Sunteți pe pagina 1din 14

Blocada Berlinului si implicaţiile sale diplomatice

Războiul rece a fost un fenomen confuz, ce a caracterizat situaţia


internaţională timp de mai bine de o generaţie. Acest război a fost iniţiat pe fondul
unei stări de ostilitate create între statele protagoniste, U.R.S.S şi S.U.A, datorită unor
diferende de ordin politic, istoric, strategic şi economic.
În jurul celor două state protagoniste se formează două blocuri susţinătoare ale
conflictului, blocul occidental, respective blocul communist. Tensiunea creată la nivel
internaţional este susţinută de înarmarea concurenţială a statelor pentru un eventual
război, de ameninţarea cu arme terifiante şi distructive, de teama unui război pe care
cealaltă tabără îl putea declanşa.
Punctul de maxim interes, la începutul războiului rece l-a constituit Germania,
prin importanţa sa strategică şi economică la nivel european.În urma războiului,
statele învingătoare au fost de acord cu importanţa supravegherii stricte a Germaniei,
prin împărţirea acesteia în sfere de ocupaţie, de asemenea au realizat iminenta
necesitate a denazificării şi dezarmării statului ce se făcuse vinovat de declanşarea
celor două conflagraţii mondiale, de punerea în pericol a securităţii naţiunilor.1
În cadrul conferinţelor găzduite la Yalta şi la Postdam, situaţia Germaniei a
fost intens dezbătută, s-a ajuns la un acordasupra necesităţii dezarmării şi denazificării
acesteia precum şi împărţirea teritoriului Germaniei în zone de ocupaţie, dar tratarea
sa drept o unitate etnică din punct de vedere economic. Ideea dezmembrării
Germaniei, introdusă de către politicienii francezi, este abandonată tacit, deoarece nu
reprezenta, în viziunea puterilor implicate, o soluţie viabilă.
Problemele principale vizau stabilirea frontierelor Germaniei, unitatea
economică a statului precum şi problema reparaţiilor datorate. În urma războiului,
Germania a pierdut un sfert din teritoriul deţinut înainte de anul 1938, în favoarea
U.R.S.S şi a Poloniei, fără o împotrivire directă din partea S.U.A. O reglementare a

1
Vianu Alexandru, Zamfir Zorin, Buşe Constantin, Bădulescu Gheorghe, Relaţii internaţionale în acte
şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p. 30

1
situaţiei frontierelor trebuia discutată în cadrul unei conferinţe care nu s-a organizat
însă. În ciuda caracterului provizoriu al deciziei privind frontierele, aceasta constituie
totuşi o victorie pentru U.R.S.S.
Problema reparaţiilor s-a acutizat pe fondul încercării de menţinere a unităţii
economice a Germaniei cât şi de menţinere a echilibrului între import şi export pentru
aceasta. În cadrul Conferinţei de la Postdam, U.R.S.S obţine un acord de
rechiziţionare din zona sa de ocupaţie, fără a se stabili însă termenii concreţi ai
dreptului de rechiziţionare, acest drept fiind obţinut de puterile occidentale
deopotrivă. Unitatea economică a devenit la scurt timp imposibilă, o Germanie
prăduită, nu mai era capabilă să onoreze impozitele iar starea de criză se instalase.
Criza economică existentă în teritoriul sovietic obligă statele occidentale să susţină şi
zona de ocupaţie rusă.
Din punct de vedere politic, cele patru state ce deţineau zone de influenţă în
Germania aveau viziuni diferite despre viitorul politic al acesteia. Marea Britanie era
favorabilă unei structuri unitare, din motive economice, în urma pierderilor suferite în
timpul războiului, aceasta nu putea susţine singură zona sa de ocupaţie. În acelaşi
timp, U.R.S.S dorea să îşi menţină poziţia în Germania, susţinând astfel ideea unei
federaţii, având interese de ordin strategic în zonă. Prin alegeri libere, Germania nu ar
fi ales calea comunismului, dovadă fiind apariţia grupurilor anticomuniste precum şi
faptul că, în cadrul alegerilor din Austria, din luna noiembrie a anului 1945,
comuniştii sunt înfrânţi.
Franţa susţinea de asemenea idee federaţiei, prefera formarea unui stat fragil,
dezarmat, ce nu ar mai fi putut reprezenta o ameninţare, unei Germanii puternice.
Politica franceză se schimbă însă treptat, Franţa nu dorea să se afle în relaţii de
ostilitate cu Germania, astfel, Charles de Gaulle încheie cu Germania de Vest un tratat
de colaborare.
Consiliile miniştrilor de externe desfăşurate în anul 1947, în luna martie la
Moscova şi în luna noiembrie la Londra nu au elaborat un tratat de pace cu Germania
ce ar fi elucidat situaţia acesteia, cu toate că tratatul devenise absolut necesar.2

