Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ro
Repere istorice
Subiect de dispută între Suedia şi Rusia cea mai îndelungată parte din
istoria sa, Finlanda a reuşit cu dificultate, de abia la sfârşitul primului război mondial,
să-şi afirme independenţa de stat şi să-şi proclame suveranitatea. Populaţia de origine
fino-ugrică, care s-a stabilit în primele secole ale erei noastre pe teritoriul
aproximativ actual al ţării, nu şi-a constituit până la începutul celui de-al doilea
mileniu un stat în sensul medieval al cuvântului, motiv pentru care disputarea de către
alte state a teritoriului ocupat de aceasta nu a întâmpinat o rezistenţă deosebită.
începând cu secolul al XH-lea, partea occidentală a Finlandei este cucerită
şi ocupată de regatul Suediei, în timpul domniei regelui Erik al IX-lea. Regiunile
orientale ale Finlandei, aflate în vecinătatea cnezatelor slave vor fi treptat cucerite,
ajungând în cele din urmă sub stăpânirea cnezatului Novgorodului . împărţirea
teritoriului finlandez s-a produs formal prin Tratatul de pace încheiat în anul 1323
între Regatul Suediei şi cnezatul Novgorodului.
Dubla ocupaţie, suedeză şi slavă, va avea ca rezultat creştinarea populaţiei
autohtone. Teritoriile ocupate de regatul suedez vor fi convertite la religia catolică, în
timp ce cnezii ruşi vor introduce în teritoriile cucerite cultul ortodox . Cucerirea
suedeză a avut consecinţe benefice asupra populaţiei de origine finică, nu numai sub
aspectul convertirii acesteia la catolicism, ci şi din punct de vedere social şi politic.
Sub aspect social, trebuie precizat că populaţiei cucerite, organizate anterior în
clanuri, nu i s-au impus raporturi de tip feudal, aşa cum acestea erau stabilite în
epoca respectivă în celelalte state europene. Suedia nu a introdus în teritoriile locuite
de finlandezi serbia şi raporturile de aservire a individului de către nobilul feudal,
întrucât ea însăşi abolise anterior serbia. Din punct de vedere politic, trebuie subliniat
că finlandezii au continuat să beneficieze, chiar ca supuşi suedezi, de vechile cutume
care le confereau un statut de om liber. In anul 1362, populaţia finlandeză aflată sub
ocupaţia suedeză a căpătat dreptul de a-şi desemna reprezentanţi pentru alegerea
regelui. Mai târziu, în secolul al XVI-lea, dreptul de reprezentare se extinde, populaţia
finlandeză având posibilitatea, potrivit unui act constituţional suedez adoptat în anul
1634, de a-şi desemna delegaţi în Dietă. In vremea aceea, Dieta suedeză cuprindea
patru stări, şi anume: nobilii, clerul, târgoveţii (burghezii) şi ţăranii. Cu toate acestea,
populaţia finlandeză nu a fost considerată oficial ca o entitate naţională.
În anul 1581, partea din teritoriul finlandez ocupată de regatul Suediei a
primit statutul de Mare Ducat, două secole mai târziu, raporturile dintre acesta şi
Suedia luând forma unei uniuni personale. Religia catolică s-a menţinut puţină vreme,
ca de altfel şi în Suedia, datorită mişcării reformate iniţiate de Martin Luther.
Reforma introdusă în prima jumătate a secolului al XVI-lea a permis schimbări
culturale de mare însemnătate, între acestea evidenţiindu-se în primul rând publicarea
în limba finlandeză a lucrărilor religioase şi începutul recunoaşterii limbii finlandeze ca
o limbă naţională, alături de limba suedeză.
