari ale izotopului C14 apar de 650 de ani [32,
36, 48-50].

Viteza de producere a izotopului Be10 este afectată şi de modificarea

câmpul geomagnetic.

In figura 15 este prezentată variaţia câmpului geomagnetic pentru perioada

850-2000 dH [46].
 Figura 15. Variaţia parametrilor dipolului geomagnetic între 850-2000 dH.
Migrarea axei dipolului şi schimbarea momentului dipol virtual M [46].

Din figura 15 se observa că migrarea axei dipolului devine semnificativa

pentru perioada mai veche, înainte de secolul 14. Deoarece dipolul geomagnetic
a fost mai puternic înainte de secolul 14, pentru formarea aceleiasi cantităţi de
Be10 a fost nevoie de un flux de raze cosmice mai puternic, corespunzator unei
activitaţi solare mai reduse. Astfel, nivelul numarului petelor solare corespunzator
calculelor pe baza determinarilor de Be10 este sub nivelul datelor conform
observaţiilor directe.

Au fost observate diferenţe şi între numarul petelor solare obţinute din

înregistrari istorice diferite ale petelor solare: începând din 1610 (GSN) şi
numarul petelor solare Wolf (WSN) începând din 1700, după cum se observa în
figurile 16 şi 17 [51].

Figura 16. Compararea numarului petelor solare din înregistrari istorice

anuale ale petelor solare începând din 1610 (GSN) şi numarul petelor solare
Wolf (WSN) începând din 1700 [51].
 Figura 17. Compararea numarului petelor solare, medie pe 11 ani, din
înregistrari istorice ale petelor solare începând din 1610 (GSN) şi numarul petelor
solare Wolf (WSN) începând din 1700 [51].

Perioade glaciare şi interglaciare

Prin variaţia orbitei pământului în timp se schimba cantitatea de radiaţie

solară recepţionată de acesta. în figura 18 este redată o comparaţie între vara de
acum 18000 de ani şi cea din zilele noastre din emisfera nordica. Se constată că
acum 18000 de ani temperatura a fost mult mai scazuta, gheaţa acoperind
regiuni întinse din Asia, America de Nord şi Europa. Perioada glaciară este mai
rece, mai uscată şi mai cu praf decât cea interglaciara.

Figura 18. Comparaţie între vara de acum 18000 de ani şi cea din zilele
noastre din emisfera nordica.

Perioadele glaciare au loc atunci când radiaţia solară primită vara în

emisfera nordică este redusa, iar perioadele interglaciare când este intensa.
 Influenţa soarelui asupra climei duce la oscilaţii periodice. De exemplu,
radiaţia solară se modifică după cicluri de 23000 de ani. Răspunsul climei constă
din etape de racire urmate de încălzire rapidă (figura 19) [52, 53].

Perioadele glaciare se termina de obicei printr-o încălzire rapida, o

schimbare abruptă a temperaturii. Sunt câteva fenomene tip feedback care pot fi
responsabile pentru aceasta. Unul este feedback-ul gheaţa-albedo. Gheaţa are
un albedo ridicat fată de vegetaţie, sol şi apa. O dată ce gheaţa se topeste, şi
descoperă pământul sau apa, tot mai multă radiaţie solară va fi absorbită de
suprafaţa, crescând temperatura şi topind mai multă gheaţa. în ocean efectul
este accelerat, deoarece gheţarii marini se topesc mai repede decât cei
continentali.

Figura 19. Influenţa Soarelui asupra climei:

a) oscilaţii periodice ale intensitaţii radiaţiei solare în iulie la 65o N [52].
b) schimbarea temperaturii în Antarctica determinată din analiza deuteriului din
esantioane de gheaţă (carota glaciara) de la Vostok [53].

Un alt feedback posibil este cu dioxidul de carbon din atmosfera. Cantitatea

de CO2 atmosferic scade în timpul perioadelor glaciare datorită stocarii lui în
ocean. Scaderea acestui gaz ce dă efect de seră ajută la mentinerea
temperaturilor scazute. La sfârşitul perioadei glaciare, odată ce creşte cantitatea
de CO2, creşte şi contribuţia să la încălzirea climei prin creşterea efectului de
seră.

