Sovietizarea Cehoslovaciei

În memoria colectivă a cehilor și slovacilor, spre deosebire de cea a

polonezilor, Rusia era privită ca un prieten istoric, iar Uniunea Sovietică nu
era considerată un accesoriu al distrugerii statului interbelic și al ocupației
țării de către Germania nazistă.
La sfârșitul războiului, guvernul cehoslovac în exil, spre deosebire de
cel polonez, s-a putut întoarce de la Londra în capitală, deși ocolind pe la
Moscova și cu o masivă reprezentare comunistă. Pe cât de important,
respectabil, legal și indigen a fost Partidul Comunist Cehoslovac interbelic,
revendicându-și constant peste 10% din voturile populare în alegerile
parlamentare libere, pe-atât de mărunt, scos intermitent în afara legii și
considerat de mai toată lumea un agent subversiv al unui agresor extern a fost
corespondentul său polonez. Reacția publică față de proeminența comunistă
la guvernare în Cehoslovacia a fost cu totul diferită, noul sistem fiind
acceptat ca legitim, deși regretabil. Dacă Polonia postbelică era dpdv
constituțional un stat centralizat, energiile politice eliberate de independența
Slovaciei din timpul războiului și mai ales din impresionanta revoltă slovacă
din toamna anului 1944 au obținut o structurare semifederalistă a statului
cehoslovac, cu un anumit grad de autonomie pentru Slovacia. Această situație
s-a dovedit a fi un avantaj tactic al comuniștilor în competiția cu alte partide
politice, deși totodată și un handicap neprevăzut pentru propria lor coeziune
internă. Câtă vreme în primii ani postbelici ai Poloniei socialiștii s-au bucurat
de un sprijin semnificativ din partea mișcării sindicale, sindicatele
cehoslovace au fost permanent dirijate de comuniști.
Ambele țări au fost eliberate de sub ocupația germană de către armata
sovietică (excepție: o fâșie îngustă din V Cehoslovaciei, unde americanii au
apărut înaintea sovieticilor 1945). Forțele armate ale ameblor țări erau
conduse de miniștrii Apărării care, deși oficial nepartizani, acționau ca
marionete ale comuniștilor. Aparatul de securitate internă (poliția) din
amândouă țările era strâns monopolizat de comuniști. Deși Cehoslovacia n-a
câștigat noi teritorii de la Germania, așa cum s-a întâmplat în Polonia, a
dobândit multe proprietăți germane, în urma expulzării postbelice a circa 3
milioane de etnici germani. La fel ca în Polonia, comuniștii au avut grijă să
controleze aparatul extins de patronaj, creat prin distribuirea fermelor și
proprietăților germani expulzați către beneficiari cehi și slovaci, astfel
înfățișând Uniunea Sovietică ca singura Mare Putere de nădejde, ca garantă a
acestor câștiguri față de eventualul revanșism german. Atât în Polonia cât și
ăn Cehoslovacia, evenimentele catastrofice din 1938/9, urmate de experiența
de război a ocupației, au compromis prestigiul partidelor și și sistemelor
interbelice și autoritatea liderilor supraviețuitori ai acestora. Deși această
schimbare din climatul moral al vieții publice nu le-a conferit automat
comuniștilor puterea politică, ea a erodat totuși surajul și încrederea în sine a
concurenților lor interni.
Guvernul cu care președintele Edvard Benes s-a întors la Praga în mai
1945 a fost modelat la Moscova cu două luni în urmă. Premierul său era
ambasadorul lui Benes în Uniunea Sovietică din timpul războiului, Zdenek
Fierlinger, a cărui afiliere de partid era social-democrată, dar care, curând, s-a
dezvăluit a fi un entuziast reflexiv al coordonării de tip zombi cucomuniștii și
Uniunea Sovietică. Partidul său avea două portofolii ministeriale
suplimentare. Național-socialiștii non-marxiști (care nu aveau niciun punct
ideologic în comun cu tizii lor germani, fiind doar un partid burghez
progresist, de reformă anti-clericală) și populițtii cehi (catolici) aveau câte
trei ministere fiecare; comuniștii, patru. Portofoliul Apărării și cel al
Afacerilor Externe le erau atribuite unor profesioniști apartinieri, cu un
comunist desemnat ca ministru adjunct al afacerilor externe pentru a-și putea
urmări șeful, iar Ministrul Apărării fiind un general cu sentimente calde față
de „frăția de arme” între cehi și sovietici, alături de care luptase în război.
