UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

Facultatea Transfrontalieră
Departamentul de Științe Generale

Referat
Tema: Războaiele
arabo-israeliene. 1967, 1973

Elaborat: Racoviță Vasile

Cahul 2019
 Războiul de Șase Zile
Războiul de Șase Zile a fost un conflict armat între Israel și alianța formată din statele arabe
Egipt, Iordania și Siria. Acest război a durat între 5 și 10 iunie 1967. În urma victoriei militare
asupra coaliției arabe, Israelul a ocupat Fâșia Gaza, Peninsula Sinai, Platoul Golan și
Cisiordania. Războiul de Șase Zile a fost cel de-al treilea conflict armat arabo-israelian.
Evenimentele care au dus la război
La începutul anului 1967 observatorii politici nu considerau iminentă izbucnirea unui război
între Republica Arabă Unită sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser și Israel. Henry Laurens
nu este de acord cu teoriile culpabilității unilaterale ale părților beligerante, ci este de părere că
războiul din 1967 a fost cauzat de erori diplomatice și strategice ale ambelor părți..
Tensiunea dintre Israel și vecinii săi arabi a crescut în mod continuu, începând din anul 1964,
când Israelul a deviat cursul Iordanului pe teritoriul său și Siria a încercat, la rândul ei, să
schimbe cursul afluenților acestui râu. Demersurile siriene au eșuat datorită bombardamentelor
israeliene și lipsei de implicare a Iordaniei și a Libanului în conflict. În acea perioadă nici unul
din statele coaliției arabe nu recunoscuse existența statului Israel, dar au acceptat de facto
situația creată prin superioritatea Israelului din punct de vedere militar. În plus, statele arabe
erau dezbinate de conflictul dintre forțele "progresiste" pro-sovietice și cele "conservatoare",
care promovau interesele pro-occidentale. Israelul se simțea de mai mult timp periclitat de
influența Uniunii Sovietice. Siria sprijinea cu ajutorul Moscovei mișcările de gherilă de pe
teritoriul său, care se orientau mai ales împotriva dominației israeliene asupra zonelor dintre
Siria și Israel, demilitarizate în urma armistițiului din 20 iunie 1949. Itzhak Rabin, pe atunci
comandantul Statului Major al armatei israeliene, a încercat, printr-o politică militară agresivă,
să consolideze această hegemonie și să transfere conflictul armat pe teritoriul Siriei, convins de
suportul american și de diferențele insurmontabile dintre guvernul lui Nasser și partidul Baath
care se afla la putere în Siria.
Palestinienii au devenit activi din punct de vedere politic și militar. Astfel, în anul 1964 a fost
înființată Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) iar în 1965 au fost comise primele acte
de terorism ale mișcării Fatah. Guvernele arabe au adoptat în diplomație un ton anti-israelian
mai militant, probabil și datorită presiunii palestiniene. Scopul acțiunilor militare israeliene
împotriva Siriei trebuie văzut și din perspectiva acestei evoluții, Siria fiind în acea perioadă
principalul susținător al intereselor palestiniene.
În concepția lui Rabin în calitate de comandant al Statului Major al armatei israeliene,
securitatea Israelului nu putea fi garantată decât printr-un acord de pace la care să adere toate
statele arabe. În lipsa unui asemenea acord, Rabin și Statul Major se considerau îndreptățiți să
extindă spațiul controlat de Israel la nord până la cursul râului Litani (de pe teritoriul actual al
Libanului de sud), la est până pe valea Iordanului și la sud până la Canalul Suez, pentru a
asigura apărarea statului Israel. Se pare că premierul Levi Eshkol nu a fost convins decât de
extinderea până la Litani, datorită importanței strategice a râului ca resursă hidrografică. În
orice caz, acest plan nu ar fi putut fi pus în aplicare fără sprijin internațional. Într-o situație în
care nici măcar suportul militar american nu era o certitudine, după cum se dovedise în Criza
Suezului, este deci puțin probabil ca Statul Major israelian să fi inițiat cu de la sine putere
ocuparea Cisiordaniei și a Peninsulei Sinai. În orice caz, în realitatea instituțională din Israel, nu
armata ci guvernul civil este factorul care a luat deciziile politice și strategice. Israelul nu a
efectuat mișcări de trupe în acest sens, dar mobilizarea forțelor de rezerviști putea fi efectuată în
scurt timp.
Totuși, la 13 mai 1967, Uniunea Sovietică își avertizează aliații de la Cairo și Damasc asupra
iminenței unei invazii israeliene în Siria. Avertismentul se baza pe informațiile serviciilor
secrete și își găsea o anumită justificare atât prin amenințările Israelului la adresa partidului
Baath, cât și prin două incidente militare. La 13 noiembrie 1966, armata israeliană a atacat satul
cisiordanian Samu, sub motivul urmăririi adepților mișcării Fatah. La data de 7 aprilie 1967,
aviația israeliană a doborât șase avioane militare de tip MIG din aviația militară a Siriei.
Ca urmare a avertismentului sovietic, începând din 14 mai 1967, Egiptul a mobilizat unități de
luptă în Peninsula Sinai, după ce obținuse, fără mari împotriviri de la ONU, retragerea trupelor
UNEF (United Nations Emergency Force). Aceste forțe internaționale supravegheaseră până
atunci respectarea acordului de încetare a ostilităților provocate de Criza Suezului din 1956.
Prin evacuarea UNEF-ului s-au creat zone de tangență directă între cele două armate, care
puteau duce, în scurt timp, la o invazie egipteană a Israelului. Această demonstrație de forță a
Egiptului era, în primul rând, un avertisment la adresa Israelului, dar, implicit, avea și scopul de
a convinge Iordania să adopte o poziție mai fermă în acest conflict.
Israelul s-a văzut, astfel, pus în situația pe care a încercat să o evite în 1956, fiind obligat să
accepte prezența militară egipteană în apropierea granițelor sale. Temerile Israelului privind
securitatea sa s-au materializat la 17 mai 1967, când două avioane egiptene de supraveghere,
decolate din Iordania, au zburat deasupra reactorului atomic de la Dimona, fără a putea fi oprite
de unitățile anti-aeriene israeliene. În urma acestui act de agresiune, guvernul israelian a luat în
considerare eventualitatea unui atac aerian al Egiptului împotriva centralelor atomice israeliene,
precum și justificarea unui asemenea atac pe plan internațional. În aceste circumstanțe, guvernul
israelian a ordonat armatei mobilizarea forțelor de rezervă.
La 22 mai 1967, Nasser a continuat politica de provocare beligerantă prin blocarea Strâmtorii
Tiran pentru transportul naval israelian. Această blocadă maritimă a restabilit starea de fapt
care, în 1956, a dus la conflictul cu Israelul. De asemenea, Nasser a supraestimat puterea
militară a Egiptului și a considerat că Israelul este incapabil să pornească un război pe două
fronturi fără sprijinul efectiv al S.U.A., care, din 1956, era implicată militar în conflictul din
Vietnam. Se pare că și în cadrul Statului Major egiptean au existat forțe care au promovat o
exacerbare a conflictului cu Israelul. Aceste forțe elaboraseră planurile unei operațiuni militare
de ocupare a Deșertului Negev, pentru a asigura legătura teritorială cu Iordania. Aceste planuri
au fost respinse de Nasser,care se considera un reprezentant al forțelor "progresiste" din lumea
islamică și se arăta critic față de "forțele reacționare" din Iordania, Arabia Saudită și Iran. Prin
blocarea strâmtorii Tiran, Nasser a câștigat o imensă popularitate în lumea arabă. Devenit
protagonistul propagandei anti-israeliene, Nasser a reușit să atragă Iordania în coaliția sa, pentru
a convinge, apoi, Arabia Saudită să susțină, cu unele rezerve, cauza egipteană. Ca om politic,
mai degrabă moderat, Nasser s-a lăsat antrenat de dinamica acestei propagande și a încurajat
mass-media să răspândească lozinci care anunțau distrugerea iminentă a Israelului. În general,
Occidentul a respins cu indignare formulele propagandei arabe iar sloganul "Aruncați-i pe evrei
în mare", care nu a fost exprimat politic, ci în cadrul unor comentarii satirice din presă. Acest
gen de propagandă s-a dovedit a fi dezastruos pentru imaginea arabilor pe plan mondial,
discreditând cauza palestiniană, în special, în Europa.
Statul Major General al Armatei Israeliene a încercat să convingă guvernul israelian de
necesitatea unei reacții militare la blocarea Strâmtorii Tiran. Se pare că acest incident a surprins
armata israeliană, deoarece serviciile secrete nu reușiseră să recunoască o finalitate în acțiunile
de multe ori contradictorii inițiate de Nasser. Premierul Eshkol a căutat, în continuare, o
soluționare a crizei pe cale diplomatică. Pe plan internațional, se întrevedea o atitudine critică
față de blocarea strâmtorii, dar, inițial, atât Washington-ul, cât și Londra s-au exprimat
împotriva unui război cauzat de această blocare. De Gaulle a mers chiar mai departe și a
declarat ministrului de externe israelian Abba Eban că Franța se va opune părții care va
declanșa războiul. Deși președintele Johnson a asigurat Israelul de sprijinul american, Nasser a
interpretat aceste reacții diplomatice drept o încurajare a politicii sale axate pe o confruntare
menită să slăbească nu numai Israelul, ci și Arabia Saudită și Iordania ca aliați ai S.U.A. De
aceea, Nasser a refuzat toate propunerile care vizau găsirea unui compromis cu privire la
blocarea Strâmtorii Tiran. Nu mai era demult vorba doar de interesele Israelului sau ale
Egiptului, ci de chestiunea controlului asupra rezervelor de petrol și a potențialului financiar din
Orientul Mijlociu. O implicare a S.U.A. sau a Marii Britanii în conflict de partea Israelului ar fi
determinat o mai mare popularitate a nasserismului în lumea arabă și, implicit, creșterea
credibilității Uniunii Sovietice în regiune.
