L1

I. Teorii ale relațiilor internaționale

Idealismul politic

Idealismul este o orientare în filozofie, opusă materialismului, care consideră spiritul, conştiinţa,
gândirea drept factor primordial, iar materia, natura drept factor secundar, derivat. Acest curent s-a
afirmat la finalul Primului Război Mondial, în contextul în care, atât oamenii politici cât și
academicienii încercau și căutau să găsească principalele cauze ale izbucnirii Marelui Război.
Orientarea idealistă consideră materia ca fiind factorul secund, dependent de spirit sau chiar
neagă existența materiei. Pentru idealiști tot ce există, există în consecință datorită spiritului. În
interiorul idealismului s-au ramificat două suborientări: una consideră că entitatea primordială, spiritul,
este ceva situat în afară și independent de conștiința individuală - acesta fiind idealismul obiectiv, iar
cealaltă consideră că esența lumii nu există decât ca spirit al individului și tot ce există în lume nu este
decât produsul conștiinței individuale din care omul nu poate ieși orice ar face, acesta fiind idealismul
subiectiv.
Fundamentele curentului idealist le reprezintă ideile emise de o serie de gânditori din perioada
secolelor XVIII-XIX, precum: Immanuel Kant cu lucrarea sa fundamentală,,Pacea Eternă’’, în care
încearcă să găsească soluții pentru pacea perpetuă; Platon; Hegel; Woodrow Wilson cu cele 14 Puncte;
Johann Fichte; Schopenhauer s.a. Adepții idealismului s-au inspirat din realitatea politică a statelor
democratice;de asemenea, ei aveau o viziune pozitivă asupra naturii umane. În concepția lor, omul era
interesat mai degrabă de pace și cooperare decât de conflict și război.
După cum am scris și mai sus, unul dintre artizanii curentului idealist considerat ca fiind și cel
mai important a fost președintele american Woodrow Wilson care prin cele 14 Puncte ale sale miza
printre altele pe o pace echitabilă între națiuni. Președintele SUA a criticat dur ordinea europeană de
dinainte de Marele Război, dar și imperiile multinaționale de factură europeană. Wilson a fost un
președinte atipic deoarece politica lui a avut câștig de cauză doar la Paris, în schimb în propria lui țară a
avut un eșec teribil, de aceea moștenirea pe care el a lăsat-o a supraviețuit doar parțial, politica sa fiind
atât apreciată de unii, cât și contestată de alții. Prin radicalismul măsurilor propuse, şi acceptate doar
parţial şi cu multe limitări de statele vest-europene victorioase în război, Wilson a demonstrat un
anumit mesianism specific politicii externe americane în fazele sale expansive, opuse celor
izolaţioniste. Charles Zorgbibe l-a numit în mod inspirat „cruciatul” de la Casa Albă. Wilson, consideră
că războiul a distrus spiritul arhaic.
În viziunea președintelui SUA “Dezarmarea voluntară este raţională, ea duce la pace, dar cu
condiţia ca toate statele să accepte să facă acest sacrificiu”. Atât pentru Wilson, cât și pentru idealiști
pentru înlăturarea stărilor de conflict și haos între Marile Puteri era nevoie de crearea unei securități
colective și au considerat că Liga Națiunilor va fi capabilă să rezolve diferendele existente între puteri,
(dar după cum bine știm acest lucru, din păcate nu avea să se întâmple).
 Un alt adept al idealismului a fost Alfred Zimmern. Acesta, prin lucrarea sa important ,, Liga
Națiunilor’’(1936) a fost un adept al domniei legii, promovând totodată ideile și valorile liberale. El a
încercat, în lucrarea amintită mai sus să sintetizeze Cooperarea Intelectuală. Din nefericire a ales un
moment cum nu se putea mai nefavorabil să-și publice opera deoarece Liga Națiunilor la acel moment
era deja muribundă, fiind nevoie practic de un miracol, dar și de o implicare serioasă în încercarea de a
salva ceea se mai putea din Liga Națiunilor. Chiar dacă Liga avea să dispară, o bună parte dintre
principiile acesteia aveau să fie păstrate/aveau să supraviețuiască.
Adepți ai idealismului nu au fost doar străini, ci și români, unul dintre ei fiind Nicolae
Titulescu. El a fost un susținător al păcii în lume îmbinând idealismul cu pragmatismul. Începând din
anul 1921 a funcționat ca delegat permanent al României la Liga Națiunilor de la Geneva, fiind ales de
două ori (1930 și 1931) Președinte al acestei organizații internaționale. În această calitate a militat
contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace, pentru
raporturi de bună vecinătate între statele mari și mici, pentru respectarea suveranității și egalității
tuturor statelor în relațiile internaționale, pentru securitate colectivă și prevenirea agresiunii. Titulescu
și-a bazat întreaga activitate pe problemele majore, fundamentale, ale politicii externe a României.
După instaurarea nazismului în Germania, dându-și seama de pericolul pe care-l reprezenta acesta
pentru România (ca și pentru alte state europene), Titulescu a avut o vie activitate în direcția
întăririi colaborării internaționale, în interesul păcii și securității europene. Pe data de 29
august 1936 regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor guvernului și a anturajului său pro-german,
dar și ca urmare a presiunilor externe, îl îndepărtează din toate funcțiile oficiale și îl obligă să se
exileze. Stabilit la început în Elveția, apoi în Franța, Nicolae Titulescu a propagat chiar și în exil, prin
conferințe și articole de ziare, ideea prezervării păcii, anticipând pericolul unui nou război.

Realismul și neorealismul

Aceste două curente sunt considerate ca fiind unele dintre cele mai influente curente de gândire
în cadrul relațiilor internaționale. Vom aborda mai întâi realismul. Esența realismului este dată de
coroborarea dintre egoismul naturii umane și anarhia relațiilor internaționale. Acest curent pleacă de la
premisa conform căreia omul este inevitabil în căutare de putere în relațiile cu ceilalți. Când realiștii
analizează schimbarea în sistemul relațiilor internaționale, ei se concentrează asupra schimbărilor
echilibrului de putere dintre state și tind să nu țină cont de posibilitatea unei schimbări fundamentale în
dinamica sistemului însuși. Atât idealismul, cât mai ales realismul își au punctul de plecare de la natura
umană.