2
Brown Chris, Understanding International Relations, Palgrove, New York, 2001, p. 193

2
Armata sovietică a fost prima care a ajuns în Berlin, la sfârşitul lui aprilie
1945 şi a cucerit capitala germană, la începutul lunii mai, Moscova a refuzat să
permită accesul din vest în oraş pentru mai bine de două luni.
În primăvara lui 1948, divizarea ideologică a Europei în doua tabere rivale era
aproape completă exceptând Germania şi cele doua mari oraşe, Viena şi Berlin. În
Germania, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii
guvernau câte un sector fiecare. Înţelegerile asupra liberului acces spre Berlin, care
era situat în zona de ocupaţie sovietică, au fost parafate în septembrie 1945, când cele
patru state au stabilit care sunt căile terestre de comunicaţie ce vor putea fi folosite
pentru aprovizionarea zonelor din oraş aflate sub ocupaţia aliaţilor occidentali. În luna
octombrie au fost stabilite şi trei coridoare aeriene, ce traversau zona de ocupaţie
sovietică, între Berlin şi zonele ocupate de aliaţii occidentali.
Uniunea Sovietică fusese devastată de invazia germană. După capitularea
germană, ruşii cereau, întemeiat, mari despăgubiri de război. Unde s-a putut, sovieticii
au strămutat fabrici aproape cărămidă cu cărămida şi toate utilajele urmând a fi
transportate în Uniunea Sovietică.
Divergenţele dintre aliaţi, create de Planul Marshall au pus şi mai multa
presiune asupra situaţiei din Germania.3 Consiliul miniştrilor de externe întrunit la
Londra între 25 noiembrie şi 15 decembrie 1947 s-a încheiat în acuzaţii de o parte şi
de alta. Secretarul de stat american George C. Marshall a concluzionat într-un discurs
ţinut poporului american: ”Nu putem spera la o Germanie unificată în acest moment.
Trebuie să facem tot ce putem mai bine în zona aflată sub influenta noastră”.4
În urma eşecului întrunirilor ce au vizat problema germană, atitudinea
sovietică începând cu iarna 1947-1948 arăta că U.R.S.S, asemeni Statelor Unite se
resemnase cu ideea unei Germanii divizate, aşteptând ziua în care evoluţia marxistă ar
fi adus Germania de Vest pe calea socialismului.
La data de 31 martie 1948, comandamentul rus anunţa că în scopul de a
ameliora administrarea zonei ocupate de U.R.S.S, funcţionari sovietici vor controla
bagajele şi identitatea călătorilor ce foloseau trenurile militare cu destinaţia Berlin.
Generalul american Clay va protesta împotriva acestei măsuri şi va pune în mişcare
un plan, un tren cu santinele militare avea să testeze zona ameninţată, însă sovieticii
3
Boniface Pascal, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 118
4
Creswell Michael, With a Little Help from our Friends': How France Secured an Anglo-American
Continental Commitment, 1945-54, în “Cold War History”, Oct2002, Vol. 3, Issue 1, p. 23

