Sunteți pe pagina 1din 16

Istoria relaţiilor internaţionale (sec.

XVII-XIX)

Originile sistemului internaţional modern (XVII-XVIII)


Lucien BELY, L’art de la paix en Europe. Naissance de la diplomatie moderne, XVI-XVIII,
PUF, 2007; Jeremy BLACK, British Diplomats and Diplomacy, 1688-1800, University of
Exeter Press, 2001; IDEM, European International Relations 1648-1815, Palgrave, 2002;
Jhon P. LeDonne, The Grand Strategy of the Russian Empire, 1650-1831, Oxford University
Press, 2004; Paul SCHROEDER, The Transformation of European Politics 1763-1848,
Oxford, Clarendon Press, 1994; H. M. SCOTT, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-
1775, Cambridge University Press, 2001; Adam WATSON, The Evolution of International
Society, Routledge, 1992; Martin WIGHT, Politica de Putere, Editura Arc-CEU Press, 2001;

Sistemul WESTFALIA

• Schematic, Europa sec. XVI fusese dominată de Puterile Mediteraneene


(statele renascentiste italiene şi monarhia spaniolă). După războaiele
religioase şi odată cu naşterea conflictului între Franţa şi Casa de Austria
arhitectura internaţională a sec. XVII s-a bazat pe un sistem balanţă
format din 3 Mari Puteri – Franţa, Suedia, Imperiul Otoman - toate
încercuind imensul sistem imperial in Europa Centrală.
• Războiul de 30 de ani a rezultat în mod imediat, în 1618, din prăbuşirea
fragilei balanţe de putere stabilite în interiorul Imperiului romano-german
între catolici şi protestanţi… În condiţiile în care conflictul religios dintre
catolici şi protestanţi precum şi balanţa de putere din interiorului imperiului
erau intrinsec legate de raportul de forţe la nivel continental, în cele din
urmă, restul Europei a sfârşit prin a fi implicat în conflict. Între cele din
urmă regele Franţei şi miniştrii săi au ales realpolitik-ul în detrimentul
propriului catolicism balansând alături de Olandezi şi Suedezi hegemonia
Casei de Austria.
• Proiectul Cardinalului de Richelieu, unul dintre artizanii coaliţiei anti-
habsburgice a fost unul anti-hegemonic, esenţialmente negativ încă; el a
atribuit Franţei rolul de lider în coaliţia anti-habsburgică, asemănător ca
efect cu cel jucat de spartani în Războiul Peloponeziac.
• La finele Războiului de 30 de ani, Tratatele westfalice s-au vrut a fi o cartă
a Europei organizată permanent pe baza principiului anti-hegemonic.
• Pacea westfalică a legitimat un commonwealth al statelor suverane
(Adam Watson). A marcat triumful statului modern, laic, suveran, un stat
controlând pe deplin realităţile interne şi independent în exterior. A fost o
confirmare a aspiraţiilor prinţilor, în special a celor germani în raport cu
Imperiul (prinţii a dobândit în fapt aşa-numitul landeshoheit – suveranitatea
teritorială ceea ce s-a tradus concret în dreptul de a face război şi de a
încheia alianţe – jus armorum et foederis – cu condiţia de a nu-l utiliza
contra împăratului şi a Imperiului).
• Tratatele din Westfalia au constituit baza negocierilor ulterioare şi au fost
invocate în mai toate tratatele succesive, până în 1779; părţile
contractante au văzut stipulaţiile tratatelor ca pe un fundament de
nezdruncinat şi o bază solidă a ordinii politice europene şi a liniştii publice.
• Noua ordine internaţională ce trebuia stabilită avea ca finalitate controlul şi
menţinerea status quo-ului în Europa
• Tratatele din Westfalia au formulat o serie de idei generale reluate în
tratatele şi acordurile ulterioare şi în congresele permanente ale Ligii

1
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

Naţiunilor şi ale ONU: condamnarea răului şi a războiului şi nevoia unei


noi şi mai bune ordini.
• O balanţă de putere, necesară pentru a menţine condiţiile în care regulile
şi instituţiile non-hegemonice ar fi putut opera, nu a fost efectiv stabilită
• Regatele medievale şi statele Renaşterii au devenit acum ierarhia
statelor constituite, divizibilă în trei categorii: [1] suveranii de jure şi de
facto, de genul împăratului romano-german, al regelui Franţei, regelui
Spaniei, etc. (al căror statut nu a fost afectat de pacea westaflică); [2]
suveranii independenţi de facto, însă nu şi conform teoriei juridice – cei
mai importanţi membrii ai acestei categorii erau prinţii imperiului, Bavaria,
Saxonia, Branderburg; [3] statele separat constituite dar dependente
(Ţările de Jos Spaniole, unele state italiene, statele baltice).
• Destrămarea bisericii universale s-a reflectat în destrămarea structurii
religioase a Europei. Subliniind mai degrabă individualitatea statelor
europene decât unitatea Creştinătăţii, şi respingând ideea că papa sau
împăratul ar avea o autoritatea universală, respectiv ca un stat dominant
ar putea impune legea celorlalte, pacea Westfalică a fost una anti-
hegemonică.
• Tratatele westfalice au deschis o epocă ce a cunoscut înmulţirea
acordurilor multilaterale şi a congreselor internaţionale. Întâlnirile ulterioare
s-au raportat la modelul westfalian de o asemenea manieră încât el a
fost instituţionalizat ca stil de negociere internaţional. Înainte de
Westfalia statele obişnuiau să perfecteze tratate bilaterale lipsite de
instrumente formale de impunere ori de revizuire.
• Tratatele westfalice n-au fost desigur suficiente pentru a menţine pacea şi
integritatea frontierelor stabilite, dar un precedent a fost creat în materie
de eforturi genuine pentru multilateralism, continuitate, şi auto-perpetuarea
tratatelor de cooperare internaţională.
• Negocierile purtate în această ocazie au condus la un nivel fără
precedent de cooperare între entităţile politice; au pus capăt războiului
din Imperiul Romano-german, şi au creat o nouă ordine în Europa cu
semnificaţie simbolică deosebită tocmai datorită nivelului fără precedent
de cooperare multinaţională.
• 109 trimişi au fost prezenţi la negocieri, alături de alţi 66 reprezentanţi ai
Statelor germane, respectiv 27 de trimişi reprezentând varii interese.
• 140 de state din cele peste 300 ale Imperiului au fost în fapt reprezentate
pentru că muţi trimişi au fost solicitaţi şi de alţi Prinţi şi entităţi
independente să voteze pentru ei, neavând diplomaţi proprii.
• Mai mult chiar, o versiune a schemei imaginate de Richelieu în 1642
pentru un acord de securitate colectivă, a fost adoptată în tratatul final.
Dacă religia oricărei părţi semnatare era încălcată/atinsă, şi dacă
problema nu putea fi rezolvată în 3 ani, „fiecare dintre părţile contractante
ale tranzacţiei prezente [Tratatul westfalic] va fi obligată să-şi alăture
forţele şi sfatul părţii afectate şi să ia armele pentru a se opune
contravenţiei”. Semnatarii tratatului n-au avut foarte probabil intenţia de a
urma un asemenea aranjament, dar semnificaţia sa drept pas important în
gândirea privind cooperarea, a supravieţuit. Pacea din Westfalia a devenit
un standard pentru diplomaţia şi negocierile viitoare, şi alianţele menite să
asigure securitatea internaţională a devenit un loc comun