EDVARD HALLETT CARR a fost unul dintre întemeietorii realismului. E. H. Carr este
cunoscut prin cartea sa The Twenty Years’ Crisis (1946), care combină o critică tranșantă la adresa
diplomației occidentale dintre cele două războaie mondiale cu un cadru de analiză solid. Prin Opera sa,
Carr a contribuit la instituirea termenilor în care a fost discutată teoria internațională în secolul al XX-
lea, mai precis ca dezbatere continuă între „realiști“ și „idealiști“ sau „utopici“.
 Nu Carr a fost cel care a inițiat această dezbatere și nici nu și-a formulat o poziție clară în cadrul
acesteia. El a demonstrat însă cum s-au manifestat în gândirea și practica internațională două concepții
opuse privind progresul istoric. Mai mult, ușurința cu care a combinat reflecția filozofică, analiza
istorică și comentariul asupra problemelor curente a făcut ca această carte să rămână una clasică în
domeniu. Carr va rămâne cunoscut cel mai bine prin contribuția sa, bazată pe lucrarea The Twenty
Years’ Crisis, la ascendența „realismului“ în studiul relațiilor internaționale. Carr a afirmat că
optimismul și credința în securitatea colectivă ca și instituirea Ligii Națunilor, creată pentru a o pune în
aplicare, s-au bazat pe ipoteza eronată potrivit căreia toate marile puteri din sistemul internațional erau
mulțumite cu statu quo-ul teritorial și politic. Într-o lume de state suverane cu puteri inegale, aceasta era
însă o improbabilitate. Prin urmare, conflictul dintre state nu era doar o consecință a eșecului de a se
înțelege între ele, ci și rezultatul inevitabil al unor aspirații incompatibile care ar fi putut fi rezolvate
doar prin negociere prin prisma echilibrului de putere și nu făcându-se apel la principii „universale“ de
conduită morală. De aceea, el a respins ideea că pacea ar putea rezulta din reproducerea în relațiile
dintre state a proceselor juridice sau legislative care puteau fi impuse de state doar în spațiul lor intern.
Carr aduce critici idealismului considerând că teoreticienii și diplomații ar fi putut evita câteva
din problemele perioadei interbelice dacă ar fi adoptat o abordare mai puțin „idealistă“ și mai „realistă“
în relațiile internaționale. Carr a susținut că relația dintre realism și utopie era dinamică și dialectică.
Chiar dacă era un critic sever al gândirii utopice din anii ’30 și ’40, el a recunoscut că realismul fără
utopie ar putea degenera într-o realpolitikă cinică: „realismul consecvent exclude patru lucruri care par
să fie ingredientele esențiale ale oricărei reflecții politice eficiente: un scop finit, un apel emoțional, un
drept al judecății morale și o bază pentru acțiune.“ Există totuși o tensiune între descrierea pe care o
face Carr conflictului dintre realism și utopie și nevoia sa profundă de a o media. Pe de o parte,
dezbaterea diferențelor teoretice dintre aceste „isme“ este îmbibată de determinism (ideea marxistă
potrivit căreia normele și valorile sunt expresii justificative ale clasei conducătoare) și de dualism
metafizic („cele două elemente – utopia și realitatea – aparțin unor planuri diferite care nu se pot întâlni
niciodată“).
Carr a murit în 1982 la vârsta de 90 de ani, dar opera sa continuă să stârnească dezbateri în
rândul celor care studiază relațiile internaționale. Deși a fost recunoscut ca autorul uneia dintre cele mai
importante lucrări clasice ale secolului al- XX-lea, imaginea permanentei diviziuni teoretice dintre
realism și utopie realizată de el nu este convingătoare pentru mulți cercetători ai domeniului. Câțiva, în
special cei care se asociază cu„școala engleză“ a relațiilor internaționale, cum ar fi Martin Wight și
Hedley Bull, au susținut că dihotomia sa dintre realism și utopie este o încercare mult prea simplistă și
rigidă de a diferenția abordările teoretice din studiul relațiilor internaționale. Alții au condamnat
relativismul aparent a lui Carr și refuzul său de a apăra valorile socialiste într-o manieră mult mai
explicită decât a încercat. În mare parte acest lucru poate fi atribuit credințelor marxiste ale lui Carr
(care nu apar în nici una din lucrările sale publicate) și influenței pe care a exercitat-o asupra sa opera
lui Karl Mannheim din domeniul sociologiei cunoașterii.

Hans Morgenthau este considerat ,, Patriarhul Realismului’’ deoarece gândirea realistă s-a pliat
pe ideile și conceptele sale, mai ales după cel de-Al Doilea Război Mondial ,el fiind unul dintre
fondatorii curentului realist alături de Carr. La baza realismului lui Morgenthau au stat o serie de
principii, precum:
1. Interesul primordial al statelor este acumularea de putere, liderii politici ai acestora căutând să-
și maximizeze puterea în raport cu celelalte identități statale;
2. Statele acționează în funcție de interesele pe care le au și pe care și le definesc în baza
suveranității naționale și în interese de putere;
3. Apoi, faptul că principiile morale nu se pot substitui politicii internaționale;
4. Puterea intereselor este guvernată de legi reglementate în funcție de natura umană;
5. Nu în ultimul rând, nu putem să excludem elementele de ordin moral; trebuie să facem distincție
între aspectele morale și normele morale acceptate public.

Morgenthau este amintit ca unul dintre autorii care au încercat să construiască o teorie
cuprinzătoare a „politicii de putere“ pe bazele filozofice ale principiilor realiste despre natura umană,
esența politicii, echilibrul de putere și rolul eticii în politica externă. Dar, în ciuda vehemenței cu care
au fost criticate ideile sale, influența sa asupra studiului relațiilor internaționale a fost mai mare decât a
oricărui gânditor important. Ca teoretician, Morgenthau a devenit cunoscut la sfârșitul anilor ’40 și
începutul anilor ’50. Prima sa carte, Scientific Man versus Power Politics (1946), reprezintă cea mai
sistematică expunere a unei filozofii realiste și constituie o critică incisivă a ceea ce el numea
„liberalismul rațional“.
Întreaga politică este o luptă pentru putere pentru că ceea ce el numește „omul politic“ este o
creatură egoistă prin naștere, caracterizată de o nevoie nesățioasă de a-i domina pe ceilalți. Natura
umană are trei dimensiuni: biologică, rațională și spirituală. În consecință, „continuitatea în politica
externă nu este supusă opțiunii, ci este o necesitate; pentru că derivă din [factori] pe care nici un guvern
nu îi poate controla, dar pe care îi poate neglija riscând să eșueze … războiul sau pacea sunt decise în
funcție de acești factori permanenți, indiferent de forma de guvernământ … și de politicile interne.
Națiunile sunt «doritoare de pace» în anumite condiții și sunt războinice în altele.“
Morgenthau evidențiază patru schimbări importante:

 În primul rând, susține că, începând din secolul al XVIII-lea, numărul marilor puteri a scăzut. În
trecut, când pacea depindea de un echilibru stabil între cinci sau șase mari puteri din Europa, structura
vagă de alianțe dintre ele inducea prudență și prevedere în politica externă a fiecăreia. Bipolaritatea
celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea i-a răpit diplomației flexibilitatea necesară și a făcut-o să
pară un joc cu sumă zero în care schimbările marginale ale raporturilor de putere puteau duce la
conflict;
 În al doilea rând, nu a existat nici o mare putere care să acționeze ca un tampon între
superputeri, iar Morgenthau susținea că acesta a fost un element-cheie al politicii europene în trecut,
când Marea Britanie putea să se comporte ca un „arbitru“ neutru în conflictele continentale;
 Apoi, în epoca decolonizării, compensarea teritorială nu mai era o soluție disponibilă pentru a
menține echilibrul. În trecut, diviziunile teritoriale și distribuția coloniilor și a puterilor mai mici din
Europa (ca Polonia) erau o tehnică importantă pentru a negocia concesii în diplomația europeană;
 În sfârșit, aplicarea noilor tehnologii de transport, comunicații și război au transformat secolul al
XX-lea într-o epocă pe care Morgenthau a numit-o „mecanizare totală, război total și dominare totală“.
Morgenthau avea puțină încredere în orice reformă liberală sau „idealistă“ a sistemului internațional. El
a dedicat capitole lungi inutilității dreptului internațional, opiniei publice, dezarmării și ONU.

