Societatile

Transnationale Si
Implicatiile Lor Asupra…
Economiei
Afișare titlu complet
Mondiale -
Studiu de Caz -
Încărcat de Alina Alupoaei în Jun 24, 2013

" 100% (3) · 2K vizualizări · 90 pagini

Mcdonald's
Informații document
Corporation#
Societatile Transnationale Si Implicatiile Lor Asu…
Data încărcării
Jun 24, 2013
Descărcați acum
Drepturi de autor !
© Attribution Non-Commercial (BY-NC)

Formate disponibile
DOC, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd

Partajați acest document

UNIVERSITATE DE VEST TIMIŞOARA
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE

Facebook Twitter

$
E-mail
LUCRARE DE LICENŢĂ
Vi se pare util acest document?

COORDONATOR
EsteConf.
necorespunzător acest conținut? Raportați acest document
Univ. Dr. Adina POPOVICI

ABSOLVENTĂ,

Îmbunătățiți-vă experiența '

Evaluarea ne va ajuta să le sugerăm
documente și mai potrivite tuturor
cititorilor noștri!

% Util

& Nu este util

Timişoara
2008
UNIVERSITATE DE VEST TIMIŞOARA
FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR
ECONOMIE ŞI AFACERI INTERNAŢIONALE

SOCIETĂŢILE TRANSNAŢIONALE
ŞI IMPLICAŢIILE LOR ASUPRA
ECONOMIEI MONDIALE
STUDIU DE CAZ: McDONALD’S
CORPORATION

COORDONATOR
Conf. Univ. Dr. Adina POPOVICI

ABSOLVENTĂ,

Timişoara
2008

CUPRINS
Cuprins...................................................................................................................................... 3
Argument................................................................................................................................... 5
Capitolul 1. Societatea transnaţională................................................................................... 6
1.1 Societatea transnaţională: determinări, caracteristici............................................................ 7
1.2 Corporaţia transnaţională....................................................................................................... 9
1.3 Piaţa societăţtii transnaţionale............................................................................................... 11
1.4 Naţionalitatea societăţilor transnaţionale............................................................................. 14
1.5 Politica financiară................................................................................................................. 14
Capitolul 2. Sistemul societăţilor transnaţionale: tipologii.................................................. 15
2.1 Apariţia societăţilor transnaţionale........................................................................................ .15
2.2 Evolutia STN-urilor ...............................................................................................................17
2.3 Factorii care au favorizat dezvoltarea societăţilor transnaţionale...........................................22
2.4 Cadrul legal şi administrativ al companiilor transnaţionale................................................... 24
2.5 Importanţa alianţelor strategice în dezvoltarea firmei transnaţionale..................................... 26
Capitolul 3. Expansiunea societatilor transnationale.............................................................29
3.1 Modalităţi de expansiune -- strategii specifice.........................................................................32
3.2 Efectele pe plan economic ale expansiunii societăţilor transnaţionale.....................................35
3.2.1 Transferul internaţional de producţie, repartizarea între unităţile componente
a sarcinilor de productie şi transplantul de activităţi..........................................................36
3.2.2 Manevrarea pârghiilor comercial-fiscale....................................................................37
3.2.3. Preţurile de
transfer.....................................................................................................38
3.2.4. Speculaţii
monetare......................................................................................................38
3.3. Consecintele activitatii extrateritoriale a societatilor transnationale...................................40
3.3.1 Câştiguri .....................................................................................................................40
3.3.2 Costuri .........................................................................................................................40
3.4 Castiguri si costuri pentru tara gazda.....................................................................................42
3.4.2 Costuri pentru tara gazda . .........................................................................................42
3.4.3 Câştigurile tarii gazde . ...............................................................................................43
3.4.4 Câştigul efectiv obţinut de ţara-gazdă..........................................................................43
Capitolul 4. Implicaţiile societăţilor transnaţionale în economia mondială .........................47
4.1 Sistemul economiei mondiale..................................................................................................47
4.2 Economiile naţionale...............................................................................................................47
4.3 Ordinea economică internaţională.......................................................................................... 48
4.4 Piaţa mondială.........................................................................................................................50

4.5 Relatiile economice internaţionale..........................................................................................51

4.6 Perspective si tendinte ale procesului de transnationalizare....................................................58
4.6.1 Investitiile directe.........................................................................................................58
4.6.2 Creşterea economică ...................................................................................................59
4.6.3 Procesul de privatizare ...............................................................................................59
4.7 Tendinţa de liberalizare a regimului investiţiilor străine directe.............................................. 61
8.1 Dreptul de stabilire......................................................................................................61
8.2 Sistemul de facilităţi investiţionale..............................................................................62
8.3 Categorii de stimulente. ..............................................................................................62
8.4 Acorduri de cooperare.................................................................................................63
4.8. Comertul intrafirmă. ..............................................................................................................65
4.9. Internaţionalizarea producţiei. ................................................................................................65

Capitolul 5. Studiu de caz : McDonald's Corporation.............................................................69

5.1 Istoricul McDonald’s................................................................................................................69
5.2 Dezvoltarea McDonald’s: trecut,prezent,viitor....................................................................... 70
5.3 Misiunea şi viziunea McDonald’s România............................................................................70
5.3.1 Politica de produs.......................................................................................................71
5.3.2 Politica de distribuţie..................................................................................................74
5.3.3 Politica de preţ.......................................................................................................... ..75
5.3.4 Politica de promovare.............................................................................................. ...76
5.4 Impactul McDonald’s asupra economiei mondiale................................................... ..............78

Concluzii........................................................................................................................................84
Bibliografie ..................................................................................................................................87

Argument

La început de secol XXI, corporaţiile transnaţionale reprezintă una din marile forţe ce
acţionează în domeniul economic, financiar, ştiinţific şi tehnologic, având un cuvânt greu şi în
politica mondială. Companiile de acest tip au ajuns să aibă o asemenea extindere, încât, şi-au
pierdut într-un anumit sens, caracterul naţional. Societăţile transnaţionale reprezintă surse
principale de capital, tehnologie şi acces pe piaţă pentru aproape fiecare ţară. Activităţile acestora
au un impact puternic asupra distribuţiei mondiale a bogăţiei şi activităţii economice, între
economiile naţionale. Ele aduc beneficii atât consumatorilor, cât şi economiilor din întreaga
lume.
Societăţile transnaţionale pot contribui la creşterea competitivităţii exporturilor ţărilor în
dezvoltare. De aceea, atragerea acestor firme orientate spre export este ea însăşi o activitate
competitivă.
Adevărata dimensiune a complexităţii universului economic în care trăim astăzi o putem
mai bine percepe în măsura în care înţelegem că societatea transnaţională este un adevărat agent
al globalizării. Globalizarea este, în primul rând o consecinţă a transnaţionalizării activităţii
economice.
Realităţile actuale pun în evidenţă existenţa unor fenomene economice şi sociale care
determină interactiunea economiilor şi acţiunea statelor la nivel internaţional, printre care avem
în vedere: internationalizarea productiei, cresterea substanţială a comerţului international,
formarea pieţelor financiare globale, menţinerea subdezvoltării şi sărăciei, polarizarea bogăţiei şi
a sărăciei, ratele înalte ale somajului, traficul de droguri, crima transfrontalieră, epuizarea
resurselor şi degradarea mediului natural s.a. Toate acestea au precedat şi însotesc globalizarea.
În acest context, în ultimul deceniu al secolului al XX-lea, a avut loc o creştere
spectaculoasă a volumului tranzacşiilor financiare şi integrarea pieţelor financiare într-un sistem
global. Institutiile financiare internaţionale create dupa cel de-al doilea razboi mondial şi-au
afirmat tot mai mult vocatia mondiala, iar corporatiile transnationale si marile banci si-au extins
activitatea la scară globala. Aceste procese au fost favorizate de perfectionarile aduse mijloacelor
de transport, de realizarile revolutionare din domeniul comunicatiilor, transmiterii si prelucrarii
informatiilor. Volume imense de date privind economia, stiinţa, cultura, viaţa socială şi politica
sunt culese, prelucrate şi difuzate în timp foarte scurt în toate colturile lumii. Practic are loc o
tranziţie de la economia mondială la o economie globală integrală.
Actorii principali ai procesului de globalizare sunt firmele private, dar şi cele publice cu
activităţi transnaţionale (numite şi corporaţii transnaţionale), preocupate permanent de
maximizarea profiturilor, indiferent de locul unde actionează
Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe imperii care
se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor naţiuni. Teoriile
privind societatea transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al
obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu
privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

Capitolul 1. Societatea transnaţională

Conform aprecierilor unor economişti şi viitorologi de prestigiu, societăţile transnaţionale
sunt în prezent, poate cele mai importante "personaje" pe scena economică mondială.
Marile firme au cele mai mari posibilităţi ca prin diverse strategii să îşi extindă şi
întărească poziţia pe piaţa natională şi internaţională. Explicaţia constă în resursele financiare şi
materiale mari pe care acestea le au la dispoziţie, creditul şi imaginea favorabilă de care se
bucură, posibilităţile de cercetare, inovare şi utilizare a tehnologiilor de vârf, reţelele de
comercializare diversificate, o vastă şi eficace activitate de marketing, un management modern,
care le permite să deţină avantaje competitive în comparaţie cu alte firme.
Societatea transnaţională este un fenomen economic în plină dinamică: uriaşe imperii care
se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor naţiuni. Teoriile
privind societatea transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează caracterul dinamic al
obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu
privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.
În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnaţională este o companie care produce
bunuri sau oferă servicii în mai multe ţări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere
care, prin investiţii externe directe (IED), deţine şi administrează filiale într-un număr de ţări, în
afara bazei sale interne.
Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăţi (corporaţii) este însă foarte variată:
societăţi sau companii internaţionale, firme pluri sau multinaţionale, firme transnaţionale.
Cea mai cunoscuta definitie data societatii transnationale este cea data de John Dunning,
considerat de catre multi specialisti drept "parintele transnationalelor" si care considera
transnationala "o firma care se angajeaza in investitii straine directe si care detine si controleaza
activitati creatoare de valoare in mai mult de o tara". Natiunile Unite considera societatea
transnationala drept acea intreprindere ce detine si controleaza productia in afara tarii in care
opereaza, intr-o maniera care ii permite sa valorifice oportunitatile globale pe care le ofera piata
mondiala.
Din punct de vedere tehnic, o companie transnaţională este o intreprindere ce are ca obiect
fundamental obţinerea de profit şi care acţionează pornind de la două caracteristici fundamentale,
şi anume: este implicată în suficient de multe activităţi în afara ţării de origine, astfel încat să
depindă din punct de vedere financiar de activitatea din strainatate, iar deciziile manageriale se
bazează pe elemente ce ţin de contextul global sau regional în care acţionează.
În literatura anglo – saxonă sunt întâlniţi foarte adesea o serie de termeni specifici universului
corporatist.
Societăţile pe acţiuni care sunt amplasate în mai mult de o ţară sunt adesea numite
întreprinderi multinaţionale, deşi Naţiunile Unite le desemnează oficial prin corporaţii1
transnaţionale (CTN). ONU defineşte aceste societăţi transnaţionale drept acele întreprinderi care
deţin sau controlează unităţi de producţie sau de servicii situate în afara ţării în care se află sediul
central. O afacere transnaţională sau multinaţională operează în mai multe ţări, pe când o afacere
internă operează într-o singură ţară.