3. Modele climatice
Studierea schimbării climei permite dezvoltarea a numeroase modele
climatice care pot fi simulate pe calculator pentru a ne da clima acum câteva
zeci, sute sau mii de ani, sau ne poate da prognoza climei din viitor.
 Având în vedere schimbările evidente observate în climatul global din
ultimele decenii, se pune problema majoră de a evalua schimbările climatice în
deceniile viitoare. Influenţa factorului antropogen întroduce o incertitudine în plus
legată de evoluţia emisiilor gazelor cu efect de seră în viitor. Sunt elaborate
anumite scenarii privind aceste emisii pe bază căroră se elaborează scenariile de
schimbare a climei. Cu cât aceste scenarii de emisie a gazelor cu efect de seră
sunt mai realiste, cu atât şi scenariile de schimbare a climei în deceniile viitoare
sunt mai realiste. Simularile realizate cu diferite modele arată diferenţe între
diferitele scenarii, însă semnalul comun este de încălzire a climei. Chiar dacă
concentraţia gazelor cu efect de seră se va stabiliza, datorită inerţiei sistemului
climatic, clima va continua să se încălzeasca.

Complexitatea sistemului climatic, natura diferită a subsistemelor care îl

compun precum şi interacţiunile dintre acestea, impun utilizarea unor modele
numerice extrem de complexe care au la bază legi fizice, dinamice şi chimice
care simulează comportamentul acestor subsisteme. În plus, se adauga
incertitudini legate de imperfecţiunile modelelor climatice utilizate.

Multe din aceste modele sunt utile, însă din păcate multe modele au fost
create doar pentru a demonstra o teorie, sau o politica, care poate fi adevarată
sau un. Una dintre aceste politici este demonstrarea faptului că în secolul XX
clima tinde spre o încălzire fară precedent, de vina fiind doar omul, carea
provocat creşterea concentraţiei gazelor care dau un efect de seră [54].

Modelele climatice includ un numar foarte mare de parametrii şi lucrează de

asemenea cu valori medii. Pentru cineva familiarizat cu aceasta, este foarte uşor
să se manipuleze aceşti nenumaraţi parametrii pentru a se dovedi că modelul
propus de respectivul demonstrează exact ce şi-a propus (ideea preconcepută
de la care a pornit). Astfel de modele sunt utile specialistilor în climatologie dar
foarte puţin utile istoricilor. După un astfel de model, de exemplu redat în
lucrarea [54], se arată că în perioada Minimului lui Maunder temperatura medie a
fost mai scazută cu 0.3-0.4 grade decât în perioada precedentă. Se poate
deduce astfel că nu au fost mari modificări climatice. Înregistrarile istorice arată
însă că în această perioada clima a fost deosebit de rece, afectând viaţa
oamenilor. Pentru un istoric sunt foarte utile datele regionale privind clima şi mai
puţin datele medii globale. O secetă cumplită sau inundaţii catastrofale într-o
anumită regiune pot pune în mişcare mase mari de oameni. De asemenea,
geruri cumplite sau călduri excesive nu sunt propice dezvoltării societaţilor
umane.

Bibliografie

[1] Critchfield, H.J., 1983, General Climatology: New Jersey, Prentice Hall, 453 p.
[2] Crowley, T., and North, G.R., 1991, Paleoclimatology: New York, Clarendon,
339 p.
[3] Climate Change 2001- The Scientific Basis, Intergovernmental Panel on
Climate Change Report, 2001
[4] Jones P. D., M. E. Mann, Reviews of Geophysics, 42, RG2002 / 2004, 1 – 42.