Waltz este reprezentant al neorealismului, curent ce a apărut la finele anilor ’70, respectiv
începutul anilor ’80. Waltz, în lucrarea sa intitulată ,, Omul, statul și războiul’’ își expune și rafinează
ideile cu privire posibilele cauze ale războiului. Lucrarea amintită mai sus apare pe fondul Războiului
din Afganistan, ce a izbucnit la sfârșitul anilor ’70. Acest adept al neorealismului încearcă să definească
și să explice din punct de vedere teoretic conceptul de pace și război la nivel internațional. În viziunea
neorealistului războiul și pacea sunt două stări distincte ce au alternat. El consideră că cele două
 conflagrații mondiale au avut un impact important asupra naturii umane creându-se o perioadă lungă de
pace.
Însuși Waltz spune că ,, Ajungem la pace, dar mai întâi trebuie să înțelegem războiul’’. El vede
cauzele războiului în 3 chei interpretative fundamentale:
I. Războiul își are punctul de plecare/originea în natura umană;
II. În tipul regimului dintr-un anumit stat,(statele democratice ajung mult mai greu la conflict și
război decât cele ce au ca forme de conducere autoritare, respectiv totalitare(în viziunea lui);
III. Trebuie înțeles sistemul internațional.

El definește structura politică internațională cu ajutorul a două criterii. Primul este un principiu
al aranjamentului prin care statele relaționează reciproc. Sistemul interstatal este un sistem de
autoprotecție, anarhic. El afirmă că acest principiu este constant în timp și limitează sever gradul la care
poate ajunge diviziunea muncii dintre state. Ele sunt, după cum spune Waltz, nediferențiate din punct
de vedere funcțional. Prin urmare, suveranitatea multiplă limitează amploarea interdependenței statelor.
În timp ce anarhia este o constantă, cel de-al doilea criteriu al structurii, distribuția capacităților, variază
de la un stat la altul. Waltz argumentează că o structură bipolară dominată de două mari puteri este mai
stabilă decât o structură multipolară dominată de trei sau mai multe mari puteri. O structură bipolară
tinde să fie mai durabilă fără războaie extinse la nivelul întregului sistem. Instabilitatea este inerentă,
deoarece „există prea multe puteri pentru a permite oricăreia dintre ele să tragă linii clare și rigide între
aliați și adversari“.
În cele din urmă, unii critici au susținut că modelul lui Waltz este prea static și determinist,
lipsindu-i dimensiunea schimbării structurale. Statele sunt condamnate să reproducă logica anarhiei și
orice cooperare care are loc între ele este subordonată distribuției puterii. Premisele lui Waltz privind
natura statelor au fost contestate cu aprindere de neoliberali, care cred că este exagerată măsura în care
statele sunt obsedate de distribuția puterii și că sunt ignorate beneficiile colective care pot fi dobândite
prin cooperare.

Liberalismul și neoliberalismul

Spre deosebire de realiști, liberalii consideră relațiile internaționale ca o posibilă sursă de

progres și transformare teleologică. Ei pun libertatea individuală mai presus de orice și consideră că
statul se cuvine să fie oprit de la acțiuni de natură a o submina. Pe plan intern, puterea statului liberal
constituțional este limitată de răspunderea sa democratică față de propriii cetățeni, de nevoia de a
respecta cerințele economiei de piață și normele de drept. Liberalii consideră că, în ciuda dificultăților
pe care le presupune transferul acestor constrângeri la nivel internațional, ele trebuie instituite pentru a
promova stabilitatea, atât în raporturile dintre statele suverane, cât și în interiorul acestora. Între
gânditorii de seamă din această secțiune există diferențe de accent în ceea ce privește prioritatea ce
trebuie acordată democrației, interdependenței economice și reglementării legale internaționale a
securității și domeniului economic. Sunt prezentate aici formele republicane, comerciale și cele juridice
ale tradiției liberale, așa cum atât meritele acestora, cât și gradul în care (individual sau combinate)
afectează relațiile internaționale sunt susținute de liberali. În anii ’20 și ’30, liberalismul a fost
subapreciat și considerat o formă de „idealism“ sau „utopism“ de către autoproclamații „realiști“ ai
vremii. Aceasta a fost eticheta care s-a aplicat fără deosebire lucrărilor lui Norman Angell, Woodrow
Wilson și Alfred Zimmern. Astăzi, liberalismul nu mai este marginalizat în studiul relațiilor
internaționale. Prăbușirea Uniunii Sovietice, și deci a comunismului drept concurent global al
capitalismului, le-a asigurat liberalilor contemporani, la sfârșitul secolului al XX-lea, prilejul de a
afirma tradiția intelectuală și importanța liberalismului. Oricum, deși unele tendințe contemporane par a
confirma teoriile „idealiștilor“, liberalismul trebuie să răspundă la noi provocări, pe măsură ce forțele
capitalismului global subminează aparenta „victorie“ a democrației liberale, la sfârșitul Războiului
Rece.
Neoliberalismul este un curent ce apare în continuitatea celui idealist începând cu anii ’70
dezvoltându-se în anii’80. Cei mai importanți reprezentanți/adepți ai neoliberalismului au fost:
Keohane, Baldwin, Powell, Nye Junior, s.a. Acești adepți ai neoliberalismului intră în coliziune de idei
cu cei care susțin realismul. Ei militează pentru stabilitate, pe cooperare prin intermediul unor instituții,
precum: Organizații Internaționale, influența diplomației, etc.
Neoliberalismul valorizează statul, dar nu fac excepții nici Instituțiile și Organizațiile
Internaționale sau elementele economice. Se pare că neoliberalismul a fost influențat de un curent ce-și
are originea în sfera politico-economică. În lucrarea lor de bază, intitulată,, Politică și Interese’’ ,
neoliberaliștii Nye Junior și Keohane pun accentul pe interdependența dintre societăți. Ideile de bază ce
reies din lucrarea amintită mai devreme sunt următoarele:
a) Faptul că societățile sunt conectate pe canale multiple: interstatale; transguvernamentale;
transnaționale;culturale;economice;
b) Agenda relațiilor internaționale la nivel global include teme diverse care nu sunt aranjate într-o
anume ordine/ierarhie;
c) Guvernele au o tendință mai degrabă spre pace decât spre război ceea ce duce la un climat de
pace și prosperitate;
d) La fel ca și școala idealistă, neoliberalismul îmbrățișează ideea cooperării, idee ce trebuie
înțeleasă ca un proces în care politicile guvernamentale trebuiesc a fi privite de către parteneri ca
facilitând inducerea anumitor obiective,(un exemplu elocvent în acest sens reprezentându-l lupta
împotriva terorismului). De asemenea, aceste cooperări nu pot fi realizabile fără prezența instituțiilor,
(cele două aflându-se într-o relație de interdependență). De ce sunt importante aceste instituții?
Deoarece facilitează respectarea lor de către state, acestea din urmă asumându-și aceste decizii.

Așa cum am mai afirmat mai sus există elemente asemănătoare/similare între idealism/realism
și neoliberalism-esențialitatea și rolul pe care-l joacă statele la nivel internațional. Totodată, trebuiesc
impuse politici care să fie capabile să influențeze statele să nu recurgă la război. Unul dintre artizanii
curentului neoliberalist a emis conceptul de ,, putere blândă’’ în lucrarea sa monumentală cu titlul,,
Changing the American Power’’.
Un element important ce ține de conceptul de softpower, (adică de puterea și politica blândă) îl
reprezintă comerțul transnațional. Un alt element este cel legat de diplomația culturală. Acest tip de
 diplomație crește/sporește gradul de credibilitate al unui stat pe planul politicii internaționale. Aceste
concepții sunt importante pentru a înțelege relațiile internaționale.