Subguvernul regional autonom al Slovaciei era împărțit între comuniștii
slovaci (care i-au absorbit pe social-democrații locali în 1944) și democrații
slovaci (din amalgam al tuturor celorlați membri non-comuniști din Consiliul
Național Slavac, care autorizase revolta din 1944). Aceste 5 partide
guvernamentale – cu comuniștii apărând sub titlurile duale „cehoslovaci” și
„slovaci” – au constituit Frontul Național, au proscris toate celelalte partide
interbelice din timpul războiului ca fiind compromise prin trădare și
colaboraționism și nu au permis existenșa nici unei opoziții instituționalizate.
Deși cele patru partide non-comuniste cedaseră mult, iar ponderea relativă a
comuniștilor în guvern avea să se dovedească mai grea decât sugera
distribuirea numerică a portofoliilor, Frontul Național din 1945 încă mai era
un guvern de compromis acceptat, nu o acaparare voalată a puterii, ca în
cazul Poloniei.
Moderației inițiale a comuniștilor la distribuirea portofoliilor i-a
corespuns și moderația pe plan politic. Apelurilor lor la aliniere cu Uniunea
Sovietică nu se detașau de cele ale partenerilor de coaliție și, în fond, au fost
anticipate chiar de tratatul lui Benes cu Stalin din decembrie 1943. În politica
inetrnă, nu cereau transformări socio-economice mai radicale decât
angajamentul colectiv al tuturor partidelor din Frontul Național pentru
naționalizarea băncilor, a industriei grele și marilor fabrici, și pentru
distribuirea moșiilor printre țărani; își exprimau respectul față de proprietatea
privată și valorile creștine (tolerând până și școlile parohiale) și recurgeau cu
multă economie la retorica marxist-leninistă. Inițial, nici nu au abuzat de
controlul asupra aparatului polițienesc și a altor instrumente de intimidare, în
maniera tovarășilor lor din alte democrații populare. Astfel, comuniștii
cehoslovaci au alimentat impresia larg răspândită, împărtășită și de Benes, că
erau diferiți de ceilalți comuniști, patrioți înainte de toate, reformatori
revoluționari și parteneri de nădejde în guvernul de coaliție națională. Toate
partidele din coaliție au început să recruteze în masă membri și să-și dezvolte
organizațiile. 40% din cehoslovacii adulți erau membri ai partidelor politice.
Un grad atât de îalt de politizare nu numai că era nesănătos în sens general, ci
îi și avantaja pe comuniști în special – nu atât fiindcă partidul lor era cel mai
numeros din cele cinci, cât mai ales pentru că era cel mai strict organizat și
ferm disciplinat, și, în consecință, cel mai capabil să infiltreze și în cele din
urmă să manipuleze instituțiile extrapartizane și organizațiile de masă ale
vieții publice și colective, ca sindicatele, „comisiilor țărănești”, breslele
profesionale, „comitelele de acțiune” la nivel inferior și instituțiile
guvernamentale locale.
Timp de peste doi ani după sfârșitul celui de Al Doilea Război
Mondial, comuniștii cehoslovaci s-a abținut de la orice fel de „flexare”
exagerată a puterii lor politice. Cât timp partidele comuniste francez și italian
continuau să participe la guvernarea țărilor respective, și câtă vreme
Cehoslovacia era privită pe scară largă în V ca o probă a posibilității de a
conserva în epoca postbelică alianța Celor Trei Mari din timpul războiului,
pentru Stalin era logic să susțină viabilitatea primei și a celei de a treia
variante din triada sugerată de Harriman. Iar discipolii săi de la Praga erau
puternic ispitiți să atingă enormul prestigiu care le revenea dacă realizau o
cucerire legală, electorală, pașnică, a puterii, în țara lor relativ avansată
industrial.
Rezultatele primelor și ultimelor alegeri parlamentare libere din epoca
postbelică, din 26 mai 1946, au fost ambigue. Comuniștii au câștigat 38% din
voturi pe tot cuprinsul țării, social-democrații 13%, național-socialiștii 18%,
populiștii cehi 16% iar democrații slovaci 14%. În Slovacia semiautonomă,
democrații slovaci au câștigat 62 de procente, comuniștii 30, iar două noi
partide minore au primit câte 4, respectiv 3 procente. Performanța
comuniștilor (40% in teritoriile cehe, 30% în Slovacia și 38% în stat ca
întreg) a fost impresionantă, deși pare să se fi plasat mai prejos de așteptările
lor. Aliații social-democrați au fost marii perdanți, trebuind să-i cedeze postul
de premier comunistului Klement Gottwald. Totuși, ca deținători ai Balanței
între comuniști și partidele non-marxiste din cadrul Frontului Național,
social-democreții au devenit partidul cel mai curat, solicitat și lingușit.