La începutul secolului al XlX-lea, în urma războiului ruso-suedez din 1808-
1809, întregul teritoriu finlandez va trece sub autoritatea Imperiului Ţarist, dar îşi
păstrează un regim special de cvasiauto-nomie ca Mare Ducat. în ciuda noului statut
politic, Finlanda îşi conservă instituţiile politice şi administraţia stabilite după
modelul suedez. Limba oficială a ducatului rămâne în continuare limba suedeză. De
asemenea, se menţine neschimbată aceeaşi organizare a puterii, inspirată de sistemul
politic suedez, cu o dietă şi un guvern denumit Senat, condus de un guvernator
general, numit de ţar. Autoritatea supremă a Ducatului era deţinută de Senat -
denumire convenţională pentru guvern - ai cărui membri erau recrutaţi din rândul
populaţiei finlandeze. Deciziile autorităţilor trebuiau să fie însă aprobate direct de
către ţar. Ulterior, guvernul ţarist va promova, ca şi în cazul Basarabiei ocupate în
anul 1812, o susţinută politică de deznaţionalizare, dar fără a obţine rezultatele
scontate. în 1863, ţarul Alexandru al II-lea deschide calea recunoaşterii limbii
finlandeze ca limbă oficială a Marelui Ducat. în acelaşi an este convocată Dieta, care
îşi reia lucrările întrerupte anterior pentru o lungă perioadă. Şase ani mai târziu, Dieta
a adoptat un nou act privind autonomia Ducatului. La 1 octombrie 1906, Dieta a
adoptat o lege privind instituţia parlamentului {Edeskunta), care a înlocuit vechea
dietă de tip feudal, structurată în patru camere reprezentative, cu un organism
www.referat.ro
unicameral, ales prin vot universal. Noul Parlament, având 200 de mandate, a fost
ales în anul 1907 pentru o legislatură de trei ani, printr-un scrutin proporţional. In
anul 1928, durata legislaturii va fi majorată la patru ani. Funcţionarea Parlamentului
potrivit regulilor democraţiei parlamentare va fi destul de redusă. Atribuţiile forului
legislativ sunt reduse în 1908 la dreptul de a-i desemna pe deputaţii finlandezi în
Duma ţaristă, iar guvernul este subordonat Dumei şi Consiliului de Stat imperial.
O primă încercare de afirmare a autonomiei s-a făcut în vara anului 1917,
dar a fost respinsă de guvernul de la Moscova condus de Kerenski, care de altfel a
dislocat forţe armate în Finlanda şi a impus noi alegeri legislative în octombrie acelaşi
an. în noul Parlament, social-democraţii, care deţinuseră majoritatea parlamentară cu
un an înainte, au declanşat mişcări de protest şi agitaţii sociale ample. Deşi statele
Europei se aflau încleştate într-o uriaşă confruntare militară; Finlanda nu participă la
primul război mondial, întrucât nu deţinea forţe armate, acestea fiind interzise în anul
1897 de către ţar pentru a preveni utilizarea lor în vederea cuceririi independenţei
ţării.
în contextul revoluţiei bolşevice care a avut loc în Rusia în anul 1917,
Parlamentul finlandez recurge la un act de demnitate naţională şi de suveranitate şi
declară independenţa ţării la 6 decembrie 1917. Tratatul de pace de la sfârşitul
primului război mondial recunoaşte noul statut al Finlandei ca stat independent. Sub
presiunea Germaniei, care fusese favorabilă declarării autonomiei ţării faţă de Rusia
ţaristă, Parlamentul va adopta în octombrie 1918 forma de guvernământ monarhică, la
care s-a renunţat, însă, ca urmare a înfrângerii Germaniei în primul război mondial şi
retragerii forţelor militare germane debarcate în Insulele Aaland. La 17 iulie 1919,
Parlamentul adoptă forma de guvernământ republicană. în acelaşi an se adoptă
Constituţia ţării, care a rămas în vigoare, cu modificări, până în anul 2000.
Instituţionalizarea şi structurarea puterii potrivit modelelor democratice ale
puterii au întâmpinat dificultăţi majore, inclusiv de natură ideologică, unele dintre ele
generate de lipsa unei experienţe politice proprii. De la început s-au conturat două
curente ideologice cu privire la profilul viitoarei structurări a puterii. Pe de o parte,
conservatorii intenţionau să impună un regim de tip parlamentar, în care guvernul să se
afle sub controlul forului legislativ şi un model de democraţie în care partidele politice
să concureze în mod liber pentru obţinerea puterii. Pe de altă parte, liberalii şi
socialiştii îşi propuseseră să instituţionalizeze un sistem politic în care actorul principal
să fie şeful statului, învestit cu o autoritate executivă puternică, indiferent de forma de
guvernământ: monarhică sau republicană. Liberalii şi socialiştii preconizau instituirea
unei ordini juridice ferme, stabilite de un parlament reprezentativ şi a unui guvern
bazat pe consimţământul poporului.