Nemulțumit de atitudinea expectativă a occidentului și a guvernului Eshkol, generalul Ariel
Sharon nu a ezitat să vorbească despre eventualitatea unui puci. După aderarea Arabiei Saudite
la coaliția egipteano-iordaniană, guvernul israelian a fost supus unei mari presiuni din partea
armatei și a opoziției interne de dreapta, care au cerut luarea de măsuri urgente împotriva
amenințărilor militare și a poziționării strategice provocatoare a Egiptului. Cu scopul de a
ajunge la o coaliție internă, guvernul israelian a fost dizolvat de Levi Eshkol pe data de 1 iunie
1967. Premierul Eshkol a alcătuit, după aceea, un Guvern al Unității Naționale, în care Moshe
Dayan a fost numit ministru al Apărării, iar conducătorul blocului de opoziție de dreapta Gahal,
Menachem Begin, a fost numit ministru fără portofoliu. Cei doi politicieni au susținut în mod
deschis o expansiune teritorială a statului Israel, mai ales în zona Cisiordaniei.
Pe data de 4 iunie 1967, consilierul președintelui american în chestiuni de securitate a
semnalizat, printr-un memorandum, aprobarea unei acțiuni militare israeliene. În aceeași zi,
având în vedere avantajul strategic obținut de Egipt prin blocarea strâmtorii Tiran, guvernul
israelian a hotărât începerea ofensivei militare împotriva coaliției arabe..
 Cronologia conflictului militar
5 iunie - Forțele aeriene israeliene bombardează simultan, începând de la ora 7.45, unsprezece
baze aeriene egiptene, distrugând astfel o mare parte din aviația militară a Egiptului.
6 iunie - Trupele israeliene ocupă Fâșia Gaza. Unități israeliene de tancuri pătrund în Peninsula
Sinai.
7 iunie - Israelul cucerește malul stâng al Iordanului și partea de est a Ierusalimului, care va fi
anexată Israelului pe data de 27 iunie 1967.
8 iunie - Tancurile israeliene ajung până la Canalul Suez, deși forțele egiptene erau mult
superioare numeric celor israeliene în această zonă de conflict. Egiptul capitulează.
9 iunie - Forțele armate israeliene atacă Siria și cuceresc, după lupte grele, mare parte din
Platoul Golan, inclusiv orașul Quneitra (Al Qunaytirah'). Gamal Abdel Nasser, președintele
Egiptului, își declară demisia, dar își va retrage peste o zi această declarație, în urma
demonstrațiilor masive în favoarea sa.
10 iunie - Încetarea ostilităților. După război, Israelul domină un teritoriu de aproape patru ori
mai mare decât la începutul războiului. 400.000 palestinieni se refugiază în Iordania.

Armele folosite în conflict

Cu excepția Iordaniei, arabii se bazau, în principal, pe echipament militar sovietic. Armata
Iordaniei era echipată cu arme americane și forțele sale aeriene erau compuse din avioane de
producție britanică. Armele israeliene erau, în principal, de origine occidentală, forțele sale
aeriene fiind compuse, în principal, din avioane de producție franceză, în timp ce blindatele erau
de producție americană și britanică. Unele arme de infanterie, ca, de exemplu, cunoscutul Uzi
erau de origine israeliană.

Războiul din perspectiva internațională

După blocarea Strâmtorii Tiran de către Egipt, armata și guvernul israelian au ajuns să aibă
opinii diferite în privința soluționării conflictului. Ca urmare, ministrul de externe Abba Eban a
făcut vizite la Paris și Washington. Generalul de Gaulle a declarat, cu acea ocazie, că Franța se
va opune oricărei părți care va declanșa războiul.
Guvernele Marii Britanii și S.U.A. au condamnat blocarea strâmtorii și au propus, ca acțiune
internațională de valoare simbolică, organizarea unei "Regate a Mării Roșii", un fel de
demonstrație pentru libertatea căilor maritime din Golful Aqaba. Președintele Lyndon B.
Johnson a declarat, la 26 mai 1967, că, deși prefera o soluționare politică a conflictului, S.U.A.
nu vor lăsa singur Israelul atâta timp cât acesta nu va lua decizii de unul singur: "Israel will not
be alone unless it decides to go alone". Odată eșuată inițiativa pentru "Regata Mării Roșii", atât
guvernul american, cât și cel britanic au întrevăzut pericolul blocării Canalului Suez și deci al
circuitului transportului de petrol. În plus, Marea Britanie se temea, în caz de război, de o
devalorizare a lirei sterline ca urmare a unei eventuale retrageri de capital arab din băncile
britanice.
După implicarea Arabiei Saudite în conflict și dizolvarea guvernului Eshkol, Statele Unite au
renunțat, probabil, la opțiunea de rezolvare pe cale pașnică a conflictului și au lăsat mână liberă
Israelului. Vizita lui Meir Amit, șeful Mossad-ului, la Washington, pe 31 mai 1967, a avut un
rol hotărâtor în schimbarea atitudinii Statelor Unite față de Israel. Acesta a convins atât
conducerea CIA, cât și pe Secretarul pentru Apărare, Robert McNamara, de valabilitatea teoriei
lui Eisenhower despre efectul de domino în zona arabă. La 3 iunie 1967 Secretarul de Stat
american Dean Rusk a recunoscut, printr-o circulară expediată ambasadelor americane din
Orientul Mijlociu, imposibilitatea unei reconcilieri între ideea de "Război Sfânt", propagată de
statele arabe, și "psihologia apocaliptică" israeliană, anunțând faptul că S.U.A. nu va mai
împiedica o acțiune militară a Israelului. A doua zi, la 4 iunie 1967, această poziție a devenit
publică prin memorandumul în care Walt W. Rostow, consilier de securitate la Casa Albă,
expunea eventualele consecințe ale unui atac israelian. Conform prognozelor lui Rostow, chiar
și statele arabe "moderate" ar fi preferat ca Israelul și nu o forță străină regiunii să învingă
Egiptul. Perspectivele Orientului Mijlociu erau puse în relație cu dezvoltarea economică și cu o
intensificare a colaborării interregionale. În document a fost menționată și necesitatea rezolvării
problemei refugiaților palestinieni ca o condiție a acceptării statului Israel de către arabi. Totuși,
memorandumul lui Rostow a determinat o radicalizare a partidelor de stânga din lumea arabă,
care își vedeau acum confirmate teoriile de conjurație ale forțelor "imperialiste" și "sioniste"
care fuseseră lansate odată cu intensificarea colaborării militare dintre Israel și S.U.A. din
timpul administrației Kennedy.
Poziția U.R.S.S. a fost ambiguă înainte de izbucnirea războiului, probabil datorită unei
disensiuni în cadrul Biroului Politic al C.C. Au existat atât demersuri pentru atragerea S.U.A. în
conflictul din Orientul Mijlociu, prin avertismentele date Egiptului, cât și împotriva escaladării
situației la granița dintre Siria și Israel. După izbucnirea războiului, statele Pactului de la
Varșovia, cu excepția României, au condamnat agresiunea israeliană.
Poziția României, care întreținea relații politice și diplomatice cu Israelul și adoptase, în 1965,
așa-numita "Declarație de independență" în politica externă, a fost interpretată de Uniunea
Sovietică drept o sfidare. Uniunea Sovietică a explicat poziția României prin interesul acesteia
ca Israelul și S.U.A. să susțină candidatura lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării
Generale a ONU. După Războiul de Șase Zile, Israelul a inițiat deschiderea unei linii
diplomatice cu R. P. Chineză, prin intermediul României. Pentru România începea o perioadă
de îmbunătățire a relațiilor cu Occidentul..
 Războiul de Iom Kipur
Războiul de Iom Kipur, Războiul arabo-israelian din 1973, Războiul de Ramadan, sau Războiul
din octombrie a fost un conflict armat dintre Israel și o coaliție de națiuni arabe condusă de
Egipt și Siria, care a durat între 6 octombrie și 26 octombrie 1973. Războiul a izbucnit de ziua
de Iom Kipur (Ziua Ispășirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză
conjugat egipteano-sirian, forțele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din
Peninsula Sinai și respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Șase
Zile (1967).
Egiptenii și sirienii au avansat în primele 24 – 48 de ore, după care situația militară a început să
se schimbe în favoarea israelienilor. După a doua săptămână de lupte, sirienii fuseseră scoși
definitiv din zona platoului Golan. În sud, în peninsula Sinai, israelienii au lovit la punctul de
joncțiune a două corpuri de armată egiptene, (Armata a II-a și Armata a III-a) traversând canalul
Suez, (vechea linie de încetare a focului), încercuind o întreagă armată egipteană, chiar în
momentul în care intra în acțiune rezoluția de încetarea a focului a ONU.
