REGIMUL DE APARTHEID IN AFRICA DE SUD

Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic și

economic rasist impus de guvernele minorității albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX.
Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorității negre i se interzicea,
printre altele, dreptul la vot și libera circulație. În sens larg, apartheidul desemnează politica de
separare a comunităților etnice sau rasiale diferite. Apartheidul a fost frecvent pus în practică în
istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african.
Istoria apartheidului acoperă perioada cuprinsă între anii 1948, când a fost creat, până în 1990-
1994, când s-au organizat primele alegeri libere. Apartheidul este tema centrală în jurul căreia s-a
petrecut istoria Africii de Sud în perioada de după Al Doilea Război Mondial.

1.INSTAURAREA APARTHEIDULUI
Apartheidul era practicat în Africa de Sud de mulți ani, dar abia în 1948 a luat o formă juridică,
fiind susținut de legi. La alegerile din 1948, Partidul Naționalist a câștigat alegerile într-o
coaliție cu Partidul Afrikaans, condus de pastorul Protestant Daniel François Malan.
La puțin timp după aceasta s-a hotărât ca fiecare individ să aibă drepturi conform rasei sale. O
lege promulgată în 1950 rezerva anumite districte din orașe unde doar albii puteau să fie
proprietari, forțându-i pe cei care nu erau albi să migreze. Legile au stabilit zone separate, cum ar
fi plaje, autobuze, spitale, școli și chiar bănci în parcurile publice. Negrii și persoanele de altă
culoare trebuiau să poarte documente de identitate în orice moment și nu le era permis să rămână
în alte orașe sau chiar să intre în acestea fără un permis special.

Figure 1-Afiş pe o plajă din Durban interzicând accesul negrilor.

1 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei
 2. STATELE NEGRE
Conform apărătorilor apartheidului, discriminarea negrilor era bazată legal pe faptul că aceștia
nu erau cetățeni sud-africani, ci doar cetățeni ai altor state independente, create cu scopul de a
„găzdui” persoane negre. S-au creat zece state autonome pentru a primi negrii care constituiau
80% din populație. Acestei populații i s-a retras cetățenia sud-africană și erau considerați a fi în
tranzit, sau ca fiind persoane ce stau temporar în țară și care au pătruns în țară cu pașaport fără
viză. În timpul anilor '60, '70 și '80, guvernul a forțat populația neagră să se stabilească în statele
care erau create pentru ei. Un total de 3 milioane și jumătate de locuitori s-au văzut obligați să se
deplaseze către acele zone.
Cel mai mediatizat caz a fost cel de la Johannesburg, unde 60.000 de locuitori negri au fost
reașezați într-o zonă numită Soweto. Alt caz a fost cel de la Sophiatown, un loc multirasial, unde
negrilor li se permitea să dețină pământ. Totuși, creșterea populației și a zonei industriale din
Johannesburg, transforma această zonă într-un loc strategic. În februarie 1955, cei 50.000 de
locuitori negri din zonă au fost evacuați cu forța, fiind mutați într-o zonă numită Meadowlands,
actualmente anexă a Soweto. Sophiatown a fost distrusă total de buldozere și, pe locul ei, a fost
construită o nouă zonă urbană numită Triomf pentru populația albă.
Populația era clasificată în patru grupuri. Cei de culoare (în afrikaans „kleurlingen”) erau metișii
care proveneau din amestecarea populațiilor Bantú și Khosian cu descendenți europeni. Era
foarte dificil de hotărât cine era metis.
Și metișii au fost discriminați și obligați să se mute în zone speciale, uneori abandonându-și
casele și pământurile care le aparțineau din generație în generație. Chiar dacă aveau mai multe
drepturi decât negrii, ei au jucat un rol important în lupta contra apartheidului. La fel ca și negrii,
nu aveau drept de vot. În 1983 o reformă a Constituției le-a permis celor de culoare și indienilor
(aceștia din urmă fiind originari din India și Pakistan) să participe la niște alegeri separate pentru
a forma un parlament de culoare, subordonat parlamentului albilor. Teoria apartheidului era că
cei de culoare erau cetățeni sud-africani cu drepturi limitate, în timp ce negrii erau cetățenii
unuia dintre cele 10 state create special pentru ei.