Comuniștii și-au demonstrat rapid flexibilitatea, priceperea și
tenacitatea. Considerând inacceptabilă perspectiva de a pierde controlul
politic asupra aparatului administrativ slovac în favoarea democraților
slovaci, au ademenit celelalte partide cehe să li se alăture, la o lună după
alegeri, după pronunțatea unei legi care limita drastic autonomia Slovaciei,
reducând-o la doar puțin mai mult decât o unitate administrativă regională a
guvernului central de la Praga. Deși și-a realizat imediat intențiile și a fost
aplicată legal și pașnic, această măsură a reimpus o tensiune cronică în
relațiile dintre cehi și slovaci care ulterior avea să culeagă roade amare în
anul „primăverii de la Praga”, 1968. Sursa de înverșinare a fost accentuată
prin procesul pentru trădare, din iarna anilor 1946/7 și spânzurarea, la data de
18 aprilie 1947 a Monseniorului Josef Tiso, președintele statului slovac,
marionetă a Axei. Deși au colaborat la revolta din 1944 împotriva lui Tiso,
democrații slovaci au recomandat acum zadarnic comutarea pedepsei cu
moartea la închisoare pe viață, căci apreciau, fără tragere de inimă, că cei 6
ani de independeță slovacă formală din timpul războiului, sub președinția lui,
gratificaseră în mod simbolic națiunea slovacă. În această recomandare de
clemență li s-au alăturat și populiștii cehi, scandalizați de ideea spânzurării
unui preot, dar au fost învinși de celelalte partide cehe.
Ce excepția acestor tensiuni dintre cehi și slovaci, anul ulterior
alegerilor din mai 1946 a fost relativ armonios și constructiv. Recolta
agricolă a fost îmbelșugată; producția industrială a înaintat, iar comerțul
exterior a progresat impetuos, deși, în primul rând, cu tradiționalii parteneri
apuseni ai Cehoslovaciei și aproape deloc cu Uniunea Sovietică. Comuniștii
și-au menținut atitudinea moderată, iar celelalte partide, care s-au temut de
câștigarea majorității electorale comuniste, au fost ușurate și s-au reînsuflețit.
Național-socialiștii și populiștii cei au înroalt mulți mebri noi.
În mai 1947, partidele comuniste francez și italian su căzut din
coaliâiile guvernamentale respective; în iunie SUA au inițiat Planul Marshall
pentru refacerea europeană, iar la începutul lui iulie, Stalin a insistta cau
guvernul cehoslovac să revină asupra deciziei sale inițiale unanime (care i-a
inclus și pe comuniști) de a participa la Planul Marshall; în septmebrie
comuniștii cehoslovaci au fost mustrați pentru relativa lor moderație – faptul
de a nu fi rezolvat „chestiunea puterii” – de către delegații sovietici la
sesiunea de fondare a Kominformului, o șendință în care doctrina anterior
acceptabilă a căilor naționale separate spre socialism a fost condamnată, iar
democrațiilor populare li s-a ordonat să-și coordoneze sistemele și politicile
după cele ale modelului sovietic. Pe plan intern, o secetă gravă a prejudiciat
recolta din 1947, ducând la penurii de alimente, înflorirea pieței negre,
distribuirea hranei flagrant de nedreapta și un val de furie împotriva
comuniștilor, care conduceau cele mai relevante ministere: agricultura,
comerțul interior, asistența socială și finanțele.
Comuniștii au încercat să deturneze nemulțumirea publică, radicalizând
situația cu propuneri ca „impozitul milionarilor”, o rundă de distribuire a
pământurilor alte naționalizări ale întreprinderilor și fuzionări bancare forțate
– numai pentru a fi, în mod suprinzător, blocați de partenerii de coaliție, în
cabinet și parlament. În noiembrie 1947 a avut loc o pereche de evenimente și
mai perturbătoare, când social-democrații, care până atunci le-au ținut în mod
automat isonul comuniștilor, l-au înlocuit pe Fierlinger, fostul lor tovarăș de
drum (fost premier) cu Bohumil Lausmil, reputat pentru mult mai mica sa
docilitate, iar comuniștii au încercat să acapareze controlul total asupra
subcabinetului slovac printr-o lovitură administrativă care a fost cel puțin
parată, deși nu complet înfrântă.
