Universitatea “DUNĂREA DE JOS”

Facultatea Transfrontalieră
Specializarea: Relații Internaționale şi Studii Europene

Războiul rece
REFERAT

Student: Coordonator:
Bejan Tatiana Șișcanu Ion
Grupa: RISE, anul 2 doctor habilitat, prof. univ.

Cahul, 2019
 PLAN:

1. Introducere.
2. Cauzele Războiului Rece.
3. Războiul Rece: începutul, dezvoltarea.
3.1. Începutul Războiului Rece.
3.2. Punctul culminant al Războiului Rece.
4. Implicații, rezultate și lecții din Războiul Rece.
4.1. Consecințele politice, economice și ideologice ale Războiului
Rece.
4.2. Rezultatele Războiului Rece și dacă rezultatul său a fost
predeterminat
5. Concluzie.
6. Bibliografie.
 1. Introducere

Războiul rece a început după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, ca urmare a
confruntării taberei comuniste a URSS de către țările capitaliste ale Occidentului, în special cu
SUA. Începutul acestui conflict global militar-economic și ideologic este considerat 5 martie
1946. Războiul rece a atras timp de 45 de ani. A fost o luptă a două superputeri, URSS și SUA,
pentru dominația în noua lume postbelică. Motivele izbucnirii războiului au fost de asemenea
ideologice. Vestul se temea că regimul socialist ar putea să prevaleze asupra capitalismului. Nu
ultimul rol a fost jucat de ambițiile liderilor politici.
Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann
şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Expresia „Război Rece” a fost consacrată de scriitorul spaniol
Don Juan Manuel în secolul al XIV - lea, prin descrierea conflictului dintre creştinism şi islamism.
El vede deosebirea între un război rece şi unul fierbinte prin simplul fapt al modului în care acestea
iau sfârşit.
Războiul Rece poate fi împărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din
perioada ultimilor ani a lui Stalin şi până la moartea sa în 1953. Politica externă rusă în timpul
acestor ani a fost de risc scăzut sau contrară riscului.
Urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare, de la moartea lui Stalin până la
evidentul interval de destindere care începe brusc în 1969. Un element esenţial în această perioadă
a fost diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă
a URSS.
Urmează a treia perioadă, una de destindere şi de manifestare a dorinţelor ambelor
superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie
cu invazia sovietică în Afganistan din 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova
a făcut-o în politica externă din timpul întregii perioade sovietice.
În perioada a patra a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii
politice; această perioadă e cunoscută ca al doilea război rece. Acest proces a fost stopat datorită
viziunii inedite a lui Gorbaciov, care dorea o reevaluare fundamentală a politicii externe ruse
precum şi negocierea unui nou tip de relaţii cu America. Astfel, Moscova nu va mai sprijini
comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. În pofida acestui fapt, toate beneficiile
rezultate au revenit Americii odată cu prăbuşirea URSS.
În perioada primului război rece s-a înregistrat o adevărată cursa a înarmărilor, acest fapt
ducând la divizarea Europei şi, în cele din urmă, la divizarea întregii lumi în două tabere. Pe de
o parte Uniunea Sovietică şi de cealaltă parte Statele Unite ale Americii.
 2. Cauzele Războiului Rece
Motivele economice ale schimbării politicii americane au fost că Statele Unite au devenit
nemăsurător de bogate în anii războiului. Odată cu sfârșitul războiului, ei erau amenințați de o
criză de supraproducție. În același timp, economiile țărilor europene au fost distruse, piețele lor
erau deschise pentru bunurile americane, dar nu exista nimic de plătit pentru aceste
bunuri. Investițiile în economiile acestor țări, Statele Unite s-au temut, deoarece a existat o
puternică influență a forțelor de stânga și situația pentru investiții a fost instabilă.
În SUA, a fost elaborat un plan, numit Marshall. Țărilor europene li s-au oferit ajutoare
pentru a reconstrui o economie zdrobită. Au fost acordate împrumuturi pentru achiziționarea de
bunuri americane. Banii nu au fost exportați, ci au fost investiți în construcția de întreprinderi din
aceste țări.
Planul Marshall a adoptat 16 state din Europa de Vest. Condiția politică pentru asistență a
fost eliminarea comuniștilor de la guverne. În 1947, comuniștii au fost retrași de la guvernele
țărilor din Europa de Vest. Asistența a fost oferită țărilor est-europene. Polonia și Cehoslovacia au
început negocierile, dar sub presiunea URSS au refuzat să ajute. În același timp, Statele Unite au
rupt acordul sovieto-american privind împrumuturile și au adoptat o lege care interzice exporturile
către URSS.