3
se vor mulţumi cu direcţionarea trenului spre o linie moartă unde va ramâne timp de
câteva zile.
După impunerea unei autorizaţii în prealabil pentru comerţul pe calea ferată
între Berlin şi exterior, sovieticii procedează la oprirea trenurilor la ieşirea din zona
răsăriteană, impun restricţii la nivelul coletelor poştale şi supun traficul fluvial la
aprobări individuale. La sfârşitul lunii circulaţia militară era total întreruptă.
Criza Berlinului a început în iunie 1948, când trupele sovietice au blocat căile
de suprafaţa dintre Berlin şi zona de vest a Germaniei, astfel împiedicând accesul
aliaţilor occidentali în capitală. Deşi deţineau monopolul atomic, Statele Unite ale
Americii menţineau aproximativ 2 divizii în Europa. Din punct de vedere al forţelor
terestre, Stalin avea toate cărţile. Prin urmare, preşedintele Harry S. Truman a refuzat
să foloseasca forţa armată pentru a deschide căile de comunicaţie terestre, dar a
rezistat presiunilor sovietice, neretrăgându-şi oamenii din oraş şi trimiţând 90 de
bombardiere B29 în Anglia.
Datorită problemelor economice pe care Marea Britanie le întâmpină în
susţinerea propriei zone de ocupaţie, cât şi datorită apropierii politicii Marii Britanii
de cea a S.U. A, cele două state pun bazele unui acord în urma căruia, la 1 ianuarie
1947 este creată Bizona. O mare parte din responsabilitatea administrativă este
predată unui Consiliu Economic format din cinzeci şi patru de membri aflaţi sub
supraveghere aliată. Capitala Bizonei este stabilită la Bonn, este organizat un consiliu
Parlamentar Constituant, format din două camere.În anul 1948 Bizona devine o
democraţie parlamentară autonomă.
Sovieticii au văzut în aceasta acţiune originile unui stat german independent.
Britanicii şi americanii erau determinaţi să aplice acest plan asupra întregii zone pe
care o ocupau în Germania.
Alcătuirea şi atribuţiile Consiliului Economic pentru Bizonia au fost
reformulate pentru a crea nucleul viitorului guvern german. S-au creat proiecte pentru
sincronizarea economică a zonei de ocupaţie franceză cu Bizonia pentru ca prin unirea
lor să se creeze un stat vest german.
Pe fondul crizei economice existente în Germania, a cărei situaţie economică
necesita revigorare, în luna iunie a anului 1948 Marea Britanie şi S.U.A hotărăsc
necesitatea unei reforme monetare, la 18 iunie, Deutsche Mark a înlocuit devalorizata
Reichsmark.

4
Noua monedă avea o valoare universal acceptată. Operaţiunile reformei
monetare s-au desfăşurat în cel mai mare secret, unul dintre puţinii oamenii, din
grupul de iniţiativă european, care a fost încredinţat cu informaţii de primă mână
despre operaţiune a fost şeful civil al Băncii Monetare din Frankfurt, Frank C. Gabell.
Gabell a deţinut responsabilitatea livrării şi distribuirii noii monede în zonele
occidentale. Douăzeci de mii de lăzi pline cu noile bancnote au sosit la Frankfurt din
Statele Unite ale Americii unde au fost tipărite, fiecare dintre ele fiind ştanţate cu
numele ,,Bird Dog”, acesta fiind numele de cod al operaţiunii.5
Rezultatul a fost cel scontat, încrederea în monedă a fost restabilită, piaţa
neagră a fost ruinată şi bunurile de larg consum au reapărut în magazinele din
Germania de Vest. S.U.A propune menţinerea vechii monede în Berlin, cu condiţia ca
emiterea acestei să fie controlată de comun acord.
Sovieticii, care la data de 16 iunie părăsiseră Kommandatura Berlinului, refuză
această ofertă. De asemenea, drept replică la adresa refomei monetare, la data de 23
iunie introduc o nouă monedă, cu valabilitate în întregul Berlin, metodă ce
accelerează divizarea.
Reforma monetară a fost privită de sovietici drept un atac la adresa unităţii
economice susţinute de preşedintele Statelor Unite la Postdam. Primul semn al
divergenţelor ce aveau să urmeze a apărut la o întrunire a Consiliului Aliat de Control
din Berlin format din Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Franţa şi Uniunea
Sovietică din 20 ianuarie 1948, când guvernatorul militar sovietic, mareşalul
Sokolovsky, a condamnat planurile americane şi britanice de unificare economică a
zonelor lor de ocupaţie. Sokolovski a argumentat, referitor la formarea unui guvern
german separatist în vestul Germaniei, că aceasta iniţiativă reprezentă o violare a
acordurilor la care au ajuns aliaţii în Consiliul Aliat de Control.
La întrunirile acestuia ce au urmat s-au făcut eforturi pentru a se ajunge la o
înţelegere cu sovieticii asupra reformei monetare, dar aceste eforturi au fost fără
succes. La 10 martie, după o dezbatere violentă asupra interdicţiei Partidului Socialist
Unificat în zonele de ocupaţie, Sokolovski declara că „ orice discuţie era de acum
înainte de prisos”.6