Războiul a avut numeroase implicații pentru multe națiuni. Lumea arabă, care fusese umilită de
înfrângerea categorică a coaliției egipteano-siriano-iordaniene din timpul Războiului de șase
zile, s-a simțit răzbunată de seria de victorii de la începutul războiului. Același sentiment a
deschis calea către procesul de pace care avea să urmeze, ca și spre liberalizările care au urmat,
precum așa-numita infitah, "politica egipteană a porților deschise". Acordurile de la Camp
David, care au fost semnate la scurtă vreme după aceea, au dus la normalizarea relațiilor dintre
Egipt și Israel și la recunoașterea, pentru prima oară de către un stat arab, a Israelului. Egiptul,
care se distanțase deja de Uniunea Sovietică, a părăsit după acest moment definitiv sfera de
influența sovietică.
Tabloul general al evenimentelor
Pretextul războiului
Acest război a fost parte a conflictului arabo-israelian, de-a lungul căruia au avut loc mai multe
războaie, începând cu anul 1948. În timpul războiului de șase zile, israelienii au cucerit întregul
Sinai, până la Canalul Suez, malurile canalului devenind mai apoi linia de încetare a focului. De
asemenea, Israelul a cucerit și Platoul Golan, care aparținea Siriei.
În anii care au urmat, Israelul a ridicat linii de fortificații atât în Sinai, cât și pe platoul Golan. În
1971, Israelul a cheltuit 500.000.000 $ pentru un lanț de fortificații și lucrări genistice de-a
lungul canalului Suez, numite, în cinstea generalului Haim Bar-Lev, Linia Bar-Lev.
Conform lui Haim Herzog ” Pe 19 iunie 1967, Guvernul de Unitate Națională [al Israelului] a
votat în unanimitate retrocedarea Sinaiului câtre Egipt și platoului Golan, Siriei, în schimbul
unor acorduri de pace. Platoul Golan trebuia să fie demilitarizat și trebuiau negociate
aranjamente speciale pentru Strâmtoarea Tiran. Guvernul a hotărât de asemenea să inițieze
negocieri cu regele Hussein al Iordaniei cu privire la granița răsăriteană.”
Decizia israelienilor urma să fie adusă la cunoștința națiunilor arabe cu ajutorul Statelor Unite.
Deși americanii au fost informați de decizie, se pare că aceștia din urmă nu au transmis-o mai
departe. Nu există nici o dovadă că Siria și Egiptul au recepționat oferta israeliană. Decizia a
fost ținută strict secretă în cercurile guvernamentale israeliene și oferta a fost retrasă în
octombrie 1967.
Egiptul și Siria doreau retrocedarea terenurilor pierdute în războiul de șase zile. Până la urmă,
prin rezoluția Summitului arab de la Khartoum au fost stabiliți cei "trei NU", care afirmau că
"NU va fi pace, NU va fi recunoaștere, NU vor fi negocieri cu Israelul."
Peședintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser, a murit în septembrie 1970. El a fost urmat la
conducerea țării de Anwar Saadat, care a hotărât să lupte cu Israelul și să recucerească teritoriul
pierdut în timpul războiului de șase zile. În 1971, Saadat, ca răspuns la o inițiativă a
negociatorului ONU Gunnar Jarring, a declarat că, dacă Israelul își "retrage forțele armate din
Sinai și din Fâșia Gaza" și, dacă acest stat este gata să accepte Rezoluția Consiliului de
Securitate nr. 242 așa cum cerea Jarring, Egiptul "va fi gata să înceapă tratative de pace cu
Israelul". Israelul a răspuns că nu se va retrage la liniile de dinainte de războiul din 5 iunie 1967.
Sadat a sperat că și dacă ar fi provocat o înfrângere, chiar și limitată, Israelului, starea de fapt
putea fi schimbată. Hafez al-Assad, liderul Siriei, avea o altfel de părere. El nu era interesat de
începerea unor negocieri și considera că teritoriile pierdute puteau fi recucerite numai printr-o
acțiune militară. De la sfârșitul războiului de șase zile, Assad a inițiat o întărire masivă a
forțelor armate, în speranța transformării Siriei în forța militară dominantă a lumii arabe. Cu
ajutorul Egiptului, Assad a considerat că noua sa armată poate să învingă în mod sigur armata
israeliană, cucerind astfel rolul dominant în zonă. Assad credea că orice negocieri pot să
înceapă numai după recucerirea prin forța armelor a Platoului Golan, ceea ce ar fi făcut ca
Israelul să părăsească malul de vest al Iordanului și Fâșia Gaza și, eventual, să facă și alte
concesii.
Sadat avea la rândul lui preocupări interne importante care-l făceau să dorească războiul. "Cei
trei ani trecuți de la preluarea puterii de către Sadat... au fost cei mai demoralizanți din istoria
Egiptului... O economie secătuită s-a adăugat la deznădejdea națională. Războiul era alegerea
disperată." În biografia lui Sadat, autorul Raphael Israeli aducea argumentul că liderul egiptean
considera că rădăcina problemei se afla în marea rușine a înfrângerii din războiul de șase zile și,
înainte de introducerea oricăror reforme, rușinea trebuia ștearsă. Economia Egiptului era la
pământ, dar Sadat știa că reformele hotărâte pe care considera că trebuie să le întreprindă vor fi
foarte nepopulare printre anumite pături ale populației. O victorie militară i-ar fi asigurat
popularitatea de care ar fi avut nevoie pentru efectuarea reformelor. O parte a populației
egiptene, în special tineretul universitar, a început proteste de stradă, cerând cu hotărâre
recucerirea Sinaiului, condamnându-l pe Sadat pentru inacțiunea de trei ani de zile.
Alte țări arabe arătau mai multă reținere față de angajarea într-un nou război. Regele Hussein al
Iordaniei se temea că țara va pierde mai mult teritoriu decât pierduse deja, în războiul de șase
zile fiind pierdută și aproximativ o jumătate din populația țării. Sadat sprijinea de asemenea
pretențiile Organizației pentru Eliberarea Palestinei pentru malul de vest al Iordanului și pentru
Fâșia Gaza, în eventualitatea unei victorii, teritoriile fiindu-i promise lui Yasser Arafat. Hussein
considera încă Malul de Vest ca parte integrantă a Iordaniei și voia să o realipească regatului
său. Mai mult decât atât, în timpul crizei "Septembrie negru" din 1970, a izbucnit un conflict
asemănător unui război civil între palestinienii din Frontul pentru Eliberarea Palestinei și trupele
guvernamentale. În acest conflict, Siria a intervenit în favoarea palestinienilor.
Irakul și Siria aveau de asemenea relații încordate, irakienii au refuzat la început să se alăture
ofensivei. Libanul, care avea graniță comună cu Israelul, nu era așteptat să se alăture alianței
arabe, datorită faptului că avea o armată mică și era în mod evident o țară deja instabilă. În
lunile de dinainte de declanșarea atacului, Sadat a început o ofensivă diplomatică pentru
cucerirea sprijinului pentru război. La sfârșitul anului 1973, el a pretins că are sprijinul a nu mai
puțin de 100 de state. Era vorba de cele mai multe state ale Ligii Arabe, ale Mișcării țărilor
nealiniate și ale Organizației Unității Africane. Sadat a căutat să câștige simpatia statelor
europene și a reușit în oarecare măsură. Britanicii și francezii au luat partea arabilor pentru
prima oară împotriva israelienilor în Consiliul de Securitate al ONU.
Evenimentele care au dus la război
Anwar Sadat a declarat public în 1972 că Egiptul este decis să înceapă războiul împotriva
Israelului, iar țara este pregătită să "sacrifice un milion de soldați egipteni în luptă." De la
sfârșitul anului 1972, Egiptul a început un efort susținut pentru modernizarea forțelor armate,
dotându-se cu avioane MiG-21, rachete sol-aer SA-2, SA-3, SA-6 și SA-7, tancuri RPG-7, T-55
și T-62, ca și cu rachete antitanc AT-3, toate din Uniunea Sovietică. De asemenea, Egiptul și-a
îmbunătățit tacticile militare de luptă. Generalii promovați pe criterii politice, vinovați de
dezastrul din 1967, au fost înlocuiți cu ofițeri superiori competenți.
Cele două mari superputeri (SUA și URSS) au avut de asemenea un rol important în
declanșarea și urmările războiului. Politica Uniunii Sovietice a fost unul dintre factorii care au
cauzat slăbiciunea militară egipteană. Președintele Nasser a reușit să obțină materiale numai
pentru o linie de rachete de apărare antiaeriană, după ce a vizitat Moscova și a negociat cu
liderii sovietici. El a afirmat în cursul negocierilor că, dacă Moscova nu oferă ajutorul militar
cerut, trebuie să se întoarcă în Egipt și să spună concetățenilor săi că URSS-ul i-a abandonat,
după care ar trebui să demisioneze în favoarea unui colaborator capabil să negocieze cu
americanii. Dacă s-ar fi întâmplat așa ceva, americanii ar fi devenit puterea dominantă în
regiune, o situație pe care sovieticii nu o puteau accepta.