Rațiunea ideologică pentru Războiul Rece a fost Doctrina Truman prezentată de Președintele
SUA în 1947. Conform acestei doctrine, conflictul dintre democrația occidentală și comunism este
ireconciliabil. Sarcinile SUA sunt lupta împotriva comunismului din întreaga lume, "restrângerea
comunismului", "abandonarea comunismului în granițele URSS". Răspunzând răspunderii
americane pentru evenimentele care au avut loc în întreaga lume, toate aceste evenimente au fost
văzute prin prisma confruntării comunismului și a democrației occidentale, URSS și SUA.
Vorbind despre originea războiului rece, conform multor istorici, este ilogic să încercăm să
vărsăm complet o parte și să punem toată vina pe cealaltă. În prezent, istoricii americani și britanici
au recunoscut de multă vreme responsabilitatea parțială pentru ceea ce sa întâmplat după 1945.
Pentru a înțelege originea și esența Războiului Rece, să ne întoarcem la evenimentele din
istoria Marelui Război Patriotic.
Din iunie 1941, Uniunea Sovietică a luptat intens împotriva Germaniei naziste. Frontul rus,
Roosevelt, la numit "cel mai mare sprijin".
Marea bătălie de pe Volga, potrivit biografului Roosevelt și a asistentului său, Robert
Sherwood, "a schimbat întreaga imagine a războiului și a perspectivelor pentru viitorul
apropiat". Ca urmare a unei bătălii, Rusia a devenit una dintre marile puteri mondiale. Victoria
trupelor rusești de la Kursk Bulge a înlăturat toate îndoielile cu privire la rezultatul războiului din
Washington și Londra. Prăbușirea Germaniei naziste era acum doar o chestiune de timp.
În consecință, în coridoarele de putere din Londra și Washington se pune întrebarea dacă
coaliția anti-Hitler nu sa epuizat, nu a fost timpul să sufla reuniunea anticomunistă?
Astfel, deja în timpul războiului în unele cercuri din Statele Unite și Marea Britanie, planurile
au fost luate în considerare, trecând prin Germania, pentru a începe un război cu Rusia.
Faptul că negocierile pe care Germania le-a desfășurat la sfârșitul războiului cu puterile
occidentale pe o pace separată sunt cunoscute. În literatura occidentală, "cazul Wolf" este adesea
calificat drept prima operațiune a "războiului rece". Se poate observa că "cazul Wolf-Dallas" a fost
cea mai mare operațiune împotriva lui F. Roosevelt și a cursului acestuia, care a început în timpul
vieții președintelui și a fost conceput pentru a suprima punerea în aplicare a acordurilor de la Yalta.
Succesorul lui Roosevelt a fost Truman. La o întâlnire la Casa Albă din 23 aprilie 1945, el a
pus la îndoială utilitatea oricăror acorduri cu Moscova. "Trebuie să fie rupt acum sau niciodată ..."
- a spus el. Aceasta se referă la cooperarea sovieto-americană. Astfel, acțiunile lui Truman au șters
anii de muncă ai lui Roosevelt, când au fost puse bazele înțelegerii reciproce cu liderii sovietici.
La 20 aprilie 1945, la o întâlnire cu VM Molotov, președintele american, într-o formă
inacceptabilă, a cerut URSS să-și schimbe politica externă în spiritul Statelor Unite. În mai puțin
de o lună, livrările către URSS prin împrumuturi au fost oprite fără nici o explicație. În septembrie,
Statele Unite au stabilit condiții inacceptabile pentru ca Uniunea Sovietică să primească un
împrumut promis anterior. După cum a scris profesorul J. Geddis într-una din lucrările sale, URSS
a fost cerut ca "în schimbul unui împrumut american, el să-și schimbe sistemul de guvernare și să
renunțe la sfera de influență din Europa de Est".
Astfel, în contradicție cu gândirea sobră în politică și strategie, locul de conducere a fost
preluat de conceptul permisivității, bazat pe posesia monopolului de arme atomice.
 3. Războiul Rece: începutul, dezvoltarea
3.1. Începutul Războiului Rece.
Deja în ultimul an al războiului, relațiile dintre aliații coaliției anti-Hitler au început să se
deterioreze. În acest timp, scopurile și interesele lor s-au diversificat din ce în ce mai
mult. Dispoziție prea diferită a celor două sisteme sociale. După dispariția unui inamic comun -
fascismul german - opoziția lor devine inevitabilă. Aliații occidentali au încercat să împiedice
dominația Uniunii Sovietice în Europa, iar Stalin a sperat, la rândul său, să stabilească un nou
echilibru geopolitic datorită prezenței Armatei Roșii în centrul Europei. În acest caz, acțiunile
greșite ale unei părți au provocat răspunsul celuilalt.