2
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• Războiul de 30 de ani şi rezolvarea sa au jucat un rol important în


unificarea teritorială a statelor şi în accelerarea procesului de concentrare
a autorităţii. Din moment ce principii din interiorul şi din afara Imperiului au
căpătat dreptul de a impune doctrina religioasă în propriul teritoriu,
negocierile westfalice au însemnat acceptarea, recunoaşterea şi afirmarea
puterii autonome a suveranilor, chiar şi în cazul celor a căror putere în
interiorul frontierelor era slabă.
• Unic depozitar al suveranităţii şi încarnare a Statului, prinţul absolut a
devenit sigurul capabil să ofere statut plenipotenţiar reprezentanţilor
diplomatici. Westfalia a însemnat din acest punct de vedere o separare
completă de practicile Evului Mediu.
• Westfalia a împins diplomaţia (înţeleasă aici ca fiind procesul de negociere
şi deliberare ce promovează pacea şi cooperarea între state şi nu politica
externă) înainte într-o eră modernă, şi către un grad de profesionalizare ce
se va desăvârşi în secolele viitoare.
• Secolul al XVII-lea a fost marcat de uzul tot mai generalizat al instituţiei
ambasadorului rezident în Europa occidentală. Răspândirea diplomatului
rezident a condus la apariţia unui club al trimişilor în fiecare din capitalele
majore şi a unui corp diplomatic transnaţional. În paralel, norme de
conduită şi de protocol au fost dezvoltate progresiv. „Relaţiile personale
prieteneşti existente între trimişi, chiar şi atunci când stăpânii lor erau
certaţi, au ajutat la gresarea necesară instituţiei pentru a funcţiona lin” (A.
Watson). Diplomaţii de secol XVII au devenit astfel remarcabili pentru
unicitatea lor ca şi singură comunitate epistemică non-religioasă
majoră al cărui impact conta în arena internaţională.

Diplomaţii sunt definiţi astăzi drept oficiali guvernamentali de nivel înalt


angajaţi în interacţiuni profesionale ca şi plenipotenţiari la nivel transnaţional.
În opinia unor specialişti, diplomaţii constituie o comunitate epistemologică,
care, potrivit definiţiei oferite de Peter Haas, este „o reţea de profesionişti cu
expertiză recunoscută şi competenţă într-un domeniu particular şi care
reclamă o cunoaştere relevantă politic în interiorul acelui domeniu ori arie
problematică”. Diplomaţii constituie aşadar o reţea transnaţională de experţi
cu rol fundamental în determinarea cooperării ori a non cooperării între statele
europene.

• Privit la nivel micro ceea ce se poate observa în modernitatea timpurie


este faptul că indivizi anume interacţionau pentru a crea un sistem
diplomatic, iar în paralel aceste interacţiuni defineau şi instituţionalizau
profesia. Pe măsură ce erau trimişi din ce în ce mai frecvent în exterior
pentru a conduce negocieri cu alţi diplomaţi, o identitate colectivă cu
totul nouă bazată pe membership a emers. Corespondenţa constant
purtată şi întâlnirile frecvente au ajutat la întărirea acestei identităţi.
Diplomaţii erau legaţi între ei de norme transnaţionale iar violarea acestor
norme semnifica periclitarea membership-ului în corpul transnaţional şi
anularea abilităţii lor de a juca un rol reprezentativ pentru stat. Motivaţiile
lor erau diferite de ale altor actori politici pentru că diplomaţii constituiau
singurul grup ce interacţiona regulat, stabilea legături, şi dezvolta
standarde de conduită.

3
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• Chiar şi înainte de stabilirea serviciului poştal şi implantarea telegrafului,


anumite metode de comunicare cu statul au fost instituţionalizate în
profesia diplomatică. Prinţul încetează să mai circule la începutul sec. XVII
(diplomaţia voiajurilor revine la modă la finele sec. XVIII), dar cu toate
astea este imperativ necesar ca el să dispună de un flux informaţional
constant. Curierii diplomatici au constituit „primul pas tehnologic” în acest
proces. Şi cum riscurile la care era expus un atare sistem de comunicare
erau numeroase, corespondenţa cifrată a constituit pasul ulterior.
• Întârzierea ce apărea în informare s-a tradus în imposibilitatea statului, în
varii ocazii, de a avea iniţiativa în decision making. Ambasadorilor
rezidenţi le-a revenit astfel un rol important în elaborarea deciziei.
• Mecanismul legal ce proteja reţelele diplomatice internaţionale era
conceptul de imunitate diplomatică. Grotius a explicat că deşi justiţia şi
echitatea trebuiau să prevadă pedepse corespunzătoare crimelor, legea
naţiunilor trebuia să furnizeze o excepţie pentru ambasadori. Diplomaţii
trebuiau trataţi în exterior ca şi când n-ar fi părăsit niciodată ţara natală.
Securitatea lor ca şi grup internaţional a făcut posibilă menţinerea unei
reţele între state, şi a fost mult mai importantă pentru bunăstarea
sistemului internaţional decât pedepsirea lor ca indivizi.

VOLKER GERHARDT, On the Historical Significance of the Peace of Westphalia: Twelve


Theses, paper written for the Academic Committee for the exhibition 350 Jahre Westfälischer
Friede and read at a meeting of the Committee held in Osnabrück on 10 October 1995.

• The year 1648 marks a turning point in the political consciousness of our civilization: the
moment of the transition from war to peace.
• The pleas for peace uttered by Erasmus of Rotterdam, by Sebastian Franck, by the Duc
de Sully and by such writers as Emeric Crucé
• But only with the conclusion of the Peace of Westphalia in 1648 did the European
Powers publicly acknowledge that the desire for peace was an element of their
policy. The documents signed in Osnabrück and Münster were a declaration of the
political primacy of peace.
• For the first time, this became part of practical politics and was publicly proclaimed.
• Today, at any rate, no one can make a public declaration against peace and expect
to be taken seriously in politics.
• Both in procedure and in outcome, the peace negotiations in Münster and Osnabrück
constituted the first major political conference to be held by the European powers.
This was not a Church Council, nor yet an Imperial Diet, but a meeting of independent
territorial and political entities, in which, for the first time, relevant alliances were taken
into account.
• The Holy See was present only as an observer.
• From here it was not far to the primacy of secular politics. Not that this formed any part of
the intentions of the participating Powers and monarchs. But they were creating the
preconditions for a new form of political negotiation.
• The Peace Treaty of 24 October 1648 created a paramount law, which superseded, as
specified in ART. 113, all existing 'canon and civil laws, general or particular decisions of
Councils, privileges, concessions, ordinances, commissions, prohibitions, commands,
resolutions and decrees', including 'Concordats with the Pope, the Interim of the year
1548, and secular or ecclesiastical ordinances'.
• The peace negotiations in Münster and Osnabrück thus became an exemplary case
of conflict resolution between states. In retrospect, they can be seen to have been the
model for all subsequent supra-regional conferences on European security and
collaboration.