[5] Ghil Michael, Natural Climate Variability, Volume 1, The Earth system:
physical and chemical dimensions of global environmental change, pp 544–549,
Edited by Dr Michael C MacCracken and Dr John S Perry în Encyclopedia of
Global Environmental Change, John Wiley & Sons, Ltd, Chichester, 2002
[6] Aber James S., Climatic Controls of Glaciation, ES 331/767, 2006
[7] Hathaway David H., NASA/Marshall Space Flight Center, Huntsville, (256)
961-7610, 2005 August 02
[8] Hathaway David H., NASA/Marshall Space Flight Center, Huntsvil, (256) 961-
7610, 2003 January 06
[9] Colgan Patrick M., A Short History of Climate and Human Impact în Iceland,
Department of Geology, Northeastern University, 2006
[10] Bryson, R.A., and Murray, T.J., Climates of Hunger: Madison, Wisconsin,
University of Wisconsin Press, 171 p.
[11] Dawson, A., 1986, Ice Age Earth: London, Routledge, 293 p.
[12] Einarsson, T, 1994, Geology of Iceland: Reykavik, Mal og menning, 303 p.
[13] Faure, G., 1986, Isotope Geology: New York, John Wiley & Sons, 589 p.
[14] Bach A., Mountains and People, Chapman and Hall, London, 2004
[15] Aber James S., Sunspot, Auroras and Halocene Climate, ES 331/767, 2006
[16] Akasofu, S.I., 1979. Aurora borealis: The amazing northern lights. Alaska
Geographic, vol. 6, no. 2, p. 95
[17] Eddy, J.A. 1977. The case of the missing sunspots. Scientific American, May
1977, p. 80-92.
[18] Nesje, A. and Dahl, S.O. 2000. Glaciers and environmental change. Arnold,
London, 203 p.
[19] Osborn, G. and Karlstrom, E.R. 1988. Holocene history of Bugaboo glacier,
British Columbia. Geology 16:1015-1017.
[20] Daly John L., The `Hockey Stick': A New Low în Climate Science, 2005
[21] Fligge M., Solanki S.K., "The Solar Spectral Irradiance since 1700",
Geophysical Research Letters, v.27, No.14, p.2157, July 15 2000
[22] Lean J., "Evolution of the Sun's Spectral Irradiance Since the Maunder
Minimum", Geophysical Research Letters, v.27, no.16, p.2425, August 15 2000
[23] Solanki S.K., I. Usoskin, M. Schüssler, K. Mursula, Solar activity over the last
1150 years: does it correlate with climate?, Max-Planck-Institut für
Sonnensystemforschung, 2003
[24] Svensmark H., "Influence of Cosmic Rays on Earth's Climate", Physical
Review Letters, v.81, no.22, p.5027, 30 Nov 1998
[25] Andrews John T., Jorunn Hardadottir, Joseph S. Stoner, Michael E. Mann,
Greta B. Kristjansdottir, Nalan Koc, Earth and Planetary Science Letters 210
(2003) 453-465
[26] Schove, D. J. 1955, J. Geophys. Res., 60, 127
[27] Nagovitsyn, Yu. A. 1997, Astron. Lett., 23, 742
[28] Rigozo, N. R., Echer, E., Vieira, L. E. A., & Nordemann, D. J. R. 2001, Sol.
Phys., 203, 179
[29] Lingenfelter, R. E. 1963, Rev. Geophys., 1, 35
[30] Beer, J., Blinov, A., Bonani, G., et al. 1990, Nature, 347, 164
[31] O’Brien, K., De La Zerda Lerner, A., Shea, M. A., & Smart, D. F. 1991, în
The Sun în time, ed. C. P. Sonnet, M. S. Giampapa, & M. S. Matthews (Tucson:
the University of Arizona), 317
[32] Damon, P. E.,&Sonett, C. P. 1991 în The Sun în time, ed. C. P. Sonnet, M.
S. Giampapa, & M. S. Matthews (Tucson: the University of Arizona), 360
[33] Beer, J. 2000, Space Sci. Rev., 93, 107