Școala engleză și constructivismul

Principalii teoreticieni ai școlii engleze au fost în general oameni din spațiul anglo-saxon,
englezi în special, precum: Wight, Watson, Bull s.a. În viziunea școlii engleze rolul fundamental al
societăților de stat este acela de a menține ordinea internațională și prevenția distrugerii membrilor săi.
În opinia adepților școlii engleze societatea internațională mizează pe câteva scopuri:
i. De a încerca să păstreze sistemul internațional stabil;
ii. Să militeze pentru independența între state;
iii. De a limita violența în plan internațional;
iv. De a a găsi soluții de menținere a păcii;
v. Respectarea promisiunilor;
vi. Stabilirea posesiunilor.

Școala engleză vine cu un menaj încercând să construiască o directivă de înțelegere a politicii

internaționale și valorizează echilibrul de putere.
Martin Wight este cel mai de seamă teoretician al „școlii engleze“ de relații internaționale.
Wight nu a publicat foarte mult în timpul vieții. Raționamentul său (dezvoltat complet în prelegerile
publicate în 1991) a avut ca bază ideea conform căreia „întrebarea fundamentală care se poate pune în
teoria internațională este: ce este societatea internațională? , așa cum întrebarea centrală a teoriei
politice este: ce este statul?“. Această afirmație se întemeiază pe convingerea că „dacă teoria politică
reprezintă modalitatea tradițională speculativă de analiză a statului, atunci teoria internațională ar putea
fi modalitatea tradițională speculativă de analiză a societății statelor, a familiei națiunilor sau a
comunității internaționale“.După formularea acestei întrebări centrale, Wight a continuat să susțină că
teoria internațională „este marcată nu numai de insuficiență, ci și de sărăcie intelectuală și verbală“.
Astfel, în viziunea lui Wight nu există un corpus propriu-zis al teoriei internaționale. În schimb,
el distinge trei tradiții istorice de gândire, care au o perspectivă largă, „așa cum au fost statuate de
scriitori și oameni politici“. Wight a articulat caracteristicile distincte a ceea ce se va fi numit cei trei R
– realism, raționalism și revoluționarism – în funcție de modalitatea și de motivul pentru care răspund
la întrebarea centrală. Pentru Wight absența unui stat mondial și coexistența unui număr mare de state
suverane nu condamnă în mod necesar politica internațională la o stare conflictuală și la anularea
sensurilor conceptului de societate internațională. Nici anarhia nu reprezintă o barieră pentru relațiile
economice și sociale ale membrilor săi. Cu toate acestea, ea trebuie înțeleasă ca o societate unică, a
cărei autonomie slăbește puternic apelul la „analogia internă“ în înțelegerea caracteristicilor
fundamentale și a dinamicii ei.
După Wight, faptul că fiecare tradiție reprezenta codificarea uneia dintre cele trei condiții
sociologice care au constituit domeniul relațiilor internaționale. Acestea erau: anarhia internațională,
înțeleasă ca absența guvernării în cadrul unui sistem internațional de state suverane; relațiile comune,
prezente în practica diplomatică, în dreptul internațional și în alte forme instituționalizate de
interdependență; solidaritatea morală sau comunitatea latentă a umanității, societatea globală a
bărbaților și femeilor, care se află legal, în subsidiar, în ficțiunile despre sistemul statal. Dacă distincția
lui Wight între realism și revoluționarism are multe în comun cu prezentarea anterioară a lui E. H. Carr
a realismului și utopismului, ea diferă de cea a lui Carr deoarece afirmă existența unei a treia tradiții de
gândire pe care Carr se presupune că a ignorat-o. Wight a susținut că tradiția raționalistă, astfel
desemnată de el, se plasează între cele două extreme ale realismului și revoluționarismului și se
definește în funcție de acestea. De aceea, pentru Wight absența unui stat mondial și coexistența unui
număr mare de state suverane nu condamnă în mod necesar politica internațională la o stare conflictuală
și la anularea sensurilor conceptului de societate internațională.
Tridimensionalitatea lui Martin Wight cu privire la gândirea internațională este foarte eclectică
nu doar din cauza refuzului său de a descrie aceste „tradiții“ cu precizie filozofică sau analitică, ci și din
cauza repulsiei personale de a le transcende sau de a-și localiza propriile viziuni în cadrul parametrilor
uneia singure.

Constructivismul - aspecte generale

Constructivismul își are originile la începutul anilor’ 90 în contextul transformărilor ce apar

după prăbușirea Uniunii Sovietice, avându-și baza în sociologie care are o latură teoretică și empirică.
Constructivismul, prin adepții lui pune un accent semnificativ, atât pe semnificația cauzală a ideilor
culturale cât și pe rolul liderilor și a deciziilor pe care aceștia din urmă le iau, dar și pe elementele
materiale. În viziunea constructiviștilor este un război al tuturor contra tuturor, iar în centrul deciziilor
se află statul.
Dezbaterile privind teroria relațiilor internaționale între neorealiști și neoliberali și raționaliști și
teoreticienii critici au fost înlocuite după Războiul Rece de altele două: dezbaterea dintre raționaliști și
constructiviști și cea dintre constructiviști și teoreticienii critici. Constructivismul este caracterizat de o
subliniere a importanței structurilor normative și materiale, a rolului identității în modelarea acțiunii
politice și a relației de constituire reciprocă dintre agenții și structuri. Există trei forme diferite de
gândire constructivistă în cadrul disciplinei relațiilor internaționale: sistemică, la nivel de unitate și
holistă.
Constructivismul este o ideologie de centru care urmărește să corecteze deficiențele ideologiilor
de stânga și de dreapta, și în același timp să preia în mod echilibrat aspectele bune de la ambele.
Sistemul Constructivist este evolutiv și auto-corectiv, în timp tinzând spre auto-perfecționare. Bazele
teoretice ale ideologiei constructiviste sunt științifice și se inspiră din cunoștințele teoretice și practice
și din experiențele acumulate de Umanitate de-a lungul mileniilor. Cele trei Principii Fundamentale ale
Ideologiei Constructiviste sunt:
 Fiecare cetățean al țării are dreptul și datoria de a contribui în conformitate cu talentele sale,
capacitatea sa de efort și voința sa liber exercitată la construcția și menținerea unui stat care deservește
în mod egal toți cetățenii țării fără niciun fel de discriminare;
 Activitățile în toate sectoarele societății se desfășoară pe baze competitive;
 Principiul competitivității nu se aplică la activitățile care țin de organizarea și administrarea
statului, acestea fiind organizate ca stagii de serviciu cu durată limitată de 4 ani pentru toți cetățenii
țării.
Ideologia Constructivistă este o ideologie de centru care urmărește să corecteze erorile
ideologiei de dreapta capitaliste, bazate pe un individualism exacerbat în sfera economică care prin
puterea financiară acumulată tinde să corupă celelalte sfere ale societății, dar și pe cele ale ideologiei de
stânga marxiste (neo-marxiste) bazate pe un colectivism exacerbat, pe obsesia puterii și a exercitării
acesteia, pe controlul vieții cetățenilor în cele mai mici detalii, lucruri care au condus în istorie la crime
și orori îngrozitoare care nu sunt încă neasumate ideologic.