Victoriile remarcabile ale Armatei Roșii au provocat îngrijorarea serioasă a aliaților
occidentali cu privire la viitoarele intenții ale URSS. Churchill sa temut că Stalin a vrut să "înghită"
Europa Centrală și ia oferit americanilor să se unească pentru a se opune acestui lucru. Materialele
de ultim secret publicate recent în Occident indică faptul că aliații occidentali nu au intenționat să
stea la ceremonie cu "fratele lor de est" de mult timp. Planul militar, numit codificat Operațiunea
Incredible, a fost pregătit prin ordin al premierului britanic Winston Churchill la câteva zile după
înfrângerea Germaniei. Baza pentru pregătirea sa a fost datele obținute de serviciile britanice că
Armata Roșie se pregătea să atace Turcia, Grecia și Norvegia. Al treilea război mondial trebuia să
înceapă la 1 iulie 1945. Printr-un atac neașteptat din partea a 47 de divizii britanice și americane,
în lupte împotriva Uniunii Sovietice sa planificat folosirea a până la 100 mii de soldați
germani. Doar până în vara anului 1945, pentru motivul încă neclar, Vestul a abandonat acest plan.
La rândul său, Stalin în timpul războiului nu a exclus posibilitatea "de a ajunge la Paris". În
anii de după război, conducerea sovietică a legat încă securitatea țării cu extinderea teritoriului
său: mai mult teritoriu - mai multă siguranță. Mult mai târziu, Molotov a recunoscut: "În calitate
de ministru de externe, am văzut sarcina mea de a extinde limita patriei noastre cât mai mult
posibil. Și se pare că Stalin și cu mine am făcut o treabă bună cu această sarcină. "
După război, Stalin, conștient de cât de mari erau pierderile din război ale URSS, nu se
străduia să facă o nouă confruntare cu Occidentul, ci voia să consolideze câștigurile teritoriale
sovietice (statele baltice, Kuriles) și să-și stabilească zona de influență în Europa de Est.
Faptul apariției armelor atomice în Statele Unite nu a dus la o revizuire radicală a politicii
externe sovietice, ci a făcut-o mai dură. Liderii sovietici aveau motive să fie îngrijorați. Stalin nu
mai considera cooperarea cu America ca principalul scop al politicii internaționale. Interacțiunea
cu SUA a necesitat anumite concesii, atât în probleme internaționale, cât și în politica
internă. Stalin, cu siguranță, nu voia. Politica de continuare a politicii de cooperare cu Occidentul
a contrazis dorința lui Stalin de a consolida controlul asupra societății sovietice și politica de
"strângere a șuruburilor" din interiorul țării.
Nu este ultimul rol în dezlănțuirea "războiului rece", jucat de Harry Truman. Spre deosebire
de marele său predecesor, președintele Roosevelt, el nu acorda o mare importanță dezvoltării
relațiilor cu Uniunea Sovietică. Și nu a fost gata să facă nici o concesie. Încă din primăvara anului
1945, el a afirmat cu încredere că era necesar să se mențină ferm cu rușii: Arătau ca un elefant într-
un magazin de porțelan. Trebuie să îi învățăm cum să se comporte. " Truman credea în
superioritatea sistemului socio-economic american și al culturii americane și dorea să-l
răspândească în întreaga lume. La jumătatea lunii mai 1945, noul președinte al SUA, fără a notifica
URSS cu privire la acest lucru, a încetat brusc proviziile de împrumut. Aproape întregul război,
Statele Unite au ascuns cu grijă de aliatul său URSS toate lucrările privind crearea primei bombe
atomice,
 Primul an postbelic a fost marcat de confruntarea din ce în ce mai mare dintre SUA și
URSS. Partea americană a văzut o sursă de fricțiune în percepția specială a URSS asupra lumii
exterioare. D. Kennen, în celebra telegramă "lungă" a ambasadei americane de la Moscova, a
asigurat autoritățile de la Washington: "Percepția neurotică a Kremlinului asupra evenimentelor
mondiale se bazează pe sentimentul instinctiv instinctiv rusesc de insecuritate în propria lor
securitate ... America ar trebui să fie pregătită pe termen lung lupta; scopurile și filozofiile Statelor
Unite și ale Uniunii Sovietice sunt ireconciliabile ".
Un punct de cotitură în relațiile URSS cu SUA și cu întreaga lume occidentală a fost
discursul premierului britanic pensionat Winston Churchill, care a fost prezentat în prezența lui
Truman în orașul american Fulton în martie 1946. În fiecare țară ocupată de Armata Roșie URSS
a înființat guverne pro-comuniste și că Cortina de Fier a coborât de la Stettin pe Marea Baltică
până la Trieste pe Marea Adriatică, iar Churchill a cerut o "lume vorbitor de limbă engleză" să se
unească și să arate "puterea rusă". Acest discurs a fost susținut de președintele
american. Amenințarea directă din discursul politicianului englez a cauzat o îngrijorare serioasă
guvernului sovietic. Stalin a privit discursul lui Churchill ca fiind un "act periculos", menit să
semene semințele de discordie dintre aliați, ca un fel de ultimatum. Guvernul sovietic a avertizat
SUA asupra consecințelor grave ale unor astfel de declarații. Armele nucleare au devenit un
puternic mijloc de presiune. În schimb, aliații noștri au fost iritați de întărirea pozițiilor sovietice
din Iran și din Balcani. În august 1946, Occidentul a răspuns cererii oficiale a Uniunii Sovietice
de a participa la protecția strâmtorilor Mării Negre (Bosfor și Dardanele).