În literatura economică românească şi cea internaţională există numeroase abordări ale

problematicii societăţilor transnaţionale. Teoriile privind aceste firme nu sunt nici pe departe
unitare şi urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional, nu
s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea fenomenului analizat.

1.1 Societatea transnaţională: determinări, caracteristici

Terminologia utilizată pentru a defini societăţile transnaţionale este foarte variată,

întreprinderi pluri- sau multinaţionale, societăţi sau companii internaţionale, corporaţii sau
societăţi transnationale. Unii specialişti atrag atenţia asupra unor deosebiri esenţiale care există
între conceptul de societate transnaţională şi cel de societate multinaţională. Ei spun că societăţile
multinaţionale sunt formate şi controlate de capitalul mai multor ţări, iar în cazul societăţii
transnaţionale, se porneşte de la o societate naţională care se extinde în plan internaţional prin
intermediul filialelor (sau a altor tipuri de întreprinderi cu care este legată sub diferite forme). Ca
urmare, în practică există foarte puţine societăţi multinaţionale (ex. Royal Dutch-Shell, Dunlop-
Pirelli).
De asemenea sunt păreri care susţin că termenul de multinaţională este întrebuinţat atunci
când producţia în străinătate a atins un procentaj important din producţia totală şi este admis de o
manieră arbitrară, că acest procentaj ar trebui să fie de cca 25-30%. Sunt şi păreri care susţin că,
nu este "transnaţională" orice societate care are un anumit nivel de activitate internaţională.
Societatea care este prezentă în străinătate doar prin comerţ, cesiune de procedee tehnice
etc., nu este o "transnaţională", chiar dacă această acţiune acoperă numeroase ţări şi reprezintă o
fracţiune importantă a activităţii sale totale, pentru că ea nu interesează producţia. În situaţia în
care o societate dispune de o reţea de filiale de vânzare, dar nu are decât un număr limitat (una
sau două) de implantări în producţie, politica globală a firmei nu este condusă într-un cadru real
internaţional, ci se realizează în ţara de origine.
În practică, o linie de departajare dintre societăţile multinaţionale, societăţile
internaţionale şi cele transnaţionale este greu de stabilit. De obicei, o societate internaţională
dinamică devine o "transnaţională" în plin avânt.
Momentul în care o societate internaţională trece la stadiul de transnaţională sau devine o
multinaţională, se încearcă a fi stabilit cu ajutorul unor criterii cantitative, cum ar fi, numărul de
filiale în străinătate, procentul de proprietate, profiturile, activul, producţia, vânzările în
străinătate etc. Nu există un punct de vedere comun acceptat asupra pragului peste care se poate
vorbi de o societate transnaţională, nu există o definire unanim împărtăşită a societăţii
multinaţionale, specialiştii menţionând diferitele elemente de ordin cantitativ, care ar condiţiona
această calitate.
Se apreciază că, dificultăţile şi controversele existente în legătură cu definirea societăţii
transnaţionale, derivă din mai multe caracteristici ale acestora şi anume:
! din structura lor: numărul de ţări în care operează, naţionalitatea acţionarilor,
compoziţia
multinaţională a managementului de la vîrful conducerii;
! din performanţa lor: volumul absolut al veniturilor, activelor, angajaţilor care provin
din/sau implicaţi în operaţiunile la scară internaţională ale firmei respective etc;
! din comportamentul conducerii de vîrf al firmei etc.

În general, cu termenul de "transnaţională" este denumită o societate în situaţia în care

investeşte o parte din resursele sale peste graniţă, sub diferite forme (filiale sub control 100%,
societăţi mixte la care, uneori, poate participa chiar guvernul din ţara gazdă).
Societăţile transnaţionale reprezintă, de fapt, extinderea unei firme în afara graniţelor
propriei ţări. Ea alcătuieşte un ansamblu vast la scară mondo-economică format dintr-o societate
principală, numită societate mamă şi un număr de filiale implantate în diverse ţări. Sunt, deci,
entităţi economice, formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură
şi care operează în mai multe ţări1.
O trăsătură care distinge cel mai bine o societate transnaţională de o societate naţională
este faptul că în cazul societăţilor transnaţionale, o parte importantă din resursele utilizate
(materiale, umane) sunt externe, adică societatea transnaţională oferă imaginea perfectei
comuniuni de acţiune dintre societatea-mamă şi filialele din străinătate. Această acţiune este
concepută, organizată şi condusă la scară mondo-economică. Tripla ipostază a unei societăţi
transnaţionale poate fi explicată prin:
! conceperea şi extinderea operaţiunilor firmei - producţie, cercetare etc, în numeroase
alte ţări decât ţara de origine;
! conducerea firmei pe baza unei politici globale care să ia în considerare condiţiile şi
perspectivele mondiale ale activităţii şi nu pe cele ale unei singure ţări;
! o organizare internaţională a firmei care să facă operativă această politică.
Scopurile urmărite de societatea transnaţională sunt, de fapt identice cu cele ale tuturor
firmelor private şi anume: profitul şi expansiunea.
Companiile transnaţionale reprezintă unul dintre cei mai importanţi factori ai progresului
economic contemporan, ele reprezentând latura „cea mai vizibilă a globalizării” . Dezvoltarea
acestor companii a fost favorizată de liberalizarea permanentă a comerţului internaţional şi a
fluxurilor de investiţii. Aceste companii îşi desfăşoară activitatea atât în ţările dezvoltate, cât şi în
ţările în curs de dezvoltare.
În literatura economică internaţională, companiile (societăţile) transnaţionale sau
multinaţionale sunt definite având ca punct de plecare fie statutul juridic al acestora, fie
comportamentul lor economic, financiar şi managerial în relaţiile internaţionale .
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe definiţii privind aceste companii.
Raymond Vernon defineşte ca transnaţionale acele societăţi care pot să îndeplinească
cumulativ condiţiile:
• să acţioneze în cel puţin 6 ţări, nu numai ca simple exportări, ci având unităţi de
producţie şi comercializare proprii pe pieţele respective (în cadrul cărora se realizează o parte
importantă din cifra de afaceri, în general peste o cincime);
• cifra de afaceri să fie peste 100 milioane de dolari;
• să aibă un număr important de filiale în străinătate, care sunt controlate de sediul
central sau de un cartier general;
• indiferent de gradul relativei independenţe de gestiune lăsată uneia sau alteia din
unităţile companiei, politica urmată de acestea este, în esenţă, stabilită centralizat, strategia fiind
comună, profitul fiind urmărit pe ansamblul companiei, iar patrimoniul financiar fiind considerat
unic .
Producţia internaţională reprezintă o activitate creatoare de valoare adăugată care se află
sub proprietatea, controlul şi organizarea unei firme sau unui grup de firme dincolo de hotarele
naţionale .
1
vezi: "Intreprinderile multinationale", C. Tanasoiu, TE 25/96 pag. 65

N. Rainelli consideră că „o societate transnaţională este o întreprindere care controlează

unităţi de producţie localizate în mai multe ţări, indiferent de talia acestora”.
În opinia economiştilor, o companie multinaţională este o firmă care şi-a extins producţia
şi marketing-ul dincolo de hotarele unei singure ţări.
Alţi teoreticienii au concluzionat că „orice mare societate care are filiale în mai multe ţări
este o societate multinaţională” .
Producţia internaţională se află în centrul procesului de globalizare. Globalizarea oferă
atât avantaje, cât şi dezavantaje. Lărgirea pieţelor şi dezvoltarea tehnicii poate să determine
creşterea productivităţii şi îmbunătăţirea nivelului de trai, dar poate să conducă la instabilitate şi
schimbări nedorite, cum ar fi: teama de reducere a numărului locurilor de muncă prin pătrunderea
importurilor din străinătate, instabilitate financiară – provocată de fluxurile inconstante ale
capitalului străin şi ameninţările la adresa mediului la nivel global. În secolul al XXI-lea o ţară va
avea succes dacă va reuşi să gestioneze cele două forţe: globalizarea şi localizarea.
Companiile transnaţionale angajate, desigur, în producţia internaţională, cuprind peste
80.000 de firme mamă, multe dintre acestea având relaţii de cooperare cu numeroase firme
locale.
W. Andreff consideră că societatea transnaţională este „orice firmă al cărei capital este
investit în procesul de acumulare internaţională într-o activitate productivă, e însăşi
internaţională. Ea este forma sub care se organizează o parte a capitalului internaţional” 1.
De exemplu, la sfârşitul secolului trecut, primele companii transnaţionale aveau 2000 de
miliarde USD în active în străinătate, deţinând o cifră de afaceri de peste 2000 miliarde USD,
dispunând de 6 milioane de salariaţi în cadrul filialelor, ceea ce reprezintă 12% din activele totale
ale companiilor multinaţionale, 16% din vânzări, 15% din numărul total de angajaţi.
În „Dictionary of Modern Economy” 2, o societate transnaţională este definită ca o
„întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o ţară şi operând în principal sau
parţial prin filialele sale din alte ţări. Aceste corporaţii se extind la scară internaţională pentru a
valorifica avantajele verticale şi orizontale ale economiei de scară”. Printre domeniile de
activitate ale companiilor transnaţionale, enumerăm: industria petrolieră, industria alimentară,
industria automobilelor, echipamente electrice şi produse electronice, publicitate, turism, bănci,
asigurări etc.
Dezvoltarea societăţilor multinaţionale a determinat apariţia unei pieţe speciale, rezultat al
operaţiunilor de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii dintre societatea-mamă şi filialele sale
sau numai dintre acestea din urmă. Societăţile transnaţionale au devenit cei mai importanţi agenţi
economici în economia mondială contemporană şi o influenţează în mod direct. „O societate
transnaţională este o firmă care şi-a extins activitatea economico-financiară dincolo de graniţele
ţării de origine. Ea alcătuieşte un vast ansamblu la scară internaţională, format dintr-o societate
principală – firma mamă, şi un număr de filiale, adică de firme dependente faţă de societatea
principală, implantate în diferite ţări” 3. Pentru început, ele s-au afirmat în ţările în dezvoltare cu
economie de piaţă, multe dintre acestea au dobândit de-a lungul timpului o forţă economică mai
mare decât a unui stat naţiune.

