Conflictele dintre arabi și israelieni au început încă din secolul al XIX-lea în Palestina –

aflată sub dominație otomană și apoi britanică și considerată de către evreii sioniști adevăratul
leagăn al poporului lui Israel. Aceste conflicte minore s-au amplificat la începutul secolului al
XX-lea, atunci când evreii au început alya – emigrarea spre Palestina, proces ce s-a amplificat în
timpul celui de-al doilea război mondial și în anii imediat următori. Dar lunga serie a războaielor
israeliano–arabe a fost declanșată de Declarația de independență a Statului Israel – la 14 mai
1948.

Statele arabe din Orientul Mijlociu au fost puse în fața faptului împlinit, existența unui
stat israelian pe teritoriul Palestinei, stat recunoscut în câteva zile de la proclamarea
independenței de către marile puteri și mare parte a comunității internaționale – SUA au
recunoscut statul Israel chiar în ziua proclamării sale, iar URSS a făcut-o a doua zi. Trauma la
care fuseseră supuși evreii în timpul celui de-al doilea război mondial - Holocaustul - i-a făcut să
găsească singura soluție posibilă – crearea unui stat.

Acesta nu a recunoscut partajarea Palestinei britanice în două state: evreu și arab și a

încercat ocuparea întregului teritoriu palestinian. Țările arabe din jur nu au acceptat din prima zi
existența în mijlocul lor a statului evreu, de aici și primul război ce a durat din 1948 și până în
1949. Statul nou format avea nevoie de un teritoriu al său, recunoscut de către comunitatea
internațională, comunitate ce putea acționa în zonă prin pârghiile oferite de ONU.

În primăvara anului 1948, armatele Egiptului, Siriei, Iordaniei, Libanului și Irakului au

pornit la luptă împotriva Israelului. În nord, armatele Siriei, Libanului și Irakului au fost oprite,
forțele iordaniene au pătruns dinspre Est, ocupând Ierusalimul de Est. Armata israeliană era
formată din două formațiuni paramilitare: Haganah (organizație paramilitară evreiească care s-a
format în 1920 și a activat în Palestina pe perioada mandatului britanic din 1920 și până în 1948)
care a oprit înaintarea armatelor siriene, irakiene și libaneze, și Irgun (Irgun Tsvai Leumi –
Organizația Militară Națională – un grup clandestin sionist ce a acționat și pe perioada
mandatului britanic între 1931–1948 – calificată de către britanici ca fiind o organizație teroristă,
iar de către evrei o mișcare de independență) care a oprit forțele egiptene în sud.

În luna iunie 1948 a intervenit ONU în zonă: printr-o hotărâre a Consiliului de Securitate
s-a declarat încetarea focului pe timp de o lună, perioadă folosită de ambele părți pentru a se
înarma. Evreii au înființat Forțele de Apărare Israeliene – armata oficială a noului stat. Războiul
a continuat până în 1949, când prin aceleași intervenții ale marilor puteri s-a ajuns la încetarea
focului și fixarea unor granițe temporare – green line. Israelul stăpânea în plus 26% peste
teritoriul mandatat, la vest de râul Iordan. Iordania a ocupat zona muntoasă a Iudeii și Samariei,
care va fi cunoscută ca West Bank, Egiptul a preluat controlul unei fâșii de-a lungul coastei –
Fâșia Gaza.

Era începutul existenței unui stat evreu – dar și a unui lung șir de conflicte de graniță.
Marile puteri, SUA și URSS, preocupate de evoluția războiului rece și de întărirea propriei sfere
de influență, au ignorat voit problemele Orientului Apropiat, transformat treptat într-un focar
permanent de conflicte și într-un leagăn al terorismului.

În aceeași perioadă a anilor 1948-1949 a apărut problema refugiaților palestinieni - a

populației arabe care s-a refugiat din Palestina - devenită Israel. În țările vecine, numărul
refugiaților era estimat de evrei și arabi de la 600.000 la 900.000, iar de către ONU, la 711.000
persoane.

Problema refugiaților palestinieni a evoluat și s-a acutizat în timp, primiți cu greu de

statele arabe vecine care trebuiau să-i întrețină, o populație numeroasă, neintegrată social,
neavând nici o cetățenie și nici un drept cetățenesc, palestinienii au devenit treptat victime ale
evreilor și arabilor deopotrivă, o populație din sânul căreia se recrutau teroriștii, care a provocat
războaie, neputând mulți ani a fi controlată de către autoritățile statelor în care locuiau.