Reflecțiile lui Alexander Wendt

Wendt încearcă să redefinească rolul diplomației insistând asupra faptului că aceasta din urmă
joacă un rol important ea promovând dialogul între state cu scopul de a evita războiul. El deplânge
faptul că în secolul XX, atât diplomația cât și diplomații au avut un rol profund scăzut,( cu alte cuvinte
și-au pierdut menirea pe care o aveau de jucat). Trebuie de asemenea să arătăm că Wendt este în primul
rând un metateoretician sau teoretician al stratului profund și mai puțin al celui de suprafață.
Într-o serie de articole majore, Wendt a dezvoltat abordarea „constructivistă“ în studiul relațiilor
internaționale. Ea a apărut în procesul unei evaluări critice a două cadre teoretice dominante la sfârșitul
anilor ’80 în studiul american al relațiilor internaționale, și anume neorealismul și neoliberalismul.
Wendt se identifică drept „constructivist“. El definește constructivismul astfel: „Constructivismul este o
teorie structurală a sistemului internațional care face următoarele afirmații esențiale: (1) statele sunt
principalele unități de analiză pentru teoria politică internațională; (2) structurile cheie din sistemul
statelor sunt mai curând intersubiective decât materiale; (3) identitățile și interesele de stat sunt în mare
parte construite mai degrabă de aceste structuri sociale, decât date în mod exogen sistemului de natură
umană sau de politicile interne.“
Wendt rămâne un cercetător orientat către stat al relațiilor internaționale, dar ne îndeamnă să nu
considerăm ca sigure statele și interesele lor. În articolul său de pionierat în domeniu, The Agent-
Structure Problem in International Relations Theory (1987), Wendt respinge principala alternativă la
atomismul ontologic, și anume teoria sistemelor mondiale.Concentrându-se asupra lucrărilor lui
Immanuel Wallerstein, Wendt arată cum acesta trece de la structuri (sistemul capitalist mondial) la
unități (statele din sistemul mondial), inversând procedura convențională.
Inspirându-se, printre alții, de la Anthony Giddens în sociologie și de la Roy Bhaskar în
filozofia științei, Wendt consideră că cercetătorii relațiilor internaționale trebuie să adopte principiile de
bază ale teoriei „structurării“. În concluzie, Alexander Wendt este un gânditor esențial în metateoria
domeniului relațiilor internaționale contemporane. Cel puțin în termenii dimensiunilor ontologice și
epistemologice ale teoriei relațiilor internaționale Wendt a contribuit mult la dezvăluirea limitelor
dezbaterii neorealiste/neoliberale din domeniu.

Ecologismul internațional și feminismul

 Problemele mediului” și relațiile internaționale

 Ecologismul- este o temă relativ nouă apărută în cadrul relațiilor internaționale. O dată cu
Revoluția Industrială se constată că există o preocupare tot mai mare pentru protecția mediului
înconjurător. Conceptul de,, ecologie’’ a fost pomenit pentru prima data de Haeckel. Putem vorbi
despre conceptual de ecologism o data cu anii’60-’70 ai secolului trecut.
Apariția ecologiei este strâns legată de dezvoltarea industrială, în multe state apărând agenții ce
se ocupă exclusiv cu protecția mediului. Dezvoltarea industriilor a fost unul dintre factorii ce au afectat
natura. Un alt factor l-au constituit conflictele armate/războaiele, un exemplu elocvent în acest sens
constituindu-l Războiul din Vietnam, în care au fost utilizați compuși chimici și arme chimice.
ONU își manifestă interesul față de protecția mediului și ecologie începând cu anii’70 ai
secolului trecut inițiind programe care se ocupă de această temă nou apărută. Observăm o implicare și
din partea politicului în ceea ce privește mediul înconjurător, deoarece apar și se dezvoltă paride
ecologiste,(un exemplu este oferit de apariția unui partid ecologist În 1972 în Noua Zeelandă). Tot pe
această filieră a mediului/ecologiei iau ființă ONG-uri ce militează pentru natură și apărarea ei. Această
chestiune a ecologiei ocupă un loc primordial în discuțiile internaționale actuale, susținătorii
ecologismului fiind numeroși. Ecologismul este opus față de anti-ecologism, care are o poziție sceptică
față de multe perspective ecologiste. Critica ecologismului are tendința de a se împărți în două mari
categorii: scepticismul de mediu și anti-ecologismul. Scepticii de mediu, cum ar fi Bjørn
Lomborg (autorul cărții „The Skeptical Environmentalist”) contestă pretențiile ecologiștilor, sustinând
că sunt fie inexacte, fie exagerate. Pe de altă parte, anti-ecologiștii, acceptă multe dintre afirmațiile
făcute de către ecologiști, dar în același timp acceptă că schimbarea este inevitabilă, indiferent de cauză
și viteză. Ei nu neagă impactul umanității, însă contestă argumentul că umanitatea poate ucide planeta,
invocând mai multe miliarde de ani de istorie a vieții, ca o dovadă că aceasta este mai rezistentă decât
cum cred mulți ecologiști. Ecologismul susține conservarea, restaurarea și/ sau ameliorarea mediului
natural, și poate fi denumită o mișcare pentru controlul poluării. Din acest motiv, concepte, cum ar fi o
etică de teren, etica de mediu, biodiversitate, ecologie și biopfilia schițează ipoteza predominant. În
esența sa, ecologismul este o încercare de a echilibra relațiile dintre oameni și diferitele sisteme
naturale de care depind în așa fel încât tuturor componentelor le sunt acordate un grad adecvat de
respect. Natura exactă a acestui echilibru este controversată și există diverse moduri pentru problemele
de mediu și felul în care ar trebui exprimate în practică. Ecologismul și preocupările legate de mediu
sunt adesea reprezentate de culoarea verde, dar această asociere a fost însușită de către industria de
marketing și este o tactică cheie de greenwashing. Ecologismul este opus față de anti-ecologism, care
are o poziție sceptică față de multe perspective ecologiste.

 Rolul femeilor în relațiile internaționale

Deși relațiile internaționale sunt considerate ca fiind,, apanajul exclusiv al bărbaților’’ nu putem
să excludem femeile. În această ,,lume masculină’’ femeile încearcă să-și depășească statutul lor de
casnice, de creștere și educare a copiilor și de muncitoare în gospodărie și să pătrundă și ele în viața
publică, dedicate cu precădere bărbaților. Femeile vor începe să lupte pentru obținerea de drepturi
politice, pentru dreptul lor la vot, drepturi ce nu le fuseseră acordate vreodată. În secolul al-XIX-lea,
mai ales în a doua lui parte vor apărea mișcări feministe ce vor milita pentru drepturile femeilor la o
viață activă în viața publică.
Încet, dar sigur, femeile vor fi din ce în ce mai prezente, atât în sfera publică cât și în cea
politică,administrativă și diplomatică,exemple concrete în acest ne sunt oferite de Uniunea Sovietică
sau de statele nordice. La finele celui de-Al Doilea Război Mondial și imediat după, putem observa o
prezență tot mai activă a elementelor feminine în diplomație,(ex. Ana Pauker sau Margaret Thatcher) .
Problematica drepturilor femeilor a devenit una internațională o dată cu Războiul Rece . Femeile s-au
dovedit a fi bune negociatoare în relațiile internaționale.
Aşadar am putea aşeza întreaga noastră existenţă ca femei sub semnul schimbării permanente,
atât în viaţa noastră personală, cât şi în cea profesională, în viaţa publică a organizaţiilor, precum şi
includerea noastră în categoria factorilor de decizie şi responsabilităţi publice egale cu cele ale
bărbaţilor. Femeile: sensibile, slabe, nu rezistă la presiune, etc. Bărbaţii: puternici, raţionali, fermi, etc.