Unul dintre obiectivele nedeclarate ale Egiptului în timpul Războiului de Uzură a fost acela de a
forța URSS-ul să vândă egiptenilor arme și materiale de război cât mai moderne. Liderii militari
egipteni au considerat că singura metodă de a convinge conducerea sovietică de deficiențele a
celei mai mari părți a avioanelor și armamentului livrate după războiul din 1967, era să le
supună unui test împotriva armamentului livrat de Statele Unite Israelului.
Politica lui Nasser de după înfrângerea din 1967 a intrat în conflict cu cea a URSS-ului.
Uniunea Sovietică încerca să evite un nou conflict arabo-israelian, pentru a nu fi atrasă într-un
conflict de mai mare anvergură cu Statele Unite ale Americii. Adevărata față a problemelor a
devenit vizibilă la întâlnirea superputerilor de la Oslo, unde s-a convenit asupra menținerii
status quo-ului. O asemenea înțelegere era de neacceptat pentru liderii egipteni, iar în momentul
în care s-a dovedit că preparativele pentru atacul peste canalul Suez au transpirat, a devenit
imperativă expulzarea instructorilor militari ruși din Egipt. În 1972, Sadat a expulzat aproape
toți cei 20.000 de instructori sovietici din țară și a reorientat politica externă către Statele Unite.
Sovieticii nu credeau într-o victorie a lui Sadat într-un eventual război. Ei l-au avertizat pe
conducătorul egiptean că o încercare de traversare a liniei puternic fortificate a Suezului va
produce pierderi grele atacatorilor. Sovieticii, preocupați de noua lor politică de destindere, nu
erau interesați de destabilizarea Orientului Mijlociu. În cadrul întâlnirii dintre liderii celor două
superputeri mondiale, Leonid Brejnev i-a propus lui Richard Nixon să convingă Israelul să se
retragă pe granițele din 1967. Brejnev a afirmat că dacă Israelul nu s-ar retrage, "noi vom avea
dificultăți să ținem situația militară sub control"—o indicație că Uniunea Sovietică nu mai era
capabilă să împiedice planurile lui Sadat.
Într-un interviu publicat în Newsweek (9 aprilie 1973), președintele Sadat a amenințat din nou
Israelul cu războiul. De mai multe ori de-a lungul anului 1973, forțele arabe au întreprins
aplicații de anvergură, care au pus forțele israeliene în stare maximă de alarmă. Conducerea
israeliană era deja convinsă în acel moment că dacă arabii ar fi atacat, Forțele Aeriene Israeliene
erau capabile să respingă atacul.
Pe 24 octombrie 1972, la o întâlnire a Consiliului Suprem al Forțelor Armate, Sadat a afirmat că
este gata să meargă la război împotriva Israelului chiar și fără un sprijin din partea Uniunii
Sovietice. Planificarea atacului s-a făcut în condiții de maxim secret – nici chiar comandanților
eșaloanelor superioare nu li s-a spus nimic de planurile de război până cu o săptămână înainte
de atac, iar soldaților nu li s-a spus nimic până cu câteva ore mai înainte de începerea acțiunii.
Planul de atacare a Israelului împreună cu Siria a purtat numele de cod "Operațiunea Badr" (în
traducere "lună plină"). Numele operațiunii ar putea să aibă o legătură cu bătălia de la Badr, în
care musulmanii conduși de Muhammad a învins tribul Quraish din Mecca.
Pregătirea pentru atacul surpriză
Directoratul contraspionajului militar israelian, "liderul comunității israeliene de informații", a
fost responsabil pentru formularea prognozelor cu privire la un posibil atac. Aprecierile lor cu
privire la probabilitatea izbucnirii unui război erau bazate pe câteva supoziții.
Egiptenii au făcut tot ce le-a stat în putință să adâncească această concepție greșită. Atât
israelienii, cât și americanii, au considerat că expulzarea consilierilor militari sovietici a redus în
mod considerabil eficiența armatei egiptene. Egiptenii au asigurat un flux continuu de informații
false în legătură cu problemele de întreținere a echipamentului militar de proveniență sovietică,
cât și în legătură cu lipsa de personal pregătit să folosească cele mai moderne arme. Egiptenii au
făcut rapoarte mincinoase despre lipsa pieselor de schimb, rapoarte care au ajuns în mâinile
israelienilor. Sadat făcuse așa de frecvent declarații false de război, încât adevăratele sale
intenții au trecut neobservate de toată lumea. În mai și august 1973, armata egipteană a fost
angajată în aplicații de-a lungul liniei de demarcație, mobilizarea de răspuns a forțelor israeliene
golind visteria armatei de aproximativ 10 milioane de dolari.
În săptămâna dinaintea atacului, egiptenii au planificat o aplicație de lungă durată în zona
Canalului Suez. Contrainformațiile israeliene, după ce au detectat mișcări masive de trupe, au
apreciat aceste concentrări ca fiind un nou exercițiu. Mișcările trupelor siriene către graniță
puteau da de gândit, dar nu au fost considerate o amenințare, deoarece contraspionajul militar a
considerat că Egiptul și Siria nu vor ataca decât după ce vor fi dotate cu ultimele tipuri de arme
sovietice contractate.
Motivul evident pentru care a fost aleasă sărbătoarea evreiască de Iom Kippur pentru
declanșarea atacului surpriză era acela că în acea zi, spre deosebire de oricare alta, Israelul era
aproape paralizat. De Iom Kippur, nu numai evreii ultrareligioși, dar și cei mai puțin credincioși
postesc, se abțin de la folosirea focului, electricității, motoarelor, comunicațiilor, etc, iar traficul
rutier se reduce la zero. Numeroși soldați părăsesc cazarmele pentru petrecerea sărbătorii în
familie, iar Israelul este cel mai vulnerabil, cea mai mare parte a armatei sale fiind demobilizată.
Declanșarea atacului a coincis cu sărbătoarea musulmană a Ramadanului, în timpul căreia
numeroși soldați musulmani posteau, de asemenea.
În ciuda refuzului de a participa la atac, regele Hussein al Iordaniei s-a întâlnit cu Sadat și cu
președintele Siriei Assad în Alexandria cu două luni mai înainte. Dată fiind suspiciunea mutuală
care prevala printre liderii arabi, este puțin probabil că regelui să i se fi spus ceva despre atac.
Dar este posibil ca Sadat și Assad să fi pus problema războiului împotriva Israelului în termeni
mai generali ca să testeze dorința iordanienilor de intrare în luptă. În noaptea de 25 septembrie,
Hussein a efectuat un zbor secret la Tel Aviv, ca să-l prevină pe prim-ministrul israelian din
acea vreme, Golda Meir, despre iminența atacului sirian. "Au de gând să intre în război fără
ajutorul egiptean?" a întrebat primul ministru Meir. Regele a răspuns că nu crede. "Cred că ei
[egiptenii], vor coopera'". În mod surprinzător, acest avertisment nu a fost luat în seamă.
Contrainformațiile israeliene au considerat că regele iordanian nu le-a spus nimic din ceea ce ei
nu știau deja. 11 avertizări de război au fost primite de Israel în luna septembrie din surse de
încredere. Dar șeful Mossadului, Zvi Zamir, a continuat să insiste că războiul nu era o opțiune a
arabilor. Nici măcar avertismentele lui Hussein nu au reușit să-i zdruncine convingerile. Șeful
Mosadului avea să recunoască mai târziu că: "Pur și simplu nu-i credeam capabili [de război]."
În cele din urmă, Zvi Zamir s-a deplasat personal în Europa ca să se întâlnească cu "Sursa"
(înaltul oficial egiptean pomenit mai înainte) în noaptea de 5 spre 6 octombrie. "Sursa" l-a
informat că atacul conjugat siriano-egiptean este iminent. Acest ultim avertisment, alături de
alte câteva mai vechi, a hotărât înaltul comandament israelian să intre în acțiune. Cu câteva ore
mai înainte de declanșarea atacului, au fost date ordine pentru mobilizarea parțială a
rezerviștilor. În mod ironic, chemarea la arme a rezerviștilor s-a făcut mai ușor decât de obicei,
aproape toți cei convocați aflându-se în sinagogi, sau în sânul familiei.
Lipsa unui atac preventiv din partea Israelului
Doctrina militară israeliană era bazată pe ideea că, dacă un atac arab este iminent, Israelul
trebuie să lanseze un atac preventiv. Se presupunea că spionajul israelian avea să dea, în cel mai
rău caz, un avertisment cu cel puțin 48 de ore mai înainte de declanșarea unui atac arab.
Golda Meir, Moshe Dayan și generalul David Elazar s-au întâlnit la ora 8 în dimineața zilei de
Iom Kipur, cu 6 ore înainte de începerea războiului. Dayan a declarat la începutul întâlnirii că
războiul nu era o certitudine. Elazar și-a prezentat și el argumentele lui pentru un atac preventiv
împotriva aeroporturilor siriene, care să aibă loc la prânz, asupra lansatoarelor de rachete, care
să aibă loc la ora 15 și asupra forțelor terestre, care să aibă loc la ora 17. Când prezentarea s-a
încheiat, primul-ministru a șovăit câteva momente, după care a luat o decizie clară. Nu va fi
lansată o lovitură preventivă. Israelul ar avea nevoie foarte rapid de ajutorul imediat al
americanilor și trebuia să nu poată fi făcut vinovat de începerea războiului. „Dacă noi atacăm
primii, nimeni nu ne va ajuta”, a afirmat primul-ministru. Națiunile europene, amenințate de un
embargou petrolier arab și de un boicot comercial, au încetat să-i mai aprovizioneze cu muniții
pe israelieni. Ca urmare, Israelul depindea în totalitate de Statele Unite pentru a-și reaproviziona
armata.