Israelul trebuia să-și securizeze frontierele și să-și mărească populația. Astfel a început
marea aliya - imigrarea supraviețuitorilor Holocaustului, a refugiaților evrei din statele arabe,
Israelul dublându- și populația la doar un an de la independență. Implicarea celor două puteri
SUA și URSS în zonă a creat premisele lărgirii sferei războiului rece în Orientul Mijlociu.

Debutul relațiilor sovieto-israeliene a fost promițător, în perioada premergătoare

proclamării independenței, diplomația stalinistă s-a implicat în crearea Statului Israel și
recunoașterea sa pe plan internațional, discursul prosionist a lui Andrei Gromîko, ținut în mai
1947 la Adunarea Generală a ONU, a avut efectul unei a doua Declarații Balfour, susținând
formarea unui stat independent evreiesc și „începutul unei noi ere pentru evrei”.

Incidentele s-au multiplicat în anii 1955 și 1956, atât la granița israeliano-egipteană, cât și
la cea israeliano-iordaniană. Un permanent măr al discordiei l-au reprezentat refugiații
palestinieni arabi, în număr de 760.000 de persoane la sfârșitul lui 1949, după statisticile ONU,
care și-au părăsit casele refugiindu-se în statele arabe vecine. Prezența refugiaților palestinieni în
Egipt, Siria, Iordania, demonstra, în viziunea arabă, lipsa de legitimitate a Statului Israel,
producând tensionarea chiar a relațiilor americano-israeliene, din cauza constantului refuz
israelian de a primi refugiații palestinieni pe teritoriul său, în întreaga perioadă dintre primul și al
doilea conflict israeliano-arab, 1949 - 1956.

Criza Suezului și apariția forțelor ONU de menținere a păcii

Orientul Mijlociu a reprezentat un focar deschis între 1948 și 1956, astfel Criza Suezului
- conflictul din octombrie ’56 - s-a produs între state aflate de facto în stare de război. La
izbucnirea sa au contribuit o serie de factori internaționali, divergențele dintre U.R.S.S. și S.U.A.
în problema israeliană, apropierea naționaliștilor arabi de Uniunea Sovietică și a sioniștilor de
S.U.A., ca și prezența în zonă a Franței și Angliei care doreau păstrarea influenței și avantajelor
economice, toți acești factori externi provocând tensiuni între statele zonei.
 Adunarea în jurul președintelui egiptean Gamal Abdel Nasser a statelor ostile Israelului a
însemnat o reală primejdie pentru existența statului evreu, iar acțiunea în forță a acestora și-a
găsit un moment propice - naționalizarea Canalului de Suez. Israelul se afla în fața ocaziei de a
lupta cu Egiptul în alianță cu forțele anglo-franceze, de a cuceri noi teritorii care-i aparțineau de
drept în viziunea sa și de a învinge rapid o coaliție panarabă ce devenea tot mai amenințătoare.

Criza Suezului a produs o deplasare a războiului rece în Orientul Mijlociu. Cu toate

acestea, președintele american Eisenhower nu a dorit o implicare directă a SUA în conflict.
Departamentul de Stat acordase sprijin Israelului, sprijin nuanțat de perspectiva întăririi prin
acest act a axei Moscova-Cairo, păstrând și relațiile cu Egiptul.

Tensiunile s-au acutizat din iunie 1956, moment în care sovieticii și-au oferit ajutorul
pentru construirea barajului de la Assuan, înlocuind ofertele anterioare americane, act urmat la
scurt timp de naționalizarea Companiei Canalului de Suez care opera Canalul de Suez, o parte
importantă a economiilor franceză și britanică. Suezul era un punct vital al transportului mondial
de petrol, astfel se explică alianța militară între Anglia și Franța. ce aveau interese economice, și
Israel, cu majore interese strategice în zonă.

Izbucnirea conflictului în noaptea de 29/30 octombrie 1956 a surprins întreaga lume,

S.U.A. ca și U.R.S.S. reacționând imediat prin sesizarea Consiliului de Securitate care a cerut
încetarea agresiunii, retragerea trupelor israeliene din Peninsula Sinai și de pe Fâșia Gaza,
precum și deschiderea de negocieri cu anglo-americanii în vederea acordării de despăgubiri
pentru naționalizarea Canalului de Suez.

Hotărârea Consiliului de Securitate din 30 octombrie 1956 blama agresiunea israeliană,

fiind prima și ultima dată când S.U.A. a votat alături de Uniunea Sovietică împotriva aliaților săi
din NATO. Era pentru prima dată în istoria nu foarte îndelungată a ONU când au fost plasate
forțe ale ONU într-un focar de război – un adevărat scut uman – dând naștere conceptului
Națiunilor Unite de operațiuni de menținere a păcii (operations).