II. Concepte și practică în relațiile internaționale

Actori ai relațiilor internaționale

Aceștia sunt considerați ca fiind unii dintre cei mai importanți factori ai relațiilor internaționale.
În viziunea acestora, statele sunt niște entități teritoriale ce sunt controlate de către un guvern și locuite
de o populație, actorii tradiționali purtând denumirea și de actori statali. După Al Doilea Război
Mondial, se constată din păcate o diminuare a actorilor statali tradiționali în cadrul relațiilor
internaționale.
Istoric vorbind, actorii au fost pe rând: colectivități umane (triburi, uniuni de triburi etc.),
orașele-state ale lumii grecești, imperiile Antichității (Roman, Persan etc.), formațiunile disipate ale
feudalismului, care, împreună cu orașele ce au scăpat invaziei migratorilor, au prosperat prin
concentrarea activității clasei burgheze, au constituit germenii statelor de mai târziu. Acestea, după
alcătuirea pe baza 'principiului dinastic', au căpătat treptat un caracter național. Prefigurarea acestui
caracter a însemnat, în realitate, evoluția sistemului european, ca nucleu al sistemului internațional în
ansamblul său. Pe măsură ce societatea umană a evoluat, două fenomene s-au făcut simțite. Pe de o
parte consolidarea  statului național ca principal actor al sistemului internațional, pe de altă parte s-a
făcut simțită multiplicarea tipurilor de actori.

Noii actori ai relațiilor internaționale sunt considerați ca fiind de exemplu companiile

multinaționale ce pot acționa, atât la nivel regional cât și planetar impunându-și propriile politici în
statele respective,(ex. Coca-Cola,Toyota,etc.). Este de la sine înțeles că nu putem să înțelegem
mecanismul relațiilor internaționale fără să luăm în calcul aceste companii multinaționale.
Statele sunt principalii actori ai relațiilor internaționale, acestea deținând suveranitatea asupra
componentelor lor, populația și teritoriul. Organizațiile Internaționale precum O.N.U, N.A.T.O., U.E.,
ca și cele neguvernamentale (O.N.G) sunt de asemenea actori pe scena relațiilor internaționale, însă de
apartiție mai recentă. Rolul actorilor non-statali: introducerea unei probleme pe agenda diplomatică
internațională, conștientizarea în rândul cetățenilor a unor probleme regionale sau globale, lobby pe
lângă guverne sau organizații internaționale pentru satisfacerea intereselor proprii, acțiune directă
uneori chiar prin amenințarea folosirii forței. Mai nou, în rândul actorilor non-statali pot fi incluse și
grupările teroriste internaționale, respectiv organizațiile mafiote care acționează pe scară globală.
Terorismul nu are o definiție unanim acceptată. Dificultatea definirii provine, atât din
complexitatea sa cât și dintr-o largă divergență de poziții ale persoanelor, organizațiilor sau statelor
implicate în lupta antiteroristă. În multe cazuri terorismul este în mod greșit asimilat
cu insurgența, fanatismul, războiul psihologic, crimele de război și atrocitățile comise de forțe armate
regulate sau cu operațiuni clandestine. Câteodată această confuzie este întreținută în mod intenționat
din rațiuni de propagandă. Statele eșuate sunt victime sigure ale terorismului. Înțelegerea corectă a
cauzelor terorismului este esențială, atât pentru adoptarea unor strategii de combatere a acestui fenomen
cât și pentru reducerea numărului de victime și a efectelor negative sociale, politice sau economice.
Unul dintre scenariile cele mai temute în țările vestice - prelucrat de industria hollywoodică -
este obținerea de arme neconvenționale (chimice, biologice, nucleare) de către un grup nestatal, stat
instabil sau care are interesul să le comercializeze. Scenariul clasic este următorul: Entitatea dispune de
2 bombe nucleare. Guvernul (SUA) primește o amenințare cu distrugere a unui oraș dacă o sumă mare
de bani nu este transferată entității. Actul de violență este comis numai pentru a atrage atenția unei stări
de fapt, a transmite un mesaj sau pentru a aduce niște idei în dezbaterea publică. Terorismul justițiar a
fost numit astfel deoarece are ca țintă și pretext răzbunarea și pedepsirea unor acțiuni considerate de
teroriști nedrepte. În conflictul asimetric dintre puterea de stat și terorism primele victime sunt cetățenii
inocenți, care sunt afectați fie de actul terorist propriu-zis, fie de răspunsul exagerat al organelor de stat,
fie de efectele economice colaterale. Statele eșuate sunt victimele cele mai expuse ale terorismului.
Rezultatele terorismului depind însă în final de alegerea majorității populației civile
necombatante de a susține puterea de stat sau cauza (dar niciodată metodele) teroriștilor.

Sistemul internațional

 Evoluția sistemului internațional. Unipolar, bipolar, multipolar + Sistemul internațional după