1.2 Corporaţia transnaţională

1
Andreff W., Profit et structures du capitalisme mondial , Paris, 1992.
2
Pearce D.W., Dictionary of Modern Economy , M. Press, Londra, 1994.
3
Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, Bucureşti, 1999, p. 31 .

Corporaţia transnaţională este un fenomen economic aflat în plină

dinamică. Teoriile
privind corporaţia transnaţională nu sunt nici pe departe unitare şi urmează
caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internaţional,
nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăşi denumirea
fenomenului analizat.
O corporatie transnationala este o corporatie publica (public company) atunci cand
actiunile sale sunt tranzactionate bucata cu bucata la bursa sau prin intermediul caselor de
brokeraj, cumparatorii devin actionari si acestia pot fi atat persoane particulare, cat si alte firme
sau institutii, ca bănci, companii de asigurări, sau fonduri de pensii.
O corporaţie transnaţională este privată (privat company) atunci cand acţiunile acesteia nu
sunt tranzactionate public (firme ce apartin unor familii sau grupuri de persoane).
Compania mama (parent company) este compania care controleaza, detine autoritatea
asupra filialelor(afilliates), care pot avea personalitate juridica sau nu (subsidiaries or branches) si
care sunt reunite sub acelasi "acoperis", fie ca aceasta (compania mama) detine toate sau doar o
parte din actiunile filialelor.
O companie multinationala are actionari (shareholders sau stockholders) precum si
parteneri (stakeholders).Acestia din urma sunt clienti, angajati, furnizori, distribuitori, agentii
guvernamentale etc., practic toate categoriile de persoane cu care firma vine în contact în
derularea afacerilor sale.
După cum observă Anda Mazilu (1999), expresia "întreprindere
multinaţională" este
utilizată cu precădere de autorii anglo-saxoni, fără ca între aceasta şi cea de
"corporaţie transnaţională" să mai poată fi întrevăzute în prezent şi alte
diferenţe decât acelea de ordin lingvistic. Acelaşi lucru se poate spune şi
despre sintagma de "societate transnaţională" versus cea de „corporaţie
transnaţională”. Sterian Dumitrescu (1997) defineşte societatea
transnaţională ca „alcătuind un vast ansamblu la scară mondo-economică,
format dinţr-o societate principală şi un număr de filiale importante în diferite
ţări (nu se oferă un criteriu al gradului de importanţă al
filialelor .)”. Totuşi, la introducerea sa, conceptul de societate transnaţională
era mult mai
generos, referindu-se la ansamblul organismului social al unei ţări, în care
politicile de dezvoltare
economică ale statului şi politicile corporaţiilor transnaţionale sunt
interdependente. Despre "corporaţia transnaţională" scriu rapoartele
UNCTAD-ului, precum şi toţi economiştii agreaţi de această organizaţie.
Viziunea UNCTAD asupra corporaţiei transnaţionale este una foarte largă, ea
definindu-se ca o entitate economică formată dintr-o companie-mamă şi din
filialele ei în străinătate.
Fireşte, sintagma "corporaţie transnaţională” are o anumită savoare şi o
putere de
sugestie mult mai mare decât banala "întreprindere multinaţională". De
aceea, economiştii radicali vor folosi cu precădere corporaţia transnaţională
ca ţintă a discursurilor lor antiglobaliste, ba chiar o vor înlocui cu noţiunea de

10

Îmbunătățiți-vă experiența '

Evaluarea ne va ajuta să le sugerăm
documente și mai potrivite tuturor
cititorilor noștri!

% Util

& Nu este util

concern transnaţional (Martin, Schumann 1999), dacă li se va părea că

puterea reprezintă o definiţie prin ea însăşi.
Mult mai nuanţată este atitudinea lui Papp (1991) care descrie
"corporaţia multinaţională"
(CMN) ca pe o corporaţie care acţionează într-o multitudine de medii
naţionale si identifică trei stadii de dezvoltare a acesteia.În primul stadiu,
CMN creează strategii de afaceri separate pentru fiecare ţară în care
operează şi poate fi numită mai degrabă "corporaţie multilocală".În al doilea
stadiu, corporaţia se străduie să domine o piaţă globală, dar îşi concentrează
totuşi majoritatea eforturilor asupra ţării de origine. Papp defineşte aici
"corporaţia globală". În cea de-a treia şi ultimă etapă de dezvoltare,
corporaţia beneficiază de resurse, management, producţie şi alte capacităţi
globale care îi conferă statutul de "corporaţie transnaţională". Practic, o astfel
de viziune se suprapune destul de bine peste teoria clasică a
internaţionalizării firmei, teorie în care se succedau: întâi, exportul direct pe o
anumită piaţă naţională, apoi apelul la intermediari locali, aflaţi într-o
anumită relaţie de cooperare cu firma-mamă, pentru ca în cele din urmă să
stabilească o relaţie de proprietate între ea şi reprezentanta sa pe piaţa
respectivă (termen generic "filială").
Această relaţie de proprietate este esenţială în definirea corporaţiei
transnaţionale şi se justifică prin atributul corporaţiei de purtător de investiţii
străine directe. Asupra acestor aspecte vom reveni însă pe parcursul lucrării
de faţă.
Corporaţia transnaţională poate fi forma modernă a companiei
multinaţionale, îmbogăţită cu o gamă mai largă de pieţe şi cu strategii mai
diversificate de cucerire a acestora. Hood şi Young (1990), actualizând o mai
veche preocupare a cercetătorilor de la Harvard, consideră că, pentru a fi
demnă de numele său, o corporaţie transnaţională ar trebui să aibă filiale în
cel puţin 5-6 ţări şi să înregistreze o pondere minimă de 25% a activelor
deţinute în străinătate în total active.
Astfel de definiţii sunt însă conjuncturale şi riscă, spre exemplu, să
prezinte drept corporaţie transnaţională o mică firmă maghiară care îşi
extinde activitatea în zonele de frontieră cu statele învecinate, pe teritoriul
acestora din urmă. Chiar dacă este evident ca nu putem compara o astfel de
firmă cu, sa zicem, Coca-Cola, definiţiile utilizate astăzi de majoritatea
specialiştilor ar încadra ambele companii în aceeaşi categorie, a corporaţiilor
transnaţionale. De altfel, conform UNCTAD (1999) există aproximativ 60000
de corporaţii transnaţionale, cu peste 500000 de filiale în toată lumea. O
simplă operaţie de împărţire atribuie, în medie, 8-9 filiale fiecărei corporaţii.
Cum însă primele 500 sau 1000 de corporaţii au filiale aproape in fiecare
ţară, media numărului de filiale ale celorlalte aşa-zise corporaţii este mult
diminuată. Acestea din urmă se află, probabil, în prima fază a procesului de
transnaţionalizare (strategii diferite pentru fiecare piaţă).

1.3 Piaţa societăţii transnaţionale.

11

Societăţile transnaţionale urmăresc permanent să-şi mărească sfera de activitate, atât în

interiorul ţării de origine cât şi peste graniţă în alte ţări. În cazul când societăţile transnaţionale îşi
extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetraţie între cele trei niveluri, micro,
macro şi mondo-economic. Ca urmare, o societate transnaţională este prezentă permanent în trei
spaţii economice: în cazul societăţii mamă - spaţiul naţional, autohton, în cazul filialelor - spaţiul
extern, în situaţia în care este vorba despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre
acestea şi restul lumii în spaţiul internaţional.
Societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei pieţe proprii, care este o
piaţă internaţională şi care are anumite caracteristici specifice.
Având în vedere trăsăturile caracteristice ale pieţei societăţii transnaţionale, specialiştii
afirmă că, în cadrul ei, se reduc incertitudinile legate de fluctuaţiile preţurilor, concurenţa
internaţională începând la graniţa "pieţelor".
La baza apariţiei companiilor transnaţionale se află investiţiile externe, care sunt
principalul instrument de dezvoltare a relaţiilor economice internaţionale. Valoarea bunurilor şi
serviciilor rezultate din investiţiile interne depăşeşte valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri
pe plan mondial.
„Dictionary of International Trade” 1 oferă o definiţie a societăţii transnaţionale ca fiind „o
organizaţie comercială largă, cu filiale care operează în mai multe ţări”.
Cu ajutorul definiţiilor date corporaţiilor multinaţionale sunt evidenţiate principalele
trăsături ale acestora. Prin companie multinaţională se înţelege „extinderea unei companii în afara
graniţelor propriei ţări, alcătuind astfel un vast ansamblu format dintr-o societate principală,
societatea-mamă şi un număr de filiale importante în diferite ţări” 2.
În anul 1970, primele naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în alcătuirea lor aproximativ
7.500 de corporaţii multinaţionale, iar în 1994 aveau aproximativ 25.000 de firme multinaţionale.
Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 de
milioane de angajaţi direct, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din
regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor aflate în curs de dezvoltare 3. Anual,
vânzările totale ale corporaţiilor multinaţionale se ridică la 3,5 trilioane de dolari 4.
În opinia lui Korten, companiile multinaţionale au apărut ca instituţii dominante de
guvernare a planetei, cele mai mari dintre ele ajungând practic în fiecare ţară a lumii, depăşind
cele mai multe guverne în influenţă şi putere. 5
Companiile multinaţionale au ca obiectiv ţările care au cele mai bune perspective de
creştere şi cu resurse naturale mari, un cadru economic favorabil, forţă de muncă calificată şi
relativ ieftină, pieţe interne mari.
Lanţul acestor companii şi a filialelor lor aflate în întreaga lume constituie un sistem
integrat, cu valori sociale şi economice care au un rol principal în evoluţia economiei mondiale în
general.
Problematica corporaţiilor multinaţionale a fost abordată, în mod empiric, încă din anul
1932 de către Bearle şi Means şi chiar, mai devreme, de către Adam Smith în 1776.