Dispoziţiile Constituţiei adoptate în 1919 au reflectat o formă combinată a
celor două perspective politice şi ideologice, care şi-a pus amprenta asupra vieţii
politice, influenţând şi formând un tip de mentalitate politică, în care rigiditatea unor
principii este atenuată de supleţea altora. După cum s-a subliniat în literatura de
specialitate, Constituţia din 1919 este un amestec de autoritarism şi pluralism politic,
de centralizare şi descentralizare.
Actul constituţional adoptat în 1919 prevedea, în art. 1, că Finlanda este
republică suverană. La baza organizării şi funcţionării sistemului politic a fost statuat
principiul separaţiei celor trei puteri. Puterea legislativă era încredinţată
Parlamentului, dar acesta o exercita împreună cu Preşedintele Republicii. Şeful
statului era învestit şi cu puterea executivă supremă. Actele legislative adoptate de
Parlament urmau să fie ratificate de Preşedintele Republicii. Actul constituţional a
interzis tribunalelor, prin art. 92, să examineze constituţionalitatea legilor adoptate de
Parlament. De altfel, forul legislativ avea dreptul, potrivit art. 94 din legea sa
constitutivă, să adopte norme derogatorii de la dispoziţiile constituţionale. Aceeaşi
prevedere exista în art. 95 din Actul constituţional. Concluzia acestei concepţii
legislative rezultă cu uşurinţă: Parlamentul era competent să adopte legi care explicit
sau implicit derogau de la prevederile constituţionale, singura condiţie formală pentru
această procedură fiind realizarea unei majorităţi calificate de voturi ale membrilor
Parlamentului. Puterea judecătorească era atribuită instanţelor judecătoreşti, în fruntea
cărora se aflau Curtea Supremă şi Curtea Administrativă Supremă, care aveau o
competenţă specializată şi funcţionau ca înalte instanţe de apel.
Acelaşi Act constituţional a prevăzut, în art. 2, că puterea suverană în
Finlanda va aparţine poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune.
Guvernarea propriu-zisă revenea Cabinetului, constituit pe baza votului de încredere
acordat de Parlament.
www.referat.ro
acord de pace. în vara anului 1941, Finlanda, sprijinită de Germania, adresează URSS
o declaraţie de război. Ostilităţile vor înceta printr-un armistiţiu încheiat în septembrie
1944, dar prin Tratatul de pace încheiat la Paris la 10 februarie 1947, Finlanda va
pierde o mare parte din teritoriul naţional în favoarea Uniunii Sovietice, fiind obligată,
totodată, să accepte ocupaţia militară sovietică asupra unei baze navale din Golful
Finic, care va dura până în anul 1956 . După încheierea celui de-al doilea război
mondial, Finlanda îşi impune un statut de neutralitate.
Pe plan intern, în contextul politic care a urmat încetării războiului şi
încheierii armistiţiului prin care Uniunea Sovietică căpăta o influenţă majoră,
comuniştii au încercat să preia puterea pe cale democratică, în alegerile parlamentare
organizate în anul 1945, aceştia câştigă majoritatea voturilor, dar se vor afla la putere
doar trei ani. Comuniştilor le vor urma la guvernare, în 1948, Partidul Social De-
mocrat, aliat cu Partidul Agrarian. In alegerile organizate în 1966, comuniştii şi
social-democraţii obţin victoria, intrând la guvernare. în opoziţie se situează Partidul
Coaliţiei Naţionale, cu un program politic de orientare conservatoare.
Influenţa postbelică a Uniunii Sovietice asupra Finlandei, în timpul
mandatului preşedintelui Paasikivi (1946-1956), este lipsită de roade, ţara fiind atrasă
în sfera de influenţă occidentală. în anul 1956, Finlanda este primită în Organizaţia
Naţiunilor Unite şi devine membră a Consiliului Nordic . Sub mandatele preşedintelui
Urho Kekkonen, care va conduce Finlanda din 1956 până în 1982, aceasta îşi va întări
poziţiile pe arena internaţională, alături de statele occidentale. în anul 1989, Finlanda
devine membru al Consiliului Europei.
