UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

FACULTATEA TRANSFRONTALIERĂ DE ŞTIINŢE UMANISTE, ECONOMICE ŞI INGINEREŞTI

SPECIALITATEA: RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII EUROPENE

La disciplina:Istoria relațiilor internaționale III

Tema:Agresiunea sovietică împotriva Afghanistanului

Realizat:Uzun Maia
Verificat: Dr. univ. Șișcanu Ion

Cahul 2019
 CUPRINS:

Introducere

1. Relațiile sovieto-afghane (1919-1979)

2. Războiul Afgano-Sovietic (1979-1989)

Concluzii
 Motto: ”…nu există nici-o istorie
fără dimensiunea ei
narativă, orală sau scrisă.”
Le Grand
Introducere

În istoria postbelică sunt cunoscute o serie de aplicații politice acerbe, inextricabile și inepte,
care au modificat atât configurația relațiilor internaționale, cît și a celor din interiorul țărilor. În
acest perimetru pot fi menționate războaiele, ca paroxism al conflictelor, provocate de alte state pe
teritoriul altora. Dintre acestea se evidențiază războiul din Vietnam (1961-1975) generat de către
SUA și cel din Afghanistan, având drept autor al agresiunii URSS. În ceea ce privește conflictul
militar sovieto-afghan, sovieticii, purtând cel mai îndelungat război din istoria Uniunii Sovietice,
extins pe o perioadă de 9 ani și 7 săptămâni (1979-1989) aveau, să finalizeze această imixtiune
militară prin victoria lui Pyrrhus. Canalizarea unor sume financiare substanțiale (contribuția URSS
la războiul din Afghanistan a constituit 60 mld.de ruble) va intensifica și mai mult criza economică
a sovieticilor, care a marcat, în final, colapsul Uniunii Sovietice. Unii autori consideră că războiul
din Afghanistan a constituit principala cauză a descompunerii Uniunii Sovietice și, implicit, a
comunismului. Pentru a menține Afghanistanul sub infuența sa, Kremlinul, potrivit unor date
oficiale, a fost nevoit să implice efective de cca 90 000 de oameni, numărul total al militarilor
sovietici care au efectuat stagiul militar în zonă cifrîndu-se la 620 000, numărul morților
reprezentînd 15 051, iar cel al pierderilor sanitare (handicapurilor fizice) evaluându-se la 469 685.
Kemlinul din considerente de amor propriu, va recunoaște abia în ultimile momente eșecul în
Afghanistan, „indiscutabil cea mai gravă greșeală pe care Moscova a făcut-o în politica externă în
timpul întregii epoci sovietice”. Totodată, intervenția sovietică în Afghanistan, potrivit
specialiștilor, a semnificat bararea Destinderii și o „reorientare a politicii externe a mai multor
state vizavi de URSS”, fapt finalizat printr-o amplă confruntare Est-Vest.
Autorii Enciclopediei statelor lumii (2008) constată pe bună dreptate: ”Până în anul 1979,
Afghanistanul era o țară uitată, izolată, mai aproape de lumea medievală decît de cea modernă.
Brusc, prin invazia sovietică, ea ocupă, pentru un deceniu, prim planul interesului internațional,
devenind un câmp al confruntărilor americano-sovietice, în condițiile răbufnirii Războiului Rece”.
Ingerința militară a Uniunii Sovietice în Afghanistan a perturbat profund societatea afghană,
care, fiind divizată în perimetrul unui război civil pe principii etnice, religioase etc., a suportat
consecințe de pierderi umane 1 200 000 de victime, dintre care 90 la sută civili, 5-6 mil.de locuitori
au emigrat ( în Pakistan, Iran). Trăind în condiții de mizerie, iar alte 2 mil.de afghani s-au refugiat
în interiourl țării. Totodată, războiul a intensificat criza economică ( conform profesorului afghan
Gany Gausy, pe parcursul a 13 ani de război, 1979-1992, Afghanistanul a avut pierderi financiare
de 20 mld.de dolari americani) și secesiunea țării. Ruinarea economiei a marcat faptul că această
țară este plasată în eșalonul celor mai precare state din lume ( în 2007 abia a atins un PIB de 1000