5
Ann Tusa, John Tusa, The Berlin Blockade, London, Hodder & Stoughton, 1988, p. 98
6
McCauley Martin, Rusia, America şi războiul rece, 1949-1990, Polirom, Iaşi, p. 82

5
În sfârşit, la 20 martie 1948, Sokolovski a declarat că Marea Britanie şi Statele
Unite ale Americii au distrus de fapt sistemul Consiliul Aliat de Control, realizând
înţelegeri între ele ce se aflau în contradicţie cu acordurile existente deja între cei
patru aliati. Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, spunea el, trebuie să suporte
consecinţele propriilor lor acţiuni. De acum încolo, Consiliul Aliat de Control a
încetat să existe ca organ de guvernare. Şedinţa a fost suspendată şi Consiliul Aliat de
Control nu s-a mai intrunit niciodată până la puţin timp după căderea Zidului
Berlinului, în noiembrie 1989.7
Marshall declară însă imediat că „în conformitate cu acordul internaţional
legând cele patru puteri de control, Statele Unite înţelegea să se achite în continuare
de responsabilităţile sale, drept membre ale Consiliului de Control”.8
Formarea Bizonei, ce deţinea organizare proprie şi sprijinul economic al
Statelor Unite, ameninţa dorinţa U.R.S.S. de acaparare a Germaniei sub influenţă
comunistă. Considerând organizarea Bizonei drept un atac asupra influenţei sovietice
în Germania, aceştia decid că influenţa deţinută în Berlin putea constitui o metodă de
contraatac.
Prin hotărârea statelor învingătoareale celui de-al doilea război mondial,
Berlinul este plasat sub autoritatea unei comisii aliate, Kommandatura, oraşul fiind
împărţit, asemeni Germaniei, în patru sectoare de ocupaţie. Deoarece armata rusă a
intrat prima în Berlin înainte de capitularea Germaniei, fiind prima armată aliată în
oraş, a reuşit să obţină o influenţă impresionantă, prin organizarea unor forţe locale de
poliţie, pentru restaurarea ordinii, crearea de noi autorităţi locale loiale comuniştilor.
Berlinul devenise primul pas pe calea vizată de Uniunea Sovietică pentru
acapararea controlului total în germania, motiv pentru care, alianţa occidentală
constituia o ameninţare la adresa planului sovietic. Influenţa sovietică în Berlin era
umbrită şi de conturarea vieţii politice berlineze, într-un ritm ce a devansat puterea de
influenţă a comunismului, a devenit astfel posibilă formarea unor grupuri
anticomuniste berlineze ce se bazau pe sprijinul aliaţilor occidentali.

7
Schwartz Thomas A., The Berlin Crisis and the Cold War, în “Diplomatic History”, Winter97, Vol.
21 Issue 1, p. 140-141
8
Calvocoressi Peter, Politica mondială după 1945, Alfa, Bucureşti, 2000, p. 230