1
Rosenberg J.M., Dictionary of International Trade, New York, 1994.
2
Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Editura Universitaria, Craiova, 2002, p.
226.
3
Stutz P. Frederick, de Sonza Antony, The World Economy: Resurses, Location, Trade and Development, Prentice-
Hall, New Jersey, 1998, p. 11.
4
Daniels P.W., W.F. Lever, The Global Economy in Transition, Longman, London, 1996, p.104.
5
Korten David C., Corporaţiile conduc lumea, Ed. Samizdat, Bucuresti,1995, p. 64.

12

Deşi companiile transnaţionale au rol foarte important în funcţionarea economiei

mondiale, economiştii neoclasici au ignorat în marea lor majoritate această problemă.
Indiferenţa manifestată de majoritatea economiştilor neoclasici faţă de companiile
transnaţionale, în ciuda importanţei pe care acestea o au în economia mondială poate avea diferite
explicaţii1. Credinţa puternică în supremaţia pieţelor, îi determină pe acei economişti să
desconsidere importanţa instituţiilor. Aceştia apreciază următorul fapt: comportamentul unei
firme este determinat aproape în întregime de semnalele pieţei; şi, prin urmare, naţionalitatea unei
firme şi faptul că îşi desfăşoară activitatea pe plan intern sau internaţional au o foarte mică
importanţă. Mai mult, echivalenţa Mundell, acceptată de către majoritatea economiştilor, susţine
că transferul internaţional al factorilor de producţie (capital, tehnologie, etc.) prin intermediul
investiţiilor străine directe (ISD) are consecinţe asupra echivalentului mondial real faţă de fluxul
internaţional de bunuri. Altfel spus, din perspectiva economiştilor, comerţul şi investiţiile sunt,
unul pentru celalalt, substituenţi perfecţi. De asemenea, economia ne învaţă că investiţiile sunt
precedate de comerţ şi nu invers. Locaţia activităţilor economice pe tot cuprinsul lumii şi tipul
comerţului sunt determinate de teoria locaţiei şi principiul avantajului comparativ; producţia va fi
localizată acolo unde are eficacitatea cea mai mare.
Diverse obstacole metodologice i-au împiedicat pe economişti să formuleze o teorie
general acceptată pentru a explica termenii de investiţii străine directe şi companii transnaţionale.
În primul rând, transnaţionalele sunt oligopolistice şi funcţionează pe pieţe imperfecte, neexistând
un model formal satisfăcător care să cuprindă toate comportamentele oligopolistice. Lipsa unui
model general generează atitudini ambigue şi contradictorii faţă de multinaţionale în rândul
economiştilor. Un motiv important datorită căruia economia neoclasică nu a putut oferi o
explicaţie teoretică generală cu privire la investiţiile străine directe şi companiile transnaţionale
constă în faptul că acestea sunt în mare parte un produs al imperfecţiunilor pieţei şi al
experienţelor corporaţionale unice. Spre exemplu, IBM produce într-o serie de ţări mai degrabă
pentru a menţine o relaţie politică bună cu guvernele ţărilor gazdă decât strict din motive
economice. Anumite imperfecţiuni ale pieţei sunt create de guvernele naţionale prin politici cum
ar fi protecţia comerţului şi politica industrială. De fapt, guvernele creează câteodată
imperfecţiuni ale pieţei pentru a încuraja companiile transnaţionale străine să investească în
economiile lor. Un exemplu notabil este dat de ridicarea barierelor de comerţ şi de eliminarea
taxelor pentru încurajarea investiţiilor străine directe. Fără astfel de imperfecţiuni, o companie
poate considera că este mai eficient să-şi exporte produsele din economia naţională sau să-şi
vândă tehnologia unei firme străine.
Atitudinea ambiguă a economiştilor profesionişti în legătură cu companiile transnaţionale
este ilustrată în scrierile lui Paul Krugman. Pe de o parte, el a adoptat poziţia convenţională
conform căreia companiile transnaţionale nu sunt un factor semnificativ în economia mondială;
într-adevăr, el şi coautorul său Maurice Obstfeld au scris în cartea lor despre economiile
internaţionale ca efectele investiţiilor străine directe asupra distribuţiei globale a activităţilor
economice şi a altor rezultate economice nu se pot distinge de cele ale comerţului internaţional 2.
Principalul efect al investiţiilor străine directe, susţin ei, este asupra distribuţiei interne a
venitului, adică între capital şi muncă; pe de altă parte, Krugman susţine, în multe scrieri de-ale
sale, că natura oligopolistică a afacerilor internaţionale este semnificativă pentru tipul comerţului
şi locaţia activităţilor economice. Spre exemplu, datorită faptului că firmele oligopoliste adoptă
un comportament strategic, decizia unei transnaţionale, fie de a exporta un produs din piaţa
1
Grossman Gene M., Imperfect Competition and International Trade , Cambrige, MIT Press, 1994, p.9.
2
Krugman Paul R., Obstfeld Maurice, International Economics: Theory and Practice, 3d ed., New York:
HarperCollins, 1994, p.162.

13

internă, fie de a investi în străinătate cu scopul de a servi o piaţa străină, va afecta puternic locaţia
activităţilor economice şi rata creşterii economice pe plan mondial. În acest mod, activităţile
companiilor transnaţionale pot avea un impact profund asupra afacerilor economice
internaţionale. Transnaţionalele nu sunt doar substituenţi ai comerţului; ele încearcă într-adevăr
să-şi extindă puterea şi controlul asupra economiilor străine. Este cert faptul că firmele
transnaţionale doresc nu numai să câştige profituri imediate, dar şi să schimbe şi să influenţeze
regulile sau regimul care guvernează comerţul şi competiţia internaţională cu scopul de a-şi
îmbunătăţi poziţionarea pe termen lung.
Din fericire, indiferenţa tradiţională a economiştilor faţă de companiile transnaţionale a
început să se schimbe ca răspuns la o serie de formulări teoretice, cât şi ca răspuns la importanţa
de netăgăduit a companiilor transnaţionale în economia mondială. Formulările teoretice cu privire
la teoria organizaţiilor industriale şi a comerţului strategic, ca şi aprecierea crescândă a
importanţei inovaţiei tehnologice pentru avantajul comparativ, i-au determinat pe economişti să
fie mai conştienţi de importanţa transnaţionalelor. Spre exemplu, transnaţionalele au fost
recunoscute drept mijloace de reducere a costurilor de tranzacţie; poate fi mai ieftină organizarea
verticală prin intermediul investiţiilor străine directe decât prin intermediul tranzacţiilor pe piaţă.
Pe lângă abordarea neoclasică în perioada postbelică au apărut şi alte teorii referitoare la
companiile transnaţionale: instituţionalistă, neoinstituţionalistă şi eclectică.
Abordarea instituţionalistă oferă fundamentarea teoretică pentru intervenţia sporită a
statului în economie. Ea explică politicile adoptate de stat ca fiind determinate de instituţiile
statului (deci nu de elite). Vogel 1 compară într-un studiu recent birocraţia japoneză cu cea
britanică, pentru a extrage de aici explicaţia strategiilor diferite aplicate de Japonia, respectiv de
Marea Britanie, cu privire la companiile transnaţionale. Abordarea instituţionalistă afirmă că
statele-naţiune sunt suficient de puternice atât pentru a liberaliza, cât si pentru a restrânge din nou
activitatea pieţelor, şi ca urmare sunt capabile să creeze un climat competiţional specific la care
companiile transnaţionale trebuie să se adapteze.

1.4 Naţionalitatea societăţilor transnaţionale.

În unele situaţii, este uşor de identificat ţara de origine, pentru că acestea s-au făcut
cunoscute deja prin "marcă" (ex. Coca-Cola, Volvo, Ford). Dar pentru că o pondere tot mai mare
din activităţile lor se desfăşoară în afara ţărilor de origine, pentru că structura consiliilor lor de
administraţie este multinaţională şi pentru că acţiunile lor sunt cotate la diferite burse de valori
situate în diferite părţi ale lumii, devine tot mai greu să identifici adevărata naţionalitate a
proprietăţii unei transnaţionale care, de fapt, este deţinută integral/parţial de interese economice
străine. Această situaţie se va accentua pe măsura adâncirii proceselor de integrare regională, de
globalizare a economiei mondiale.
Naţionalitatea proprietăţii însă nu mai constituie un factor de influenţă pentru participarea
acestor firme la bunăstarea economică a ţărilor lor de origine şi depinde tot mai puţin de situaţia
economică a acestor ţări. Acest lucru se explică prin faptul că societatea transnaţională, mai ales
după anii '80, realizează mare pondere a producţiei în străinătate prin activitatea filialelor ei.

1.5 Politica financiară.

1
Vogel S., Inter national Games With Natio nal Rules: How Regul ation Shapes Competitio n in Globa l
Markets, Journal of Public Policy No.1, 1997.

14

Societăţile transnaţionale în politica de dezvoltare folosesc două căi principale:

autofinanţarea şi finanţarea externă. Alegerea uneia dintre acestea este determinată de măsurile de
politică financiară a statului, de mărimea impozitelor pe profitul societăţii transnaţionale, de
mărimea taxei scontului 1 etc, cât şi mai ales, de evoluţia ciclului economic. În perioadele bune,
când masa profiturilor nete creşte însemnat, dezvoltarea se realizează prin autofinanţare, iar în
perioadele de recesiune sau de înviorare, recurg mai mult la sursele externe de finanţare.