3. REZISTENȚA
Intensificarea discriminării a determinat Congresul Național African (CNA), format din persoane
negre, să dezvolte un plan de rezistență care includea nesupunere civică și marșuri de protest.
În 1955 la un congres ținut la Kliptown, lângă Johannesburg, un număr de organizații incluzând
CNA și Congresul Indian a format o coaliție prin adoptarea unei Proclamații pentru Libertate,
care avea în vedere crearea unui stat în care să fie eliminată discriminarea rasială.
În 1959, un grup al CNA a decis să iasă din rândurile partidului pentru a forma un partid
mai radical, pe care l-a numit Partidul Congresului African (PCA). Principalul obiectiv al
noului partid era acela de a organiza un protest la nivel național împotriva legilor discriminatorii.
La data de 21 martie 1960 un grup s-a adunat în Sharpeville, un sat aproape de Vereening, pentru
a protesta împotriva legii prin care negrii trebuiau să poarte asupra lor acte de identitate (în
special pașapoarte). Numărul participanților nu este cunoscut. Cert este că poliția a deschis focul
împotriva mulțimii, ucigând 69 de persoane și rănind alte 186. Toate victimele erau negri și
majoriotatea au fost împușcați în spate. Imediat după aceea, CNA și PCA au fost interzise ca
partide politice.

2 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei

Acest eveniment a avut o semnificație importantă; dintr-un protest pașnic s-a transformat într-
unul violent; totuși, partidele politice interzise nu erau o amenințare reală pentru guvern,
deoarece nu dețineau arme.
Protestele au ajuns la un punct în care, în 1963, primul ministru Hendrik Frensch Verwoerd a
declarat stare de urgență, permițând reținerea persoanelor fără ordin judiciar. Peste 18.000 de
manifestanți au fost arestați, inclusiv majoritatea reprezentanților CNA și PCA. Protestele au luat
forma unor sabotaje cu ajutorul aripilor armate ale partidelor respective. În iulie 1963, mai mulți
șefi politici au fost arestați, printre ei numărându-se și Nelson Mandela. La procesul din Rivonia
din iunie 1964, Mandela și alți șapte politicieni au fost condamnați la închisoare pe viață
pentru trădare.
Declarația lui Mandela la un proces a devenit faimoasă: „Am luptat cu dominația albilor și cu
dominația negrilor. Am dorit o democrație ideală și o societate liberă în care toate persoanele
să trăiască în armonie și cu egalitate de șanse. E un ideal cu care vreau să trăiesc și să reușesc.
Dar dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt dispus să mor.”
Procesul a fost condamnat de către Națiunile Unite și a fost un element foarte important pentru
implementarea de sancțiuni regimului din Africa de Sud. Cu partidele negrilor proscrise și
conducătorii acestora în închisoare, Africa de Sud a intrat în cea mai critică etapă din istoria sa.
Aplicarea Apartheidului s-a intensificat. Prim-ministrul Verwoed a fost asasinat, dar succesorii
săi, B. J. Vorster și Pieter Willen Botha au menținut această politică.
În anii '70 rezistența contra Apartheidului s-a intensificat. La început s-a manifestat prin atacuri,
iar mai târziu prin studenții conduși de Steve Biko. Biko, un student la medicină, a fost
principala forță din Mișcarea de Conștiență a Negrilor care lupta pentru eliberarea negrilor, fără
violență.
În 1974 guvernul a emis o lege care obliga folosirea limbii afrikaans în toate școlile, inclusiv cele
ale negrilor. Această măsură a fost foarte nepopulară deoarece limba afrikaans era considerată ca
fiind „o limbă a opresiunii”. La data de 30 aprilie 1976 școlile din Soweto au început o rebeliune.
La data de 16 iunie 1976, elevii au organizat un marș care s-a terminat foarte violent, 556 de
copii murind datorită gloanțelor trase de poliție, aceștia din urmă răspunzând cu focuri de armă
pietrelor aruncate de manifestanți. Acest incident a reprezentat începutul unui val de violențe
care s-a extins în toată Africa de Sud.
În septembrie 1977, Steve Biko a fost arestat. A fost bătut de poliție până când a intrat în comă,
iar șase zile mai târziu a murit. Moartea sa a reprezentat un semnal de alarmă pe plan
internațional. În urma unei sentințe judecătorești nimeni nu a plătit pentru această crimă, chiar
dacă Societatea Medicală din Africa de Sud a afirmat că Briko a murit din cauza bătăii primite și
a lipsei de îngrijiri medicale.Cazul Biko a fost redeschis in 1997. După aceste incidente Africa de
Sud s-a schimbat radical. O nouă generație de tineri negri erau dispuși să lupte cu motto-
ul „eliberare înainte de educare”.