dolari americani/loc.).
O parte substanțială a valorilor cultural-istorice a fost distrusă sau sustrasă și transportată de
către sovieticii pe teritoriul URSS, fără a fi ulterior înapoiată. Afghanistanul, inclus în arcul
instabilității și al conflictelor de lungă durată, a fost transformat într-un mecanism militar, unde
cultura războiului și violențele constituie și actualmente principalele puncte de referință.
 1. Relațiile sovieto-afghane (1919-1979).
O privire generală asupra dinamicii relațiilor sovieto-afghane este necesară pentru a înțelege
mai bine intervenția militară a Uniunii Sovietice în Afghanistan. Proximitatea dintre Afghanistan
și URSS a constituit principalul element catalizator al legăturilor dintre cele două state, însă, pe
lângă factorul istorico-geografic și cel economic, a avut un rol substanțial.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Afghanistanul a constituit o zonă-tampon la
interferența înaintării țarismului în Asia Centrală, spre Turkestan şi a intereselor geopolitice ale
Marii Britanii, care se conducea după formula sugestivă the Great Game pentru a-şi forma un
avanpost al Imperiului Indian. Contextul dat a generat cel de-al doilea război afghan (1878- 1880),
ce s-a finalizat cu protectoratul britanic în Afghanistan, ,,abandonat de către Marea Britanie numai
după cel de-al treilea război afghan (1919), într-o perioadă când Rusia a încetat să mai fie o mare
putere”. După retragerea armatei engleze, la 28 februarie 1919, Afghanistanul îşi proclamă
independenţa, iar convorbirile britano-afghane de la Rawalpindi (India) din 9 august s-au soldat
cu semnarea unui tratat de pace preliminar, confirmat doi ani mai târziu printr-un nou tratat ce
consacra independenţa totală a Afghanistanului. După lovitura de stat din octombrie 1917,
bolşevicii au promovat o continuare a politicii externe ţariste în Asia. Istoricii francezi au constatat
că discursul Rusiei din secolul al XIX-lea faţă de Afghanistan era identic celui de la sfârşitul
secolului al XX-lea. Afghanistanul era considerat, atât de ţarişti, cât şi de sovietici, drept o zonă
geopolitică importantă. Diplomatul afghan declara, că prietenia dintre ambele popoare poate fi
analizată prin prisma eliberării popoarelor orientale de sub ,,exploatarea imperialismului
european”, iar conducătorul bolşevic şi-a exprimat acordul de a asigura sprijin militar împotriva
imperialismului englez. De altfel, V.I. Lenin, în una din lucrări, evidenţia faptul că ,,în privinţa
capacităţilor militare ale afghanilor, aceştia pot reprezenta duşmani al căror potenţial nu trebuie
subestimat”.
Consolidarea forţelor comune împotriva aceluiaşi rival a constituit, astfel, baza relaţiilor
ruso-afghane, mai ales că majoritatea ţărilor apusene dilatoriau recunoaşterea noului regim afghan.
Pentru a ieşi din izolarea internaţională, Afghanistanul se apropia tot mai mult de Rusia, iar
bolşevicii, obsedaţi de dogmaticul concept al revoluţiei proletare internaţionale, doreau să
înglobeze în sfera lor de influenţă cât mai multe state ale lumii. Suferind insuccese în Europa,
liderii bolşevici şi-au reorientat politica externă în alte regiuni ale lumii. L.B. Troţki afirma în acest
sens: ,,În sfera europeană a politicii mondiale, Armata noastră Roşie are dimensiuni modeste, atât
pentru scopuri ofensive, cât şi defensive. Poziţia noastră este total diferită, dacă ne raportăm la
Orient. În momentul de faţă, drumul spre India pare mai uşor şi mai scurt, comparativ cu acel ce
duce în Ungaria”. L.B.Troţki sugera înfiinţarea unei puternice baze militare în Ural, menită să
revoluţioneze Orientul şi afirma că ,,Asia ar putea deveni arena insurecţiei timpurii”. Pornind de