Disoluţia Uniunii Sovietice a fost folosită de guvernul finlandez pentru a
declara oficial în anul 1990 că dispoziţiile cuprinse în Tratatul de pace din 1947, care
limitau suveranitatea ţării, sunt caduce. Ca urmare, în 1992 între cele două state se
încheie un acord de bună vecinătate, prin care, între altele, se declară că Tratatul din
1947 este nul şi neavenit. în mai 1994, Parlamentul European a aprobat cererea
Finlandei, formulată în 1992, de a deveni membru al Uniunii Europene, în acelaşi an
alegătorii finlandezi s-au pronunţat cu o majoritate de 57% în favoarea intrării ţării în
Uniunea Europeană. Votul referendar în favoarea integrării ţării în Uniune a fost
confirmat şi de Parlament printr-un vot majoritar.
Social-democraţii vor forma în anii '90 o alianţă cu Partidul Coaliţiei
Naţionale, câştigând împreună alegerile parlamentare din anul 1987. In alegerile din
1991, conservatorii au realizat o majoritate guvernamentală cu Partidul de Centru
(fostul Partid Agrarian), în timp ce Partidul Social Democrat va deveni partid de
opoziţie. Noua coaliţie politică se va menţine la putere până în anul 1995. La
alegerile care au avut loc în acel an, alegătorii s-au pronunţat în favoarea Partidului
Social Democrat, care a format un guvern din care mai făceau parte reprezentanţi ai
formaţiunii ecologiste, ai Coaliţiei Naţionale şi ai Partidului Suedez.
Caracteristicile Constituţiei din 11 iulie 1999
In anii '90, acest sistem dual de reglementare devenise desuet şi se simţea nevoia unei
reglementări constituţionale unice şi unitare.
În literatura de specialitate s-a subliniat că există patru trăsături distinctive
ale Constituţiei Finlandei (formată din cele patru acte constituţionale adoptate între
1919 şi 1928). Prima trăsătură o constituia însăşi structura Constituţiei, formată din
patru legi care conţineau dispoziţii legale incluse de regulă într-o constituţie scrisă. A
doua trăsătură distinctivă o reprezenta practica adoptării de către Parlament a unor
legi care puteau deroga de la regimul constituţional stipulat în cele patru acte
constituţionale. A treia trăsătură specifică o constituia rolul şi puterile considerabile
ale Preşedintelui Republicii. Ultima trăsătură era lipsa unui control formal al
constituţionalităţii legilor . Diminuarea puterilor şefului statului s-a referit, între
altele, la posibilitatea sa de a dizolva forul legislativ, dar numai la cererea motivată a
Primului-ministru şi cu condiţia de a se fi consultat în prealabil cu preşedintele
Camerei în privinţa acestei decizii. In mod corespunzător au fost limitate şi alte
prerogative vizând, între altele, acceptarea demisiei Guvernului ori a unuia dintre
membrii acestuia, fie la cerere, fie ca urmare a unui vot de neîncredere exprimat în
Parlament.
Dacă puterile Preşedintelui au fost micşorate sensibil, în schimb poziţia
Parlamentului ca organism reprezentativ s-a întărit considerabil. Alte reforme s-au
referit la pregătirea din punct de vedere constituţional a aderării Finlandei la Uniunea
Europeană, precum şi la formarea Guvernului. Practic, din 1991 până în 1995,
Parlamentul a adoptat aproape 30 de legi, fiecare dintre acestea conţinând modificări
punctuale ale cadrului constituţional iniţial format din cele patru acte constituţionale
distincte, dar care se completau unul pe celălalt.
în anul 1995, ideea unui act constituţional unitar a fost reluată cu mai mult
succes de către partidele parlamentare, cu atât mai mult cu cât în anul anterior,
Guvernul înaintase Parlamentului un proiect de lege referitor la modificarea
prerogativelor principalelor autorităţi guvernante, prin care se urmărea de fapt să se
întărească rolul Parlamentului în funcţionarea mecanismelor constituţionale de
exercitare a puterii politice. Noul Guvern şi-a asumat sarcina să întărească regimul
parlamentar, fără a se afecta caracterul semiprezidenţial al regimului politic, precum
şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti. Totodată, Guvernul şi-a propus să dea un
caracter unitar şi coerent întregii legislaţii constituţionale şi să o adapteze la noile
cerinţe ale guvernării democratice moderne.