6
Situaţia creată reprezenta un eventual pericol pentru Uniunea Sovietică, aflată
în afara influenţei toatle comuniste, se prefigura ideea unei Germanii unite, puternice
şi în principal Ostile U.R.S.S.
Reacţia sovieticilor a fost instantanee, considerând necesară o acţiune de
contracarare a politicii aliaţilor occidentali, în seara anunţării refomei monetare,
motivând apariţia unor „deficienţe tehnice” care necesitau reparaţii pe podul Elba,
aceştia au oprit traficul de pasageri între Berlin şi zonele de vest ale Germaniei, pe
căile rutiere şi ferate. Patrulele de grăniceri sovietici şi est-germani au fost întărite pe
întreaga întindere a frontierei zonei sovietice de ocupaţie. Problema dreptului legal de
folosire a căilor de accces în Berlin nu fusese reglementată corespunzător, fapt de care
sovieticii au profitat pentru blocarea oraşului.9
Două zile mai tarziu, sovieticii au oprit un tren ce transporta echipament
militar american la Marienborn şi au scos şinele în faţa lui. 10 Acesta a reprezentat
începutul blocadei Berlinului.
Oprirea transportului pe apa, pe căile rutiere şi ferate între Berlin şi Occident
avea implicaţii multiple. Prin anularea aprovizionării cu alimente din zona occidentala
către Berlin, sovieticii au lansat, în cuvintele generalului Clay: ,,unul dintre cele mai
grăitoare eforturi din epoca modernă de a folosi înfometarea generală în scopuri
politice”. Occidentul nu putea ceda în faţa acestei metode de presiune politică.11
Au existat opinii ce susţineau oprirea circulaţiei noii monede introduse de
către aliaţii occidentali, în cazul în care aceasta ar fi condus la un conflict armat, însă
Clay a afirmat că „ dacă Sovietele vor deschide războiul, motivul nu va fi moneda, ci
faptul că ei au apreciat momentul ca fiind propice unui război”.12
Au existat propuneri de a folosi forţa terestră. Unul din principalele motive
pentru care s-a renunţat la idee era faptul că sovieticii deţineau 17 divizii ce staţionau
în zona sovietică de ocupaţie, în timp ce armata americană din Germania fusese
drastic limitată de efectele demobilizării de la sfârşitul războiului.13

9
Buffet Cyril, Istoria Berlinului, de la origini până în zilele noastre, Corint, Bucureşti, 2002, p. 181
10
Hassler Warren W., With Shield and Sword: American Military Affairs, Colonial Times to Present,
Ames, Iowa University Press, 1981, p. 56
11
Ibidem, p. 57-58
12
Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria secolului XX, All, Bucureşti,1998, p.147
13
Freidel Frank, Les Etats-Unis d’Amerique au XX-é siècle, Paris, Ed. Sirey, 1966, p. 396

7
Trimiterea unui convoi militar terestru nu reprezenta o soluţie viabilă, riscul de
a declanşa un război între cele două mari puteri militare, plecând de la un net
dezavantaj de partea Statelor Unite ale Americii, era mult prea mare.14
Ideea intrării în forţă cu un convoi militar a fost abandonată rapid S.U.A nu
dorea să declanşeze un război, dacă această conflagraţie avea să se dovedească
inevitabilă, aliaţii occidentali considerau de preferat ca sovieticii să fie cei care
iniţiază acţiunile militare.
Soluţia a fost găsită în folosirea singurei căi de comunicaţie rămasă deschisă,
calea aerului, susţinută de o contrablocadă aliată, bombardiere cu rază mare de acţiune
fiind plasate pe aerodromurile Marii Britanii. Ideea a fost înaintata de Albert
Wedermeyer, fost comandant al trupelor americane în China, ale cărui forţe au fost
aprovizionate printr-un transport aerian peste lanţul muntos Himalaya. Această
variantă ridica doua obiecţii. Prima era de ordin tehnic, reprezentată de imposibilitatea
de a livra cantitatea de alimente necesară populaţiei din Berlinul de Vest, aproximativ
4500 tone transportate zilnic. Ambasadorul american la Moscova, Walter Bedell
Smith, era unul din cei care nu credea că această metodă va fi eficientă. El scria
Washington-ului ca şi dacă berlinezii vor fi salvaţi de la înfometare, viaţa economică
a Berlinului de Vest nu putea fi sprijinită doar prin aliment ,,timpul lucrează în
favoarea sovieticilor, dacă ei doresc să facă poziţiile puterilor occidentale în Berlin
imposibil de menţinut”.15
A doua obiecţie era reprezentată de posibilitatea ruşilor de a încerca să taie
coridoarele aeriene dinspre vest, aşa cum le-au blocat pe cele terestre, deşi puţini erau
cei care credeau că sovieticii ar putea risca o aşa de gravă escaladare a conflictului,
trimiţând avioane de vânătoare împotriva avioanelor americane şi britanice de
transport, lucru care ar fi fost considerat un act de razboi. Sovieticii erau, fără dubiu,
conştienţi de faptul că bombardierele americane, capabile să zboare adânc în teritoriul
Uniunii Sovietice, au fost adaptate pentru a putea lansa şi bombe nucleare.16
Un plan ce avea ca nume de cod ,,Charioteer”, elaborat de Joint Chiefs la Joint
Intelligence Group la începutul blocadei Berlinului, prevedea lansarea a 133 de