Capitolul 2. Sistemul societăţilor transnaţionale

2.1 Apariţia societăţilor transnaţionale

În perioada postbelică, STN-urile au dobândit o prezenţă globală. În cea mai mare parte a
acestei perioade, stocurile şi fluxurile de IED au crescut mai repede decât venitul mondial şi,
uneori, decât comerţul, în special în anii '60 şi începând cu mijlocul anilor '80. Este incontestabil
faptul că transnaţionalele au devenit jucători de primă mărime în economia mondială: în afară de
anii '70 şi începutul anilor '80, cifra de afaceri a celor mai mari 500 de companii a crescut mai
repede decât producţia mondială.
STN-urile totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările
filialelor din străinătate depăşesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe măsură ce STN-urile
s-au dezvoltat, s-a înregistrat o transnaţionalizare semnificativă a producţiei, exprimată în
formarea reţelelor globale de producţie şi distribuţie.
Expansiunea iniţială a IED în epoca postbelică a pornit de la companii americane: în anii
'50 şi '60, cel puţin jumătate din totalul fluxurilor de IED îşi avea originea în SUA. Corporaţiile
americane au investit în sectorul minier şi în agricultură pe tot cuprinsul globului, în special în
industria petrolului. Pe măsură ce ţările latino-americane se industrializau în spatele barierelor
protecţioniste, STN-urile prelucrătoare americane au reacţionat la posibilităţile reduse de export

1
scont (taxa, rata): marimea procentuala a dobanzii percepute de banci asupra valorii nominale a efectelor decomert
(bilet de ordin etc) achitate inaintea scadentei

15

amplasând producţia în regiune. Dar principala sursă de expansiune a fost prin prelucrarea în
Europa şi Canada.
La început, investiţiile americane au fost concentrate în zone familiareabia în anii `60 cota
ce revenea Canadei a scăzut sub jumătate din fluxurile totale, iar partea Marii Britanii s-a redus la
mai puţin de jumătate din fluxurile către Europa. Având în vedere barierele protecţioniste,
costurile de transport în scădere şi cererea în creştere a consumatorilor, era adesea mai uşor de
aprovizionat pieţele străine prin producţia în străinătate decât prin exporturi. Societăţile
transnaţionale americane au continuat să se extindă pe baza superiorităţii lor tehnologice într-o
serie de sectoare. Unele firme europene au susţinut şi au dezvoltat, după război, avantaje
competitive în anumite industrii, iar în anii '70, companiile europene şi japoneze au atins niveluri
de productivitate similare cu cele ale Statelor Unite în anumite sectoare. Prin urmare, de-a lungul
acestei perioade, companiile europene şi japoneze au început să investească în străinătate, firmele
europene extinzându-se adesea pe pieţele vecine.
În timp ce STN-urile europene şi americane au tins să-şi folosească în străinătate
tehnicile de producţie cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, cele japoneze şi-au
păstrat în ţară, în mare măsură, producţia avansată, în timp ce salariile în creştere şi aprecierea
yenului le-au stimulat sa reamplaseze activităţile intensive din punctul de vedere al forţei de
muncă în ţări cu salarii mai mici.
După o încetinire relativă la începutul anilor '80, IED au explodat către sfârşitul anilor '80
şi au atins niveluri record spre sfârşitul anilor '9024. Piaţa Unică a UE, Declaraţia de la Osaka a
CEAP (care proclama liberalizarea şi deschiderea comerţului şi investiţiilor în regiunea Asia-
Pacific până în 2010) şi NAFTA au încurajat dezvoltarea a trei pieţe regionale principale, astfel
încât CTN-urile au fost determinate să amplaseze producţia în interiorul fiecăruia dintre aceste
„blocuri". Iniţial, temerile că aceste pieţe regionale ar putea deveni închise pentru restul lumii au
intensificat tendinţa respectivă. Firmele japoneze au amplasat producţii avansate în Europa şi
America de Nord pe o scară mult mai largă decât înainte, iar firmele europene şi-au sporit
substanţial prezenţa în America de Nord. Mare parte din toate acestea s-au produs prin
achiziţionarea firmelor locale si naţionale existente, obţinându-se astfel, în mod direct, poziţii în
cadrul reţelelor de producţie consolidate: în perioada 1986-1990, fuziunile şi achiziţiile au
reprezentat aproximativ 70% din totalul IED în ţările OCDE şi, de atunci, au totalizat între o
treime şi peste o jumătate din totalul fluxurilor IED; însă fuziunile şi achiziţiile reprezentau
numai circa 20% din IED către ţările în curs de dezvoltare1. Şi alţi factori au contribuit, de
asemenea, la această explozie de IED.
O data cu începutul anilor '90, majoritatea ţărilor au liberalizat reglementările privind
investiţiile străine şi au încurajat activ investiţiile către interior. În perioada 1991-1996, 95%
dintre cele 599 de modificări de pe glob în reglementările naţionale referitoare la IED s-au făcut
în sensul unei liberalizări progresive26. Această tendinţă a fost deosebit de importantă pentru
investiţiile în servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine se
confruntaseră anterior cu diferite restricţii naţionale.
Deşi majoritatea fluxurilor de IED în această perioadă s-au desfăşurat între ţări OCDE,
liberalizarea financiară în cadrul altor ţări şi oportunităţile îmbunătăţite pentru investiţii au
determinat fluxuri considerabile către Asia de Est şi America Latină; o parte dintre ele au fost
atrase de programe de privatizare, care au reprezentat 5-10% din fluxurile către ţările în curs de
dezvoltare în perioada 1989-1994 şi majoritatea fluxurilor în economiile de piaţă emergente ale
Europei de Est27. Pentru prima dată după 1945, Europa de Est a fost martora unor vaste fluxuri
1
UNCTAD, „World Investment Report”, 1994-pp. 23-24;1996-cap. I;1998.

16

de IED către interior. Au apărut multe societăţi mixte importante, remarcabilă fiind restructurarea
spectaculoasă a Skodei de către Volkswagen. În anii '90, o dată cu extinderea IED în economiile
de tranziţie, IED au dobândit o amploare globală, STN-urile operând practic în toate economiile.
Acest cadru este accentuat de patternul tratatelor bilaterale de investiţii menite să
promoveze IED. În 1997 existau 1.513 asemenea tratate cuprinzând peste 162 de ţări, o creştere
semnificativă faţă de 1992. Spre sfârşitul anilor '90, puţine economii erau în afara influenţei
activităţii STN-urilor şi a reţelelor globale de producţie. Toate regiunile globului sunt, într-o
măsură mai mare sau mai mică, atât origine, cât şi receptor pentru STN-uri şi pentru filialele lor
străine. Frapantă este însă scara activităţii STN-urilor în interiorul sau provenind din ţările în curs
de dezvoltare. Ea este elocventă pentru tendinţa STN-urilor occidentale, începând din 1989, de a
considera tot mai atractive ţările în curs de dezvoltare, dar şi pentru participarea din ce în ce mai
vastă a acestora din urmă în reţelele globale de producţie ca o gazdă pentru STN-uri indigene şi
sursă pentru importante fluxuri de IED către exterior.
Către sfârşitul anilor '80, ţările în curs de dezvoltare erau gazdă pentru circa 3.800 de
STN-uri autohtone. Anii 1980 au fost martorii multor schimbări în comportamentul STN-urilor.
Statele Unite au încetat să mai fie principalul investitor străin prin STN-urile sale, fiind, în
schimb principalul loc pentru investiţiile străine din partea STN-urilor străine. Japonia a devenit
principalul investitor străin prin STN-uri. Companiile japoneze au demonstrat o abilitate
superioară de inovaţii în activităţile cu un nivel înalt al tehnologiilor utilizate, cum ar fi aplicarea
tehnologiilor bazate pe microelectronică în sistemele de fabricaţie şi cu manipularea informaţiilor
în sectorul de servicii, în final, ţările mai puţin dezvoltate au suferit mari reduceri în cantitatea
capitalului străin pe care îl importă prin STN-uri străine. Ca rezultat, majoritatea ţărilor mai puţin
dezvoltate au lăsat deoparte retorica lor împotriva capitalului străin şi au adoptat în loc politici
destinate atragerii unor astfel de investiţii.
Lumea se află încă în faza numită de către Naţiunile Unite "continua transnaţionalizare a
activităţii economice mondiale". STN-urile din Statele Unite par acum să fi atins un plafon al
mărimii lor, după expansiunea puternică din deceniile anterioare, însă o expansiune rapidă a
STN-urilor din Japonia,Europa de Vest, Australia, Canada şi Coreea sugerează că, deşi
localizarea STN-urilor în expansiune se poate să se fi schimbat, expansiunea generală continuă.

2.3 Evolutia STN-urilor

Pe la mijlocul anilor '90, nivelul atins reprezenta mai mult decât dublul primului. Este un
indiciu al dimensiunilor în creştere ale sistemelor globale de producţie şi distribuţie. La începutul
anilor 1990, existau cam 37.000 de STNuri în lume şi ele controlau cam 170.000 de filiale
străine; 90% din aceste STN-uri erau stabilite în ţările dezvoltate. Cele cinci ţări principale în
care se află sediile principale - Franţa, Germania, Japonia, Regatul Unit şi Statele Unite -
deţineau mai mult de jumătate din totalul STN-urilor corespunzător ţărilor dezvoltate. Cam 60%
din totalul STN-urilor-mamă sunt în fabricaţie, 37% în servicii şi 3% în sectorul primar, cum ar fi
cel forestier şi mineritul.
Clasificate în funcţie de proprietăţile străine (şi excluzând sectorul bancar şi financiar),
cele mai mari 100 de STN-uri au cam 3.200 miliarde dolari SUA în proprietăţi globale, din care
se estimează că 1.200 miliarde se află în afara ţării de origine a firmei-mamă. Cam 3/4 din aceste
firme foarte mari îşi au sediile principale în cele cinci ţări importante pentru investitori, care sunt:
Franţa, Germania, Japonia, Regatul Unit şi Statele Unite.
În 1998 în fruntea societăţilor transnaţionale se afla cele de sorginte americană. Un
clasament din acelaşi an al primelor 100 de companii pe plan mondial, după valoarea lor de piaţă,