Comuniștii cehoslovaci, cu dojenile recente ale Moscovei pentru așa-
zisa moleșeală încă răsunându-le în urechi, nu-și puteau permite să cedeze
sau să se retragă, chiar dacă ar fi fost înclinați să o facă (nu era cazul). Și-au
dublat eforturile pentru a-și argumenta puterea, intimidând și paralizând
celelalte partide, ai căror lideri le făceau jocul prin propriile gafe politice.
Conștient că condajele opiniei publice prezentau un declin acut al
viitoarelor șanse electorale și nedorind să accepte o asemenea umilire,
partidul comunist a lansat o stridentă campanie ca următoarele alegeri
parlamentare, programate pentru mai 1948, să se bazeze pe o listă unică,
alcătuită în prealabil din partidele membre ale Frontului Național și apoi
ratificată de către electorat printr-un plebiscit. Ministrul comunist de Interne a
întrerupt și el investigarea unei misterioase provocări care implica expedierea
de pachete cu bombe către diverși miniștri non-comuniști și a început să
epureze aparatul polițienesc de puținii non-comuniști rămași. La jumătatea lui
februarie 1948, majoritatea miniștrilor non-comuniști, inclusiv social
democrații, l-ai instruit pe ministrul de Interne să oprească epurarea. În 20
februarie, după ce ministrul de Interne a ignorat cu deliberare (susșinut de
partid) rezoluția cabinetului, miniștrii care reprezentau partidele național
socialist, populist ceh și democrat slovac, au demisionat, sperând dar
neaisgurându-se înainte, că aveau să-i urmeze social democrații (ceea ce ar fi
antrenat căderea guvernului) sau, în lipsa unei asemenea eventualități, că
președintele Benes avea să le serveacă drept plasă de siguranță, refuzând să le
accepte demisiile. Nu și-a făcut însă niciun plan serios de măsuri
complementare sau ulterioare, pe lângă propriul lor act de a demisiona,
oricum destul de neconvingător, prin care au precipitat o criză care i-a
răsturnat imediat.
Demisionarii au calculat greșit practic pe toate planurile – aritmetic,
psihologic și politic. Numărau doar 12 membri dintr-un cabinet de 26. Lăsând
astfel guvernul Gottwald, legal, în funcțiune. Social democrații s-au retras din
recentele lor demonstrații de independență și au cedat presiunilor și miturilor
comuniștilor pentru a rămâne în fotoliile ministeriale. Comuniștii, hotărâți să
nu permită o reluare a scenariilor francez și italian din mai 1947, au mobilizat
eficient organizațiile de masă pe care le penetraseră anterior (și au improvizat
altele noi, ca „milițiile populare”) pentru a ocupa străzile, presa, locurile de
muncă, edificiile publice și unitățile industriale și de servicii, generând astfel
o autentică atmosferă revoluționară. În fața acestor presiuni, președintele
Benes, căruia constituția îi cerea neutralitatea politică și căruia miniștrii
demisionaseră, i-au impus o povară nerezonabilă, așteptând din partea lui să-i
scutească de consecințele amatorismului lor politic printr-o formalitate legală,
a acceptat cele 12 demisii, în 25 februarie 1948, premierul comunist i-a
înlocuit ușor cu mebri inofensivi și probabil cumpărați ai propriilor lor
partide. Astfel s-a rezolvat în Cehoslovacia „chestiunea puterii” – nu tocmai
în stilul plănuit de comuniști, dar ca rezultat al modului abil cum exploataseră
o criză mocnită?, pe care inamicii lor o făcuseră să dea în clocot.
Se impune un trio de anexe interpretative ale acestei narațiuni. În
această democrație populară mai avansată decât toate celelalte, comuniștii au
tânjit după o cucerire legală, electorală, și pașnică a puterii. Modul în care ea
s-a produs, în februarie 1948, a fost absolut legal la nivel legal dar nu și
electoral; și cu toate că acapararea puterii a fost într-adevăr nesângeroasă și
scutită de violențe deschise, amenințarea latentă cu forța din partea poliției,
armatei și a „milițiilor populare” controlate de comuniști, a jucat cu siguranță
un rol decisiv. Cucerirea puterii de către comuniști în Cehoslovacia a fost atât
constituțională, cât și revoluționară. Mulți analiști ai acestor evenimente au
pus accentul pe prezența lui Valerian A. Zorin, ministrul adjunct sovietic al
Afacerilor Externe, la Praga, întimpul crizei, ca și cum acest lucru ar dovedi
nu numai că sovietcii au manipulat întreaga performanță comunistă, ci și că
numai spectrul posibilei lor intervenții directe tranșase problema. Dar această
interpretare îl subestimează pe Gottwald și pe tovarășii lui. Deși sovietcii n-ar
fi tolerat expulzarea protejaților lor din guvernul cehoslovac și alunecarea
țării în orbita Occidentului, comuniștii locali s-au dovedit pe deplin capabili
să administreze de unii singuri criza. Al treilea argument este că nici unul
dintre participanții la conflict – comuniștii, dușmanii lor, spectatorii,
președintele – nu au avut în vedere să apeleze la parlament pentru un vot de
încredere sau de cenzură. Acest lucru respecta tradiția cehoslovacă interbelică
petka, prin care toate deciziile și soluțiile politice erau asumate și negociate
de liderii de partid, ăn culisele legislativului, din partea căruia nu se aștepta
decât să le parafeze.