14
Ibidem, p. 399
15
Lafeber Walter, America, Russia and the Cold War, 1945-1984, ed. a V-a, New York, Alfred A.
Knopf, 1985, p. 35
16
Rostow Eugene, Peace in the Balance: The Future of American Diplomacy, New York, Simon &
Schuster, 1972, p. 145-146

8
bombe atomice asupra a 70 de oraşe sovietice şi centre industriale, lovituri ce ar fi
distrus centrele politice şi administrative ale Uniunii Sovietice, întreaga industrie a
petrolului, 30-40% din restul industriei şi aproape 7 milioane de civili din forţa de
munca a ruşilor.17
La 26 iunie 1948, comandantul fortelor aeriene americane din Europa a
ordonat începerea transportului aerian. Truman a aprobat această soluţie drept singura
viabilă până la găsirea unei „soluţii diplomatice de rezolvare a situaţiei de criză”.18
Sovieticii nu credeau în viabilitatea podului aerian, motiv pentru care nu au procedat
la interceptarea aparatelor americane şi britanice, fapt ce a uşurat sarcina puterilor
aliate implicate în această operaţiune fără precedent.
Americanii deţineau 70 de avioane ce puteau transporta o cantitate de 225 tone
zilnic şi alte 30 de avioane ce mai puteau livra încă 275 de tone. Aceste cantităţi
reprezentau 10-12% din totalul zilnic de 4500 de tone considerate necesare pentru a
păstra populaţia din Berlinul de Vest la limita supravieţuirii, fără a calcula necesarul
de combustibil pentru încălzirea locuinţelor, materiile prime şi bunurile de larg
consum. Şansele de reuşită ale unui pol aerian păreau minore, dar nu exista o altă
alternativă.19
Problema din Berlin nu era legată de reforma monetară ci de guvernarea în
patru. Ruşii nu îi voiau pe aliaţii lor occidentali în Berlin. Poziţia sovietică a fost
exprimată clar la o întâlnire a lui Stalin cu ambasadorii Statelor Unite ale Americii,
Marii Britanii şi Franţei la Moscova. Stalin a susţinut că Germania era acum împărţită
în două state ce aveau doua capitale: Berlin şi Frankfurt. Pentru ca Berlinul nu mai era
considerat capitala întregii Germanii ci doar a părţii estice, Stalin nu putea accepta
introducerea unei monede separate vest-germane în Berlin. Tot Stalin mai declara că
guvernul sovietic va ridica blocada doar dacă puterile occidentale vor accepta puterea
est-germană ca unica legală în Berlin, asta reprezentând controlul de către sovietici
asupra întregului oraş. 20

17
Ibidem, p. 148
18
Howard James, Safeguarding the Republic, Essays and documents in American Foreign Relations,
1980-1991, University of Alabama,
19
* * *, Naval Aviation's Involvement in the Berlin Airlift, Navy Air in the Berlin Airlift, p. 23 (articol
on-line la adresa http://www.history.navy.mil/branches/org4-10.htm)
20
Fontaine Andres, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1993, p. 207

