Universitatea „Dunărea De Jos” Din Galaţi

Facultatea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

Referat
Tema:Tratatul de la Roma

Student:Donea Adriana
Coordonator:Toma
Tetiana
Tratatul de la Roma se referă la tratatul prin care a fost
instituită Comunitatea Economică Europeană (EEC) și a fost semnat
de Franța, Germania de Vest, Olanda, Italia, Belgia și Luxemburg la 25
martie 1957. Inițial, numele complet al tratatului era Tratat de
instituire a Comunității Economice Europene. Totuși, Tratatul de la
Maastricht l-a amendat eliminând, printre alte lucruri, cuvântul
"Economic" atât din numele comunității cât și al tratatului. Din acest
motiv tratatul este denumit de cele mai multe ori Tratat de instituire a
Comunității Europene sau Tratatul CE.
În aceași zi a mai fost semnat un tratat care instituia Comunitatea
Europeană a Energiei Atomice (CEEA, Euratom) : cele două tratate,
împreună cu Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului, care a expirat în 2002, au devenit Tratatele de
la Roma. Atât Tratatul de la Roma, cât și Tratatul CEEA au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul inițial a fost modificat de către toate tratatele ulterioare; Tratatul
de la Nisa a încercat să consolideze toate tratatele într-un singur
document, dar Tratatul CE a rămas o secțiune de sine stătătoare în cadrul
acestuia.
Deși intrarea în vigoare în 1993 a Tratatului de instituire a Uniunii
Europene a fost un nou pas in direcția integrării europene, luarea
majorității deciziilor în cadrul Uniunii se face încă după baza legală a
Tratatului CE, care rămâne principală sursă a legislației comunitare.
În opinia publică s-a răspândit ideea că acesta este „actul de naștere” al
Uniunii Europene de astăzi. Da și nu. În fapt, crearea Comunității
Economice Europene a fost un proces care a durat câțiva ani. Și care are
rădăcini mai vechi. Încă din perioada interbelică au fost câteva voci
pregnante care au pus problema punerii în comun a unor resurse ca
garanție a păcii. Despre proiectul unei Europe federale scrisese Altiero
Spinelli în „Manifestul de la Ventotene”, redactat (împreună cu Ernesto
Rossi și Ursula Hirschmann) în timpul celui de-Al Doilea Război
Mondial (1941-1944). Chiar Winston Churchill se referise, într-un
discurs din 1946, la necesitatea unei Europe Unite (dar avea în vedere
doar Europa continentală, fără Marea Britanie). Și mai sunt și alte
exemple. 
Primul pas de la idei și viziuni teoretice către practica politică a fost
făcut însă prin Declarația de la 9 mai 1950 a ministrului de externe
francez, Robert Schuman. Inspirată de prietenul său Jean Monnet,
pregătită discret (dar cu acordul lui Konrad Adenauer, cancelarul
Germaniei, care fusese înștiințat), „declarația Schuman” a dat naștere, de
fapt, întregului proces de unificare europeană, prin care s-a creat
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, prima piață comună
europeană, condusă de o Înaltă Autoritate, în care au intrat semnatarele
de mai târziu ale Tratatelor de la Roma.
Ce s-a semnat, așadar, la Palazzo dei Conservatori? Pe de o parte, actul
de constituire a unei comunități economice mai complexe decât „simpla”
punere în comun a principalelor două resurse necesare epocii industriale
(cărbunele și oțelul), iar pe de altă parte desăvârșirea unui proces
vizionar care, la nici 15 de ani de la încheierea războiului, dădea o formă
coerentă principiilor de bază ale funcționării Europei Unite. Multe dintre
avantajele concrete de a trăi în Uniunea Europeană de azi, sesizabile în
viața de toate zilele, își au punctul de plecare chiar în Tratatele de la
Roma. Dar câți dintre europeni se mai gândesc astăzi, când circulă liber
de la un capăt la altul al continentului și își pot căuta de lucru în oricare
dintre țările membre, că acest beneficiu se datorează unor vizionari care
au redactat și au semnat documentele din 1957.

S-a semnat „în alb” 

Reprezentanții celor șase state fondatoare au semnat, de fapt, „în alb”.
Din cauza organizării italiene nu tocmai eficiente, dar și a elvețienilor
care au întârziat trenul în care se aflau documentele care veneau de la
Bruxelles la Roma, n-apucaseră să fie tipărite versiunile complete ale
textului. Așa că în cele două mari volume erau, în formă tipărită, doar
paginile inițiale și finale. În rest, foi albe, care au fost înlocuite după
semnare cu cele imprimate.

