V. 2.

Blocada Berlinului şi Securitatea Occidentalilor

După înfrângerea Germaniei hitleriste, în condiţiile înaintării Uniunii Sovietice spre

centrul Europei, în statele din Vest continua să persiste teama faţă de refacerea potenţialului ei
militar. Deşi în 1945 ea a pierdut un sfert din teritoriile recunoscute a fi germane prin Tratatul de
la Versailles din 1919 şi Aliaţii o conduceau prin Comisii de Control compuse din comandanţi –
şefi, american, sovietic, britanic şi francez cu sediul la Berlin militarismul tradiţional german nu
a încetat să reprezinte o ameninţare. Punctul de vedere american de a se reveni la o administraţie
centralizată a teritoriului german a întâmpinat opoziţia fermă a francezilor. Lor le era teamă că o
dată reunificată, Germania îşi va reface puterea militară. Amintirile din 1871, 1914, 1940 erau
puternice mai ales că statul francez era singurul stat (care avea o zonă de ocupaţie în fosta
Germanie) care avea frontieră comună cu acesta.
La 4 martie 1947, Georges Bidault ministrul afacerilor externe francez, semna cu
omologul său englez, Ernest Bevin la Dunkerque, un Tratat al cărui scop, după cum se preciza
în preambul, era „să împiedece Germania să devină din nou o ameninţare pentru pace”.
Germania era menţionată în toate cele trei articole principale. Sperând în obţinerea unui sistem
de garanţie din partea S.U.A., Franţa şi Marea Britanie invită statele Beneluxului la discuţii în
vederea încheierii unei alianţe. Contactele între aceste state s-au înmulţit la sfârşitul anului 1947
şi la începutul celui următor. Alături de miniştri de externe francez şi englez, a desfăşurat o
activitate susţinută Paul – Henri Spaak.
„Lovitura de la Praga”, interpretată în Europa Occidentală ca semn al ameninţării directe
a U.R.S.S împotriva securităţii lor, a accelerat semnarea unui tratat lărgit. Negocierile care erau
în curs de desfăşurare de mai multe săptămâni între Lodra, Paris şi naţiunile Beneluxului au fost
accelerate primind accente noi. Uniunea Occidentală pe care o pregăteau urma să fie militară, dar
şi economică, socială culturală.
Tratatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948, menţiona şi Germania doar întruna
din cele opt declaraţii pe care le conţinea preambulul. Statele semnatare se declarau hotărâte „să
întreprindă măsurile pe care le consideră necesare în cazul reluării unei politici de agresiune din
partea Germaniei”. Tratatul era deschis şi altor state, precizându-se că semnatarii vor putea „să
hotărască de comun acord, să invite orice alte state să adere la prezentul tratat”. Caracterul
militar al tratatului este sugerat de organizarea instanţelor militare pe timp de pace şi de
instalarea la Fontainbleau a unui stat major interaliat. Tratatul de la Bruxelles a precedat Tratatul
Atlanticului de Nord. Fără a susţine o legătură directă între evenimente, Tratatul de la Bruxelles
este urmat de înrăutăţirea situaţiei Berlinului, de instituirea Blocadei sovietice asupra capitalei
Germaniei. La 31 martie 1948, mareşalul Vladimir Sokolovschi, comandantul şef al forţelor
sovietice în Germania, hotărăşte să controleze din punct de vedere militar toate legăturile între
zonele occidentale din Berlin şi Germania Orientală. În fapt, Stalin urmărea să impună o
schimbare a politicii americane în Germania blocând toate căile terestre din vestul Berlinului.
Întrucât oraşul rămânea izolat la 160 km în interiorul zonei sovietice măsura Moscoveiîngreuna
controlul Aliaţilor Occidentali asupra sectoarelor acestora în Berlin. Moscova urmărea nu numai
o schimbare a politicii americane în zonă, ci şi să-i oblige pe occidentali să părăsească oraşul. În
acest fel, fosta capitală a celui de-al treilea Reich rămânea sub tutela sovietică. Realizarea
practică a planului ar fi reprezentat o importantă victorie a U.R.S.S.
Puterile Occidentale au adoptat o atitudine abilă faţă de acţiunea „aliatului” din Est. Nici
nu au cedat dar nici nu au declanşat un atac aerian. Dar au decis transportul pe calea aerului a
alimentelor, combustibililor, a altor provizii necesare celor 2.000.000 de locuitori. Masive
transporturi s-au efectuat pe parcursul anului 1948. Sovieticii urmăreau avioanele cu lumini