Cel de-al doilea mare conflict arabo-israelian nu a rezolvat niciuna dintre problemele
Orientului Mijlociu, acutizând războiul rece prin plasarea definitivă a țărilor arabe implicate sub
umbrela sovietică și a Israelului, sub cea americană. Au urmat 10 ani de pace relativă, sub
supravegherea forțelor ONU până la noul conflict de anvergură israeliano-arab – războiul de 6
zile –, primul război prezentat de către televiziunile din întreaga lume.

Războiul de 6 zile

În mai 1967, tensiunea a ajuns la cele mai înalte cote datorită masivelor concentrări de
trupe israeline la frontiera siriană, concentrări provocate de zvonurile despre încheierea unui
acord militar egipteano-iordaniano-sirian, cu asocierea Irakului și a unui iminent atac arab.
Tensiunile au fost amplificate de ingerințele permanente ale sovieticilor, care doreau deschiderea
unui nou conflict care să-l temporizeze pe cel din Vietnam.
 Toți acești factori au dus la decizia președintelui Nasser de a bloca navigația vaselor
israeline prin strâmtoarea Tiran și accesul la Golful Akaba, ceea ce însemna o izolare cvasi-
definitivă și un atac dur la adresa Statului Israel. La 20 mai 1967, Nasser a cerut secretarului
general al ONU, U Thant, retragerea trupelor ONU de pe linia Sinaiului, unde acestea asigurau
pacea din 1957, blocând odată cu retragerea și Sharm el Sheik-ul, localitate strategică în
legăturile maritime ale Israelului. Sovieticii au urmărit deschiderea unui nou front asemănător
celui vietnamez și asocierea lumii arabe, care de la conflictul din 1956 aștepta revanșa, și a cărei
dezbinare era un atu pentru penetrarea sovietică

Dar în 5 iunie 1967 s-a produs atacul-surpriză al armatei israeliene, care a lovit punctele
strategice ale Egiptului și Siriei, distrugând armamentul sovietic din dotarea acestora. Atacul și-a
amplificat efectul și datorită faptului că arabii nu erau pregătiți, mizând în exces pe presiunile
sovietice asupra evreilor și pe o soluționare exclusiv politică a crizei navigației, care să-i și
avantajeze. Egiptul a fost amăgit de siguranța „totalului” sprijin al marelui său aliat sovietic,
precum și de siguranța cu care sovieticii arătau că, în caz de conflict, se va produce o rapidă
intervenție a trupelor ONU.

Ofensiva din 5 iunie a șocat prin eficiență, punând marile puteri în fața faptului împlinit.
Înfrângerea drastică a statelor arabe i-a adus Israelului un puternic atu moral. Aviația israeliană a
distrus majoritatea aviației egiptene la sol, ca și artileria antiaeriană și a ocupat în trei zile de
ofensivă întreaga Peninsulă Sinai, iar din teritoriul iordanian, Fâșia Gaza, și din cel sirian,
Înălțimile Golan, destructurând cele trei armate: egipteană, siriană și iordaniană, fără ca acestea
să aibă timp să realizeze cuantumul dezastrului.

Uniunea Sovietică, cea care incitase Egiptul la presiuni era hotărâtă să folosească
Consiliul de Securitate pentru a susține că Israelul este agresor. La 7 iunie 1967 a avut loc
întâlnirea de urgență a Consiliului de Securitate, în care sovieticii au cerut „încetarea imediată a
focului, retragerea trupelor agresorului”, proiect neacceptat de către SUA.

Nici cel de-al treilea mare conflict arabo-israelian nu a dus la vreo rezolvare măcar
parțială a conflictului, dimpotrivă din acest moment apărând o nouă problemă cea a teritoriilor
ocupate sau a teritoriilor disputate, Israelul extinzându- și administrația pe teritoriile: Ierusalimul
de Est, Înălțimilor Golan, în Peninsula Sinai, care va fi treptat de-a lungul a câtorva ani returnată
Egiptului.

La sfârșitul războiului de 6 zile, diplomația română a luat una dintre primele decizii
autonome de politică externă – refuzând blamarea unilaterală a Israelului ca agresor, așa cum a
făcut-o URSS și toate celelalte state membre ale Tratatului de la Varșovia, prin semnarea
Declarației de la Moscova (9 iunie 1967) și ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, un pas
important în încercările de autonomizare a diplomației românești. Războiul de 6 zile a fost un
pretext așteptat de români pentru a deschide calea reapropierii treptate de Occident.