9
Pe 1 iulie Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii s-au decis să sprijine
locuitorii Berlinului de Vest. Trei săptămâni mai târziu, când toate încercările
diplomatice cu autorităţile sovietice din Berlin şi Moscova au eşuat, National Security
Council din Washington a aprobat transferarea a 75 de avioane de transport
Skymaster pentru a întări eforturile în transportul aerian şi a mai decis construirea
unui al treilea aeroport la Tegel, în zona de ocupaţie franceză.21
Operaţiunea urma să fie comandată de William H. Tunner. Trei cordoare
aeriene erau permise pentru zborul occidentalilor în Berlin – 2 spre Berlin şi unul
dinspre. Fiecare dintre ele avea 32 km lăţime şi era patrulat de avioane de vânătoare
sovietice Yak.
Cantitatea de bunuri transportată a crescut în iulie la 2226 tone zilnic, în
august la 3839 tone zilnic până în octombrie la 4760 tone zilnic. În cazul blocadei de
la Berlin, pusă pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate de la sfârşitul lunii
septembrie 1948 la cererea puterilor occidentale, URSS a reuşit să împiedice
adoptarea unor rezoluţii, cu toate acestea, în cele ce au urmat, Naţiunile Unite au
reuşit să-şi impună activităţile diplomatice. În octombrie 1948, Secretarul General
ONU Lee a iniţiat, la rugămintea delegatului ONU american Jessup şi prin
intermediul colegilor săi Sobolew (URSS) şi Feller (SUA), contacte cu vice-ministrul
de externe sovietic Wyschinskij; această tentativă de negociere nu a avut însă
succes.22
În perioada iunie 1948-mai 1949, avioanele aliaţilor, în principal americane şi
britanice au transportat 1,5 milioane tone de alimente, combustibil şi bunuri de
consum spre Berlin, asigurând necesarul în zonă, atât pentru trupele occidentale aflate
în Berlin cât şi pentru populaţie. Această acţiune ingenioasă şi totodată plină de curaj
a condus spre o victorie de partea blocului occidental.
La începutul anului 1949 sovieticii simţeau eşecul măsurii de blocare a vechii
capitale, însă o retragere trebuia efectuată fără să îşi lezeze prestigiul. Moscova se
arată, pe diverse căi, pregătită să negocieze ridicarea blocadei.
Când preşedintele SUA ,Truman a decis, la 31 ianuarie 1949 să răspundă la
propunerea indirectă de începere a negocierilor sugerată de Stalin într-un interviu dat
unei agenţii de presă americane, SUA au ales Naţiunile Unite pentru a intermedia
aceste discuţii secrete: delegatul american la ONU Jessup a avut întâlniri repetate cu
21
Underhill Robert, The Truman Persuasions, Ames, Iowa University Press, 1984, p. 167
22
Ann Tusa, John Tusa, The Berlin Blockade, London, Hodder & Stoughton, 1988, p. 122-123

10
delegatul sovietic la ONU, Malik, negociind cu acesta condiţiile de încheiere a
blocadei. În ciuda faptului că acţiunile Consiliului de Securitate erau blocate prin
veto, Naţiunile Unite s-au distins în conflictul de la Berlin ca un adevărat instrument
de aplanare a conflictelor.23
La data de 4 mai 1949, are loc o întâlnire secretă S.U.A-U.R.S.S, în cadrul
căreia se decide ridicarea blocadei cât şi a contrablocadei, la data de 12 mai 1949.
Dupa 318 zile, sovieticii acceptă ridicarea blocadei, în schimbul promisiunii că va fi
organizată o nouă conferinţă privitoare la situaţia Germaniei. această conferinţă s-a
desfăşurat la Paris şi, asemeni conferinţelor precedente ce au vizat această problemă,
nu a condus la un rezultat.
În urma victoriei aliate, Trizona, devenită astfel după alipirea la zonei franceze
Bizonei, în luna aprilie a anului 1949, s-a alăturat alianţei euro-americane
anticomuniste. La 8 mai 1949, Consiliul Parlamentar de al Bonn promulgă Legea
fundamentală, ce avea să servească drept constituţie republicii. La data de 20
septembrie 1949 este formată Republica Federală Germană, cu capitala la Bonn, sub
conducerea cancelarului Konrad Adenauer. În prisma acordului de la Petersburg, se
adoptă un nou statut de ocupaţie se reglementează relaţia R.F.G cu puterile
occidentale şi se trasează limitele suveranităţii noului stat.
Însă acest punct de maximă încordare între Statele Unite şi Uniunea Sovietică
nu a reprezentat decât un aspect al războiului rece care avea să se poarte pe mai multe
fronturi în întreaga lume. Astfel, ca o ripostă la crearea R.F.G, sovieticii formează
Republica Democrată Germană, prin întrunirea unui Congres popular dominat de
către comunişti. Un model de democraţie populară, Republica Democrată Germană,
aflată sub control comunist, s-a alăturat statelor blocului comunist semnatare ale
Tratatului de la Varşovia.
Un eveniment de asemenea proporţii nu putea să nu lase urmări la nivelul
relaţiilor internaţionale24, astfel, puterile occidentale realizează necesitatea unei noi
alianţe strategico-militare capabile să susţină războiul rece, alianţa blocului occidental
avea drept sarcină contracararea expansiunii forţelor comuniste. La data de 4 aprilie
1949 este creată Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, semnatare au fost
23
Buşe Constantin, Dascălu Nicolae, Diplomaţie în vreme de război, Editura Universitară, Bucureşti,
1995, p. 174