4
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• The close alignment between the establishment of a state and the conclusion of a peace,
hitherto confined to individual territories, here emerges potentially, at least as part of the
logic of relations between states. Pax et pactum convertuntur.
• The Peace of Westphalia was an event that took place in a Christian world torn by
sectarian strife. By new, juridical means, it established and delimited confessional
spheres of influence. At the same time, an increasingly humanistic and irenic
atmosphere tended to defuse the theological conflict. In terms of both personal and public
commitment, there has rarely been a time when politics and religion were so closely
related. The secularization of politics was accompanied by a crescendo of personal
faith, as expressed with great sincerity in the Fürbitte des Friedens (Plea for Peace).
• Historically speaking, what was new about the ending of the Thirty Years' War resided
mainly in its juridical and diplomatic procedure and the claims to legitimacy that these
involved; it is not surprising that the dynamics of all this were largely lost on the
participants. The agony of the war itself was felt on a level that transcended individual
awareness. The provision in the Treaty of Münster for 'perpetual oblivion and amnesty for
all hostile actions carried out at any place or in any way, by either party, since the
commencement of these hostilities' [4] reveals the political will to rise above that past
agony.
• The political effects of the Peace of Westphalia, direct and indirect, cannot be
convincingly presented unless the horrors of the war devastation, expatriation, violent
injury, rape, ostracism, destruction, pestilence and death are also made clear. The loss of
irreplaceable cultural artifacts, the meteoric rises and falls of individual careers, the
coexistence of mindless randomness and military calculation.
• Another factor that made the Peace of Westphalia into a key event in European
history was the unprecedented presence and involvement of public opinion. The
text of the Treaty was published an innovation in itself in several editions. Newspapers,
broadsheets and a torrent of medals and images reflected an unheard-of (and, in its
scale, truly novel) degree of public involvement. And, for the first time, techniques of
transportation and publication were rapid enough to satisfy the demand for information.
The 'natives' and 'subjects' even of the larger political units developed an
unprecedented interest in citizenship and independent statehood. This was the
genesis of the civil society without which politics today would be unsustainable, not to say
unthinkable.
• The theory of the Law of Nations, which had its origins in the conciliarism of the fifteenth
century, underwent further evolution in Spain in the early sixteenth; closely bound up with
the expansion of European power though colonization and missionary work, it was
systematized in the age of the Thirty Years' War by Hugo Grotius. [6] Basing himself on
the legal traditions of antiquity, Grotius put forward the idea of war as a 'public' and
'formal' action: the occasion for it, the mode of conducting it, and the manner of its
end were to be subject to the rule of law. War was thus subordinated to a civil
institution.
• Grotius' theoretical work established in the public consciousness the concept of a Public
Law of Europe (ius publicum Europaeum). The negotiations for the Peace of
Westphalia, and above all the Treaty that emerged from them, brought this concept
into the realm of practical politics. In the aftermath of the Peace, it lastingly affected
international law, theories of statehood and political writing generally, in ways that have
yet to be adequately studied. For instance, insufficient attention has been paid to the fact
that the major seventeenth-century theory of the state, the political philosophy of Thomas
Hobbes, [7] which was elaborated before the end of the Thirty Years' War, postulates a
'first and fundamental natural law' of all politics in which the sole objective is peace. As
first formulated, this law states 'that every man ought to endeavour Peace, as fare as he
has hope of obtaining it'. [8] Here we have political theory absorbing the political
experience of its time and, in due course, influencing politics in its turn. Locke,
Montesquieu, Rousseau and Kant (to name only the outstanding thinkers) took up
the notion of peace as natural law in ways that via the constitutional debates in
England, America and revolutionary France remain influential to this day. Our
international alliances, security conferences and collective security organizations, as well
as the League of Nations and the United Nations, would have been inconceivable without

5
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

impulses of this kind, and without the constant confirmation and reinforcement that these
have received from a succession of political philosophers.
• Those negotiations gave expression to a new concept of statehood. Qualifications
for participation were no longer solely based on territory but tied to the legal form that
governed the political context. The Peace of Westphalia teaches us that it is not enough
to define overriding political units in terms of Max Weber's institutional model, organized
solely by the will of those in power: here, the 'state' is an entity within which unified
legal conditions have emerged that can be assessed in terms of a principle
(whether a Law of Nature, or of Reason, or of the Rights of Man). In other words,
1648 saw the emergence of a concept of statehood more modern than that of the
nineteenth-century nation state.
• Not least, the lengthy and laborious procedure of negotiating and ratifying the
Peace, both within and between states, made Europe aware that the rule of law
extended to international politics. In the public consciousness, the jurist and the
diplomat become ever more prominent.
• Without any attempt to draw an explicitly pacific moral, it may thus become possible to
demonstrate that the fact of a political peace is neither a fact of Nature nor a gift of
history. Peace has to be actively chosen, organizationally contrived and
contractually secured within a complex field of competing interests. This requires a
firm will, sure of its cause but unafraid of compromise. Peace very often demands
extraordinary efforts of which the day-to-day record of negotiation in Osnabrück and in
Münster affords some vivid instances.
• Above all, it is necessary to keep in mind the serious, concentrated effort with which the
peace, once negotiated, was implemented. It was laid down that any person who
contravened the terms of the Treaty (art. 114) would incur the 'penalty for breach of the
peace' (poena infractae pacis). [9] However, it was already evident in 1648 that a
peace treaty, as a political act, could not in itself abolish conflict. The Treaty
therefore provided a mechanism for settling conflicts, both existing and future: 'The
Peace, once concluded, shall remain in force unimpaired, and all parties to this Treaty
shall be required to protect and defend all and several provisions of this Peace
against any party whatsoever, without distinction of faith, and if any part of it be
violated by any party, the injured party shall first admonish the violator to desist,
but the matter at issue is to be submitted to friendly arbitration or due process of
law.' (art. 115) [10]
• This Treaty thus launched the idea of the peaceful resolution of all disputes.
• In this connection it must be remembered that the Treaty of 24 October 1648 contains a
provision (provisum) designed to ensure 'that in future no conflicts arise in the political
order [in statu politico]' (art. 62). [11] The measures laid down to implement this provision
reveal that the phrase 'political order' does not refer to the sovereign territory of any one
state but to the whole area under the sovereignty of all the signatories. Add the principle
of 'public utility or necessity' (publica utilitas aut necessitas, art. 62) which is cited as the
political reason for the peace, [12] and note the expectation that, 'with the conclusion of
the Peace, trade [commercium] will once more flourish' (art. 67) [13], and it becomes
evident that the Peace is not to be confined to any limited territorial area. It is part of the
logic of the Peace of Westphalia that it aspires to create a peace that will prevail all over
Europe.