3.2. Punctul culminant al Războiului Rece

Anii 1949-1950 au fost punctul culminant al Războiului Rece marcat de semnarea Tratatului
Atlanticului de Nord, la 4 aprilie 1949, a cărui "natură deschisă agresivă" a fost neobosit expusă
de URSS, războiul din Coreea și reînarmarea Germaniei.
1949 a fost un an "extrem de periculos", deoarece URSS nu se mai îndoia că americanii vor
rămâne în Europa. Dar, de asemenea, a adus mulțumiri liderilor sovietici: testarea cu succes a
primei bombe atomice sovietice în septembrie 1949 și victoria comuniștilor chinezi. 2
Planurile militare strategice ale timpului reflectau interesele și capacitățile naționale ale țării,
realitățile vremii. Astfel, planul de apărare al țării pentru anul 1947 a stabilit următoarele sarcini
pentru forțele armate:
 Pentru a oferi o reflectare fiabilă a agresiunii și a integrității frontierelor în vest și est,
instituite prin tratatele internaționale după al doilea război mondial.
 Fiți pregătit să respingați atacurile aeriene inamice, inclusiv prin folosirea armelor atomice.
 Marinei să respingă eventuala agresiune din mare și să ofere sprijin pentru acțiunile forțelor
terestre în acest scop. 1
Deciziile de politică externă sovietică a perioadei de apariție a Războiului Rece au fost în
principal reciproce în natură și au fost determinate de logica luptei și nu de logica cooperării.
Spre deosebire de politicile urmărite în alte regiuni ale lumii, în Orientul Îndepărtat al URSS
din 1945, a acționat extrem de prudent. Intrarea Armatei Roșii în război cu Japonia în august 1945
ia permis să restaureze pozițiile pierdute în regiune de imperiul țarist din această regiune. Pe 15
august 1945, Chiang Kai-shek a fost de acord cu prezența sovietică în Port Arthur, Dairen și
Manchuria. Cu sprijinul sovietic, Manchuria a devenit un stat comunist autonom condus de Gao
Gang, care se pare că a fost strâns asociat cu Stalin. La sfârșitul anului 1945, aceasta din urmă a
cerut comuniștilor chinezi să găsească un limbaj comun cu Chiang Kai-shek. Această poziție a fost
confirmată de mai multe ori în 1946-1948.
Faptul că, începând din vara anului 1947, situația politică și militară s-au schimbat în
favoarea comuniștilor chinezi, în general, nu a schimbat atitudinea constrângătoare a conducerii
sovietice față de comuniștii chinezi, care nu au fost invitați la întâlnirea de înființare a
Cominternului.
Unele entuziasme ale URSS pentru "frații chinezi înarmați" s-au manifestat numai după
victoria finală a lui Mao Zedong. La 23 noiembrie 1949, URSS a stabilit relații diplomatice cu
Beijingul. Unul dintre principalii factori de acord a fost ostilitatea generală față de Statele
Unite. Faptul că așa a fost confirmat în mod deschis câteva săptămâni mai târziu, când Consiliul
de Securitate a refuzat să excludă China naționalistă de la ONU, URSS și-a lăsat toate organele
(până în august 1950).
Din cauza absenței URSS, Consiliul de Securitate a reușit la 27 iunie 1950 să adopte o
rezoluție privind introducerea ceară americană în Coreea, unde nord-coreenii au trecut de paralela
38 cu două zile înainte.
Potrivit unor versiuni moderne, Stalin a împins Coreea de Nord la acest pas, care nu a crezut
în posibilitatea răspunsului SUA după ce au "aruncat" Chiang Kai-shek și au vrut să concureze cu
Mao în Orientul Îndepărtat. Cu toate acestea, când China, la rândul său, a intrat în război din partea
Coreei de Nord, URSS, după ce a întâmpinat poziția fermă a Statelor Unite, a încercat să păstreze
natura locală a conflictului.
Mai mult decât conflictul din Coreea, durerea de cap a politicii externe sovietice la începutul
anilor 50 a fost chestiunea integrării Germaniei în sistemul politic occidental și reînarmarea sa. La
23 octombrie 1950, miniștrii de externe ai lagărului din Europa de Est, adunați la Praga, au propus
semnarea unui tratat de pace cu Germania, care prevedea demilitarizarea și retragerea tuturor
trupelor străine de la aceasta. În decembrie, țările occidentale au fost de acord cu o întâlnire, dar
au cerut să se discute toate problemele pentru care a existat o opoziție între Occident și Est.