la această idee, sovieticii se pregăteau pentru un atac asupra Indiei prin Afghanistan. În acest sens,
feldmareşalul Lebedev urmând ,,să ducă toată aparatura militară necesară în Afghanistan”. Planul
sugerat de eternul radical, o eventuală insurecţie militară în Afghanistan, n-a fost pus în practică.
Un moment important în relaţiile dintre cele două ţări, care avea să verifice capacitatea
sovieticilor de imixtiune în politica internă a Afghanistanului, l-a constituit instabilitatea social-
politică din această ţară de la sfârşitul anilor 1920. În 1929, tendinţa suveranului Amanullah
Khan de a moderniza ţara, conform modelului lui Mustafa Kemal Atatürk în Turcia şi Reza Shah
în Iran, se finalizează cu insurecţie şi înlocuirea acestuia cu liderul opoziţionist Bacha-i Saquao
(,,fiul sacagiu”). Iniţial, revolta a fost susţinută de URSS, apoi ajutorul sovieticilor era acordat,
prin hotărârea lui Stalin, în aprilie 1929, regimului anterior, condus de diplomatul afghan la
Moscova, Gulam-Nabi-Han. ,,Trupele sovietice (cele mai bune unităţi din Taşkent, susţinute de
aviaţia rusă) au intrat în Afghanistan îmbrăcate în uniforme afghane. Au fost omorâţi cinci mii de
afghani care reprezentau forţele guvernamentale; toţi ţăranii întâlniţi de Armata Roşie, în
înaintarea ei, au fost executaţi imediat ”. Bacha-i Saquao a declarat jihadul (războiul sfânt).
Războiul pe care-l purta era inspirat şi susţinut pe criterii religioase, împotriva necredincioşilor,
iar militarii sovietici s-au convins că ideile revoluţiei mondiale erau străine băştinaşilor care se
împotriveau sau, în cel mai bun caz, se declarau neutri. Retragerea celor 800 de combatanţi a avut
loc în iunie 1929, iar ca recompensă a acestei acţiuni au spoliat ,,8 lichii (800 000) de rupii, diverse
mărfuri şi covoare, cât puteau duce ”.
O altă caracteristică a relaţiilor sovieto-afghane din perioada postbelică a constituit-o
intensificarea aşa-numitului ajutor militar. La începutul anului 1956 a fost semnat un tratat de
ajutor militar, conform căruia Afghanistanul achiziţiona din URSS armament vechi în valoare de
25 mil. de dolari. În baza acestei tranzacţii, se acorda asistenţă militară şi se detaşau consilieri
militari, obiectiv finalizat prin politizarea armatei afghane, direcţie menţinută de URSS până la
sfârşitul deceniului nouă. Numărul consilierilor sovietici s-a majorat de la 1 500, în anul 1973,
până la 5 000, în anul 1978. Armata afghană era organizată conform modelului sovietic, fiind
asigurată cu armament, tancuri, avioane de sorginte sovietică şi cehoslovacă. Limba rusă constituia
limba de specializare a forţelor militare afghane. În şcolile şi academiile militare ale URSS au
studiat cca 3 700 de ofiţeri şi cursanţi. Una dintre instituţiile de învăţământ care pregătea militari
afghani (în intervalul 1965 – sfârşitul anilor 1980) era cea din Pereval’noe, situată la 21 km de
Simferopol, Crimeea.
Relaţiile economice şi militare sovieto-afghane erau dublate în perioada postbelică şi de
cele politice. În politica externă Afghanistanul a promovat liniile directoare ale neutralităţii şi
nealinierea. Caracteristica de bază a diplomaţiei sovietice şi afghane din anii 1950 –1960 a
constituit-o uniformizarea punctelor de vedere în problemele internaţionale. În anii 1955 şi 1960,
Kabulul a fost vizitat de către delegaţia guvernului şi a partidului sovietic, condusă de liderul
politic N.S. Hruşciov, care a susţinut Afghanistanul în problema regiunii Pathan – un subiect de
litigii şi de resentimente, legat de linia Durand (1893) – , tensionând astfel relaţiile sovieto-
pakistaneze. Afghanistanul s-a opus recunoaşterii independenţei Pakistanului (1947), votând
împotriva aderării acestei ţări la ONU. În octombrie 1963, preşedintele Sovietului Suprem al