războiul rece

Polaritatea se rezumă la trei tipuri de structuri ale sistemului internaţional şi, respectiv, trei
configuraţii ale ordinii mondiale: unipolară, bipolară şi multipolară. Conform lui W.Wohlforth, susţinut
de J.Mearsheimer, unipolaritatea nu este altceva decât „o structură în care capacităţile unui stat se
dovedesc a fi prea mari pentru a fi contrabalansate”, ea presupune, potrivit opiniei lui S.Huntington, „o
supraputere, nici o putere majoră semnificativă şi multe puteri minore,…supraputerea fiind în stare să
soluţioneze eficient problemele internaţionale de una singură şi nici o combinaţie de alte state (o
coaliţie de puteri minore –n.n) nu dispune de potenţialul necesar pentru a-i impune condiţii să-şi
modifice acţiunile”. Bipolaritatea implică două supraputeri, ca regulă aflate în conflict multiaspectual,
fiecare dominând o anumită parte din sistemul internaţional, iar rivalitatea se manifestă fie prin
concurenţa pentru extinderea influenţei, incluzînd aplicarea diferitelor tipuri de mijloace, inclusiv,
potrivit lui P.de Senarclens, războaiele dintre sateliţi, fie degenerează, conform lui K.Holsti, într-o
conflagraţie generală care include ambele alianţe. Multipolaritatea, precizează S.Huntington, presupune
trei şi mai multe mari puteri aflate în relaţie de concurenţă şi cooperare în condiţiile unui echilibru
relativ de forţe, soluţionarea problemelor internaţionale de importanţă majoră reclamînd efortul
conjugat al actorilor.
Apare atunci când 2 sau mai multe state au un contact între ele, acțiunile marilor puteri având o
influență crescută la nivel internațional. Unul dintre pionierii sistemului internațional a fost G.
Modelski care a delimitat sistemul internațional în mai multe cicluri, fiecare dintre acestea având câte o
putere dominantă. Primul dintre ele a fost cel portughez (1497-1580), Portugalia în viziunea lui
Modelski prin acțiunile sale a jucat un rol important în cadrul sistemului internațional. Apoi cel
olandez(1580-1713).
A urrmat cel britanic care a dominat sistemul, începând cu anul 1710 până în 1918,(în cadrul
acestui ciclu fiind inclusă și Revoluția Industrială). Apoi, începând cu 1918 s-a făcut remarcat ciclul
american, SUA devenind puterea hegemonă şi aflat în plină desfăşurare. Un alt artizan al sistemului
internațional a fost Wallerstein ce a adus în discuție modelul centru-periferie. În viziunea lui
Wallerstein în centrul sistemului se află Marile Puteri care dictează practic agenda internațională şi
dispun de potenţial pentru a le susţine şistatele care au influenţă mare asupra formării şi respectării
regulilor de funcţionare ale sistemelor internaţionale, mai ales cele de caracter economic,
semiperiferiile – constau din trei categorii de state: fostele puteri centrale ce se află într-o situaţie vădit
descendentă, dar care continuă să deţină o pondere importantă în sistem, puterile în devenire, care
urmăresc mai cu seamă să-şi sporească rolul în relaţiile internaţionale şi puterile regionale subsistemice,
ale căror interese şi capacităţi nu depăşesc cadrul subregional; periferiile – înglobează statele cu
economii subdezvoltate şi capacităţi militare foarte reduse, securitatea lor depinzând în mare măsură de
aranjamentele internaţionale ale puterilor majore.
O mare parte din lucrările lui Wallerstein trasează expansiunea geografică a sistemului mondial
în decursul timpului.Wallerstein urmărește de asemenea creșterea și descreșterea hegemonilor sau a
puterilor dominante de la centru în cadrul sistemului mondial în decursul timpului. El se teme că mulți
trag concluzii pripite referitoare la prăbușirea marxism-leninismului din 1989, sugerând că prăbușirea
Uniunii Sovietice și a statutului ei de periferie nu este favorabilă forțelor dominante ale sistemului
mondial capitalist deoarece a eliminat ultima mare forță politică stabilizatoare care ajuta la legitimarea
hegemoniei SUA. Începând cu anii ’70 există voci care afirmă faptul că ascensiunea tot mai evidentă a
Chinei a dus la un sistem multipolar, la fel cum cei mai mulți analiști de relații internaționale consideră
că în epoca de după Războiul Rece puterea are tot mai multe înclinații spre schimbare. B.Buzan şi
R.Little consideră că Wallerstein a dezvoltat un model teoretic solid, dar în mod neîntemeiat ignoră
sectorul politico-militar al unui sistem mondial, costurile eliminării acestui sector fiind foarte mari.
Războiul Rece a lăsat în urma sa o moștenire importantă, adesea menținută în cultura populară
și în mass-media, teme precum spionajul (cum este, spre exemplu, seria filmelor de succes internațional
avându-l ca erou pe James Bond) și amenințarea războiului nuclear bucurându-se de o mare și constantă
popularitate.
Puterea în relațiile internaționale
 Conceptul de putere este unul central/fundamental pentru înțelegerea relațiilor internaționale.
Puterea reprezintă abilitatea de a determina alt actor să facă ceea ce altfel nu ar fi făcut. Puterea este
percepută ca fiind atât un scop în sine, cât și un mijloc de atingere a altor obiective fiind o monedă de
schimb în relațiile internaționale. Puterea reprezintă capacitatea de a controla mintea și acțiunile altora,
de a-i determina să facă ce dorești tu, sau ceea ce altfel nu ar face. Puterea politică este o relație
reciprocă de control între deținătorii de funcții publice și între aceștia și restul societății în ansamblul ei.
Puterea este o relație socială caracteristică oricărei comunități umane, indiferent de dimensiunile ei,
atât la scară națională, cât și la scară international. Puterea este un concept - dacă nu conceptul - cheie
al politicii. Esența activității/luptei politice este accesul la putere. Aceasta permite, pe plan intern și
extern, transpunerea în practică a propriilor programe politice, precum și satisfacerea propriilor
interese. Celelate categorii ale științei/stiintelor politice (actori, interese etc.) sunt determinate de
raporturile cu și față de conceptul de Putere.

Pe plan internațional, puterea reprezintă, în același timp atât un scop în sine, cât și un mijloc de
atingere a altor obiective. Ea este, într-un cuvant, moneda de schimb în politica internațională (definită
ea însăși ca lupta pentru putere).

Sunt de subliniat cele două planuri - între deținătorii de funcții și între aceștia și ceilalți membri
ai societății; de asemenea, faptul că avem de-a face cu o relație psihologică. Fără sancțiunea forței,
puterea este lipsită de substanță. Puterea este rezultanta prezenței și acțiunii / valorificării unor
elemente, care poartă numele de elemente ale puterii. Acestea sunt de mai multe feluri:
imuabile/variabile, precum și cuantificabile/necuantificabile.
Trebuie să existe o balanță/echilibru al puterii între state în ceea ce privește relațiile
internaționale. Acest concept de balanță de putere este utilizat pentru menținerea echilibrului de putere
într-o anumită zonă și poate fi menținută (n.r.balanța de putere) prin recurgerea la compensațiile
teritoriale. Sunt mai multe căi prin care se încearcă balansarea puterii, una dintre ele și cea mai
importantă fiind alianța-te aliezi cu cel mai puternic. Apoi cursa înarmărilor așa cum s-a întâmplat în
perioada Războiului Rece,(de asemenea în încercarea de balansare a puterii). Există o balanță de putere
spre exemplu în Asia, Extremul Orient (ex. Lupta dintre SUA și China).
În lucrarea sa „Politica între naţiuni”, Hans Morgenthau afirma că există un instrument
organizator al relaţiilor dintre state şi acesta este balanţa de putere, care asigură o ordine relativă pe
arena internaţională, aşa încât securitatea, într-o lume anarhică, este asigurată, din perspectiva realistă,
de balanţa de putere, numită şi balanţa de forţă sau echilibru de forţe. Balanţa de putere reprezintă „o
stare de lucruri în care nicio putere nu este într-o poziţie preponderentă şi nu poate face legea pentru
alţii”. Ideea de balanţă presupune necesitatea elementelor echilibrate de aceasta. În absenţa echilibrului,
un element le va domina pe celelalte, cu consecinţe potenţial distructive asupra elementelor dominante.
Scopul menţinerii unui echilibru prin balanţa de putere este redarea stabilităţii sistemului, dar şi a
elementelor constitutive ale respectivului sistem.
Atunci când vorbim despre balanţa de putere, fenomenul de contrabalansare nu este universal,
este delimitat de condiţiile scopurilor, iar acesta apare ca răspuns la ameninţările hegemonice. Astfel,
este de aşteptat să găsim tipare puternice ale contra-balansării, dar nu împotriva oricărui stat care
conduce în cadrul sistemului, ci doar împotriva acelora care prezintă ameninţări hegemonice, bazate pe
capabilităţi. Vagts accentuează faptul că balanța de putere este un instrument al relaţiilor internaţionale,
în sensul în care ea funcţionează la nivel interstatal, şi nu în interiorul statului unitar. Astfel Alfred
Vagts spunea:“Balanța de putere este un instrument folosit numai de către şi între actorii
internaţionali”.

În cartea lui Hedley Bull, ,,Societatea Anarhică’’, autorul , pentru a defini conceptul de balanță a puterii
face referire la teoria lui Vattel :”O stare de lucruri în care nici o putere nu este într-o poziție preponderentă și
poate face legea pentru alții”. În opinia lui Waltz politica balanței de putere presupune existența a cel puțin trei
mari puteri. El dă ca exemplu existența a cinci sau mai multor puteri timp de mai bine de trei secole în Europa
de după Tratatul de la Westphalia(1648) și până la Al Doilea Război Mondial. Astfel, este atestată ideea că
existența a doar două state care să-și împartă puterea ar creea posibilitatea unor mișcări internaționale și a unor
realinieri naționale drept compensații în urma unor schimbări survenite în puterea oricăreia dintre cele două
puteri. Potențialul de putere derivă din mai multe surse. Astfel, sursele de putere sunt: geografia și populația
unui stat, capacitățile industriale și resursele naturale care le susțin, capacitățile militare și diplomația, voința
populară și calitatea leadership-ului, organizarea internă a statului și strategiile create pentru atingerea
obiectivelor naționale.