În septembrie 1951, Congresul american a adoptat Legea privind securitatea reciprocă, care
prevedea dreptul de a finanța organizațiile emigrante antisovietice și contrarevoluționare. În baza
sa, s-au alocat fonduri substanțiale pentru recrutarea persoanelor care trăiesc în Uniunea Sovietică
și alte țări din Europa de Est și plata pentru activitățile lor subversive. 1
Vorbind despre "războiul rece", nu putem să ne atingem decât pe tema conflictelor care se
pot dezvolta într-un război atomic. Analizele istorice ale cauzelor și cursului crizelor din anii
războiului rece lasă mult de dorit.
Până în prezent, există trei cazuri documentate în care politica americană se îndrepta spre
război. În fiecare dintre ele, Washingtonul a riscat în mod deliberat un război atomic: în timpul
războiului coreean; în conflictul asupra insulelor chineze de Cuema și Matsu; în criza cubaneză.
Criza din Caraibe din 1962 a mărturisit în mod convingător că arsenalele nucleare cu rachete
ale ambelor puteri erau nu numai suficiente, ci și redundante pentru distrugerea reciprocă, că o
construcție cantitativă suplimentară a potențialului nuclear nu ar putea oferi avantaje fie pentru o
țară, fie pentru cealaltă.
Astfel, deja la începutul anilor 1960, a devenit evident că, chiar și în contextul războiului
rece, doar compromisurile, concesiile reciproce, înțelegerea intereselor fiecăruia și interesele
globale ale întregii omeniri, negocierile diplomatice, schimbul de informații veridice și luarea
măsurilor de salvare de urgență amenințările imediate ale războiului nuclear sunt în prezent
mijloace eficiente de soluționare a conflictelor. Aceasta este lecția principală a crizei din Caraibe.
Fiind un produs al psihologiei "războiului rece", el a arătat viu nevoia vitală de a respinge
categoriile de gândire anterioară și de a accepta o gândire nouă, adecvată amenințărilor legate de
epoca nucleară nucleară, interdependența globală, interesele supraviețuirii și securității
universale. Criza din Caraibe sa încheiat, după cum se știe, cu un compromis, URSS a adus rachete
balistice sovietice din Cuba și IL-28 cu bombardiere cu rază medie de acțiune. Ca răspuns, Statele
Unite au dat garanții de neintervenție în afacerile Cubei și au înlăturat rachetele Jupiter din Turcia
și apoi din Marea Britanie și Italia. Cu toate acestea, gândirea militaristă era departe de a fi
depășită, continuând să domine politica.
În septembrie 1970, Institutul Internațional de Studii Strategice din Londra a anunțat: URSS
se apropie de paritatea nucleară cu Statele Unite. Pe 25 februarie 1971, americanii au auzit adresa
președintelui Nixon la radio: "Astăzi, nici Statele Unite, nici Uniunea Sovietică nu au un avantaj
nuclear clar".
În octombrie același an, în timp ce se pregătea pentru summit-ul sovieto-american, el a spus
la o conferință de presă: "Dacă există un nou război, dacă există un război între puterile super-
puternice, atunci nimeni nu va câștiga. De aceea a venit timpul să ne rezolvăm diferențele, să le
soluționăm ținând seama de diferențele noastre de opinii, recunoscând că acestea sunt încă foarte
profunde, recunoscând totuși că în prezent nu există nici o alternativă la negocieri ".
Astfel, recunoașterea realităților erei nucleare a condus la începutul anilor 1970 la o revizuire
a politicii, la o întoarcere de la războiul rece până la detenție, la cooperarea statelor cu sisteme
sociale diferite.
 4. Implicații, rezultate și lecții din Războiul Rece
4.1. Consecințele politice, economice și ideologice ale Războiului Rece
Statele Unite au căutat în mod constant să preamadă URSS și să fie inițiatorii politicului și
ai economiei, în special în afacerile militare. La început, ei se grăbeau să-și folosească avantajul
în posesia bombei atomice, apoi în dezvoltarea de noi tipuri de echipament militar și de arme,
împingând astfel Uniunea Sovietică să ia măsuri prompte și adecvate. Scopul lor principal a fost
să slăbească URSS, să o distrugă, să-i distrugă aliații. Desenând URSS într-o cursă a înarmărilor,
Statele Unite au forțat-o să consolideze armata în detrimentul fondurilor alocate dezvoltării
interne, pentru a îmbunătăți bunăstarea poporului.