24
Bold Emilian, Ciupercă Ion, Europa în derivă, 1918-1940, din istoria relaţiilor internaţionale, Casa
Editorială Demiurg, Iaşi, 2001, p. 230

11
doisprezece state, ce au declarat ca în cazul unui atac armat asupra unui stat semnatar
al tratatului, celelalte state îi vor oferi ajutorul, atacul fiin considerat drept un atac
asupra propriului teritoriu.
Tratatul Atlanticului de Nord a reprezentat confirmarea dizolvării alianţelor
din timpul celui de-al doilea război mondial şi formarea unor noi alianţe de apărare şi
ajutor reciproc, bazate în principal pe teama unei eventuale agresiuni sovietice.

Bibliografie:

12
a) Documente edite:

1. Howard James, Safeguarding the Republic, Essays and documents in


American Foreign Relations, 1980-1991, University of Alabama
2. Vianu Alexandru, Zamfir Zorin, Buşe Constantin, Bădulescu Gheorghe,
Relaţii internaţionale în acte şi documente, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983

b) Lucrări speciale:

1. Buffet Cyril, Istoria Berlinului, de la origini până în zilele noastre, Corint,


Bucureşti, 2002
2. Cliffs Englwood, Twenty years of crise, the cold war era, Prentice Hall, New
York, 1968
3. Fontaine Andres, Istoria războiului rece, Editura Militară, Bucureşti, 1993
4. Goodis John Levis, Gordon H. Philip, Martin Ernst, Rosenberg Jonathan,
Cold war era statesmen confront the nuclear bomb, diplomacy since 1945,
Oxford University Press, New York, 1999
5. Lafeber Walter, America, Russia and the Cold War, 1945-1984, ed. a V-a,
New York, Alfred A. Knopf, 1985
6. Loth Wilifried, Împărţirea lumii, istoria războiului rece 1941-1955,
Saeculum, Bucureşti, 1997
7. McCauley Martin, Rusia, America şi războiul rece, 1949-1990, Polirom, Iaşi
8. Schwartz Thomas A., The Berlin Crisis and the Cold War, în “Diplomatic
History”, 1997
9. Ann Tusa, John Tusa, The Berlin Blockade, London, Hodder & Stoughton,
1988

c) Lucrări generale:

1. Berstein Serge, Milza Pierre, Istoria secolului XX, All, Bucureşti,1998


2. Bold Emilian, Ciupercă Ion, Europa în derivă, 1918-1940, din istoria
relaţiilor internaţionale, Casa Editorială Demiurg, Iaşi,2001
3. Boniface Pascal, Relaţiile Est-Vest 1945-1991, Institutul European, Iaşi, 1998
4. Brown Chris, Understanding International Relations, Palgrove, New York,
2001
5. Buşe Constantin, Dascălu Nicolae, Diplomaţie în vreme de război, Editura
Universitară, Bucureşti, 1995
6. Calvocoressi Peter, Politica mondială după 1945, Alfa, Bucureşti, 2000

13
7. Creswell Michael, With a Little Help from our Friends': How France Secured
an Anglo-American Continental Commitment, 1945-54, în “Cold War
History”, 2002, Vol. 3,
8. Freidel Frank, Les Etats-Unis d’Amerique au XX-é siècle, Paris, Ed. Sirey,
1966
9. Hassler Warren W., With Shield and Sword: American Military Affairs,
Colonial Times to Present, Ames, Iowa University Press, 1981
10. Rostow Eugene, Peace in the Balance: The Future of American Diplomacy,
New York, Simon & Schuster, 1972
11. Underhill Robert, The Truman Persuasions, Ames, Iowa University Press,
1984

14