• 6. De jure belli et pacis libri tres (1625). Published in Paris seven years after the
beginning of the Thirty Years' War, this work at once attracted the keen attention of the
belligerent monarchs. Louis XIII, who was already paying Grotius a pension, renewed his
invitation to enter the French service. Wallenstein sent emissaries in the hope of
employing him as an envoy. Grotius, a Protestant exile from Holland, opted to accept an
invitation from Gustavus Adolphus to represent Protestant Sweden as ambassador in
Paris. Gustavus Adolphus is said to have kept a copy of De jure belli et pacis libri tres in
his tent throughout his campaign in Germany. Grotius died in Paris in 1645, three years
before the conclusion of the Peace of Westphalia. For more than a decade, he had held
all the threads of Franco-Swedish relations in his hands. He had thus taken a practical
part in the preparations for the Peace of Westphalia.

6
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• 7. In 1640, Hobbes's work Elements of Law, Natural and Political was already in the
hands of participants in the parliamentary debate on the edicts of King Charles I. De cive
appeared in 1642 and Leviathan in 1641.
• 8. Hobbes 1968, I, pp. 14, 190. In his restatement of the principle, Hobbes adds the
following succinct formula: " . . . which is, to seek Peace, and follow it.'

• Secolul XVII a dezvoltat un nou concept de drept internaţional,


echivalând cu un set de reguli imaginate de prinţii suverani pentru a
reglementa interacţiunile dintre ei. Sarcina de a formula şi codifica
practicile existente într-un corp de legi internaţionale a fost asumată în
special de statele protestante reunite în coaliţia anti-hegemonică, în
particular de către Provinciile Unite (Netherlands). Codificarea a fost,
inevitabil, opera juriştilor - diplomaţi, a unor indivizi ce combinau
experienţa negocierilor internaţionale cu practica juridică.
• Juriştii au abordat primii chestiunea relaţiilor dintre state pornind de la
reflecţiile pe marginea formei lor de manifestare cele mai constante –
dreptul războiului – vizând limitarea frecvenţei cu care se apela la violenţă,
prin introducerea unui drept natural – jus gentium. Dacă exerciţiul dreptului
de suveranitate în plan internaţional cuprindea în special dreptul
războiului, dreptul natural prescria modalităţile de reglementare pacifică a
conflictelor dintre state. Cel mai important contributor a fost Hugo Grotius,
jurist şi diplomat neerlandez. Grotius vroia mai degrabă ordine decât
anarhie machiavelică în relaţiile dintre state, dar o ordine care să nu
depindă de o putere hegemon. În Dreptul războiului şi al păcii (1625)
Grotius avansa ideea războiului ca „acţiune publică şi formală” susţinând
că ocaziile pentru război, modalităţile de conducere a războiului, precum şi
manierele în care era încheiat trebuiau să fie supuse domniei legii.
Războiul era astfel subordonat unei instituţii civile. Jus gentium se aplica
relaţiilor dintre societăţi constituind un drept internaţional ce nu se limita la
sfera publică ci includea comerţul, statutul străinilor, coloniile etc.
• În timp ce Grotius era preocupat de a combina regula cu etica, Samuel
Pufendorf (De jure naturae et gentium libri octo, 1672) a fost preocupat
mai mult de fundamentarea dreptului internaţional pe drepturile naturale:
războiul ar fi trebuit sa fie legitim doar în acţiunile de restrângere ori
prevenire a încălcării drepturilor naturale.
• Dreptul internaţional de sec. XVII a avut ca principiu de referinţă
suveranitatea ereditară independentă. A fost regulator în esenţă şi nu a
controlat relaţiile dintre suverani pe cât le-a facilitat. În secolul următor
filosoful elveţian Emerich Vattel, consilier al Electorului de Saxa, continua
să afirme că suveranii erau singurele autorităţi capabile a decide ceea ce
era legitim în raporturile dintre popoare (Droit des gens ou Principes de la
loi naturelle appliqués à la conduite et aux affaires des nations et des
souverains, 1758). În fond, „suveranitatea – afirmase cu un secol mai
înainte Cardin Le Bret (1632) – era la fel de divizibilă ca un punct în
geometrie”, corolarul acestui principiu în practica relaţiilor internaţionale
fiind acela că statul suveran încarnat de Principe constituia un actor unic
în sistem, exprimându-se cu o singură voce. Vattel a condamnat războiul,
a sacralizat noţiunea de tratat ca instrument fundamental pentru
menţinerea păcii şi a formulat foarte clar conceptul de echilibru de putere.
În viziunea sa, Europa forma un sistem politic, un corp legat prin relaţii şi

7
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

prin interesele diferite ale naţiunilor şi, în vederea menţinerii echilibrului,


era necesară atenţia continuă a suveranilor la tot ceea ce se petrecea în
sistem, era necesară reprezentarea diplomatică permanentă, iar
negocierile trebuiau să fie perpetue.
• Scepticii au apreciat însă că în sec. XVII regula tragică a relaţiilor
internaţionale a părut să fie alternarea războaielor lungi urmate de mari
congrese ale căror clauze de reconciliere şi profesări de prietenie erau
foarte repede după contestate. În ciuda faptului că aspiraţia către o nouă
concepţie a relaţiilor internaţionale a fost evidentă şi manifestă, ea s-a
pierdut în căutarea iluzorie a perpetuului şi a universalului.

• Deşi apare în secolele anterioare (XV-XVII), abia în veacul al XVIII-lea


principiul echilibrului de putere domină panorama internaţională.
• Publicistica de sec. XVI-XVII fusese aproape unanimă în a susţine că
„marile puteri” şi micile puteri trebuiau considerate ca fiind pe picior de
egalitate în ceea ce privea suveranitatea lor. În 1576 Bodin – fondator al
dreptului internaţional după unii – afirmase că „un mic rege e la fel de
suveran ca şi cel mai mare monarh de pe pământ”. Două secole mai târziu
Emerich Vattel se făcea ecou: „Naţiunile sunt în mod natural egale şi le
revin de la natura aceleaşi obligaţii şi acelaşi drepturi. Puterea sau
slăbiciunea nu produc, în această privinţă nici un fel de diferenţă. O mică
republică este un stat suveran la fel ca şi cel mai puternic dintre regate”.
• Cu toate acestea, în sec. XVIII asistăm la o progresivă diferenţiere între
termenii de Stat şi Putere. În timp ce primul tinde să rămână legat de o
perspectivă esenţialmente juridică, cel de al doilea pare să dobândească o
semnificaţie răspunzând tot mai mult problemelor şi caracteristicilor politicii
internaţionale.
• Graţie acestei distincţii între Stat şi Putere îşi face loc în realitatea
internaţională un abandon din ce în ce mai marcant al principiului
teoretic al egalităţii dintre State, mari sau mici.
• Raţionalizarea politicii internaţionale: Principiul echilibrului de putere tot
mai mult asumat ca factor realist de raţionalizare a politicii internaţionale
este cel ce favorizează politica marilor puteri şi imaginea de stat mare, şi
cel care minează conceptul de egalitate între state. Marile Puteri sunt cele
care conduc jocul politicii internaţionale, în timp ce statele mici devin tot
mai mult instrumente.
• Teoria echilibrului de putere (care la jumătatea secolului, în 1752, îşi
găseşte în studiul lui HUME On the Balance of Power definiţia modernă
cea mai cunoscută şi mai difuzată) se dezvoltă în contrapartidă la ideea de
monarhie universală, care, pierzând de pe acum orice conotaţie pozitivă,
asumă, în secolul Luminilor, o semnificaţie echivalentă cu despotismul în
plan internaţional: un singur Stat nu trebuie să obţină atâta putere încât
toate celelalte coalizate să nu i se poată opune. („O adevărată balanţă de
putere se precizează atunci când un stat se aliază cu cel mai slab dintre
doi posibili parteneri, pentru că recunoaşte că celălalt s-ar putea dovedi
mult mai periculos”. În acest mod era înţeleasă, în general, balanţa de
putere în timpul Vechiului Regim).
• Dacă e adevărat că în Europa de sec. XVIII nimeni nu mai crede posibilă
hegemonia totală şi toţi resping politica ofensivă vizând hegemonia, nu e