URSS L.I. Brejnev, aflat într-o vizită în Afghanistan, avea să aprecieze relaţiile dintre cele două
ţări vecine drept un factor important al stabilităţii şi păcii în Orientul Mijlociu şi Asia Centrală.
Vizite de răspuns ale oficialilor afghani au fost efectuate în anii 1965–1966, în cronica sumară a
ziarelor centrale comunicându-se că părţile au discutat chestiuni referitoare la relaţiile dintre
ambele state şi probleme internaţionale
La sfârşitul anilor 1970, interesele imuabile ale URSS în Afghanistan, reprezentate prin
diverse proiecte ,,protectoare” economice, financiare, de dezvoltare a infrastructurii, de pregătire
a bazei sociale, de infiltrare a consilierilor (inclusiv militari) etc., alături de tratatele bilaterale şi
internaţionale, au validat două direcţii odografe ale doctrinei politicii internaţionale, generate prin
prisma ,,echilibrului sau a forţei ”: de constituire a unui soi de Finlandă asiatică (calea moderată),
o ţară neutră, dar, din aceeaşi perspectivă, potrivit sovieticilor, exportul şi instalarea revoluţiei nu
excludeau şi metodele radicale, cristalizate prin conceptul de o a doua Mongolie, un transfer
radical de la feudalism la socialism (metoda radicală).
 2.Războiul Afgano-Sovietic (1979-1989)
Războiul sovieto-afgan (1979-1989) a fost cel mai extins conflict militar din istoria Uniunii
Sovietice care a durat 9 ani și 7 săptămâni.
Evenimentele derulate în Afghanistan pe parcursul anului 1979 până la intervenţia sovietică
din decembrie au reprezentat un spaţiu al tensiunilor social-politice din cadrul societăţii şi elitei
politice afghane. La sfârşitul anului 1979, forţele ostile guvernului de la Kabul efectuau acţiuni
subversive în 18 din cele 26 de provincii /velayat, fiind subminată existenţa Afghanistanului ca
stat unitar. Este important de menţionat că elementele ostile erau din interiorul ţării, adică putem
vorbi de un război civil, prin urmare ajutorul sovietic efectuat ulterior era considerat imixtiune, în
toată plenitudinea sa.
Liderii sovietici şi-au manifestat interesul şi îngrijorarea faţă de situaţia din Afghanistan, iar
în cadrul şedinţei din 17 martie 1979 a Biroului Politic al CC al URSS, A.A. Gromâko atenţiona
asupra escaladării ţării vecine şi necesităţii susţinerii administraţiei Taraki: ,,Noi nu putem pierde,
în niciun caz, Afghanistanul (s.n.). Dacă pierdem în acest moment Afghanistanul, el se va îndepărta
de noi considerabil şi va fi o lovitură teribilă pentru politica noastră. Una e să iei măsuri de urgenţă
dacă armata afghană este alături de popor, şi altceva este dacă ea refuză să sprijine guvernul legal.
Dacă, în sfârşit, ea ar fi făţiş ostilă guvernului şi, în consecinţă, trupelor noastre, afacerea ar deveni
foarte complicată ”. Astfel, şeful diplomaţiei sovietice, pe lângă reliefarea importanţei pe care o
reprezenta Afghanistanul, nu excludea nici posibilitatea implicării militare a URSS în această ţară.
Începând cu 18 martie 1979, sprijinul militar sovietic a fost solicitat în 20 de mesaje şi
întâlniri confidenţiale (dar care nu au fost fixate în niciun document oficial) de către liderii afghani
N.M. Taraki şi H. Amin (ultimul solicitând sprijinul în 8 cazuri), fapt parţial îndeplinit de către
sovietici prin participarea la luptele din Herat, contribuţii cu ajutor material, echipament militar,
delegaţii de consilieri militari (de altfel, una dintre acestea a fost condusă, începând cu mijlocul
lui august, timp de două luni, de către I.G. Pavlovski, cel care gestionase invazia sovietică în
Cehoslovacia, în anul 1968), evitându-se însă, pe cât se putea, implicarea într-un conflict
internaţional.
Pentru a evita flagelul din Herat, s-au întreprins o serie de măsuri ce aveau drept scop