A fost desemnat un grup de experţi care trebuia să prezinte un punct de
vedere unitar privind reforma constituţională. Experţii au primit sarcina să examineze
cu atenţie toate aspectele legate de reforma legislaţiei constituţionale. Pe baza
raportului întocmit de grupul de experţi, în ianuarie 1991 s-a constituit o comisie
parlamentară având misiunea de a pregăti anteproiectul noii Constituţii. Acesta a fost
definitivat în iunie 1997. La 6 februarie 1998, Guvernul a înaintat Parlamentului
proiectul legii fundamentale, care a fost supus mai întâi dezbaterii unei comisii
parlamentare specializate, al cărei raport a fost aprobat de membrii Parlamentului la 12
februarie 1999. Noul Parlament ales în martie 1999 a aprobat la 4 iunie acelaşi an
noua Constituţie, care a intrat apoi în vigoare la 1 martie 2000.
Noul aşezământ fundamental, deşi a păstrat sistemul semipre-zidenţial, a
întărit considerabil caracteristicile parlamentare ale regimului politic. Principalele
autorităţi de guvernare rămân Parlamentul, Preşedintele Republicii şi Cabinetul.
Iniţiatorii Constituţiei au optat pentru formulări legislative generale, fără a intra în
reglementarea detaliată a unor proceduri sau mecanisme de guvernare. Prin conţi-
nutul ei, Constituţia a menţinut continuitatea unor instituţii şi tradiţii privind
guvernarea.
Noua Constituţie a stabilit un nou echilibru între puterea executivă şi cea
legislativă. Vechiul cadru constituţional corespundea unei filozofii politice care punea
accentul pe puterea Preşedintelui Republicii. Era şi firesc ca după declaraţia de
independenţă din 1919, puterea executivă să capete ponderea principală în
mecanismul de guvernare, întrucât noua democraţie trebuia să fie ferm organizată şi
mai ales apărată împotriva ipoteticelor influenţe ale statului sovietic. Acesta este şi
motivul pentru care prin Actul constituţional din 1919, Preşedintelui Republicii i s-au
acordat atribuţii importante, îndeosebi de a interveni ca arbitru pe scena politică
internă, dar şi de a-şi asuma un rol de frunte în domeniul politicii externe, fără ca
Preşedintele să devină însă o autoritate publică de decizie în viaţa politică internă.
Iniţial, Preşedintele Republicii era desemnat printr-un vot indirect exprimat într-o
adunare electorală, formată din 300 de electori.
www.referat.ro
După cel de-al doilea război mondial, şeful statului este din ce în ce mai
mult perceput ca un actor important pe scena politică internă, datorită rolului acestuia
în conducerea politicii externe. Analiştii politici au apreciat că, în deceniile 6-8 ale
secolului XX, Preşedintele a deţinut, fără o concurenţă notabilă, rolul decisiv în
sistemul de putere şi chiar de regulator al raporturilor politice, precum şi de lider al
ceea ce s-a numit „moralitatea socială" şi opinia publică. Pe măsura consolidării
regimului politic şi a sistemului pluripartidist, puterile Preşedintelui puteau da, însă,
naştere unor stări de tensiune în raporturile acestuia cu Parlamentul şi chiar cu
Guvernul, în atribuţia căruia intra sarcina de conducere a statului şi a administraţiei
publice.
De aceea, partidele politice parlamentare au promovat un curent de opinie
în favoarea atenuării rolului şefului statului şi a întăririi regimului parlamentar nu
numai în privinţa politicii interne, dar şi a celei externe. Paralel, s-a acţionat pentru
închegarea de coaliţii care să legitimeze şi să sprijine majorităţi guvernamentale
stabile. De la începutul anilor '80, constant s-au aflat la putere două partide puternice,
în timp ce opoziţia era reprezentată de un singur partid, deşi în afară de aceasta mai
existau mici formaţiuni politice.