8
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

mai puţin adevărat că mai toţi admit rolul de hegemonie parţială şi


relativă pe care marile puteri îl joacă în interiorul sferelor lor de
influenţă. În interiorul acestor sisteme de putere principiul echilibrului de
forţe ghidează politica micilor state menită să asigure conservarea
independenţei.
• Spiritul luminilor exercită o influenţă asupra relaţiilor internaţionale,
cel puţin de la jumătatea secolului încolo. Acest spirit favorizează o nouă
sensibilitate în viaţa internaţională în sensul că răspândeşte o
perspectivă cosmopolită exprimând valorile societăţii civile
internaţionale ca nouă realitate istorică. Spiritul luminilor este foarte
sensibil la raportul dialectic ce se instaurează din ce în ce mai mult între
relaţiile interstatale ca şi practică realistă, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, societatea civilă internaţională ca factor nou dinamic, orientat spre
exaltarea toleranţei, a libertăţii şi a prosperităţii materiale. Afirmarea unei
opinii publice culte, luminate şi cosmopolite este o realitate nouă care
influenţează relaţiile internaţionale la nivel politic, economic şi diplomatic:
puterea opiniei.
• O altă consecinţă ce derivă de aici: o mai mare interacţiune, în
comparaţie cu trecutul, între politica externă şi politica internă. În
principiu asta se traduce în exigenţa de a armoniza noile principii ale
toleranţei şi libertăţii, care trebuie să domine gestionare puterii în interiorul
fiecărui Stat, cu liniile lor de politică externă.
• În contrast cu o mai mare incidenţă a marilor puteri în politica
internaţională, spiritul Luminilor tinde să valorizeze avantajele micilor
puteri, sau cel puţin ale statelor medii, caracterizate în mod ideal de o
proporţie rezonabilă între populaţia existentă şi corecta întindere
teritorială. Atenţia iluminiştilor vizează tradiţiile de viaţă civilă pe care
statele mici şi medii o reprezintă şi o conservă; în opinia publică cultă se
răspândeşte ideea esenţialmente pozitivă a statului mic şi mediu ca
realitate politică mai puţin susceptibilă de a fi condiţionată de
arbitrariu şi de o raţiune de stat nejustificată, şi mai presus de toate puţin
înclinată să cultive spiritul de cucerire şi mai puţin predispusă la a
degenera în despotism.
• Secolul XVIII vede afirmându-se politica de echilibru în teoria şi practica
vieţii internaţionale, ca şi mijloc de căutare şi atingere a unei păci şi a unei
linişti a Europei. Arta guvernării iluministe presupunea calcularea
matematică a echilibrului puterilor în contextul unor extinderi negociate
reciproc (cf. cazul Poloniei, 1772, 1793, 1795), în aşa fel încât monarhii şi
oamenii de stat erau nevoiţi să devină geografi silitori.
• În opinia scepticilor sec. XVIII a fost caracterizat de imposibilitatea
concilierii între sensibilitatea Luminilor şi realitatea raporturilor între state.
Voinţa concretă de stabilire a unei păci organizate în jurul principiului
echilibrului între marile monarhii – subiect nou despre care vorbesc
laolaltă diplomaţi, jurişti şi filosofi1 – contrastează şi rezistă prost în faţa

1
Abatele de Saint Pierre, Proiect pentru a face perpetuă pacea în Europa (1713); Immanuel
Kant, Spre pacea eternă (1796); Jean J. Rousseau, Jugement sur la paix perpétuelle (1782).
Dacă filosoful german vorbea de state libere unite într-o vastă construcţie federală regulată
de o legislaţie internaţională, menită să rezolve diferendele pe cale legală (ceea ce, încă
odată, nu excludea războiul), Rousseau, vedea Europa ca pe o societate reală ce avea religia
sa, moravurile sale, obiceiurile sale şi chiar legile sale, legi de la care nici unul dintre

9
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

intereselor de putere vizând de pe acum mari spaţii maritime şi care se


măsoară în dimensiunea flotelor de război, a numărului de tunuri,
infanterişti şi cavalerişti. În paralele cu dorinţa de echilibru secolul XVIII
rămâne marcat de tensiuni, de concurenţe hegemonice şi de interese
dinastice specifice mai mult secolelor anterioare.

Veacul XVIII şi naşterea Marilor Puteri

• Secolul XVIII, spuneam, a fost caracterizat de încetăţenirea conceptului de


Mare Putere. Relevantă şi centrală pentru această noţiune era ideea
potrivit căreia posesia resurselor materiale şi umane şi, crucial,
abilitatea de a mobiliza o proporţie crescândă a acestora, constituiau
bazele puterii internaţionale. Emergenţa unui sistem internaţional modern
al Marilor Puteri a constituit un proces gradual şi evoluţionist, perioada
sa cheie fiind aceea cuprinsă între invadarea Sileziei (1740) de către
Prusia şi Congresul de la Viena (1814-15). Deşi unele dezvoltări implică
origini şi faze anterioare anului 1740, componentele centrale pot fi
localizate în interiorul acestui arc cronologic, 1740-1815.
• În primul rând stabilirea geografiei politice a Europei până la Primul
Război Mondial se consumă în acest interval de timp. Una din
caracteristicile sec. XIX va fi tocmai absenţa schimbărilor majore
teritoriale, în special în comparaţie cu alterările dramatice din sec. XVIII. În
veacul XIX au existat modificări teritoriale semnificative – dincolo de toate
unificarea Italiei şi a Germaniei – ceea ce totuşi rămâne mai puţin
important decât faptul că la 1914 Metternich şi Alexandru I ar fi recunoscut
uşor harta Europei. Prin contrast, decadele dintre 1740-1815 au cunoscut
schimbări fundamentale în geografia politică:
[1]° înainte de toate continua retragere a puterii otomane;
[2]° dispariţia Poloniei de pe hartă;
[3]° mai puţin dramatica reorganizare a spaţiului italian şi german între
1797 şi 1814;
[4]° expandarea temporară dar nu mai puţin impresionantă a Franţei;
[5]° avansul teritorial-politic al Rusiei (240 km) în estul si sud-estul
Europei – cea mai de durată moştenire a acestei perioade;
[6]° în fine, o altă moştenire crucială a sec. XVIII – ridicarea puterii
economice şi coloniale britanice – ce se va accelera după 1815
acompaniată fiind de o atitudine ambivalentă faţă de afacerile
continentale.
• De la sfârşitul Războiului de 7 ani (1765) dacă nu mai devreme, linii de
demarcaţie au divizat sistemul în două lumi politice distincte – Est şi Vest
– cărora le-au corespuns, în opinia unora dintre istorici, 2 sisteme
diplomatice.
• Antecedentul important al veacului XVIII rămâne însă lărgirea sistemului
internaţional graţiei inserţiei Rusiei şi cooptării Imperiului Otoman. Fără
Rusia pentarhia de după 1815 n-ar fi fost posibilă. Prezenţa Imperiului
Otoman în sistemul de state european a fost intermitentă înainte de
jumătatea veacului XIX, admiterea sa formalizându-se în 1856.

popoarele ce o compuneau nu se putea deroba fără a cauza probleme. Ceea ce indică deja
precizarea unei viziuni sistemice asupra relaţiilor internaţionale.