Chiar dacă cea mai mare parte a albilor din Africa de Sud era de acord cu apartheidul, exista o
importantă minoritate care se opunea. În 1980 Partidul Progresist condus de Helen Suzma a
obținut 20% din sufragii. Acest partid se împotrivea apartheidului.

3 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei

 4. IZOLAREA INTERNAȚIONALĂ
În 1960, după masacrul de la Sharpeville, Verwoerd a organizat un referendum prin care se
solicita populației albe să se pronunțe pentru sau împotriva unirii cu Marea Britanie. Cu această
ocazie, 52% dintre alegători au votat contra. Africa de Sud a devenit independentă de Marea
Britanie, dar a continuat să facă parte din Commonwealth. Prezența ei în cadrul acestei
organizații devenea din ce în ce mai dificilă deoarece statele africane și asiatice și-au intensificat
presiunile pentru eliminarea Africii de Sud care s-a retras în cele din urmă din Commonwealth la
data de 31 mai 1961, dată la care s-a proclamat republică.
În anul următor a început Războiul de la frontiera Africii de Sud, întâi între poliție și după
aceea Forțele Armate ale Africii de Sud împotriva SWAPO, care acționa la început din Zambia,
iar din 1975 din Angola. Armata sudafricană era de departe cea mai puternică din zonă și se
putea impune în fața oricărui stat de pe continent; de aceea a hotărât să invadeze de mai multe ori
cele două state care sprijineau SWAPO. Totuși, puternica susținere primită din partea Uniunii
Sovietice, Cubei și într-o mai mică măsură Etiopiei au oprit înaintarea sudafricană și, în schimb,
a dus la începerea unuia dintre cele mai mari războaie de pe Continentul Negru, și anume
războiul civil din Angola.
În același timp a finanțat grupul insurgent RENAMO pentru a încerca să înlăture regimul
comunist din Mozambic.
Politica apartheidului a promovat izolarea Africii de Sud pe plan internațional, fapt care a afectat
sever economia și stabilitatea țării.
În anul 1993 Africa de Sud era unica țară din Africa neagră guvernată de minoritatea albă.
Influențați într-o oarecare măsură de mișcarea în creștere a drepturilor civile ale SUA și de legile
privind egalitatea socială adoptate ca parte a platformei „ Marea Societate ” a președintelui
Lyndon Johnson , liderii guvernului SUA au început să se încălzească și să susțină în cele din
urmă cauza anti-apartheid.
În cele din urmă, în 1986, Congresul SUA, care a anulat veto-ul președintelui Ronald Reagan, a
adoptat Legea cuprinzătoare anti-apartheid impunând primele sancțiuni economice substanțiale
care trebuie aplicate împotriva Africii de Sud pentru practica sa de apartheid rasial.

Printre alte prevederi, Legea anti-apartheid:

 A interzis importul în SUA a multor produse din Africa de Sud, cum ar fi oțelul, fierul,
uraniul, cărbunele, textilele și produsele agricole;
 a interzis guvernului sud-african să dețină conturi bancare americane;
 a interzis South African Airways să aterizeze pe aeroporturile SUA;
 a blocat orice formă de ajutor sau asistență externă a SUA către guvernul sud-african pro-
apartheid de atunci; și
 a interzis toate noile investiții și împrumuturi din SUA în Africa de Sud.

Actul a stabilit, de asemenea, condiții de cooperare în baza cărora sancțiunile vor fi ridicate.

Președintele Reagan a respins proiectul de lege, numindu-l „război economic” și susținând că

sancțiunile ar duce doar la mai multe conflicte civile în Africa de Sud și ar afecta în principal
4 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei
majoritatea neagră deja sărăcită. Reagan s-a oferit să impună sancțiuni similare prin ordinele
executive mai flexibile . Simțind că sancțiunile propuse de Reagan erau prea slabe, Camera
Reprezentanților , inclusiv 81 de republicani, a votat să anuleze veto-ul. Câteva zile mai târziu, la
2 octombrie 1986, Senatul s-a alăturat Camerei pentru a înlătura veto-ul și Legea cuprinzătoare
anti-apartheid a fost adoptată în lege.
În 1988, Biroul General de Contabilitate - acum Biroul de Responsabilitate al Guvernului - a
raportat că administrația Reagan nu a reușit să aplice pe deplin sancțiunile împotriva Africii de
Sud. În 1989, președintele George HW Bush și-a declarat angajamentul deplin pentru „aplicarea
deplină” a Legii anti-apartheid.
Restul lumii a început să obiecteze împotriva brutalității regimului de apartheid sud-african în
1960 după ce poliția sud-africană a deschis focul asupra protestatarilor negri neînarmați din
orașul Sharpeville , ucigând 69 de persoane și rănind alte 186.