orbitoare dar nu au deschis focul. Preşedintele Truman lăsase să se înţeleagă că orice tentativ ă de
atac sovietic ar fi dus la declanşarea unui nou război. Mai mult, la bazele britanice au fost trimise
avioane B-29 dotate cu bombe atomice care urmărea evoluţia crizei de la Berlin.
Blocada Berlinului a încetat la 12 mai 1949. Ea a avut două consecin ţe semnificative: a)
Germania de Vest a înţeles că Berlinul a fost salvat datorită intervenţiei americane. Conştientă că
doar S.U.A. pot garanta securitatea oraşului în faţa Moscovei, Germania a fost aliniată pe
termen nelimitat la diplomaţia americană; b) Berlinul devine emblema luptei pentru libertate
în faţa Uniunii Sovietice. Ea a permis reabilitarea politică a germanilor faţă de democraţiile
occidentale. Reunificarea oraşului era irealizabilă pe termen lung.
Tensiunile determinate de Blocada Berlinului determină o implicare mai amplă a S.U.A.
în problemele vest-europene. Marea Britanie considera pactul militar încheiat la Bruxelles la 17
martie 1948 „util,dar insuficient”. Deja în momentul semnării Georges Bidault cerea generalului
Marshall să ia în considerare un sistem de apărare comună cuprinzând pe cei cinci, S.U.A. şi alte
state europene. Iniţiativa reprezintă originea Pactului Atlantic. La 3 aprilie, miniştrii apărării
celor cinci state se întâlnesc pentru a elabora un plan de apărare comună a Europei Occidentale
susţinut, eventual, de o garanţie americană. Deoarece guvernul S.U.A. nu avea dreptul s ă încheie
alianţe în timp de pace în afara continentului american, la 11 iunie 1948 a fost votată „rezolu ţia
Vandeberg” prin care Senatul înlătura acest obstacol.
Din luna octombrie 1948 până în martie 1949, perioadă în care podul aerian salvează
Berlinul de Vest, se desfăşoară fără întreruperi, neocieri, între cei Cinci, Canada şi S.U.A.
La 4 aprilie 1949, la Washington, miniştrii Afacerilor Străine reprezentând Belgia, Canada,
Danemarca, Franţa, Islanda, Italia, Luxemburgul, Olanda, Norvegia, Portugalia, Regatul Unit şi
S.U.A. semnează Tratatul Atlanticului de Nord. Tratatatul genera înfiinţarea unor structuri
permanente (art. 9) care vor forma Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Intrarea în alianţă
a unui nou membru era supusă dreptului de veto al primilor semnatari (art. 10). Scopul oficial al
N.A.T.O. era de a organiza apărarea comună a Occidentului european. El reprezenta un
angajament american mai complet. Pentru prima dată în istoria sa, S.U.A au semnat în timp de
pace un pact militar prin care se angaja să intervină automat cu propriile forţe în apărarea unui
aliat atacat. Prin această semnătură, S.U.A. puneau capăt la două secole de izolaţionism,
reprezentând o schimbare de traiectorie în politica externă americană. La câteva ore după
semnarea Tratatului Atlanticului de Nord, preşedintele Truman a organizat o reuniune cu
miniştrii de externe a ţărilor membre trasând principalele linii ale „unei bătălii anticomuniste
care trebuia să implice politica internă şi Weltanschaung-ul aliaţilor”. A dat de înţeles că era
necesară reînarmarea Germaniei, a sugerat vechilor puteri imperiale că se impunea schimbarea
atitudinii în colonii până la acordarea independenţei. Sugestia din urmă era făcută din
perspectiva
utilizării de U.R.S.S a exploatării coloniale în campaniile ei de propagandă.
Semnarea Pactului Atlanticului, Blocada Berlinului au contribuit la oficializarea împărţirii
Germaniei. La 23 mai 1949, Aliaţii Occidentali au creat Republica Federală a Germaniei
(Germania Occidentală). La rândul său, Uniunea Sovietică a înfiinţat Republica Democrată
Germană la 7 octombrie 1949. Europa era împărţită în „lagăre”. Controlul Europei de Est de
către Moscova a însemnat pierderea independenţei statelor din zonă. Stalin a permis menţinerea
forţelor armate ale acestor state numai ca părţi componente ale unei structuri militare mai largi,
comandată de el. conducerea sovietică a creat oficial un sistem de alianţă, denumit Organizaţia
Tratatului de la Varşovia (Pactul de la Varşovia) semnat în 1955. Prezentat ca o ripostă la
adeziunea germană la Pactul Atlanticului de Nord, el prevedea ca în caz de agresiune armată
împotriva unei ţări membre, asistenţa aliaţilor să fie automată.