10
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• Până la 1740 şi încă o jumătate de secol după diplomaţia a continuat să


fie reactivă şi a răspuns la probleme pe măsură ce acestea au apărut. În
veacul XIX ea va deveni constructivă şi proactivă, căutând să identifice
problemele şi să dezamorseze crizele înainte ca acestea să poată
escalada. Decadele de dinainte de 1740 şi 1780 au cunoscut o
consolidare a societăţii diplomatice ce începuse să se precizeze în sec.
XVI-XVII. Revoluţia Franceză şi Era Napoleoniană au adus o pauză în
acest proces, datorită, în egală măsură, neîncrederii în lumea concesivă
şi lentă a diplomaţiei, precum şi datorită proliferării războiului în aceste
decade. Din această perspectivă, Congresul de la Viena a însemnat
reîntoarcerea la vechile forme diplomatice, a însemnat o afirmare a valorii
stilului de negociere care era lent, bazat pe compromis şi implica
evenimentul social.
• Anii 1790-1800 au fost ani marcaţi de eforturi continue şi determinante de
diversificare, specializare, îmbunătăţire a infrastructurilor domestice în
vederea capacitării unui volum cât mai mare de resurse (Franţa prefecţilor,
taxa pe venit a lui Pitt) necesare războiului.
• Georg Friedrich von MARTENS (1756-1821), jurist, profesor la Gottingen,
scria în 1801 în prefaţa tratatului său că sistemul internaţional de secol
XVIII fusese unul relativ stabil. Instabilitatea, credea el, fusese produsul
Revoluţiei Franceze ce răsturnase lumea politică cu sus-ul în jos.
Speranţa lui era însă aceea că Bonaparte avea să reaşeze această lume,
o aşteptare comună vis-à-vis de lovitura de stat din 11 brumar. Reflecţiile
lui Martens ne reamintesc că războaiele revoluţionare şi napoleoniene au
fost văzute de mulţi dintre contemporani ca tulburând o lume şi o ordine
politică relativ stabilă. Acea lume recreată de Tratatul de la Utrecht în
1713, cu aproape 100 de ani înainte, cu perioadele sale relativ lungi de
pace între 1715 şi 1739 şi din nou între 1763-1787, constituia în sine o
îmbunătăţire faţă de secolul XVII unde regăsim doar 3 ani calendaristici
fără război undeva în Europa sau implicând un stat continental. Această
stabilitate crescândă dezvoltată de sec. XVIII a fost însă întreruptă de
Revoluţia Franceză şi de războaiele napoleoniene. Derivat utopic al
Luminilor, bogat în visuri ale universalului, iluzie a unei legitimităţi a
domniei libertăţii cetăţeneşti, proiectul Franţei Revoluţionare a vrut să
transforme Europa în numele ideilor universale – republică şi libertate.
Napoleon, mai târziu, a vrut să unifice Europa prin cucerire („Je suis
Charlemagne…!”) şi a sfârşit prin a o alia contra Franţei. Franţa a apărut
astfel tuturor ca aspirând la hegemonia universală – de unde şi nevoia de
revenire la echilibrul anterior.

• Prestigiul dinastic şi naţional – esenţial ca şi „lubrifiant” ori „îndulcitor”


pentru obedienţa domestică – se câştiga în principal prin intermediul
succesului internaţional, graţie rezultatelor tangibile ale diplomaţiei.
• Situaţia internaţională era în egală măsură periculoasă şi instabilă.
Soarta victimelor putea însemna dispariţia politică, ca în cazul Poloniei,
ori al Lorenei. Relaţiile externe antamau în egală măsură oportunităţi şi
ameninţări, şi foarte mult depindea de abilităţile diplomatice şi de
capacităţile militare.
• Natura personală a monarhiilor n-a fost nicăieri mai evidentă decât în
maniera absolutistă în care diplomaţia înţelegea să funcţioneze:

11
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

elaborarea şi gestionarea politicii externe era un atribut al suveranităţii.


Dezavantajul din acest punct de vedere, în ceea ce privea stabilitatea
scenei internaţionale, era acela că umorile, fixurile, locurile comune şi
considerentele dinastice tindeau să predomine. Ceea ce, într-un fel,
sabotează încercările de sistematizare a relaţiilor internaţionale pornind de
la principiul balanţei de putere.
• Două elemente majore în relaţiile internaţionale ale secolului erau
departe de a fi noi şi sugerează că veacul XVIII trebuie privit mai degrabă
ca parte a modernităţii timpurii decât ca precursor al diplomaţiei de sec.
XIX.
[1] Rolul intereselor dinastice (supravieţuire, conservarea puterii,
extinderea puterii);
[2] Obiceiul perpetuat de a discuta relaţiile internaţionale în termeni
religioşi. La un secol după revocarea Edictului din Nantes (1685),
formarea Ligii Prinţilor (1785), la iniţiativa lui Frederic cel Mare, contra lui
Josef al II-lea, pleacă încă şi de la considerente religioase respectiv
explică ostilităţi şi acţiuni. Ostilitatea alimentată de furia faţă de tratamentul
aplicat coreligionarilor în alte state duce frecvent la intervenţie diplomatică
şi la tensionarea relaţiilor (Carol al XII-lea al Suediei, de exemplu, îl obligă
pe Josif I să restaureze drepturile protestanţilor silezieni obţinute în 1648).
• Situaţia religioasă în Europa a fost în general instabilă în prima jumătate a
sec. XVIII, în special în Imperiul German, Polonia şi teritoriile Habsburge –
unde catolicismul şi-a continuat avansul început în sec. XVII. În anumite
aspecte invazia Sileziei în 1740 de către Frederic cel Mare a reprezentat
prima contra-ofensivă protestantă semnificativă în Imperiu, de după
Războiul de 30 de ani, iar Frederic şi-a prezentat acţiunea ca fiind menită
să-i ajute pe protestanţii silezieni. Confruntările şi războaiele perioadei
sunt văzute în termeni religioşi de mulţi comentatori. Tratatul austro-
spaniol de la Viena în 1725 a fost prezentat în Europa protestantă ca un
complot catolic, dovadă vizibilă a unei presupuse conspiraţii sinistre ce-l
susţinuse pe pretendentul Jacobit la tronul Angliei şi pe catolicii polonezi
responsabili pentru aşa-numitul masacru de la Thorn din 17242. Acesta
precum şi antanta austro-franceză din 1730, au condus la discuţii privind
necesitatea unei alianţe protestante. Războiul de 7 ani (1756-1763) a fost
şi el amplu portretizat în propagandă drept un conflict religios.
• Nu e mai puţin adevărat însă faptul că alianţele epocii au corespuns
foarte rar aliniamentelor confesionale. Religia n-a jucat nici un rol în
Războiul pentru succesiunea Poloniei (1733-35), şi dacă Prusia a atacat
Austria în Războiul pentru succesiunea Austriei (1740-48), la fel a
procedat şi Bavaria catolică, Franţa şi Spania, în timp ce Anglia a venit în
ajutorul Austriei. Mai târziu, Suedia a luptat contra Prusiei în Războiul de 7
ani (1756-63). Ministrul de externe rus, contele Osterman, observa în 1740
referindu-se la disputa privind succesiunea ducatelor Julich-Berg că
„religia e mai mult discutată …decât contează în tranzacţiile regilor”.
• Ar fi prostesc însă să exagerăm semnificaţiile animozităţilor religioase în
cauzarea războaielor epocii, dar e util de recenzat răspunsul non critic al
clerului la război. Biserica a jucat un rol important în legitimarea
valorilor belicoase ale sistemului politic oferind servicii pentru a
2
Execuţia primarului şi a altor 9 oficiali luterani vinovaţi de a nu fi împiedicat devastarea
colegiului iezuit de către un grup de protestanţi.