[34] Solanki S.K., I. G. Usoskin, B. Kromer, M. Schüssler, J. Beer, Unusual
activity of the Sun during recent decades compared to the previous 11,000 years,
Nature, Vol. 431, No. 7012, pp. 1084 - 1087, 28 October 2004.
[35] Yiou, F., G.M. Raisbeck, S. Baumgartner, J. Beer, C. Hammer, S. Johnsen,
J. Jouzel, P.W. Kubik, J. Lestringuez, M. Stiévenard, M. Suter, and P. Yiou,
1997, Beryllium 10 în the Greenland Ice Core Project ice core, at Summit,
Greenland, J. Geophys. Res. Oceans, V. 102, C12, pp. 26,783-26,794.
[36] Wagner, G., J. Beer, J. Masarik, R. Muscheler, P.W. Kubik,W. Mende, C.
Laj, G.M. Raisbeck, F. Yiou, 2001, Presence of the solar de Vries cycle during
the last ice age, Geophys. Res. Let. v. 28, No. 2, pp. 303-306, 15 January 2001.
[37] Baumgartner, S., J. Beer, G. Wagner, P.W. Kubik, M. Suter, G.M. Raisbeck,
F. Yiou, 1997, 10Be and dust, Nucl. Instr. Meth., B123, 296-301, 1997.
[38] Finkel, R.C., and K. Nishiizumi. 1997. Beryllium 10 concentrations în the
Greenland Ice Sheet Project 2 ice core from 3-40 ka. Journal of Geophysical
Research 102:26699-26706.
[39] Alley, R.B., R.C. Finkel, K. Nishiizumi, S. Anandakrishnan, C.A. Shuman,
G.R. Mershon, G.A. Zielinski, and P.A. Mayewski. 1995. Changes în continental
and sea-salt atmospheric loadings în central Greenland during the most recent
deglaciation: Model-based estimates. Journal of Glaciology 41:503-514.
[40] Davis, J.C., I.D. Proctor, J.R. Southon, M.W. Caffee, D.W. Heikkinen, M.L.
Roberts, T.L. Moore, K.W. Turteltaub, D.E. Nelson, D.H. Loyd, and J.S. Vogel.
1990. LLNL/UC AMS facility and research program. Nuclear Instruments and
Methods în Physics Research B52:269-272.
[41] Bard, E., G. Raisbeck, F. Yiou, and J. Jouzel, 2000, Solar irradiance during
the last 1200 years based on cosmogenic nuclides., TELLUS B 52 (3), 985-992,
2000.
[42] Whipple Dan, Boulder CO (UPI) Jul 26, 2004
[43] Kocharov, G. E., Blinov, A. V., Konstantinov, A. N., & Levchenko, V. A. 1989,
Radiocarbon, 31, 163
[44] Bard, E., Raisbek, G. M., Yiou, F., Jouzel, J. 1997, Earth Planet. Sci. Lett.,
150, 453
[45] Usoskin I.G., S. Solanki, M. Schuessler, K. Mursula, K. Alanko, A millennium
scale sunspot number reconstruction: Evidence for an unusually active sun since
the 1940's, Phys. Rev. Lett., 91(21), 211101, 2003.
[46] Usoskin I. G., K. Mursula, S. Solanki, M. Schussler, K. Alanko, Astronomy &
Astrophysics, 413, 745–751 (2004)
[47] Raisbeck, G.M., Yiou, F. Y., Jouzel, J., & Petit, J. R. 1990, Phil. Trans. R.
Soc. Lond. A, 330, 463
[48] Suess, H. E. 1980, Radiocarbon, 22, 200
[49] Solanki, S. K., Schussler, M., Fligge, M. 2000, Nature, 408, 445
[50] Sonett, C. P., & Finney, S. A. 1990, Phil. Trans. R. Soc. Lond A, 330, 413
[51] Daly J., Solar Activity and Terrestrial Climate, 28 July 2004
[52] Berger, A. and Loutre, M.F. 1991. Insolation values for the climate of the last
10 million years. Quaternary Science Reviews 10: 297-317.
[53] Petit J.R., et al. 1997. Four climate cycles în Vostok ice core. Nature 387:
359-360.
[54] Shindell Drew T., Gavin A. Schmidt, Michael E. Mann, David Rind, Anne
Waple, Solar Forcing of Regional Climate Change During the Maunder Minimum,
Science, vol 294, 7 December 2001