Primul capitol al Constituţiei intrate în vigoare la 1 ianuarie 2000 conţine,
ca şi Actul constituţional din 1919, principiile generale ale organizării şi funcţionării
statului. Reţine atenţia caracterul succint al acestora, ca şi când intenţia legiuitorului
constituant s-ar fi limitat doar la schiţarea generală a acestora. Primul articol al
Constituţiei consacră, ca şi textul corespondent din Actul constituţional adoptat în
1919, forma republicană de guvernământ şi caracterul suveran al acesteia. în
concordanţă cu valorile democratice universale, textul constituţional instituie
inviolabilitatea demnităţii umane şi garantează libertatea şi drepturile cetăţeanului . în
acelaşi capitol se consacră principiul suveranităţii poporului, Constituţia prevăzând
că puterile statului sunt învestite în popor, reprezentat de Parlament.
Formularea utilizată pentru exprimarea puterii poporului este, însă,
improprie din punct de vedere constituţional . Potrivit teoriei generale a instituţiilor
politice, „puterile statului" nu sunt învestite în popor, întrucât acesta este cel care
încredinţează prin alegeri exerciţiul puterii şi al autorităţii statale unor instituţii, care
pot fi revocate prin alegeri. Versiunea engleză a textului corespondent din Actul
constituţional adoptat în 1919 era cea corectă. Articolul 2 din acest act normativ
prevedea - în traducere engleză - că „puterea suverană în Finlanda va aparţine
poporului, reprezentat de Parlament întrunit în sesiune". Afirmarea în Constituţie a
principiului suveranităţii, deopotrivă, a statului [art. 1 alin. (1)] şi a poporului [art. 3
alin. (1)] nu poate fi disociată de statutul Finlandei ca stat membru al Uniunii
Europene, calitate în care acesteia îi incumbă o serie de angajamente care îi vor limita
suveranitatea. Aceste aspecte sunt reglementate în principal în art. 96 din Constituţie,
precum şi în alte dispoziţii cuprinse în capitolul 8 al legii fundamentale. Pe un plan
mai general, art. 1 alin. (3) din Constituţie prevede că Finlanda participă la acţiuni de
cooperare internaţională pentru apărarea păcii şi a drepturilor omului - obiective
asumate şi de Uniunea Europeană.
Caracterul democratic al guvernării este stabilit în alin. (2) al art. 2 din
Constituţie, care prevede că „democraţia impune dreptul individului de a participa şi
a influenţa dezvoltarea societăţii şi a condiţiilor sale de viaţă" . Constituţia a prevăzut
în art. 53, ca o modalitate a democraţiei semidirecte, instituţia referendumului în
forma sa consultativă. Textul constituţional se limitează la enunţarea caracterului
referendumului, tară a preciza domeniile supuse consultării refe-rendare, autoritatea
iniţiatoare, condiţiile de participare şi majoritatea de voturi necesară adoptării prin
referendum a unei anumite decizii. Constituţia prevede că regimul juridic al
organizării referendumului consultativ, ca şi procedurile referendare vor face obiectul
unei legi speciale a Parlamentului. Principiul enunţat va fi nuanţat în alin. (3) al art. 3
din Constituţie, în care se stipulează mai clar că exerciţiul puterilor publice va fi
bazat exclusiv pe dispoziţiile constituţionale.
Notaţia marginală a textului constituţional cuprins în art. 2 al legii
fundamentale face trimitere la statul de drept, ceea ce presupune că prin conţinutul
său, art. 2 ar trebui să enunţe cel puţin principiile acestuia. Constituantul stipulează,
însă, în textul menţionat doar o parte din tezele principale ale noţiunii respective, şi
anume:
a) principiul suveranităţii poporului;
b) principiul democraţiei reprezentative;
c) principiul legalităţii;
www.referat.ro
Sistemul electoral
Cele două mari partide politice care obţin constant 20-28% din voturi sunt
în prezent Centrul finlandez (fostul Partid Agrarian, care în anul 1965 şi-a schimbat
denumirea) şi Partidul Social Democrat. în jurul unuia sau a altuia dintre aceste două
partide se încheagă majorităţile parlamentare, în funcţie de rezultatele alegerilor
parlamentare.