12
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

asigura atât intervenţia divină cât şi binecuvântarea (Te Deum) – parte


importantă în celebrarea victoriei (o importantă sursă a celebrării era
prezentarea eroului regal ca victor, parte a unei lungi tradiţii europene de
exaltare a maiestăţii în cea mai impresionantă funcţie a sa – afişarea
puterii – prin intermediul medaliilor, al fondării de ordine cavalereşti pentru
nobilime etc.).
• Tema dinastică în diplomaţia epocii şi atitudinile ce condiţionau
formularea şi executarea ei, serveşte, ca şi elementul religios, la a lega
sec. XVIII de cel precedent. S-a susţinut că modernul timpuriu a
cunoscut originile şi creşterea unui stat modern impersonal, dar dovezi
insuficiente au fost avansate pentru a susţine această teorie. Rolul
crucial al monahului în cele mai multe din ţările europene (inclusiv Marea
Britanie) s-a menţinut pe parcursul veacului XVIII şi perspectiva
dinastică a ambiţiei monarhice a asigurat o continuitate în managementul
relaţiilor internaţionale. Desigur, această perspectivă a variat în funcţie de
indivizi. Frideric cel Mare (1740-86) a fost mai puţin interesat în afaceri
dinastice altele decât cele din teritoriile din imediata vecinătate; spre
deosebire de Ludovic al XV-lea (1715-74), care a fost foarte hotărât în a-l
susţine pe ginerele său, Don Felipe, în Parma.
• Preocupările dinastice nu excludeau alte interese. Cu toate astea au
rămas aspectul central al relaţiilor internaţionale. Din moment ce
dinasticismul proprietar descrie atitudinea celor mai mulţi monarhi faţă de
ţările lor, nu e surprinzător faptul că erau dornici să se folosească de
resursele lor pentru câştiguri teritoriale ori de altă natură.

• Marile Puteri – rolul lor special a fost subliniat cu ceva vreme înainte de
Viena. Am putea spune chiar că noţiunea şi realitatea existenţei unui grup
restrâns de state ce exercitau o dominaţie politică colectivă asupra
sistemului s-a impus cu cel puţin două generaţii înainte de Viena. Din
perspectiva strictă a dinamicii şi rolului marilor puteri caracteristicile
sistemului în sec. XVIII au fost:
[1] expansiunea în număr a Marilor Puteri, de la 3 la 5, şi, ca un
corolar, extinderea controlului lor asupra sistemului de state.
[2] completarea reţelei diplomatice europene odată cu încorporarea
definitivă a Rusiei (1760-80).
[3] impunerea termenului şi a conceptului de Mare Putere.
[4] transformarea sau alterarea succesivă a statusului şi a rolului
politic al statelor de prim rang – secolul XVIII fiind din acest punct de
vedere unul foarte dinamic la vârf. Franţa a pierdut hegemonia
continentală după 1756-63, ca urmare a înfrângerii în Războiul de 7 ani şi
a problemelor domestice. Cu toate acestea, resursele demografice şi
economice impresionante laolaltă cu poziţia relativ strategică o vor ajuta
să revină în top la începutul anilor 90 pentru a domina Europa între 1795-
1814. Franţa a fost aşadar în mod permanent cel mai puternic stat al
Europei moderne şi s-a aflat întotdeauna în inima sistemului.
• Declinul Franţei după 1763 a contribuit la o dezvoltare cheie în decadele
următoare şi anume emergenţa a ceea ce Paul Schroeder a numit The
Flanking Powers, Marea Britanie şi Rusia, ce aveau să domine sistemul
în prima jumătate a sec. XIX. Succesul britanic se leagă în mod direct de
supremaţia navală, de industrializare şi forţa economică, dar şi de