În ultimii ani, unii istorici au acuzat Uniunea Sovietică de luarea și implementarea unor astfel
de măsuri, care ar fi ajutat Statele Unite să-și continue politica de confruntare, pentru a întări
"războiul rece". Cu toate acestea, faptele spun o poveste diferită. Statele Unite, împreună cu aliații
occidentali, au început să pună în aplicare linia sa specială cu Germania. În primăvara anului 1947,
la ședința Consiliului de Miniștri al Afacerilor Externe reprezentanții Statelor Unite, Marea
Britanie și Franța și-au declarat refuzul de a lua decizii convenite anterior cu Uniunea
Sovietică. Prin acțiunile lor unilaterale au plasat zona estică a ocupației într-o poziție dificilă și au
întărit divizarea Germaniei. După ce au efectuat reforma monetară în trei zone occidentale în iunie
1948, cele trei puteri au provocat de fapt criza din Berlin, obligând autoritățile sovietice de ocupație
să protejeze zona estică de frauda monetară și să-și protejeze economia și sistemul monetar. În
acest scop, a fost introdus un sistem de verificare a cetățenilor care sosesc din Germania de Vest
și de interzicere a circulației oricărui transport în caz de nerespectare a controlului. Autoritățile
occidentale de ocupație au interzis populației din partea de vest a orașului să accepte orice ajutor
din partea Germaniei de Est și să organizeze transportul aerian al Berlinului de Vest, în același
timp crescând propaganda antisovietică. Mai târziu, o persoană cunoștință, cum ar fi J.F. Dulles, a
vorbit despre folosirea crizei din Berlin de către propaganda occidentală. în același timp crescând
propaganda antisovietică. Mai târziu, o persoană cunoștință, cum ar fi J.F. Dulles, a vorbit despre
folosirea crizei din Berlin de către propaganda occidentală. în același timp crescând propaganda
antisovietică. Mai târziu, o persoană cunoștință, cum ar fi J.F. Dulles, a vorbit despre folosirea
crizei din Berlin de către propaganda occidentală.
În timpul "războiului rece", puterile occidentale au întreprins astfel de acțiuni de politică
externă, cum ar fi divizarea Germaniei în două state, crearea unei unități militare a Occidentului și
semnarea Pactului Atlanticului de Nord, care a fost deja menționată mai sus.
Aceasta a fost urmată de crearea de blocuri militare și alianțe în diferite părți ale lumii, sub
pretextul asigurării securității reciproce.
În septembrie 1951, Statele Unite, Australia și Noua Zeelandă formează o alianță militară-
politică (ANZUS).
La 26 mai 1952, reprezentanții Statelor Unite, Marii Britanii și Franței, pe de o parte, și
Germania, pe de altă parte, au semnat la Bonn un document privind participarea Germaniei de
Vest în Comunitatea Europeană de Apărare (EOS), iar pe 27 mai Germania, Franța, Italia, Belgia,
și Luxemburgul încheie un acord privind crearea acestui bloc la Paris.
În septembrie 1954, Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Australia, Noua Zeelandă,
Pakistan, Filipine și Thailanda au semnat Tratatul de apărare colectivă din Asia de Sud-Est
(SEATO) din Manila.
 În octombrie 1954, a fost semnat Acordul de la Paris privind remilitarizarea Republicii
Federale Germania și includerea sa în Uniunea Occidentală și NATO. Acestea intră în vigoare în
mai 1955.
În februarie 1955, a fost creată o alianță militară turco-irakiană (Pactul de la Bagdad).
Acțiunile Statelor Unite și aliaților săi au cerut represalii. La 14 mai 1955, sa format o uniune
colectivă de apărare a statelor socialiste - Organizația Pactului de la Varșovia. Acesta a fost un
răspuns la crearea unui bloc militar al NATO și la includerea Republicii Federale Germania în
acesta. Tratatul de prietenie, cooperare și asistență reciprocă de la Varșovia a fost semnat de
Albania, Bulgaria, Ungaria, RDG, Polonia, România, URSS și Cehoslovacia. El era exclusiv
defensiv în natură și nu era îndrumat împotriva nimănui. Sarcina sa a fost aceea de a proteja
câștigurile socialiste și munca pașnică a popoarelor țărilor care sunt părți la tratat. 1
În cazul creării unui sistem colectiv de securitate în Europa, Pactul de la Varșovia ar fi trebuit
să își piardă forța de la intrarea în vigoare a Tratatului european.
Pentru a face dificilă rezolvarea de către Uniunea Sovietică a problemelor de dezvoltare
postbelică, Statele Unite au impus interzicerea legăturilor economice și a comerțului cu URSS și
țările din Europa Centrală și de Sud-Est. A fost întreruptă livrarea echipamentelor și vehiculelor
deja comandate și deja pregătite, a vehiculelor și a diverselor materiale în aceste țări. A fost
adoptată o listă cu articole interzise pentru export în URSS și în alte țări ale taberei socialiste. Acest
lucru a creat anumite dificultăți pentru URSS, dar a provocat daune grave întreprinderilor
industriale din Occident.