Curățenia întreprinsă de comuniști după victoria din 20/25 februarie
1948 a fost cât se poate de eficientă. Ziarele și periodicile anticomuniste au
fost închise, urmate curând de universități, organizațiile profesionale,
cluburile sportive, industria editorială și serviciile militare și civile. În aprilie
a avut loc naționalizarea tuturor întreprinderilor cu mai mult de 50 de angajați
și a tuturor celor angajte în comerț extern sau en gross, precum și cea a
distileriilor, brutăriilor și lăptăriilor – astfel luând sfârșit jenantul spectacol al
unităților lăsate în mâini private după naționalizările inițiale din 1945, care
prosperau spre rușinea celor din proprietatea statului, mult mai puțin
productive. Naționalizarea industriei și comerțului a fost însoțită în paralel de
un elan inevitabil mai lent, dar totuși neabătut, spre socializarea agriculturii,
măsură care prin anii 1960 colectivizase peste 90% din pământuri. Un plan
cincinal tipic stalinist a fost lansat în 1 ianuarie 1949, cu scopul anunțat de a
„elimina toate urmele capitalismului” din economia Cehoslovaciei. Acesta a
îndepărtat accentul de pe industriile ușoare care produceau în mod tradițional
bunuri pentru exportul în V, mutându-l pe industria grea și coordonarea cu
economiile Uniunii Sovietice și ale democrațiilor populare. Astfel, dacă
înainte de Al Doilea Război Mondial numai o zecime din comerțul exterior al
Cehoslovaciei se desfășurase cu vecinii săi de la răsărit, în 1954 proporția
ajunsese la 4 cincimi. În 1951, planul cincinal a fost revizuit, pentru a impune
indistrializarea Slovaciei.
Pe frontul politic, mai îngust, curățenia energică lansată de comuniști
după februarie 1948, a inclus extinderea epurărilor în Slovacia, în martie,
reducerea tuturor celorlalte partide la poziția de manechine în aprilie,
adoptarea noii constituții de model comunist însoțit de alegeri pe liste unice
în mai, contopirea forțată a partidului social democrat autoamputat cu
partidul comunist în iunie și introducerea amenințătoarei noțiuni de
„vinovăție subiectivă”, în pricedura juridică, împreună cu dezlănțuirea terorii
politice, în octombrie.
Trecerea comuniștilor de la cooperarea cu Biserica Romano-Catolică la
încercările de a și-o supune a început prompt în aceeași toamnă a lui 1948
mult mai devreme decât în Polonia. Asaltul a avut un mai mare succes decât
în Polonia în sensul că după câteva procese umilitoare ale clericilor,
surghiunirea Arhiepiscopului Josef Beran de la Praga într-o mănăstire de
provincie, confiscările extensive de proprietăți ecleziastice și alte presiuni
fiscale și administrative distrugătoare (amestecate cu recompense pentru
preoții care colaborau cu regimul) – vasta majoritate a clerului inferior și 9
din cei 13 episcopi în funcție au cedat, depunând în primăvara lui 1951
jurăminte de credință față de regimul popular democratic (nu doar față de
Republica Cehoslovacă). Și, cu toate că devotamentul fundamental al maselor
față de romano-catolicism a părut să rămână intact, mai ales printre slovaci, o
mișcare a preoților așa zici patrioți, sponsorizată de regim și afirmând că
reprezenta o sinteză de creștinism și marxism, a avut rezonanțe mai profunde
în Cehoslovacia decât în Polonia.
Astfel, comuniștii cehoslovaci, care păruseră să fie cei mai „blânzi” din
Europa Centrală și de Est – cu inițiala lor poziție postbelică față de instituțiile
democratice, partidele concurente și Occident – aveau să se releve în anii
1950 ca partidul cel mai stalinist, probabil, din zonă – cu combinașia lor de
represivitate, rigiditate, xenofobie și ferocitate a epurărilor interne
„antitoiste”.