17

plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde de dolari 1. Valoarea de piaţă rezultă
din înmulţirea preţului de piaţă (transformat în dolari) al acţiunilor cotate la bursă în diferite ţări,
cu numărul acţiunilor emise.
Potrivit aceluiaşi clasament UNCTAD, în anul 2000, situaţia era următoarea: SUA
ramâne în continuare pe primul loc cu 61 de STN-uri, urmată de Marea Britanie (10), Japonia (7),
Franţa (5), Germania (4).Restul companiilor îşi aveau sediul în Elveţia (4), Italia (3), Olanda (2)
şi câte una în Suedia, Canada, Spania şi Finlanda. După cum se poate observa, transnaţionalizarea
economiei americane este net superioară în raport cu aceea a celorlalte ţări dezvoltate.
În anul 2000, în fruntea societăţilor multinaţionale se afla tot General Electric, cu o
valoare de piaţă uriaşă: 520,35 miliarde de dolari, între 1990-2000, G.E. a fost lider mondial de
mai multe ori.
Companiile americane se menţin în top şi în clasamente după alte criterii: profit (7 din
primele 10), vânzări (6 din 10), în anul 2000. Evoluţia unei STN nu este lineară. Ea înregistrează
oscilaţii puternice. Iată câteva exemple semnificative (după valoarea de piaţă).
În topul mondial, într-un singur an (1997-1998), Pfizer (SUA) ajunge pe locul 7, de pe
locul 20, graţie succesului deosebit cunoscut de noul său produs Viagra; Danone (Franţa) saltă
peste 100 de locuri. Recordul îl deţine însă Lehman Brothers (SUA) care câştigă 345 locuri.
În acelaşi interval s-au produs şi căderi. Ele mai spectaculoase au fost caracteristice unor
bănci japoneze: Bank of Tokyo-Mitsubishi de la poziţia 15 la 68, Sumitomo Bank 50-131, Sanwa
65-156, Dai-Ichi Kongyo 62-211, Fuji Bank 64-287. Motivul este criza puternică în care au
intrat, datorită forţării speculaţiilor şi a excesului de credite neperformante acordate. Chiar şi
„monştrii sacri” nu sunt scutiţi de neplăceri; General Motors ajunge pe locul 69 în topul mondial
(după valoarea de piaţă).
Evoluţia STN cunoaşte puternice oscilaţii, în anul 2000, nou veniţi în grupul „celor 10"
erau, Cisco, Vodafone şi Nokia, sub impulsul celei de-a treia revoluţii industriale. Faţă de 1998,
nu se mai regăsesc, în acest top, Merck, Pfizer şi Coca-Cola, care, în 2000, au coborât pe locurile
19, 20 şi, respectiv, 26.
Există căderi şi mai importante, într-un singur an (1999-2000), Ford Motors a pierdut 34
de locuri, Daimler-Chrysler - 58, iar General Motors nu mai figurează în „top 100". Nume mari
ca General Dynamics şi Renault, ajunseseră, în 2000, pe locurile 448 şi, respectiv, 472. Cândva
celebră, Imperial Chemical Industries (Marea Britanie) ocupa, în acelaşi an, locul 811. Şi nu sunt
singurele cazuri.
Multe dintre mariile companii aflate în top cu ani în urmă nu se mai regăsesc, în prezent,
pe primele locuri. Cauzele sunt diferite. După „Standard and Poors 500”, 14 dintre primele 20 de
companiii în anul 1964 nu mai figurează în topul respectiv, în 1998. Cazul cel mai celebru este al
companiei „Standard Oil” care, suportând rigorile legislaţiei americane antitrust, a fost
dezmembrată.
Lupta de concurenţă între STN evine tot mai intensă. Sunt însă şi cazuri în care constanţa
caracterizează evoluţia STN-urilor. Unele mari companii reuşesc să se menţină în top ani
îndelungaţi. Exemplu în acest sens pot fi General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar şi
Toyota, Nestlé, Unilever, British Petroleum şi, mai ales, Royal Duch-Shell. Este de remarcat, de
asemenea, constanţa în topul mondial al societăţilor de telecomunicaţii: Nippon Telegraph and
Telephone, Deutsche Telekom, British Telecommunications, France Telecom etc. De o constanţă
remarcabilă dau dovadă şi STN-uri din ţări mici: Roche şi Nestlé (Elveţia), Ericsson şi Elecrolux
(Suedia), ABB (Asea Brown-Boveri, Suedia-Elveţia) etc.
1
Business Week:”The Global 1000”, 13 iulie 1998.

18

În concluzie, se poate menţiona a STN-urile nu sunt „actori” noi ai tabloului economic

internaţional. Încă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea firmele private au constituit liantul între
producătorii şi consumatorii din diferite colţuri ale lumii. Pe parcursul şi ulterior procesului de
decolonizare, STN-urile au dominat pieţele internaţionale pe baze cvasimonopoliste. Ceea ce s-a
schimbat în prezent este rolul sporit pe care acestea îl au în cadrul sistemului economic
internaţional.
Producţia înternaţională realizată de aceste firme creşte într-un ritm superior celorlalţi
indicatori macroeconomici. Integrarea economică globală este, în tot mai mare măsură, produsul
sistemelor productive integrate ale STN-urilor. Ele au devenit deschizărtori de drumuri către
pieţe, investiţii şi tehnologie, trei dintre cerinţele de bază ale integrării de succes în economia
globală.
Puternica expansiune a societăţilor transnaţionale decurge din amplificarea fără precedent
a procesului de concentrare şi centralizare a capitalului şi a producţiei. Ca urmare, la începutul
anilor '90, existau în lume aproximativ 37000 de societăţi mamă şi 170000 filiale 1.
În funcţie de dimensiuni, forţa economică şi proporţiile expansiunii lor, societăţile
transnaţionale se reunesc în cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt: societăţile
transnaţionale de mari dimensiuni "Clubul Miliardarilor" şi societăţile mici şi mijlocii. În prezent,
sistemul este alcătuit din câţiva giganţi cu vânzări de miliarde şi numeroase societăţi mici, multe
necunoscute, cu vânzări de ordinul milioanelor. Între acestea există o relaţie de interdependenţă,
ele constituindu-se şi desfăşurându-şi activitatea ca un întreg organizat.
Mai mult de 90% dintre firmele mamă îşi au sediul în ţările puternic industrializate şi
aproximativ 50% din filialele lor sunt localizate în ţări în curs de dezvoltare. Primele 100 dintre
cele mai mari societăţi transnaţionale sunt localizate în ţări dezvoltate, 53 în Europa occidentală,
27 în SUA, 14 în Japonia, iar restul în Australia, Canada şi Noua Zeelanda. Ultimii ani s-au
caracterizat printr-o creştere a numărului de societăţi transnaţionale în ţările în curs de dezvoltare.
Acestea au devenit şi ele parte integrantă a sistemului societăţilor transnaţionale.
Deşi societăţile transnaţionale au o arie largă de întindere a reţelelor globale, cea mai
mare parte a activităţilor este realizată de un număr comparativ redus de firme. Privind cele mai
mari 1000 de firme globale industriale, datele arată că, primele 35 realizează cca 35% din
producţia realizată în străinătate de corporaţiile transnaţionale, primele 250 realizează 65%, iar
primele 500 cele mai mari transnaţionale realizează aproape 75%.
Privind societăţile transnaţionale care operează în sectorul serviciilor se apreciază, de
asemenea, că un număr comparativ mic de societăţi derulează cea mai mare parte a activităţii în
sectoare cum sunt: asigurările, serviciile bancare, contabilitate, reclama comercială, construcţii,
hoteluri, linii aeriene.
În funcţie de dinamica creşterii şi descreşterii societăţii transnaţionale pe perioade de timp
determinate, se constată ca acestea înregistrează ritmuri de creştere şi dezvoltare diferite şi
anume: societăţi transnaţionale în creştere accelerată, în creştere ridicată, în creştere moderată, în
stagnări şi societăţile transnaţionale în declin.
Se apreciază că, societăţile transnaţionale cu creşterea cea mai dinamică sunt acelea care
au un grad de transnaţionalizare mai ridicat, adică acelea care îşi extind cel mai mult operaţiunile
la scară internaţională. Conform sistemului organizatorico-decizional - criteriu frecvent folosit,
societăţile transnaţionale pot fi: etnocentrice, policentrice şi geocentrice.

1
In anul 1970, se apreciaza ca existau 7000 de societati mama

19

Organizarea şi conducerea activităţii societăţilor transnaţionale astfel încât să fie elastică,

eficientă şi coerentă, este una din cele mai dificile dar şi mai importante probleme cu care se
confruntă acestea. Dificultatea constă în principal, din mai multe cauze obiective: dimensiunile
mari ale societăţilor (uneori sunt uriaşe), diferenţele de statut juridic, de vechime, dintre diversele
entităţi componente ale societăţii, dispersia geografică a entităţilor şi stadiile lor de dezvoltare
diferite etc.
Cea mai dificilă problemă este însă, de a găsi un echilibru între două tendinţe opuse şi
anume, centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor şi orientării grupului şi care
garantează o gestiune raţională a resurselor sale şi descentralizarea, care permite să se ţină seama
cât mai bine de diferenţele în funcţionare ale diverselor entităţi.
Orientarea spre o structură centralizată sau descentralizată este în funcţie de foarte mulţi
factori, dar în oricare din situaţii, trebuie să răspundă scopurilor urmărite de către fiecare
societate transnaţională. În sistemul etnocentric societatea-mamă controlează strict sucursalele şi
filialele din străinătate, conducerea acestora fiind încredinţată unor cetăţeni ai ţării de origine.
Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societăţi transnaţionale, a
cunoscut şi cunoaşte şi în prezent, o aplicare deosebită din cauza extrateritorialităţii largi a
operaţiilor pe care le realizează şi a marii varietăţi a mediului în care acţionează. În scopul
diminuării gradului de incertitudine, opţiunile cele mai importante care rezultă din confruntarea
capacităţilor firmei cu viitorul şi echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului
social" al firmei şi impus filialelor.
Societatea mama, impune strategia de urmat, obiectivele care trebuiesc atinse, recurgând
la tehnica planului imperativ. În această situaţie, societatea transnaţională fiind creată de o firmă
naţională dintr-o ţară dezvoltată, iar filialele sale aflându-se în ţări care au fiecare caracteristici
economice şi socialpolitice diferite, ea funcţionează într-un cadru internaţional foarte variat şi cu
multe zone şi cu fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfăşurarea operaţiunilor trebuie
asigurată prin existenţa unui centru de decizie cu mare autoritate, funcţia unităţilor componente
fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnaţional.
Filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea "organizaţie"
care le furnizează capital, personal calificat, informaţii detaliate asupra pieţelor, procedee tehnice
moderne şi maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea
utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societăţii
transnaţionale.
Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, deşi, duce la crearea unui sistem
închis, în ultimii ani cunoaşte o largă aplicare, pentru că permite societăţii mamă să dirijeze
activităţile filialelor sale, în funcţie de interesele societăţii, de tendinţa de a concentra efortul de
cercetare ştiinţifică la societatea mamă, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor.
De cele mai multe ori, relaţiile dintre societatea mamă şi filialele sale, sunt relaţii de inegalitate.
Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor şi sucursalelor din străinătate,
gestiunea descentralizată a societăţii urmărind să răspundă exigenţelor adaptării la condiţiile de
pe pieţele locale. Conform acestui principiu de conducere şi organizare - descentralizarea -
societatea-mamă acordă un anumit grad de independenţă filialelor.
Sunt situaţii când, o societate transnaţională adoptă, încă de la început, o structură
"bicefală" de organizare, adică are două societăţi mamă, de naţionalităţi diferite.
Cea mai puternică societate europeană, de exemplu Royal Duch Shell, este condusă de
două firme total distincte, una olandeză "Royal Duch Company" şi alta engleză "Shell Transport
and Trading Company". Aceasta controlează indirect societăţile care compun grupul (societăţi
operaţionale specializate şi societăţi de servicii) prin intermediul a două societăţi holding - Shell