Tratatele de la Roma au fixat câteva dintre principiile esențiale ale

conviețuirii în UE. În ele se enunță, pentru prima dată, ideile care vor
deveni pilonii de bază ai existenței UE: „abolirea, între statele membre, a
obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, a serviciilor și a
capitalurilor”; „instaurarea unei politici comune în domeniul
agriculturii”; eliminarea taxelor vamale între statele membre. Tot atunci
au fost stabilite instituțiile care urmau să aplice politicile comune: o
Adunare parlamentară, un Consiliu, o Comisie, un Consiliu economic și
social și o Curte de justiție. Croiala instituțională de bază este aceeași și
în prezent, chiar dacă între timp a devenit mai complexă și „ramificată”,
iar de la sfîrșitul anilor ’70 Adunarea Parlamentară a devenit un
Parlament adevărat, ales prin vot direct.
Tratatul de înființare a CEE a mai prevăzut ceva important (și pentru
noi, românii): posibilitatea extinderii comunității, prin negocieri cu
statele care vor să adere. Așa încât celor șase li s-au adăugat, în timp,
alte țări din vestul Europei, unele dintre ele după ce s-au desprins de
regimurile autoritare (precum Portugalia, Spania și Grecia). A intrat în
CEE și Marea Britanie, care acum s-a hotărât s-o părăsească. Iar azi, cu
Brexit-ul în toi, parcă altfel se citește o altă anecdotă povestită de același
David Willey: englezii nu au acordat prea mare atenție semnării
Tratatelor, în 1957, pentru că nu li se părea important; „The Times” a
dedicat evenimentului doar o treime de coloană. Multă vreme, a existat
„Europa celor 12”, care s-au făcut 15 în 1995, prin aderarea Austriei,
Finlandei și Suediei. Iar apoi a urmat marea extindere spre Est, care a
devenit posibilă după căderea comunismului. Tot acest proces s-a făcut
prin negocieri complicate și lungi, adesea ironizate de presă ori de opinia
publică și care, nu o dată, au generat critici față de „birocrații de la
Bruxelles”, cu cerințele lor greu de îndeplinit... Dar realitatea este că nu
se putea altfel: punerea de acord a intereselor și particularităților atâtor
state care până nu demult fuseseră inamice ori se aflau în conflict pe
diverse teme nu se putea face decât prin discuții directe și concrete care
încercau să netezească asperitățile. Uniunea Europeană a devenit un
adevărat paradis al negocierilor.

Uneori, ele pot părea prea tehnice ori plicticoase pentru opinia publică,
dar e dincolo de orice îndoială că țările europene au impus exemplul
unei bune practici democratice și au dovedit că se poate: orice
divergență poate fi rezolvată deschis și direct, la masa negocierilor.
Faptul că Europa a avut parte de cea mai lungă perioadă de pace din
istoria sa nu e o vorbă goală: e o realitate care se datorează vizionarilor
din anii ’50, care au croit regulile și instituțiile potrivite pentru a asigura
dezvoltarea țărilor europene în armonie și bună înțelegere. Că este așa o
dovedesc, încă o dată, Tratatele de la Roma: ele prevăd tot felul de
excepții pentru situațiile în care o țară nu se poate pune de acord cu
celelalte ori nu e în stare să adopte la timp o anume politică. Cu prudență
și răbdare, armonizarea a fost văzută de atunci ca un proiect lung și
complicat, dar pentru care merită plătit orice preț. Căci, să nu uităm: cei
care au gîndit și proiectat unitatea europeană erau oameni trecuți prin
experiența tragică a războiului.
Și tot atunci a fost inițiată președinția prin rotație, pe câte 6 luni, a
Consiliului European, în ordinea alfabetică a țărilor membre. Ca să nu se
supere nimeni.

De ce la Capitoliu? 
Alegerea Capitoliului din Roma pentru semnarea documentelor e
încărcată de semnificații. Roma e urbea în care, cu anumite elemente
„importate” din Grecia, s-au pus bazele civilizației europene și ale
organizării vieții publice. Cele trei palate de pe colina Capitoliului au
fost, în Antichitate, sedii ale unor instituții politice și juridice care
asigurau funcționarea statului. De pe colină se văd Forurile romane, iar
în Palazzo dei Conservatori (unde au fost semnate documentele) se află
urme ale întregii istorii europene: de la fragmentele din statuia gigantică
a lui Constantin (provenite din Basilica lui Maxențiu, construită în
vremea acestui împărat care a inițiat ample reforme în favoarea
creștinismului) până la statuile prizonierilor daci realizate pentru
Forurile lui Traian. Încărcătura simbolică a Romei și a Capitoliului este,
așadar, enormă. Ca urmare, alt eveniment important pentru Uniunea
Europeană a avut loc în aceeași sală din Palazzo dei Conservatori:
semnarea Constituției Europene, în 2004.

Istorie sau prezent? 

În sens strict, Uniunea Europeană a apărut prin semnarea, pe 7 februarie
1992, a Tratatului de la Maastricht, de către cele 12 state membre de
atunci (unde se consfințește această denumire). Astăzi, UE se conduce,
de fapt, după Tratatul de la Lisabona. Și au mai fost unul la Nisa, altul la
Amsterdam... Nu de tratate duce lipsă Uniunea noastră. Ce mai
reprezintă, așadar, Tratatele de la Roma, de acum 60 de ani, pentru acest
proiect politic unic în lume? Pentru cei tineri, 1957 pare un moment
istoric relativ îndepărat. Pentru cei vârstnici, e un an din viața lor, e
„contemporaneitate”. E firesc să celebrăm astăzi cele 6 decenii trecute
de la acel moment important. Dar e la fel de firesc să ne dăm seama că,
în bună măsură, viețile noastre de astăzi au la bază câteva idei simple și
clare imaginate și reprezentate atunci de niște oameni care au avut, în
linii mari, viziunea existenței noastre de-acum. Nu totul a mers perfect în
construcția europeană. Nici astăzi Uniunea nu e scutită de probleme și
își caută soluțiile cele mai potrivite pentru a merge mai departe. Așadar,
o reîntoarcere la principiile de bază – cuprinse în textul din 1957, foarte
limpede și edificator – e neapărat necesară. Și politicienii europeni, și
oamenii care lucrează în instituțiile comunitare au nevoie de o asemenea
reîntoarcere. Dar și cetățenii europeni au obligația să știe – mai ales
atunci când sunt nemulțumiți de unele probleme – că în documentele
acelea din „îndepărtatul” an 1957 există câteva principii care le-au
asigurat, până azi, pacea și prosperitatea. Și un anumit mod de viață
invidiat peste tot în lume pentru farmecul său: „stilul de viață european”.

Bibliografie:
http://www.europarl.europa.eu/about-parliament/ro/in-the-
past/the-parliament-and-the-treaties/treaty-of-paris
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Roma
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tratatul-de-
la-roma-s-a-semnat-in-alb