menţinerea securităţii consilierilor sovietici şi, în cazuri excepţionale, asigurarea evacuării
acestora. Potrivit ordinului ministrului Apărării al URSS, D.F. Ustinov (semnat la 24 iunie 1979),
la 3 iulie a.a., la aeroportul din Bahram a fost mobilizată o echipă de consilieri tehnici, în realitate
fiind vorba de militari sovietic Astfel, cu şase luni înaintea intervenţiei militare sovietice în
Afghanistan, o parte din trupele sovietice deja erau dislocate în această ţară.
 Imixtiunea trupelor sovietice în Afghanistan a fost catalizată de disensiunile interne din
PPDA, finalizate, în septembrie 1979, cu asasinarea lui N.M. Taraki de către Hafizollah Amin,
care părea să promoveze un curs politic nefavorabil Moscovei, făcând compromisuri liderilor
musulmani de dreapta, orientându-se spre puterile occidentale (SUA, în primul rând) şi spre China,
activităţi considerate de politica externă sovietică o ameninţare în Asia Centrală. La 12 decembrie
1979, Biroul Politic, în componenţa restrânsă a celor mai conservatori membri – L.I. Brejnev,
A.A. Andropov, şeful KGB, D.F. Ustinov, ministru al Apărării, A.A. Gromâko, ministru de
Externe, C.U. Cernenko, A.I. Pelşe, M.A. Suslov, A.P. Kirilenko, V.V. Grişin, N.A. Tihonov, B.N.
Ponomarev – a luat decizia de a interveni în Afghanistan. Prin această hotărâre s-a transgresat
articolul 72, punctul 8, al Constituţiei URSS, conform căruia ,,problemele păcii şi războiului,
apărării suveranităţii, securitatea frontierelor de stat şi a teritoriului URSS, organizarea apărării,
conducerea Forţelor Militare” reprezenta o prerogativă a ,,organelor superioare ale puterii de stat”,
ori Biroul Politic nu era mandatat cu o astfel de atribuţie.
La 25 decembrie, ora 15:00 (ora Moscovei), trupele sovietice au trecut graniţa, intrând în
Afghanistan, preponderent pe cale aeriană. Au fost întreprinse 343 de zboruri, timp de 47 ore,
pentru a transporta 7 700 de oameni, 894 de unităţi de echipament militar şi 1 062 tone furnituri.
La 27decembrie,corpul expediţionar a ocupat palatul prezidenţial, asasinându-l pe Amin, împreună
cu soţia, cei şapte copii, un nepot şi 20–30 de membri ai personalului Babrak Karmal a anunţat la
Radio Kabul, după o înregistrare efectuată la staţia radio din Termez (RSS Uzbekistan) constituirea
unui nou guvern şi ,,distrugerea mașinii teroriste a lui Amin şi a protejaţilor săi”. Noua conducere
afghană considera cu emfază Moscova ,,un centru al universului, simbol al fericirii umane”.
Imediat după ingerinţă, trupele sovietice au intrat în luptă cu forţele ostile noului regim prosovietic
din Kabul, generând astfel un război civil.
Implicarea trupelor sovietice, considerată iniţial de Kremlin doar o acţiun e provizorie, s-a
extins pe durata a nouă ani şi şapte luni, incluzând în componenţa militarilor sovietici şi
participanţi din RSSM. Ultimele trupe sovietice au fost retrase din Afganistan între 15
mai 1988 și 15 februarie 1989. Datorită costului mare și inutilității politice finale ale acestui
conflict militar, războiul din Afganistan a fost, deseori, asemănat cu Războiul din Vietnam,
americano-vietnamez.
Fenomenul afghan avea, astfel, să genereze o schimbare în sistemul relaţiilor internaţionale,
Uniunea Sovietică fiind etichetată drept agresor şi demonstrând, în acest mod, valenţele unui stat
totalitar. S-au conturat dimensiunile unei lumi ostile (fiecare în parte având mobilul unor justificări
ale acţiunilor sale), ce au mobilizat importante resurse umane, militare şi financiare.
 CONCLUZII
Dinamica istorică din perioada postbelică a fost modelată de o serie de factori: revoluţia
tehnico-ştiinţifică, noua ambianţă politică a lumii, ce a plasat omenirea spre o nouă configuraţie.