20

Îmbunătățiți-vă experiența '

Evaluarea ne va ajuta să le sugerăm
documente și mai potrivite tuturor
cititorilor noștri!

% Util

& Nu este util

Petroleum N.V., cu sediul la Haga şi The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra.
Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului şi în analiza rezultatelor obţinute de către
"operating companies". Acestea din urmă la rândul lor, au rol esenţial în activitatea de exploatare,
de producţie, de transport şi de vânzare. Companiile operaţionale sunt autohtone, într-o măsură
mai mică sau mai mare, în raport direct cu talia lor.
Oricum, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan, care să se refere la
toate activităţile pe care le desfăşoară într-o anumită ţară. În legătură cu acest aspect, în faţa
grupului se pune o problemă esenţială: aceea a corelării strategiei şi politicii societăţilor
(filialelor) operaţionale cu cele globale ale grupului1.
Cartierul general al societăţilor transnaţionale ia puţine decizii pentru managerii filialelor.
Personalul filialelor este local, dar sunt situaţii când acestea au şi personal din ţara de origine a
societăţii mamă. Multe societăţi transnaţionale europene (Royal Duch Shell), japoneze şi
americane (Coca-Cola) tind spre acest tip de organizare.
Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare şi
conducere, în care descentralizarea este maximă. Societăţile transnaţionale care operează în
sistemul geocentric sunt acelea în care societatea mamă, filialele şi sucursalele din străinătate
formează un tot integrat.
În cadrul acestei forme de organizare, firmele îşi orientează activitatea spre întreaga piaţă
mondială, au o structură integrată mondial, structură în care fiecare entitate este strâns legată de o
altă entitate a societăţii transnaţionale. Orientarea spre acest tip de structură este motivată de
know-how-ul tehnologic şi managerial de care dispun ţările gazdă, de tendinţa de utilizare la
maximum a resurselor materiale şi umane locale, necesitatea unui sistem informaţional mondial,
selectarea celui mai capabil personal.
Există şi dificultăţi în promovarea acestui principiu de conducere şi organizare care
decurg din:
! "naţionalismul" din economia şi politica ţărilor gazdă şi a ţării mamă, deosebirile
esenţiale între ţările bogate şi cele sărace, existenţa "secretelor" în ţara de origine indiferent de
natura lor, tehnice, economice, militare etc, lipsa de încredere reciprocă, probleme de limbă şi
culturale. De asemenea, sunt păreri care susţin că aplicarea acestui principiu al descentralizării,
permite apariţia unor efecte negative cum sunt:
! proliferarea serviciilor generale - constituirea diviziilor operaţionale în unităţi
autonome determină necesitatea întăririi mijloacelor de control şi îndrumare al cărui efect este
extinderea serviciilor generale şi creşterea deosebită a cheltuielilor generale;
! dublarea funcţiilor - descentralizarea maximă are ca efect crearea unui lanţ de
specialişti la fiecare nivel de decizie şi acest lucru produce paralelisme între serviciile generale şi
responsabilii diviziilor operaţionale.
Pentru că multe firme, care au procedat la descentralizare au săvârşit diverse excese, de la
un anumit moment s-a produs un recul faţă de această formă de organizare. Conform unui studiu
a lui AMA (American Management Association), două cincimi din marile firme din SUA au
revenit la o conducere centralizată.
La baza organizării şi stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnaţională se
au în vedere mai multe elemente: tipul de întreprindere şi de legături specifice, sectorul/sectoarele
în care îşi desfăşoară activitatea, dimensiunile sale, gradul de multinaţionalitate etc.

1
Economie mondiala", coord. prof. Sterian Dumitrescu, Ed. Microinformatica, Cluj, 1992, pag. 53

21

În practică, se întâlnesc patru "modele" de organizare a societăţii transnaţionale, a căror

structură au la baza, diviziunea internă şi internaţională, diviziunea geografică, diviziunea pe
produs şi structuri mixte.
! diviziunea internă şi internaţională, presupune funcţionarea unui serviciu însărcinat cu
activitatea externă a societăţii, alături de serviciile necesare funcţionării oricărei firme, cu
posibilitatea suplimentării activităţii acestor servicii odată cu apariţia unor noi condiţii de piaţă;
! diviziunea geografică, presupune ca fiecare entitate să răspundă de toate produsele pe o
anumită zonă geografică. Se întâlneşte în cazul în care se produce de către societate o gamă de
produse relativ omogene, care trebuie să fie adaptate condiţiilor specifice ale pieţelor locale.
Unităţile de producţie şi de vânzare sunt grupate pe mari zone geografice, iar funcţiile de
producţie şi marketing sunt cumulate de un singur executant - directorul regional. Acest mod de
organizare acordă responsabilitate directorilor regionali, care trebuie să raporteze mai departe
unui funcţionar executiv principal.
Societăţile întâmpină o serie de dificultăţi însă, în legătură cu coordonarea în timp şi în
spaţiu a gamei de produse şi acoperirea întregii cereri potenţiale. În scopul reducerii efectelor
negative ale acestui tip de structură, unele societăţi numesc responsabili funcţionali, pe toată
societatea, pentru un produs sau o gamă de produse.
! diviziunea pe produs este caracteristică societăţilor transnaţionale care produc şi
comercializează în exterior o gamă largă de produse (ex. industria electronică); această
organizare, pe lângă avantajele care decurg din coordonarea unitară a produselor, are şi unele
dezavantaje, lipsa de personal specializat, care să se implice pe întreaga piaţă a produsului sau să
coordoneze diferitele diviziuni dintr-o zonă geografică, concurenţa dintre produsele diviziunilor
diferitelor societăţi transnaăţionale, concurenţa dintre diviziunile aceleiaşi societăţi
transnaţionale, cu domiciliul în ţara gazdă.
În scopul diminuării efectelor negative, societatea transnaţională numeşte responsabili
funcţionali pe o anumită zonă geografică, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintr-
o zonă.
! structuri mixte - în general, s-a constatat că societăţile transnaţionale recurg adesea, la
combinarea celor trei tipuri de structuri, pentru că, în alegerea tipului de structura se are în vedere
în primul rând, adaptarea permanentă la condiţiile mediului economic şi deci obţinerea unui
profit maxim.
Deşi acest tip este mai complex şi implică un personal mai numeros, asigură o eficienţă mai mare
activităţii.

2.2 Factorii care au favorizat dezvoltarea societăţilor transnaţionale

Procesul de industrializare, început la sfârşitul secolului al XVIII-lea nu putea să se

dezvolte decât având la bază state centralizate, cu un teritoriu vast destul de întins pentru a avea
acces la materii prime şi forţă de muncă suficiente. Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor
transnaţionale au schimbat total şi datele privind concurenţa. Ele trebuie să fie competitive pe
piaţa globală.
În anul 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor
aproximativ 7.500 de corporaţii multinaţionale, iar, în 1994 aceleaşi ţări aveau 25 000 de firme