Organizația Națiunilor Unite a propus sancțiuni economice împotriva guvernului sud-african cu

guvernare albă. Nu dorind să piardă aliați în Africa, mai mulți membri puternici ai Consiliului de
Securitate al ONU, inclusiv Marea Britanie, Franța și Statele Unite, au reușit să reducă
sancțiunile. Cu toate acestea, în anii 1970, mișcările anti-apartheid și pentru drepturile civile din
Europa și Statele Unite, mai multe guverne au impus propriile sancțiuni guvernului de Klerk.

Sancțiunile impuse prin Legea cuprinzătoare anti-apartheid, adoptată de Congresul SUA în 1986,
au expulzat multe companii multinaționale mari - împreună cu banii și locurile de muncă - din
Africa de Sud. Drept urmare, menținerea apartheidului a adus statului sud-african controlat de
alb pierderi semnificative în venituri, securitate și reputație internațională.

Susținătorii apartheidului, atât în interiorul Africii de Sud, cât și în multe țări occidentale, îl
promovaseră drept o apărare împotriva comunismului. Apărarea a pierdut abur atunci când
Războiul Rece sa încheiat în 1991.

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Africa de Sud a ocupat ilegal Namibia vecină și a
continuat să folosească țara ca bază pentru a lupta împotriva guvernării partidului comunist din
apropierea Angolei. În 1974-1975, Statele Unite au sprijinit eforturile Forței de Apărare din
Africa de Sud în Angola cu ajutorul și instruirea militară. Președintele Gerald Ford a cerut
Congresului fonduri pentru extinderea operațiunilor SUA în Angola. Dar Congresul, temându-se
de o altă situație asemănătoare Vietnamului, a refuzat.

Pe măsură ce tensiunile Războiului Rece s-au relaxat la sfârșitul anilor 1980, iar Africa de Sud s-
a retras din Namibia, anticomunii din Statele Unite și-au pierdut justificarea pentru sprijinul
continuu al regimului Apartheid.

5.ULTIMELE ZILE DE APARTHEID

Primul ministru sud-african, PW Botha, a pierdut sprijinul partidului național aflat la guvernare
și a demisionat în 1989. Succesorul lui Botha, FW de Klerk, a uimit observatorii prin ridicarea

5 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei

interdicției asupra africanului Congresul național și alte partide de eliberare a negru, restabilirea
libertății presei și eliberarea prizonierilor politici. La 11 februarie 1990, Nelson Mandela a plecat
liber după 27 de ani de închisoare.

Figure 2-de Klerk și Mandela în Davos , 1992

Cu un sprijin din ce în ce mai mare la nivel mondial, Mandela a continuat lupta pentru a pune
capăt apartheidului, dar a cerut o schimbare pașnică. Când activistul popular Martin Thembisile
(Chris) Hani a fost asasinat în 1993, sentimentul anti-apartheid a devenit mai puternic ca
niciodată.

La 2 iulie 1993, prim-ministrul de Klerk a fost de acord să organizeze primele alegeri

democratice din toată Africa de Sud. După anunțul lui de Klerk, Statele Unite au ridicat toate
sancțiunile legii anti-apartheid și au sporit ajutorul extern acordat Africii de Sud.

La 9 mai 1994, nou-ales, și acum rasial mixt, parlamentul sud-african l-a ales pe Nelson Mandela
drept primul președinte al erei post-apartheid a națiunii.

Figure 3-Nelson Mandela

S-a format un nou guvern sud-african de unitate națională, cu Mandela ca președinte și FW de

Klerk și Thabo Mbeki ca vicepreședinți. 

6.BIBLIOGRAFIE
6 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Apartheid
 http://apartheid101.blogspot.com
 https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/albi-vs-negri-apartheidul-si-razboiul-
uitat-al-africii-de-sud
 https://www.greelane.com/ro/umanistică/istorie-și-cultură/when-did-apartheid-end-
43456/
 https://www.dw.com/ro/africa-de-sud-la-20-de-ani-de-la-eliberarea-lui-nelson-mandela/a-
5238562

7 Regimul de apartheid in Africa de Sud de Bărbăscu Andrei