În septembrie 1951, guvernul american a anulat acordul comercial cu URSS, care exista încă
din 1937. Cea de-a doua listă de mărfuri interzise exportului în țările socialiste, adoptată la
începutul lunii ianuarie 1952, a fost atât de largă încât a inclus mărfuri din aproape toate industriile.

4.2. Rezultatele Războiului Rece și dacă rezultatul său a fost predeterminat

Care a fost "războiul rece" pentru noi, care sunt rezultatele și lecțiile sale în ceea ce privește
schimbările care au avut loc în lume?
Este greu de legitim să caracterizăm "războiul rece" prin definiții unilaterale - fie ca un alt
conflict în istoria omenirii, fie ca o pace durabilă. Această opinie a fost susținută de J.
Gaddis. Aparent, acest fenomen istoric a avut în sine trăsăturile celor două.
În acest sens, sunt de acord cu academicianul G. Arbatov, care crede că antagonismele și
instabilitatea generate de cel de-al doilea război mondial au avut aceeași posibilitate de conflict
militar ca și cele care au avut loc după primul război mondial.
În orice caz, criza din Berlin din 1953, și mai ales criza rachetelor din Caraibe din octombrie
1962, ar fi putut fi încoronată cu un al treilea război mondial. Un conflict militar general nu a
apărut doar datorită rolului "disuasiv" al armelor nucleare.
Oamenii de știință politici și ideologii din întreaga lume au încercat de multe ori să
definească în mod clar conceptul de "război rece" și să dezvăluie trăsăturile sale cele mai
caracteristice. Din poziția de astăzi, în condițiile în care "războiul rece" a devenit un lucru din
trecut, este absolut clar că a fost în primul rând un curs politic al partidelor confruntate, conduse
dintr-o poziție de forță pe un fel de bază ideologică.
 În economie și comerț, acest lucru sa manifestat prin blocuri și măsuri discriminatorii față
de celălalt. În activitățile de propagandă - în formarea "imaginii dușmanului". Scopul unei astfel
de politici în Occident era de a împiedica răspândirea comunismului, de a proteja "lumea liberă"
de ea. În Orient, scopul unei astfel de politici a fost de asemenea văzut în protejarea popoarelor, ci
din "influența pernicioasă a lumii occidentale în declin".
Acum este inutil să căutați vina uneia dintre părți ca principala cauză a "războiului rece". Era
destul de evident că a existat o "orbire" generală, în care, în loc de dialog politic, se dădea preferință
confruntării dintre statele principale ale lumii - URSS și SUA.
Trecerea la confruntare a avut loc subtil rapid. O circumstanță de o importanță excepțională
a fost faptul că armele nucleare au apărut pe scena mondială.
Războiul rece, ca un întreg complex de fenomene, a avut un impact extraordinar asupra
creșterii generale a tensiunii în lume, asupra creșterii numărului, amplorii și severității conflictelor
locale. Nu există nici o îndoială că, fără climatul stabilit al "războiului rece", multe situații de criză
din diverse regiuni ale planetei ar fi putut fi cu siguranță stinse de eforturile concertate ale
comunității mondiale.
Vorbind despre trăsăturile "războiului rece", trebuie spus că în țara noastră, de mult timp tot
ceea ce era asociat cu armele nucleare era anatema. Numai pentru motive morale. Din nou, se pune
întrebarea a ceea ce a împiedicat desfășurarea conflictului armat atunci când lumea a stat
literalmente pe pragul războiului?
Aceasta, după părerea mea, teama de distrugere universală, care a pus capăt politicienilor, a
reorientat opinia publică, a forțat să-și amintească valorile morale veșnice.
Frica de anihilare reciprocă a dus la faptul că politica internațională a încetat să fie exclusiv
"arta diplomaților și soldaților". Subiecți noi s-au alăturat activ oamenilor de știință, corporațiilor
transnaționale, mass-media, organizațiilor și mișcărilor publice și persoanelor individuale. Toți
aceștia și-au adus propriile interese, credințe și scopuri, inclusiv pe cele bazate exclusiv pe
considerații morale.
Deci cine a câștigat acest război?
Acum, după trecerea timpului, a devenit clar că câștigătorul a fost omenirea în ansamblu,
deoarece rezultatul principal al crizei din Caraibe, ca și războiul rece ca întreg, a fost consolidarea
fără precedent a factorului moral în politica mondială.
Majoritatea cercetătorilor subliniază rolul excepțional al ideologiei în războiul rece.