Cunoscând toate elementele ecuației, azi se poate aprecia că această decizie a fost poate cea mai
bună. Câtă vreme Operațiunea Nickel Grass, (podul aerian american pentru aprovizionarea
armatei israeliene început pe 13 octombrie), nu a reușit să asigure înlocuirea echipamentului
militar pierdut în luptă, Israelul a trebuit să folosească până la epuizare toate rezervele pe care le
avea în țară. Dacă ar fi lovit primii, după spusele lui Henry Kissinger, israelienii nu ar fi primit
ajutor „nici cât negru sub unghie”.
Operațiunile militare
În Sinai
Egiptenii se temeau să avanseze dincolo de o fâșie îngustă apărată de rachetele antiaeriene
SAM. În timpul războiului de șase zile, forțele aeriene israeliene au distrus armatele arabe
lipsite de apărare. Egiptul și Siria își fortificaseră pozițiile de pe liniile de încetare a focului cu
baterii de rachete SAM, împotriva cărora Israelul nu avea nici o contra-armă. Israelul, care
investise sume enorme din bugetul său de apărare pentru edificarea celei mai puternice forțe
aeriene zonale, și-a văzut aviația total neputincioasă în fața bateriilor antiaeriene arabe.
Anticipând un contraatac rapid al blindatelor israeliene, egiptenii își dotaseră militarii din
primul val al atacului cu un număr fără precedent de arme portabile antitanc – aruncătoare de
grenade antitanc (AG-7) – și cu devastatoarele rachete ghidate prin fir AT-3. Unul din trei
soldați egipteni avea în dotare o armă antitanc. În plus, parapeții tranșeelor de pe partea
egipteană a canalului au fost înalțate de două ori mai mult decât cele ale israelienilor, dându-le
atacatorilor o platformă de pe care puteau trage de la înălțime asupra trupelor sau tancurilor
inamice.
Armata egipteană a luat prin surprindere pe toată lumea străpungând apărarea israeliană, (cu
efectivele subdimensionate datorită sărbătorii de Iom Kippur). Cele mai multe baricade erau
construite în principal din nisip, iar forțele egiptene au folosit tunuri cu apă alimentate din
Canalul Suez pentru a le distruge. Soldații au traversat canalul în mici bărci sau pe plute
gonflabile, într-o operațiune care a rămas cunoscută ca "Traversarea", reușind în scurtă vreme
să captureze sau să distrugă toate forturile Liniei Bar-Lev, cu excepția unuia. Printr-o operațiune
meticulos pregătită, forțele egiptene au avansat aproximativ 15 km în deșertul Sinai cu două
corpuri de armată combinate. Batalioanele care asigurau apărarea forturilor Liniei Bar-Lev au
fost copleșite din punct de vedere numeric. Numai una dintre fortificații, aflată la capul de nord
al liniei întărite, (cu numele de cod "Budapesta"), a rămas sub controlul israelian de-a lungul
întregului conflict.
Forțele egiptene și-au consolidat pozițiile cucerite. Pe 8 octombrie, comandantul frontului de
sud, generalul israelian Shmuel Gonen, care fusese numit în funcție de numai trei luni mai
înainte de retragerea lui Ariel Sharon, a dat ordinul de contraatac al brigăzii lui Gabi Amir
împotriva egiptenilor fortificați în zona Hizayon, care era acoperită împotriva atacurilor
blindatelor de lansatoarele de rachete AT-3 aflate pe malul estic al Canalului Suez. În ciuda
reținerilor lui Amir, atacul a fost pornit cu rezultate dezastruoase pentru israelieni. La căderea
serii, un contraatac al egiptenilor a fost oprit de Divizia a 143-a blindată israeliană. Sharon a
fost renumit în fruntea diviziei. Luptele s-au calmat, nicio parte nedorind să se aventureze într-
un atac de anvergură.
După atacul dezastruos din data de 8 octombrie, ambele părți au trecut în defensivă și au
așteptat ca adversarul să atace primul. Elazar l-a demis pe Gonen, care se dovedise incapabil, și
l-a înlocuit cu Haim Bar-Lev, reactivat. De teamă ca o asemenea înlocuire să nu distrugă
moralul trupelor, și așa ajuns la cote alarmant de scăzute, Gonen a fost făcut șef de stat major al
noului comandant Bar-Lev.
După câteva zile de așteptare, Sadat, dorind să ușureze presiunea exercitată asupra aliaților săi
sirieni, a ordonat generalilor Saad El Shazly și Ahmad Ismail Ali să atace. Egiptenii au
mobilizat și rezerviștii și au atacat pe 14 octombrie. Atacul, cea mai amplă acțiune de la atacul
egiptean inițial de Iom Kippur, a fost un eșec total, prima cotitură egipteană majoră a cursului în
războiului. În loc să-și concentreze forțele de manevră, egiptenii au ales să atace frontal pe toată
lungimea frontului. Pierderile egiptenilor au fost apreciate la 150 - 250 de tancuri.
În ziua următoare, (15 octombrie), israelienii au lansat "Operațiunea Neînfricatul", un
contraatac care trebuia să străpungă liniile egiptene și să-i ducă pe israelieni peste Canalul Suez.
Atacul a fost o schimbare de proporții a tacticilor israeliene, care se bazau mai înainte pe
sprijinul avioanelor și blindatelor. Cum blindatele israeliene fuseseră decimate de armele
antitanc egiptene, infanteria a folosit tactici de infiltrare către pozițiile bateriilor de rachete
SAM, apărate necorespunzător împotriva unui atac al soldaților de comando. O divizie condusă
de generalul-maior Ariel Sharon a atacat liniile egiptene la nordul Marelui Lac Amar, în
vecinătatea orașului Ismailiya. Israelienii au atact într-un punct slab al egiptenilor, "joncțiunea"
dintre Armata a 2-a egipteană din nord și Armata a 3-a egipteană din sud. Într-una dintre cele
mai sângeroase lupte ale războiului, israelienii au deschis o breșă în liniile egiptene și au ajuns
la Canalul Suez. O mică forță a traversat canalul și a creat un cap de pod pe celălalt mal. Timp
de aproape 24 de ore, trupele israeliene au fost transbordate în bărci gonflabile ușoare, fără să
fie urmate de unități de blindate. În schimb, infanteriștii israelieni erau înarmați cu rachete
antitanc americane M72 LAW, cu ajutorul cărora au respins atacul blindatelor egiptene. Odată
ce apărarea antitanc și antiaeriană egipteană au fost neutralizate, infanteria a putut să se bazeze
din nou pe sprijinul aviației și tancurilor.
Mai înainte de începerea războiului, temându-se de un atac israelian peste canlul Suez, nicio
națiune occidentală nu vânduse evreilor elemente pentru construirea podurilor de pontoane.
Israelienii au reușit să repare module de poduri de pontoane vechi, rămase din al doilea război
mondial. De asemenea, israelienii au construit un pod mai sofisticat ("pod rulou"), dar
problemele logistice legate de înghesuiala de pe drumurile spre punctul de traversare au întârzat
sosirea acestuia din urmă pentru câteva zile. După montarea podului din pontoane, în noapte de
16/17 octombrie, divizia lui Avraham "Bren" Adan a traversat canalul și s-a îndreptat către sud,
încercând să taie retragerea Armatei a 3-a egipteană, mai înainte ca aceasta să ajungă în
siguranță în interiorul teritoriului egiptean. De asemenea, au fost trimise forțe de comando care
să distrugă bateriile de rachete SAM care se mai aflau amplasate pe malul estic al canalului.
Până pe 19 octombrie, israelienii au reușit să construiască patru poduri separate la nord de
Marele Lac Amar, în ciuda bombardamentelor grele egiptene. La sfârșitul războiului, israelienii
intraseră adânc în teritoriul egiptean, ajungând la 101 km de capitala țării, Cairo.
Pe Platoul Golan
Pe Platoul Golan, sirienii au atacat cele două brigăzi și 11 baterii de artilerie cu 5 divizii și 188
baterii. La izbucnirea luptelor, 188 de tancuri evreiești au trebuit să facă față asaltului a 2.000 de
tancuri siriene. Toate tancurile israeliene aflate pe Platoul Golan au fost implicate fără mijlocire
în luptă în faza inițială a atacului. Comandouri siriene transportate pe calea aerului cu ajutorul
elicopterelor au reușit să cucerească cel mai important punct fortificat israelien din zonă (Jabal
al Shaikh - Muntele Hermon), unde erau amplasate numeroase echipamente de supraveghere.
Luptelor de pe Platoul Golan li s-a acordat o importanță de prim rang de către Înaltul
Comandament Israelian. Luptele din Sinai erau suficient de depărtate de teritoriul național
pentru a nu reprezenta o amenințare imediată pentru Israel. Dacă Platoul Golan ar fi fost cucerit
însă, sirienii ar fi putut avansa chiar pe teritoriul israelian. În zona de conflict din nord au fost
trimiși rezerviști mobilizați în grabă. Ei au fost îmbarcați pe tancuri făra să se mai aștepte
reconstituirea echipajelor așa cum fuseseră antrenate în timp de pace, cu mitralierele nemontate
și trecând peste operațiunea de reglare a tirului tunurilor blindatelor.