Pentru prima oară în Finlanda, sistemul electoral este introdus în anul
1906, în cadrul măsurilor luate de Cancelaria ţaristă pentru stabilirea în Marele Ducat
a unui regim parlamentar şi a înlocuirii vechii diete de tip feudal cu un parlament
modern . Prin lege s-a recunoscut dreptul de vot femeilor, Finlanda fiind prima ţară
din lume unde femeile au votat alături de bărbaţi. Majoratul politic a fost stabilit,
deopotrivă, pentru bărbaţi şi femei, iniţial, la vârsta de 24 de ani . Sistemul electoral
avea la bază reprezentarea proporţională. Alegerile pentru desemnarea celor 200 de
parlamentari s-au ţinut în primăvara anului 1907, partidele politice având
posibilitatea să participe la campania electorală încercând să câştige adeziunea
electoratului. In aceste prime alegeri cu adevărat parlamentare, social-democraţii au
obţinut 80 de mandate, Bătrânii finlandezi 61, Tinerii finlandezi 26, etnicii suedezi
24 şi agrarienii 9 mandate . Dintre cei 200 de deputaţi, 19 erau femei. Prima sesiune
parlamentară a forului legislativ a început la 23 mai 1907, sub preşedinţia lui Pehr
Evind Svinhufvud, membru al Partidului Tinerilor Finlandezi.
Actul Parlamentului adoptat în 13 ianuarie 1928, cu modificările
ulterioare, prevedea, în art. 4, că alegerile parlamentare se desfăşoară prin vot direct şi
pe baza reprezentării proporţionale. In vederea alegerilor, textul legii prevedea că
teritoriul ţării urma să se împartă în circumscripţii electorale al căror număr nu putea
fi mai mic de 12 şi nici mai mare de 18 . în prezent se organizează alegeri
parlamentare în 15 circumscripţii. Vârsta minimă a unui candidat era egală cu cea
cerută pentru exercitarea dreptului de a vota.
Bazele sistemului electoral actual sunt stabilite în art. 14 din noua
Constituţie, potrivit căruia finlandezii au dreptul de vot la împlinirea vârstei de 18 ani,
putând să-1 exercite în alegerile parlamentare şi prezidenţiale, precum şi cu prilejul
organizării unor referendumuri. Acelaşi majorat politic se cere şi pentru alegerile şi
referendumurile organizate la nivel municipal.
Articolul 25 din Constituţie prevede principiile de bază pentru desfăşurarea
alegerilor parlamentare. Atribuirea mandatelor se face pe baza reprezentării
proporţionale. Articolul 25 alin. (3) din Constituţie conferă dreptul de a depune
candidaturi pentru forul legislativ partidelor politice înregistrate potrivit legii, precum
şi grupurilor de persoane care deţin dreptul de vot, în condiţiile stabilite prin lege
specială. In afara alegerilor parlamentare obişnuite (desfăşurate o dată la patru ani),
Constituţia permite, în art. 26, Preşedintelui Republicii să decidă dizolvarea
Parlamentului şi organizarea unor alegeri parlamentare extraordinare, la propunerea
motivată a Primului-ministru şi după consultarea grupurilor parlamentare. Este o
condiţie formală ca parlamentul a cărui legislatură urmează să fie întreruptă, ca
urmare a unor noi alegeri legislative, să se afle în sesiune la data deciziei şefului
statului de a recurge la alegeri anticipate.
Potrivit Legii electorale, partidele politice depun liste de candidaţi.
Alegătorii pot vota, însă, un anumit candidat înscris pe listă, care este, astfel, complet
deschisă. Alegerea candidaţilor înscrişi în lista prezentată de partide nu este
prestabilită, ci depinde de numărul voturilor primite de fiecare candidat. într-un
sistem cu liste complet deschise, pentru care s-a optat în Finlanda, alegătorii votează
un candidat
individual de pe listă, iar ordinea în care sunt aleşi candidaţii este
determinată de numărul voturilor primite individual. Alegătorul selectează de pe listă
numărul care corespunde candidatului preferat şi îl votează pe buletinul de vot. Prin
acest sistem, competiţia între partide pierde din importanţă în favoarea sporirii
întrecerii între candidaţi.
Sistemul electoral aplicat favorizează partidele mari, cărora li se alătură
partide mai mici. Alianţele electorale se perfectează la nivelul circumscripţiilor
electorale.