22

multinaţionale 1. Astăzi, se estimează că există aproximativ 65 000 de corporaţii cu circa 850 000
de afiliaţi străini pe întreg globul.
În anul 2001, afiliaţii străini aveau în total 54 milioane de angajaţi în comparaţie cu anul
1990 când însumau 24 milioane. Vânzările lor de aproximativ 19 miliarde dolari SUA au fost de
două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în comparaţie cu anul 1990 când vânzările
şi exporturile au fost aproximativ egale. În această perioadă, stocul pentru investiţiile străine
directe a crescut de la 1700 miliarde dolari SUA la 6600 miliarde dolari SUA. În momentul
actual, afiliaţii străini reprezintă a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile
mondiale. În cazul în care s-ar lua în considerare valoarea activităţilor corporaţiilor transnaţionale
de pe glob asociate cu relaţiile non-capital propriu (de ex. licenţe, producători pe bază de
contract), atunci aceste corporaţii ar deţine o parte şi mai mare în aceste agregate mondiale 2.
Cele mai mari corporaţii transnaţionale ale lumii domină această imagine. De exemplu, în
anul 2000, primele 100 de corporaţii transnaţionale ne-financiare 3 au reprezentat mai mult de
jumătate din vânzările totale şi din locurile de muncă pentru afiliaţi. Ca rezultat în primul rând al
fuziunilor achiziţiilor majore (M&As) din anul 2000, locurile lor de muncă au crescut cu 19%, iar
vânzările lor au crescut cu 15%. Fuziunile şi achiziţiile au afectat, de asemenea, compoziţia
industrială, având ca rezultat o creştere a numărului de companii de telecomunicaţii şi media
înregistrate la bursă. Toate acestea, bineînţeles, reprezintă doar o fotografie la minut a situaţiei
chiar înainte de încetinirea economică globală.
Principalul factor care a stimulat dezvoltarea companiilor transnaţionale este revoluţia
tehnico-ştiinţifică actuală. Inovarea, cercetarea – dezvoltarea au o importantă contribuţie privind
angajarea în producţia internaţională. Companiile transnaţionale americane şi japoneze au
evidenţiat faptul că cea mai mare parte a cheltuielilor de cercetare – dezvoltare sunt efectuate de
firmele mamă în cadrul ţărilor de origine, iar filialele au tendinţa de a investi mai puţin în acest
domeniu de cercetare – dezvoltare.
În această perioadă importanţa inovaţiei creşte, aceasta având un rol principal în existenţa
corporaţiilor. Pentru a nu fi marginalizate, societăţile transnaţionale trebuie să-şi înlocuiască o
mare parte din producţiile actuale. Costurile pentru cercetare şi dezvoltare sunt cu atât mai
ridicate cu cât efortul pentru inovare este mai rapid. Inovarea se finanţează doar prin
internaţionalizarea activităţii.
Creşterea numărului de companii transnaţionale a fost determinată de impactul
tehnologiilor informaţionale şi de transport (acestea au avut un important rol în reducerea
costurilor şi riscurilor în ceea e priveşte procesul de conducere de la distanţă), crearea de noi
tehnologii (care au schimbat dimensiunile unei producţii eficiente) şi disponibilitatea unei
varietăţi crescânde de instrumente financiare (fiind utile pentru susţinerea unei creşteri complexe
a tranzacţiilor internaţionale) 4. Procesul de uniformizare a cererii pe întregul continent ajutat de
marketingul internaţional prin noile tehnici moderne ale mass-mediei a creat mediul propice
pentru procesul de internaţionalizare 5.
Alţi factori care au facilitat dezvoltarea rapidă a companiilor transnaţionale pot fi
sintetizaţi astfel:

1
Stutz P.F., A. de Sonza, The World Economy: Resources, Location, Trade and Developement, Prentice-Hall, New
Jersey, 1998, p.11.
2
Conform Raportului Mondial al Investiţiilor 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite, Bucureşti, 2002, p.2.
3
În top se afla grupul Vodafone, General Electric şi Corporaţia Exxon Mobil.
4
Negriţoiu Mişu, Salt înainte, Ed. Pro&Expert, Bucureşti, 1996, p.74.
5
Bari I., op.cit., p.284.

23

Restricţiile de aprovizionare. O parte dintre ţările industrializate au în posesie un anumit

spaţiu în care se află resurse naturale destul de limitate şi în care specializarea industrială necesită
asigurarea aprovizionării din exterior (de exemplu Japonia). Diverse ţări au limitat exploatarea
propriilor resurse cu scopul de a-şi asigura resurse strategice (de exemplu SUA, pentru petrol).
Diversificarea geografică. Statele gazdă au diverse avantaje financiare sau fiscale,
prezentând importanţă pentru corporaţii, acestea căutând noi locuri unde să se instaleze. În ultimii
ani s-au produs mari schimbări privind locaţiile optime ale activităţilor companiilor
transnaţionale în distribuţia geografică a tehnologiei, producţiei şi a activităţilor de marketing în
cadrul sistemelor de producţiei internaţională. Producţia a fost dispersată mai multe decenii din
punct de vedere internaţional, dar tendinţa de integrare la o scară geografică din ce în ce mai
mare este relativ nouă. Ansamblul ofertelor au fost extinse la noi teritorii ale globului şi au
integrat activităţi de producţie regională distincte. Deşi distanţa nu mai are importanţă foarte
mare pentru numeroase tranzacţii (pentru că a fost îmbunătăţită tehnologia informaţiilor şi
comunicaţiilor), apropierea de principalele pieţe a rămas importantă pentru anumite produse 1.
Corporaţiile multinaţionale sunt interesate de ţările bogate în resurse naturale, cu cadru economic
favorabil, cu forţă de muncă calificată şi relativ ieftină, cu pieţe interne mari.
Structura oligopolistă internaţională. Majoritatea companiilor transnaţionale se află în
situaţia de oligopol pe piaţa internă, aceasta constând în dificultăţi de a mări segmentul de piaţă
din economia naţională. Blocarea expansiunii pe piaţa naţională duce iniţial la export şi mai
târziu la globalizare2.
Costurile de producţie. Scăderea costurilor salariale constituie un factor determinant
deoarece investitorii străini preferă ţările cu salarii mici 3.

2.4 Cadrul legal şi administrativ al companiilor transnaţionale

Companiile (financiare, industriale, comerciale) se supun legilor ţărilor în care îşi au

sediul, cu atât mai mult cu cât economia internaţională reprezintă un ansamblu de relaţii între
centre de interese economice, politice şi militare. Relaţiile economice ale acestor centre (state şi
companii) definesc structura şi regulile pieţelor naţionale şi internaţionale.
Orice companie transnaţională se manifestă concomitent în trei spaţii economice: cel
naţional, autohton, în cazul societăţii-mamă, cel străin-în cazul filialelor, cel internaţional-când se
discută despre schimburile dintre unităţile care o compun sau dintre acestea şi restul lumii 4.
Atât companiile transnaţionale, cât cele locale beneficiază, în mod egal, de o serie de
avantaje oferite de ţara gazdă. Unul dintre aceste avantaje se referă în mod specific la anumite
sectoare industriale ce dispun, fie de caracteristici comune mai multor ţări, fie de elemente
specifice ţării respective, ca de exemplu, un număr mare de investitori, forţă de muncă
corespunzător calificată, acces uşor la capital5.
1
Conform cu Raportul Mondial al Investiţiilor 2002, Organizaţia Naţiunilor Unite, Bucureşti, 2002, p.16.
2
Bari I., op.cit., p. 284.
3
Ibidem, p. 285.
4
Dumitrescu S., Gheorghiţă V., Marin G., Puiu O., Economie mondială, Ed. Independenţa Economică, 1998, p. 98.
5
Fota Constantin, Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale, Ed. Universitaria,, Craiova, 2002,
p.227.

24

Companiile transnaţionale se dezvoltă în ţările a căror guvernare le apără interesele; ele nu

au o personalitate juridică internaţională, deşi ordinea juridică internaţională le atribuie un statut
internaţional privilegiat. 1
Pe plan mondial nu există o reglementare generală privind domeniul investiţiilor
internaţionale directe, un sistem general de control prin intermediul dreptului internaţional public.
Astfel, în literatura de specialitate se doreşte crearea unui cod de conduită al companiilor
transnaţionale, care, ar putea fi obligatoriu, cu caracter de constrângere, sau un cod voluntar, cu
aplicare facultativă, dar cu posibilitatea autocontrolului 2.
Pentru a determina caracteristicile companiilor mondiale, trebuie să fie luate în
considerare două elemente: coaliţiile dintre companii la nivel mondial, care urmează strategii de
cooperare şi competiţie, şi transformarea activelor productive în active pur financiare.
Companiile transnaţionale sunt caracterizate prin faptul că posedă numeroase active financiare şi
productive în diferite ţări şi prin faptul că utilizează cu uşurinţă aceste active în lumea întreagă,
instalându-se acolo unde este cel mai bine pentru obiectivele lor, ţinând cont de nivelul
fiscalităţii, de costurile salariale, de capacitatea ştiinţifică şi tehnică etc. Pentru acest lucru, ele au
nevoie de complicitatea statului.
La sfârşitul anilor 1960, exista o mare inflaţie şi dezordine monetară. De asemenea, la
sfârşitul anilor 1970, măsurile de liberalizare au fost luate pentru a se evita crizele financiare, în
primul rând în Statele Unite şi Marea Britanie, măsuri puse în practică prin FMI, GATT şi, mai
târziu, OMC. Pentru a evita stoparea plăţilor, dar şi pentru a creşte profiturile companiilor, s-a
recurs la măsuri reglementare (garanţia datoriilor, planuri de ajustare, diminuarea sau suprimarea
obstacolelor vamale, tratamentul egal al companiilor străine şi naţionale etc.) şi la măsuri
monetare (privatizarea finanţelor, suprimarea obstacolelor circulaţiei capitalului, plasarea
creditelor pe piaţă, oficializarea operaţiilor „off shore” etc.). Facilitarea schimburilor comerciale
şi accesul la sursele de finanţare (bănci, subvenţii, burse) este în beneficiul marilor companii, care
se dezvoltă şi se transformă în companii mondiale.
Dar organizarea unui sistem în care funcţionarea economiilor şi a pieţelor financiare
necesită un ansamblu de reguli care se stabilesc în cadrul organizaţiilor mai sus menţionate, ceea
ce antrenează crearea unui cadru legal mondial al acumulării, care nu are nimic în comun cu
dreptul internaţional public. Dar economiile naţionale nu au o dezvoltare egală şi, de asemenea,
nu este egală puterea marilor companii, nici cea a statelor, astfel că regulile sunt impuse de către
ţările cele mai bogate, în funcţie de interesele lor.
Pentru a răspunde de actele lor, companiilor transnaţionale nu este necesar să li se acorde
o personalitate internaţională, deoarece legislaţiile naţionale dispun de reguli aplicabile tuturor
societăţilor şi există un acord între state pentru a face faţă la conflicte 3, existând, în general, mai
multe companii şi un sediu central.
Ţările sunt obligate să-şi modifice legislaţiile pentru a le adapta la normele supra-
naţionale, ceea ce creează o problemă pentru ţările cu economie fragilă, ale căror guverne, alese
în mod democratic pentru a veghea la binele public, pierd progresiv controlul asupra propriilor
lor economii. Companiile mondiale tind să cucerească pieţele naţionale, lăsând companiilor
locale alegerea între a supravieţui în spaţii puţin rentabil sau a se alia cu transnaţionalele aducând
capital, în timp ce statele sunt incapabile să orienteze investiţiile străine şi bugetul naţional către

1
Rusu Mirela, Investiţiile străine directe, Editura Secolul XXI, Craiova, 2000, p. 135.
2
Bolintineanu Alexandru, Năstase Adrian, Drept internaţional contemporan, Institutul Român de Studii
Internaţionale, Bucureşti, 1995, p. 175.
3
De exemplu, criminalii de război, sunt judecaţi fără a poseda o personalitate internaţională.