La fel ca și egiptenii în Sinai, sirienii au avut grijă să stea tot timpul în raza de acoperire a
bateriilor de rachete SAM. La fel ca și în Sinai, au utilizat din plin armamentul antitanc de
producție sovietică, care, totuși, datorită terenului accidentat, s-a dovedit mai puțin eficient
decât în deșert.
Sirienii considerau că israelienii au nevoie cel puțin de 24 de ore pentru deplasarea rezervelor
pe linia frontului. În realitate, rezervele israelienilor s-au angajat în luptă la numai 15 ore după
începerea ostilităților.
La sfârșitul primei zile de lupte, sirienii, care la început îi depășeau pe israelieni în proporție de
9:1, au avut numai câteva succese modeste. Spre sfârșitul zilei, o brigadă siriană de tancuri care
a traversat prin pasul Rafid, s-a îndreptat către nord-vest pe un drum puțin folosit, cunoscut ca
Drumul Conductei Trans Arabe, care străbătea Platoul Golan în diagonală. Acest drum s-a
dovedit a fi cea mai importantă locație strategică a întregii bătălii. Drumul ducea direct de la
punctul străpungerii siriene către Nafah, care era nu numai locul în care se afla cartierul general
al diviziilor israeliene, ci și cea mai importantă intersecție de drumuri de pe Înălțimi. În timpul
nopții, locotenentul Zvika Greengold, care ajunsese pe front doar cu echipajul și cu tancul pe
care îl comanda, fără a fi sprijinit de alte care de luptă, a reușit să țină piept atacului arab până la
sosirea ajutoarelor. În următoarele 20 de ore, Forța Zvika, așa cum ajunsese să fie cunoscut
echipajul în transmisiunile radio, a lupta neîntrerupt cu tancurile siriene singur, sau în cadrul
unor subunități, schimbând 6 tancuri după ce acestea fuseseră scoase din luptă de focul
inamicilor. Locotenentul a fost rănit și a suferit arsuri, dar a rămas în luptă, intervenind în luptă
în momentele critice din direcții neașteptate pentru a schimba cursul luptelor de hărțuială.
Pentru faptele sale de arme, Zvika a devenit erou național în Israel.
De-a lungul a patru zile de luptă, Brigada blindată a 7-a israeliană a reușit să-și păstreze
pozițiile pe flancul nordic al cartierului general din Nafah. Pentru anumite motive, care și azi
sunt necunoscute, sirienii, deși s-au aflat pe punctul de a cuceri localitatea, s-au oprit la porțile
orașului, permițând israelienilor să-și pună la punct apărarea. O explicație plauzibilă ar fi aceea
că sirienii calculaseră o distanță de înaintare, iar comandanții din teren nu au vrut să iasă din
planul prestabilit. În sudul frontului, însă, Brigada blindata Barak, lipsită de orice apărare
naturală, a avut pierderi grele. Comandantul brigăzii, locțiitorul lui și șeful de stat major au fost
uciși în a doua zi de lupte, fiecare în tancul lui, în vreme ce sirienii încercau cu disperare să
străpungă liniile inamice către Marea Galileii și către Nafah. În acest punct al luptelor, brigada
israeliană a încetat să funcționeze ca o unitate militară organizată, fiecare tanc și echipaj rămase
în luptă continuând bătălia pe cont propriu.
Situația de pe Platoul Golan s-a schimbat odată cu sosirea rezervelor israeliene, care au reușit să
oprească atacul sirian și, începând cu 8 octombrie, să respingă forțele siriene către pozițiile de
plecare. Suprafața Platoului Golan era prea mică pentru a permite manevre de amploarea celor
din Deșertul Sinai, dar s-au dovedit de o importanță strategică majoră pentru apărarea israeliană
și pentru împiedicarea avansării siriene. Până miercuri, 10 octombrie, ultima unitate siriană din
sectorul central fusese respinsă dincolo de "linia roșie", care fusese linia de demarcație din
perioada de dinaintea izbucnirii războiului.
În acest moment trebuia luată decizia opririi luptelor pe linia de încetare a focului din 1967, sau
de continuare a războiului în teritoriul sirian. Înaltul Comandament Israelian a petrecut toată
ziua de 10 octombrie dezbătând această problemă, până noaptea târziu. Dacă unii erau
favorabili dezangajării militare, care ar fi permis trimiterea rezervelor în Sinai, unde cu două
zile mai devreme israelienii fuseseră înfrânți în mod clar la Hizayon, o altă parte a ofițerilor era
in favoarea continuării atacului către Damasc, ceea ce, în concepția lor, ar fi trebuit să scoată
Siria din război și, pe de altă parte, ar fi salvat imaginea Israelului de putere militară supremă în
Orientul Mijlociu, plus că ar fi asigurat condiții mult mai favorabile pentru tratativele de pace
care aveau să urmeze. Cei care se opuneau acestei decizii considerau că Siria își organizase o
apărare foarte eficientă în profunzime, cu șanțuri antitanc, câmpuri minate și puncte fortificate.
După părerea lor, era mai bine să se continue lupta pe pozițiile defensive de pe Înălțimi, decât să
implice armata israeliană în lupta din câmp deschis, unde numărul mare de militari și cantitatea
sporită de echipament de luptă putea lesne să încline balanța în favoarea arabilor. Primul
ministru a văzut însă care era punctul critic al întregii discuții: era nevoie de patru zile pentru a
transfera o divizie din nord în sud. Dacă războiul s-ar fi terminat în decursul acestor patru zile,
Israelul ar fi pierdut teritoriu în Sinai și nu ar fi câștigat nimic în nord, ceea ce ar fi fost o
înfrângere gravă din punctul de vedere al evreilor. Acest război era o problemă politică și Meir
a hotărât să traverseze linia roșie. Atacul avea să fie lansat a doua zi, joi, 11 octombrie.
De pe 11 până pe 14 octombrie, forțele israeliene au avansat în Siria, cucerind un teritoriu de 65
km² în regiunea Bashan. De aici, artileria grea israeliană era capabilă să bombardeze periferiile
Damascului, aflat la 40 km distanță.
Cum pozițiile arabilor pe câmpurile de luptă se deteriorau, presiunea exercitată asupra regelui
Hussein pentru implicarea în luptă a armatei iordaniene a crescut fără întrerupere. El a găsit o
cale de compromis pentru a ajuta lupta arabilor, fără a provoca atacurile aviației israeliene.
Astfel, Iordania a trimis o forța expediționară în Siria. El a informat Israelul despre intențiile
sale prin intermediari americani, în speranța că Israelul va accepta că asta nu este un casus belli
care să justifice un atac împotriva Iordaniei. Dayan a refuzat să ofere orice fel de asigurări, dar
Israelul nu avea intenția să deschidă încă un nou front de luptă.
Irakul a trimis la rândul lui o forță expediționară pe Platoul Golan, formată din aproximativ
30.000 de oameni, 500 de tancuri și 700 de transportoare blindate. Sosirea diviziilor irakiene a
fost o surpriză pentru Marele Stat Major Israelian, care se aștepta la o avertizare de cel puțin 24
de ore din partea serviciilor de spionaj. Intrarea irakienilor în luptă a fost o surpiză operațională,
ei atacând în flancul sudic mai expus al armatelor blindate israeliene, oprindu-le acestora
avansarea și silindu-le să se retragă pentru a preîntâmpina încercuirea.
Contraatacul combinat siriano-irakiano-iordanian a împiedicat obținerea altor victorii de către
israeleieni și cucerirea unor noi teritorii. Dar, pe de altă parte, forțele arabe reunite nu au reușit
să-i scoată pe evrei din regiunea pe care o cuceriseră deja.
Pe 22 octombrie, infanteria și comandourile israeliene au reușit, suferind pierderi foarte grele,
să recucerească avanpostul de pe Muntele Hermon, apărat de lunetiștii sirieni bine fortificați.
Atacul din urmă cu două săptămâni se soldase cu 25 de morți și 67 de râniți, iar cel de-al doilea
atac a crescut numărul victimelor cu încă 55 de morți și 79 de râniți.
Lupta pe mare
Bătălia de la Latakia a fost bătălie care a vut loc pe 7 octombrie, fiind încheiată cu o victorie
importantă a israelienilor împotriva sirienilor, datorată în principal navelor purtătoare de rachete
dotate cu echipament de bruiaj electronic. Această bătălie a fost prima lupta din lume dintre
navele echipate cu rachete sol-sol. De asemenea, această bătălie a schimbat statutul de
"cenușăreasă" a marinei în cadrul forțelor militare israeliene. După această bătălie și încă câteva
mici confruntări, navele militare siriene și egiptene au rămas ancorate în porturile lor, ceea ce a
permis aprovizionarea continua a israelienilor pe mare de către americani. Contrar părerii
comune, aproximativ 96% din totalul materialelor aprovizionate din străinătate a fost adus pe
mare, nu pe calea aerului. Marina israeliană a avut mai puțin succes în spargerea blocadei
maritime egiptene din Marea Roșie, ceea ce a dus la restrângerea realimentării cu petrol prin
portul Eilat. Israel nu avea suficiente nave purtătoare de rachete în Marea Roșie pentru a reuși
spargerea blocadei.