În acest caz, cuvintele rostite de generalul de Gaulle sunt corecte: "steagul ideologiei din
momentul nașterii lumii nu a acoperit, se pare, decât ambiții umane". O țară care sa declarat
purtătoare a valorilor morale universale a respins moralitatea neeremonioasă atunci când a venit
în interesele ei sau posibilitatea de a juca cel puțin un punct într-o luptă politică cu un adversar.
Întrebarea este legitimă: dacă politica Occidentului în istoria postbelică nu se baza pe
interese de stat pe termen scurt, ci numai pe principii proclamate în dreptul internațional, în
constituții democratice, în sfârșit în preceptele biblice, dacă cerințele morale erau adresate în
primul rând pentru ei înșiși, ar exista o cursă înarmărilor și războaie locale? Nu există încă un
răspuns la această întrebare, deoarece omenirea nu a dobândit încă experiență în politică bazată pe
principii morale.
În prezent, "triumful" Statelor Unite, câștigat de ei pe termen scurt, pare astăzi americanilor
ceva complet diferit, poate chiar o înfrângere pe termen lung.
 În ceea ce privește cealaltă parte, după ce a suferit înfrângere pe termen scurt, Uniunea
Sovietică sau, mai degrabă, moștenitorii acesteia, reprezentați de Rusia și țările CSI, nu s-au lipsit
de șansele pe termen lung. Reformele și schimbările din Rusia îi oferă o ocazie unică de a răspunde
la întrebările cu care se confruntă civilizația în ansamblu. Șansa pe care Rusia a dat-o astăzi lumii
astăzi, după ce l-am salvat de cursa obositoare a cursei și de abordarea claselor înarmate, cred că
poate fi calificată drept o realizare morală. Și în această privință, sunt de acord cu autorii articolului
"Au fost câțiva câștigători în războiul rece B. Martynov. 1
Această circumstanță este remarcată de mulți politicieni străini.
Cred că rezultatul său a fost predeterminat, deoarece echilibrul militar sa dezvoltat în lume
și nu ar exista supraviețuitori în cazul unei amenințări nucleare.
 5. Concluzie
Războiul rece a devenit destul de natural un fel de fuziune a confruntării tradiționale, de
putere nu numai a două blocuri militare, ci și a două concepte ideologice. În plus, lupta în jurul
valorilor morale avea un caracter secundar, auxiliar. Un nou conflict a fost evitat numai datorită
prezenței armelor nucleare.
Teama de distrugere reciprocă garantată, pe de o parte, a devenit un catalizator al progresului
moral în lume (problema drepturilor omului și a mediului) și, pe de altă parte, prăbușirea
economică și politică a așa-numitului socialism real (sarcina insuportabilă a rasei înarmărilor).
După cum arată istoria, nici un model social și economic, indiferent cât de eficient este din
punct de vedere economic, are o perspectivă istorică, dacă nu se bazează pe principii morale solide,
dacă sensul existenței sale nu este orientat spre realizarea idealurilor universaliste umaniste.
Victoria obișnuită a omenirii ca urmare a "războiului rece" poate fi triumful valorilor morale
în politică și în societate. Contribuția Rusiei la atingerea acestui obiectiv a determinat poziția sa în
lume pe termen lung.
Sfârșitul Războiului Rece nu ar trebui, totuși, să ademenească poporul și guvernele a două
mari state, ca și întreaga populație. Sarcina principală a tuturor forțelor sănătoase, realiste, ale
societății este de a împiedica o revenire secundară la ea. Acest lucru este, de asemenea, relevant
în zilele noastre, deoarece, așa cum sa remarcat, opoziția este posibilă din cauza desfășurării
sistemului de apărare antirachetă, precum și în legătură cu conflictele care au apărut recent între
Rusia și Georgia, Rusia și Estonia, fostele republici aliate.
Refuzul confruntării cu gândirea, cooperarea, luarea în considerare a intereselor și a
securității - aceasta este linia generală a relațiilor dintre țări și popoarele care trăiesc în era
rachetelor nucleare.
Anii "războiului rece" dau temei pentru a concluziona că, confruntându-se cu comunismul
și cu mișcările revoluționare, Statele Unite au luptat în primul rând împotriva Uniunii Sovietice,
ca țară care reprezintă cel mai mare obstacol în realizarea obiectivului lor principal - stabilirea
stăpânirii sale asupra lumii.

6. Bibliografie:
1. Fedorov S. Din istoria războiului rece // Observator. - 2000. - № 1. - pag. 51 - 57.
2. Korkov A. Lecții ale războiului rece // Gândire liberă. - 1995. - №12. - p. 67-81.
3. Martin, McCauley- „Rusia, America si Razboiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom,
Iasi, 1999, p. 9.
4. Marţian, I. Niciu, „Organizaţii internaţionale guvernamentale”, ediţia a doua,
Ed. Fundaşiei „Chemarea”, Iaşi, 1994, p. 101.
5. http://coldwar.ru
6. http://coldwar.narod.ru