Globalizarea diverselor probleme şi accentuarea unor proiecte de nivel internaţional au constituit
baza relaţiilor interstatale, însă, totodată, s-a creat şi o bipolarizare a lumii pe criterii antagoniste.
La sfârşitul deceniului opt al secolului al XX-lea, gama complexă de contraste era aplicată
profund în discursul politic, prin susţinerea metodelor dure, inclusiv militare, ca dimensiune
importantă în politica externă a lumii contemporane. Polarizarea vieţii internaţionale, susţinută de
o propagandă militantă, a configurat un climat tensionat, iar mentalităţile colective erau ritmate de
fluctuaţii, conjuncturi mentale. Aspectul esenţial al mentalului colectiv era circumscris însă
imaginarului alterităţii şi identităţii.
În a doua jumătate a anilor 1970, atmosfera de suspiciune dintre SUA şi URSS s-a accentuat
şi pe fundalul creşterii interesului major al marilor puteri în zonele cu interese vitale. În lumea a
treia s-au amplificat diverse conflicte, printre care se numără şi cel generat de intervenţia sovietică
în Afghanistan. Aflat în proximitate geografică şi constituind, potrivit viziunii sovietice, o
importantă regiune geopolitică, Afghanistanul a constituit imuabil un factor de interes major
pentru Kremlin. Până la ingerinţa sovietică în această ţară, relaţiile bilaterale erau reprezentate
într-o serie de proiecte din domeniile economic, financiar, social, militar etc. care au bifurcat, în
final, perspectiva sovietică de dezvoltare a societăţii afghane. În acest sens, s-au reliefat două
tendinţe de dezvoltare a Afghanistanului: calea moderată, marcată prin dezvoltare evolutivă a
statului şi de constituire a unui stat tampon la hotarele URSS, şi metoda radicală, de sovietizare a
ţării, printr-un transfer de evulsie de la feudalism la socialism.
Criza social-politică din Afghanistan, obsesia securităţii şi fobia înaintării islamului la
hotarul de sud al URSS au stat la baza deciziilor individuale din 12 decembrie 1979 ale Biroului
Politic, care a pledat pentru intervenţia militară în Afghanistan, transgresând astfel o serie de tratate
bilaterale şi internaţionale.
Ingerinţa sovietică, aplicată concret la sfârşitul lunii decembrie 1979, a generat o criză
internaţională majoră şi un regres substanţial al prestigiului Uniunii Sovietice, considerată un stat
agresor. Afghanistanul, focalizat într-un război civil, s-a transformat într-un poligon militar al
marilor puteri – URSS şi SUA –, care au înglobat în acest conflict şi alte ţări din Occident şi Asia.
Expresie a statului totalitarist, Uniunea Sovietică şi-a constituit un mesaj violent vizavi de
alteritate. Operând cu noţiuni ca ajutor internaţional, forţe imperialiste etc., Kremlinul a plasat
lumea într-un spaţiu antagonist, bipolar. O manifestare a acestei dimensiuni va fi surprinsă şi în
demersul politic al campaniei militare din Afghanistan.
Intervenţia militară sovietică în Afghanistan a fost precedată de o propagandă cu nuanţe
voalate pacifiste şi de ajutor multilateral, dimensiune enunţată şi pe parcursul războiului. Pentru
a-şi justifica acţiunile în faţa opiniei publice, Moscova a expus şi alte argumente:ameninţarea
revoluţiei din aprilie de către agresiunea externă, pericolul unui atac din direcţia de sud a ţării.
S-a invocat, totodată, şi baza juridică a acţiunilor – Tratatul de prietenie, bună vecinătate şi
cooperare semnat de URSS şi Afghanistan la 5 decembrie 1978 şi art. 51 din Statutul ONU.
În propaganda sovietică, războiul din Afghanistan s-a evidenţiat în baza conceptului Statul
salvator şi Statul victimă. Conjugate cu diverse tehnici şi acţiuni de manipulare, aceste noţiuni
constituiau, în opinia sovieticilor, legitimitatea acţiunii militare în ţara vecină.