De câteva ori în timpul războiului, marina israeliană a efectuat raiduri împotriva porturilor
egiptene. Scopul acestor atacuri a fost acela de distrugere a vaselor egiptene folosite pentru
transportarea comandourilor proprii în spatele liniilor israeliene. Efectul acestor raiduri a fost
neglijabil.
Participarea altor state
În afară de Egipt, Siria, Iordania și Irak, alte câteva națiuni arabe au fost implicate în război,
asigurând arme sau bani combatanților. Suma acestor ajutoare este necunoscută.
Arabia Saudită și Kuweitul au oferit anumite ajutoare financiare și au trimis o forță simbolică să
participe la lupte. Marocul a trimis trei brigăzi pe front. Palestinienii au participat de asemenea
cu trupe la lupte. Pakistanul a trimis pe front 16 piloți militari.
Din 1971 până în 1973, Muammar Gaddafi, liderul Libiei, a trimis avioane de vânătoare Mirage
și a oferit aproximativ 1 miliard $ pentru finanțarea războiului. Algeria a trimis escadrile de
avioane de vânătoare și bombardament, brigăzi blindate și zeci de tancuri. Tunisia a trimis peste
1.000 de soldați care au lucrat pentru armata egipteană în Delta Nilului, iar Sudanul a trimis
3.500 de soldați.
Radio național a afirmat că Idi Amin a trimis soldați ugandezi să lupte împotriva Israelului.
Cuba a trimis de asemenea aproximativ 1.500 de soldați, tancuri și elicoptere care au fost
angajate în lupte împotriva armatei israeliene.
Armamentul :Armatele arabe erau echipate cu armament fabricat în principal în Uniunea
Sovietică, în vreme ce armamentul israelian era de producție occidentală. Tancurile arabe T-62
erau echipate cu dispozitive de vedere pe timpul nopții, în timp ce tancurile israeliene nu erau
dotate cu așa ceva.
 Încetarea focului și urmările imediate
Armata a 3-a egipteană aflată în încercuire
Consiliul de Securitate al ONU a votat pe 22 octombrie Rezoluția nr. 338, care chema la
încetarea ostilităților. Rezoluția a fost îndelung negociată de URSS și SUA. Rezoluția cerea
încetarea focului între Israel și Egipt, dar nu și (cel puțin din punct de vedere tehnic) între Israel
și Siria. Încetarea focului a început să fie aplicată 12 ore mai târziu, la ora 18:52. Deoarece a
avut efect după căderea nopții, a fost imposibilă stabilirea liniilor frontului prin fotografiere din
satelit, unde ar fi trebuit să se oprească luptele.
Când a intrat în acțiune acordul de încetare a focului, forțele israeliene erau la numai câteva sute
de metri de obiectivul pe care și-l stabiliseră: cucerirea drumului care leagă Cairo și Suezul. Pe
timpul nopții, există rapoarte israeliene prin care se afirmă că egiptenii ar fi încălcat înțelegerea
de încetarea focului și ar fi distrus nouă tancuri evreiești. Ca răspuns, David Elazar ar fi cerut
permisiunea de reluare a atacului spre sud, iar Moshe Dayan și-ar fi dat acordul. Israelienii au
continuat atacul spre sud, au cucerit drumul de legătură mai sus-amintit și au prins în capcană
Armata a 3-a egipteană aflată la est de Canalul Suez.
În dimineața zilei următoare, 23 octombrie, a început o activitate diplomatică plină de
nervozitate. Avioanele sovietice de recunoaștere au confirmat că israelienii avansau către sud,
iar URSS i-au acuzat pe aceștia de trădare. Într-o convorbire telefonică cu Golda Meir, Henry
Kissinger ar fi spus: "Cum ar putea cineva spune vreodată unde este sau a fost linia frontului în
deșert?" Meir ar fi răspuns: "Se va ști, fără doar și poate." Kissinger a aflat despre armata
egipteană încercuită la scurtă vreme după aceea.
Kissinger și-a dat seama că situația din acel moment oferea Statelor Unite o șansă colosală:
Egiptul depindea în totalitate de SUA ca să împiedice Israelul să distrugă armata sa încercuită,
care nu avea acces la hrană și apă potabilă. Poziția ar fi permis mai târziu SUA să medieze în
conflict și să forțeze Egiptul să sa se depărteze de Uniunea Sovietică.
Ca urmare, Statele Unite a exercitat o presiune copleșitoare asupra Israelului să se abțină de la
distrugerea armatei egiptene, amenințând chiar că va sprijini o rezoluție ONU care să forțeze
Israelul să se retragă pe pozițiile de dinainte de 22 octombrie, dacă israelienii nu ar fi acceptat
ca materialele nemilitare să fie livrate egiptenilor încercuiți. Într-o convorbire telefonică cu
ambasadorul israelian Simcha Dinitz, Kissinger i-a spus că distrugerea armatei egiptene "este o
opțiune care nu există".
Acțiunile sovietice și americane
În același timp, Brejnev a trimis o scrisoare lui Nixon în noaptea de 23/24 octombrie, prin care
liderul sovietic propunea ca un număr de contingente sovietice și americane să să fie dispuse
astfel încât să asigure ca ambele părți respectă înțelegerile de încetarea focului. El a mai
amenințat de asemenea: "O spun pe de-a dreptul, dacă voi găsiți că nu puteți acționa împreună
cu noi în această privință, noi va trebui să luăm în considerație posibilitatea să facem în mod
unilateral pașii cuveniți. Nu putem permite ca Israelul să acționeze în mod arbitrar." Altfel spus,
sovieticii amenințau că intervin în război de partea egiptenilor.
Mesajul a sosit după ce Nixon se culcase. Kissinger a convocat o ședință cu cei mai importanți
oameni de stat, printre care Secretarul cu Apărarea James Schlesinger, Directorul CIA William
Colby și Șeful Personalului Casei Albe Alexander Haig. Scandalul Watergate ajunsese la
punctul culminant, iar Nixon era așa de agitat și tulburat, încât au decis să rezolve problema fără
să-l mai trezească.
În timpul întâlnirii s-a luat o hotărâre de comun acord, care a fost trimisă (în numele lui Nixon)
lui Brejnev. În același timp, gradul de alarmă (DEFCON) a fost ridicat de la 4 la 3, cel mai
ridicat nivel din timp de pace. Mai apoi a fost aprobat un mesaj către Sadat (din nou în numele
lui Nixon), prin care i se cerea să respingă oferta de ajutor din partea sovieticilor, amenințând că
dacă aceștia din urmă acționau în favoarea egiptenilor, americanii ar fi ajuat în mod nemijlocit
Israelul.
Sovieticii au detectat imediat creșterea gradului de alarmă nucleară americană și au fost de-a
dreptul uimiți și tulburați de răspuns. "Cine și-ar fi putut imagina că americanii pot fi speriați
așa de ușor?" ar fi spus Nicolai Podgornîi. "Nu este înțelept să intrăm în război cu SUA din
cauza Egiptului sau Siriei." ar mai fi adăugat și primul ministru Alexei Kosîghin, în timp ce
șeful KGB-ului Iuri Andropov ar fi adăugat: "Nu vom dezlănțui al treilea război mondial!" În
cele din urmă, sovieticii s-au împăcat cu ideea înfrângerii suferite de arabi. Scrisoarea
americanilor a sosit la Moscova în timpul întâlnirii. Brejnev a decis că americanii erau prea
nervoși și că cea mai bună acțiune ar fi fost să aștepte răspunsul egiptenilor. În dimineațâ
următoare, egiptenii au fost de acord cu propunerile americane, criza fiind încheiată.
Încetarea ostilităților pe frontul de nord
Pe frontul de nord, Siria se pregătea pentru un contraatac masiv programat pentru 23 octombrie.
În plus față de cele 5 divizii siriene, Irakul a amai adăugat încă două atacului, alăturându-se și
contingente mai mici din alte țări arabe, inclusiv din Iordania. Sovieticii înlocuiseră între timp
tancurile pierdute de sirieni la începutul războiului.
Totuși, cu o zi mai înainte de declanșarea ofensivei, ONU a impus o încetarea a focului (după
acceptarea acesteia de către Israel și Egipt). Acceptarea de către Egipt a încetării focului în ziua
de luni 22 octombrie, a creat pentru Assad o situție extrem de dificilă. Încetarea focului nu-l
afecta și pe el, dar implicațiile ei nu puteau fi ignorate de Siria. O parte a Statului Major sirian
era în favoarea declanșării atacului, afirmând că dacă s-ar fi procedat astfel, și Egiptul s-ar fi
simțit obligat să continue lupta. Totuși, alții au afimat că o continuare a războiului ar fi
legitimizat eforturile israelienilor să distrugă Armata a 3-a egipteană. În acest caz, Egiptul nu ar
fi venit în ajutorul Siriei când Israelul ar ataca cu toată forța în nord, distrugând infrastructura
siriană si, probabil, atacând Damascul.
În cele din urmă, Assad a luat hotărârea de a anula ofensiva, iar, pe 23 octombrie, Siria a
anunțat că acceptă încetarea focului. Guvernul irakian și-a rechemat trupele în țară.
Negocierile de după încetarea focului
Pe 24 octombrie, Consiliul de Securitate al ONU a votat Rezoluția nr. 339 prin care se cerea
tuturor părților acceptarea și respectarea încetării focului în condițiile prevederilor Rezoluției nr.