13
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

strategia insularizării în raport cu continentul. Abia în ultima fază a


războaielor napoleoniene, după 1808, implicarea sa pe continent a căpătat
proporţii semnificative. Factorul structural ce a modelat constant politica
externă britanică (alături de controlul exercitat de Parlament asupra
diplomaţiei) a constat în refuzul naţiunii de a suporta o armată permanentă
substanţială. Din acest motiv, încă din sec. XVII, inferioritatea militară a
Angliei în raport cu Franţa s-a accentuat iar după 1660 a devenit o
realitate şi în raport cu Austria, Prusia şi Rusia. Dacă Henric al VIII-lea în
1540 ori Cromwell în 1650 putuseră desfăşura forţe importante pe
continent, după jumătatea secolului XVII, forţele britanice au ajuns din ce
în ce mai mult să fie o prezenţă efectivă doar ca parte a unor armate
coalizate. Dependenţa de un mediu politic favorabil în plan intern şi nevoia
de a se sprijini pe trupe aliate a adăugat aşadar o nouă condiţionare
politicii britanice. În scurtă vreme condiţionarea a devenit canon al
diplomaţiei engleze: pentru orice misiune de succes europeană, Marea
Britanie avea nevoie de alianţa cu o putere continentală.
• Rusia – ascensiunea s-a datorat în esenţă câştigurilor teritoriale masive în
estul Europei şi în aria Mării Negre. Potenţialul demografic i-a asigurat –
cel puţin până la ridicarea în masă a armatei revoluţionare franceze (1792)
– resursele pentru cea mai mare armată a vremii. Noua venită avea o
infrastructură precară, însă faptul în sine n-a constituit o slăbiciune fatală
pentru că şi cele 2 puteri germane ce o flancau la vest s-au aflat până la
jumătatea sec. XVIII în aceeaşi situaţie. Ceea ce împreună cu rivalitatea
dintre Austria şi Prusia a facilitat avansul rus.
• Poziţia Austriei ca Mare Putere a fluctuat în primele decenii pentru a intra
într-o fază de lent declin după 1740. În cazul Prusiei, ascendenţa şi rolul
dominant jucat în vremea lui Frideric cel Mare au fost determinate de
dinamica politicii promovate şi de sistemul eficient de administrare a
armatei. După 1786 evoluţia sa a urmat o traiectorie fluctuantă, acţiunea
sa suferind de pe urma lipsei resurselor economice şi demografice.
Talleyrand obişnuia să spună că Prusia era în fapt o putere de rangul doi,
deşi era tratată tacit drept o Mare Putere; şi se pare că Frideric cel Mare
înaintea lui împărtăşise această idee.
• În opinia aceluiaşi Talleyrand, lidership-ul internaţional al Marilor Puteri s-a
bazat nu atât pe resursele economice, militare ori navale, cât pe voinţa
elitei stabilite de a juca un asemenea rol, de a se percepe pe sine ca fiind
un club elitist cu atribuţii şi privilegii speciale, de a trata sau nu un nou
sosit ca membru (ceea ce se întâmplă în sec. XVIII în cazul Rusiei şi al
Prusiei după Războiul de 7 ani, dar se reeditează greu în sec. XIX, cf.
cazul disputat al Italiei).
• Ascensiunea Rusiei şi a Prusiei marchează una din dezvoltările cheie ale
acestei perioade – creşterea numărului Marilor Puteri de la 3 la 5 –
respectiv naşterea Pentarhiei. Marchează totodată debutul dominaţiei
Marilor Puteri asupra sistemului, dominaţie fondată în egală măsură pe
cooperare şi pe conflict. O balanţă de putere clasică există aşadar încă din
sec. XVIII, preponderent regulată de conflict şi frică.
• Cooperarea între Marile Puteri şi, în general, între actorii sistemului, s-a
bazat şi a depins de o altă realitate cheie a epocii – completarea reţelei
diplomatice rezidente şi reciproce (ce se naşte şi expandează în sec.
XV-XVI), un element ce rămâne şi astăzi esenţial pentru managementul

14
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

relaţiilor internaţionale. Dezvoltările sec. XVIII în acest domeniu ţin şi de


stabilirea unei culturi diplomatice distincte de-a lungul întregii Europe.
În opinia lui Paul Schroeder, ceea ce unifica sistemul internaţional la
vremea respectivă era acceptarea normelor de comportament – „a
regulilor şi practicii asocierii civice” – înţelegerile, procedurile, normele,
abilităţile învăţate pe care agenţii diplomatici le dobândeau şi foloseau
urmărind atingerea obiectivelor stăpânilor lor. Crearea unui set de norme
şi acceptarea sa a fost facilitată şi de răspândirea în sec. XVIII a culturii
diplomatice franceze, francofonă şi aristocratică în ton, concesivă şi
negociantă în natură.

Înainte de Congresul de la Viena statele se limitau la diplomaţia bilaterală şi nu s-au


întâlnit niciodată pentru a manageria crize în sec. XVII-XVIII.
Diplomaţia este modalitatea primară de sporire a transparenţei şi unul dintre primele
mecanisme pe care statul le-a creat pentru a-şi cunoaşte mai bine adversarii. Evoluţia
spre o diplomaţie modernă, birocratizată a făcut progrese notabile după jumătatea sec.
XVII şi în special în sec. XVIII. Odată cu veacul XVII, tot mai frecvent, statele au început
să răspundă la ameninţările externe sporindu-şi mijloacele de obţinere a informaţiei –
lărgirea reţelei de trimişi rezidenţi, agenţi secreţi şi spioni, a reţelelor comerciale, bancare
etc.
Diplomaţii nu erau recrutaţi şi plătiţi să servească în mod sistematic înainte de 1700.
Franţa avea 5 funcţionari în ministerul de externe în 1661, dar departamentul a crescut
rapid în sec. XVIII ajungând să contabilizeze un departament cartografic, unul financiar,
unul criptologic, un altul pentru corespondenţă, arhivă etc. În 1695 Rusia nu avea nici un
ambasador rezident – în 1721 reţeaua sa diplomatică număra 21 de misiuni în exterior,
cu toate că numărul lor scade către 1800 la 14. În 1702 existau 4 trimişi străini în Rusia –
în 1719 numărul lor crescuse la 11.
La mijlocul sec. XVIII depeşele circulau cu maxim 100 km pe zi, fiind necesare, de
exemplu, 3 săptămâni pentru a străbate distanţa Londra – Veneţia. Dezvoltarea
infrastructurilor de comunicaţie şi apariţia poştalionului a facilitat comunicarea şi discuţia
diplomatică prin corespondenţă şi astfel diplomaţia continuă a devenit posibilă.

• Între 1713 şi 1814 n-au existat conferinţe de gestionare a crizelor dar


statele din sistem dezvoltau deja capacităţi instituţionale şi infrastructura
fizică necesare conducerii unei diplomaţii concertate.
• Au existat în schimb conferinţe de pace după majoritatea războaielor
epocii. Practica medierii ca şi mecanism a intrat în arsenalul diplomaţiei,
fără a fi însă un succes. Holsti enumără 6 încercări de mediere între
Pacea de la Nystad (1721) şi sfârşitul Războiului pentru succesiunea
Bavariei (1779). El argumentează însă că medierile au fost frecvent
mijlocul prin intermediul căruia statele au încercat să-şi salveze onoarea
după ce disputele fuseseră deja tranşate pe câmpul de luptă şi că nu
există nici un caz de mediere care să fi prevenit războiul înainte de veacul
XIX.
• Unele dintre brutalităţile politicilor de putere au putut fi moderate de
acţiunea diplomatică, multe altele nu – de 7 ori mai mulţi europeni au murit
în războaiele sec. XVIII decât în cele ale sec. XIX. Regula secolului pare
să fi fost posibilismul – jocul s-a purtat pe cât posibil tactic, urmărindu-se
câştiguri teritoriale rezonabile. Marile Puteri nu s-au luptat între ele à
outrance – în ideea eliminării fizice – la fel ca şi în sec. XIX de altfel. Cu
toate astea pasul conceptual potrivit căruia era preferabilă menţinerea
unui actor al sistemului, chiar şi de rang secund, nu se realizează decât în
sec. XIX (vezi cazul Poloniei şi al Lorenei).

15
Istoria relaţiilor internaţionale (sec. XVII-XIX)

• Structura sistemului este una ierarhică iar ierarhia e fluidă – Polonia,


Spania, Suedia încetează a mai fi Mari Puteri în veacul XVIII pe cale
violentă – ca urmare a unor războaie – de unde şi dictu-ul „o Mare Putere
nu moare niciodată în patul ei”.
• Agresivitatea Franţei revoluţionare şi napoleoniene schimbă regula jocului,
normele de comportament până atunci urmate tocmai pentru că mizează
pe eliminarea fizică a unor membri ai sistemului. Asta şi explică de ce
noua abordare franceză a fost percepută ca atare, de ce a alarmat atât de
tare celelalte Mari Puteri şi le-a determinat, mai târziu la Viena, să ceară
revenirea la vechile metode de comportament diplomatic.

16