338. Încetarea focului nu a însemnat și oprirea ciocnirilor de-a lungul liniei frontului și nu a
risipit tensiunea militară. Având armata a 3-a izolată, lipsită de orice posibilitate de
aprovizionare, egiptenii aveau o mare masă de oameni ostatică în mâinile israelienilor.
Israelul a primit amenințarea lui Kissinger (de sprijinire a soluției ONU de retragere), dar mai
înainte de a da vreun răspuns, consilierul egiptean pentru securitatea națională a trimis lui
Kissinger un mesaj surprinzător: Egiptul era gata să înceapă discuții directe cu israelienii, în
condițiile în care aceștia din urmă erau de acord cu aprovizionarea Armatei a 3-a cu materiale
nemilitare (hrană și apă potabilă) și de asemenea erau de acord cu o încetare completă a focului.
Discuțiile au avut loc pe 28 octombrie, fiind purtate de generalul maior israelian Aharon Yariv
și de generalul maior egiptean Muhammad al-Ghani al-Gamasy. În cele din urmă, Kissinger a
dus propunerile lui Sadat, care a fost de acord cu aproape toate punctele fără multă discuție.
Punctele de control ale ONU urmau să fie instalate în locul celor israeliene, aprovizionarea
armatei a 3-a cu hrană, apă și medicamente era permisă în continuare, urma să înceapă schimbul
de prizonieri de război. A urmat o întâlnire la Geneva și, în cele din urmă, a fost semnată o
înțelegere de armistițiu. Pe 18 ianuarie, Israelul a semnat o înțelegere de retragere de pe malul
estic al canalului, iar ultimii militari israelieni s-au retras în partea de est a canalului pe 5 martie
1974.
Pe frontul sirian, naveta diplomatică a lui Kissinger a dus la semnarea unei înțelegeri de
dezangajare militară pe 3 mai 1974, în condițiile schimbului de prizonieri de război, retragerii
israelienilor dincolo de linia roșie și a stabilirii unei zone tampon a Națiunilor Unite. Această
înțelegere a pus capăt hărțuielilor și duelurilor de artilerie care erau frecvente pe linia de
încetare a focului. A fost stabilită instalarea în regiuna Golanului a UN Disengagement and
Observer Force – Forța de dezangajare și observare a Națiunilor Unite.
Efectele pe termen lung ale războiului
Discuțiile de pace de la sfârșitul războiului a fost primul eveniment în care oficialii israelieni și
arabi s-au întâlnit în cadrul unor întâlniri publice de la încheierea războiului din 1948.
Pentru națiunile arabe, în mod particular pentru Egipt, trauma psihologică suferită în urma
înfrângerii din războiul de șase zile a fost vindecată. În multe privințe, le-a permis să negocieze
cu israelienii de pe alte poziții, mult mai favorabile. Totuși, datorită succeselor limitate din
Sinai, în ciuda unor reușite deosebite din primele primele zile ale atacului, cât și datorită
faptului ca Israelul a reușit să ocupe un teritoriu mai mare decât avusese mai înainte pe Platoul
Golan și reușise să cucerească o zonă pe continentul african, se pare ca liderii arabi au ajuns la
concluzia că inamicul comun nu poate fi învins pe cale militară și de aceea opțiunea
negocierilor a părut tot mai demnă de luat în seamă.
Războiul a avut un efect neașteptat în Israel. După victoria din războiul de șase zile, armata
israeliană devenise mulțumită de sine. Șocul înfrângerilor din primele zile ale războiului a fost o
lovitură psihologică extraordinar de puternică pentru majoritatea israelienilor, care trăiau cu
impresia că statul lor deține supremația militară în regiune. Până la urmă și-au dat seama că, în
timp, au ajuns la o situație uimitoare și practic fără precedent: aceea că, în condițiile unui atac-
supriza pe două fronturi, cu grosul armatei nemobilizate, confruntată cu o situație a câmpurilor
de luptă extrem de dinamică, lipsită de inițiativă tactică și strategică, țara s-a aflat în pragul
colapsului. Deși, în câteva zile țara și-a recăpătat echilibrul, iar în mai puțin de două săptămâni
armata israeliană ajunsese să amenințe capitalele celor doi inamici principali, pierderile în
oameni și materiale de război fuseseră imense.
Ca răspuns al sprijinului american pentru israelieni, națiunile OAPEC – membrii arabi ai OPEC
– în frunte cu Arabia Saudită, au decis pe 17 octombrie să reducă producția de petrol cu 5% pe
lună și au lansat amenințarea unui embargo. Președintele Nixon a cerut Congresului SUA pe 18
octombrie să aprobe fonduri de 2.2 miliarde de dolari pentru aprovizionarea cu arme a
Israelului. Pe 20 octombrie, în plin război, Arabia Saudită, iar ulterior și alte națiuni arabe, au
impus un embargo împotriva SUA și a altor țări, ceea ce a dus la provocarea crizei petrolului
din 1973. Deși se crede că această reacție a fost urmare a războiului, s-a aflat în cele din urmă
că embargoul a fost o măsură coordonată, hotărâtă încă din august 1973, după o vizită secretă a
lui Anwar Sadat în Arabia Saudită.
Succesul inițial a dus la creștere popularității lui Sadat, asigurându-i un control mult mai
puternic asupra societății egiptene și condițiile pentru lansarea reformelor pe care le considera
necesare. Popularitatea lui avea să scadă cu timpul, iar în revoltele antiguvernamentale din
Cairo din 1977 s-a strigat: "Erou al traversării, unde este micul nostru dejun? " ("‫العبور بطل يا‬، ‫فين‬
‫"الفطور؟‬, "Yā batl al-`abūr, fēn al-futūr?").
Răsturnarea de situație din Israel
După patru luni de la sfârșitul războiului, au început proteste antiguvernamentale. Ele au fost
conduse de Moti Ashkenazi, comandantul fortificației "Budapesta", cel mai nordic fort al liniei
Bar-Lev, singurul care nu fusese capturat de egipteni în timpul războiului. Nemulțumirile față
de guvernul israelian, față de ministrul Dayan în particular, erau la cote extrem de ridicate.
Shimon Agranat, președintele Curții Supreme, a fost însărcinat să conducă o investigație asupra
evenimentelor care au dus la declanșarea războiului și la înfrângerile din prima parte a
războiului.
Comisia formată în acest scop a publicat raportul preliminar pe 2 aprilie 1974. Șase oameni au
fost găsiți vinovați de eșecurile israeliene:
În loc să calmeze opinia publică, raportul a reușit mai degrabă s-o inflameze. Deși raportul i-a
exonerat pe Meir și Dayan de toate responsabilitățile, vocile publice care cereau demisiile celor
doi au devenit din ce în ce mai puternice.
În cele din urmă, pe 11 aprilie 1974, Golda Meir a demisionat. A urmat la scurtă vreme și
demisia cabinetului său. Dayan se oferise să demisioneze de două ori până în acel moment, de
fiecare dată demisia sa fiind respinsă de primul-ministru. Yitzhak Rabin, care cea mai mare
parte a războiului fusese consilier neoficial al lui Elazar, a devenit noul șef al guvernului format
în iunie 1974.
În 1999, pentru evitarea unor situații similare cu cele intervenite în timpul războiului din 1973,
conducerea politică israeliană a decis formarea unui Consiliu de Securitate pentru coordonarea
acțiunii organelor de securitate și informații și între acestea și ramura politică.
Acordurile de la Camp David
Guvernul lui Rabin a fost zguduit de o serie de scandaluri și a fost forțat să demisioneze în
1977. Partidul de dreapta Likud, condus de Menachem Begin, a câștigat alegerile din 1977 și
pentru prima oară de la fondarea Israelului, o coaliție condusă de alt partid decât Partidul
Muncii a ajuns la putere.
Sadat, care a declanșat războiul din 1973 pentru recucerirea Sinaiului, era din ce în ce mai
nemulțumit de procesul de pace prea lent. În noiembrie 1977, el a a avut o inițiativă fără
precedent și a vizitat Israelul, fiind primul șef de stat arab care a ținut un discurs în Knesset.
Prin aceste acțiuni, Sadat a recunoscut implicit Israelul.
Această vizită a dat un nou impuls procesului de pace. Președintele Statelor Unite ale Americii,
Jimmy Carter, i-a invitat pe cei doi lideri, Sadat și Begin, să participe la un summit la Camp
David, pentru negocierea unui tratat de pace. Negocierile au avut loc între 5 și 17 septembrie
1978. Negocierile s-au încheiat cu semnarea acodului de pace israeliano-egiptean din 1979.
Conform acordului de pace, Israelul urma să-și retrăgă din Sinai trupele și coloniștii în schimbul
unor relații normale cu Egiptul și a unei păci durabile.
Comunitatea arabă a fost scandalizată de semnarea acestui tratat de pace. Egiptul a fost exclus
din Liga Arabă.
Anwar Sadat a fost asasinat doi ani mai târziu, pe 6 octombrie 1981, în timp ce urmărea o
paradă militară marcând a opta aniversare a războiului de Iom Kippur, atentatorii fiind militari
nemulțumiți de pacea cu Israelul.
Comemorări
6 octombrie este sărbătoare națională în Egipt – Ziua Forțelor Armate.
În cinstea războiului, numeroase locuri din Egipt au primit numele de 6 Octombrie sau 10
Ramadan, (echivalentul lui 6 octombrie în calendarul islamic).