Alianțele în relațiile internaționale

Despre alianțe putem vorbi încă din cele mai vechi timpuri, ele fiind considerate ca fiind un fel de
unelte/ mijloace prin care statele nu fac altceva decât să-și sporească influențele consolidându-și securitatea.
Ce sunt de fapt alianțele ? Reprezintă o componentă universală între entități politice ce depind de locul de
creare. O altă definiție a alianțelor ar fi aceea că acestea sunt niște asociații de state ce sunt adunate pe baza
unui act juridic/tratat ce include principiile de colaborare prin care statele își oferă sprijn/asistență. De obicei
alianțele iau ființă în momentul în care se confruntă cu aceeași amenințare/ au aceeași inamici.

Chiar dacă sunt aliate între ele, statele nu sunt obligate să aibă aceeași ideologie la baza lor. Alianțele
pot fi de mai multe tipuri: alianțe încheiate pe timp de pace sau de război, (ex.Coaliția Națiunilor Unite);
ofensive și defensive. În majoritatea cazurilor, alianțele sunt defensive, dar mai pot determina totodată și o
cursă a înarmărilor. Alte tipuri de alianțe: ce funcționează pe bază de tratat,(cum ar fi Tratatul de la Varșovia
din 1955 sau NATO).

O întrebare ce se poate ridica ar fi cam cât poate dura o alianță? Un răspuns ar fi că o alianță ce este
construită într-o perioadă de pace sunt mult mai durabile decât cele încheiate pe timp de război. În cazul celor
din urmă după finalul războiului alianțele dintre statele implicate se destramă, un exemplu reprezentându-l
sfârșitul CNU după Al Doilea Război Mondial și începutul Războiului Rece (1947-1991). De cele mai multe
ori alianțele sunt subminate de actorii care se află înafara alianțelor( cazul NATO sau al Micii Antante din
perioada interbelică).

Problema analizei alianţelor este una complicată, deoarece însuşi subiectul acestei analize este foarte
complex în natura sa. În general, în politica internaţională, alianţele nu reprezintă prietenii, ci relaţii între state
bazate pe utilitate, deoarece alianţele nu pot fi dezinteresate. Sensul respectiv se regăseşte şi în celebra expresie
a premierului britanic Winston Churchill, precum că nu există prietenii şi duşmănii veşnice, ci numai interese
veşnice. Chiar dacă sistemul internaţional a evoluat foarte mult, încă nu există o instanţă politicoadministrativă
şi juridică superioară statului, iar statul acţionează după principiul egoist al autoajutorării în ceea ce priveşte
securitatea sa. În modalităţile sale de a-şi procura securitatea se înscriu mai multe mijloace, iar alianţele sunt
printre cele mai importante. În viziunea lui G. Modelski, alianţele sunt un fenomen central al relaţiilor
internaţionale, însă H. Mongerthau afirmă că alianţele sunt o funcţie necesară a balanţei de putere ce operează
într-un sistem internaţional multipolar, iar O. Holsti consideră că alianţele sunt o componentă universală a
relaţiilor internaţionale între entităţile politice, indiferent de momentul şi locul formării lor.

Ca atare, o alianţă este o relaţie între state, ea nu constă în oferirea unui sprijin reciproc ce decurge din
promisiunile propriu-zise şi din interesele care stau la baza lor, ceea ce în concepţia lui G. Snyder alianţa este o
asociaţie formală de state ce are în vedere folosirea sau împiedicarea folosirii forţei militare în condiţii
specificate şi împotriva unor state din afara alianţei. În esenţă, alianţele au un caracter permanent, structurându-
se în jurul unor interese comune. Scopul acestora poate fi fundamental, militar sau de maximalizare a
securităţii. Acest aspect deosebeşte în mod clar alianţele militare de orice alt tip de asociaţii între state pe
criterii economice, culturale sau religioase.

Un alt element definitoriu al alianţei se referă la componenţă. Alianţele se formează numai între state,
fiind excluse alte tipuri de actori transnaţionali, internaţionali, ONG-uri, entităţi subnaţionale etc. Scopul
alianţelor este concentrarea forţelor militare ale aliaţilor împotriva unui duşman comun din afara alianţei. Ea
scade probabilitatea apariţiei unui conflict între aliaţi. Un element definitoriu se referă la interesele pe care
alianţa se construieşte, se menţine şi se consolidează. Interesele fac o alianţă să fie viabilă sau inutilă, să aducă
beneficii într-o proporţie mai mare sau mai mică. Interesele pot să determine sau să împiedice realizarea unei
alianţe. În accepţiunea cea mai largă, alianţa este o asociaţie, o înţelegere între două sau mai multe state,
încheiată în vederea unei acţiuni comune, pentru realizarea unor scopuri comune, urmărindu-se ca statele
coalizate să-şi acorde, în virtutea unor angajamente, ajutor reciproc, să modifice raportul de forţe prin obţinerea
superiorităţii unei părţi faţă de alta. În consecinţă, alianţa politico-militară reprezintă una dintre formele de
folosire a forţei armate unite în relaţiile interstatale, potrivit intereselor comune ale membrilor săi.

Astfel, putem concluziona că constituirea unei alianţe este posibilă doar atunci când două sau mai multe
state au interese comune, pe care le urmăresc să le promoveze în relaţiile lor cu terţe puteri, fie prin mijloace
paşnice sau militare, când situaţia o impune. În relaţiile internaţionale alianţele nu înseamnă prietenii. Alianţele
nu pot fi dezinteresate. Dacă am extinde prietenia până acolo, unde un om îşi dă viaţa pentru prietenii săi, în
cazul statelor lucrul acesta nu se întâmplă. Conducerea unui stat este datoare să protejeze interesele propriului
popor.

Școala de la Copenhaga și problema securității

Școala de la Copenhaga este o instituție polimorfă apărută în anul 1985 având ca adepți principali
gânditori ai mai multor curente de gândire, formându-se astfel un nucleu dur de gânditori care erau capabili să
sintetizeze propriile lor cercetări.

Principalii gânditori ai Școlii de la Copenhaga au fost Barry Buzan și Ole Waever, aceștia aducând un
aport important în materii de studii de securitate. În viziunea lor, securitatea reprezintă elementul central al
apărării statelor, dar și al sistemului internațional. Reprezentanții Școlii de la Copenhaga văd securitatea prin
intermediul mai multor sectoare:
 Unul dintre aceste sectoare îl reprezintă amenințarea militară(această amenințare este considerată ca
fiind una clasică);
 Amenințarea economică;
 Apoi amenințarea politică, la care se adaugă amenințarea venită din sfera ideologică;
 Urmează amenințarea societală care cuprinde la rândul ei mai multe sectoare de amenințare:migrația,
competiția economică, competiția pe orizontală(ce se referă în principal la o amenințare de ordin cultural care
poate avea ca punct de plecare din interiorul statului sau de la statele vecine), competiția pe verticală (ce este
dată de presiunile unor categorii de grupuri secesioniste), precum și depopularea.
 Nu în ultimul rând, factorul ecologic joacă la rândul lui un rol esențial cu atât mai mult cu cât este un
factor nou apărut și este tot mai analizat în ziua de astăzi.
De asemenea, nu putem exclude vulnerabilitățile cu care se confruntă statele, acestea fiind nevoite să
caute soluțiile cele mai potrivite pentru a le putea contracara, (aceste soluții trebuie găsite și în cazul
amenințărilor). Un alt concept adus în discuție de Școala de la Copenhaga este acela legat de Dilema
Securității concept lansat la începutul anilor ’50 de către americanul Hertz. Cu alte cuvinte, ce reprezintă
Dilema Securității ? Acest concept constă în faptul că atunci când un stat încearcă să-și asigure propria
securitate nu va face altceva decât să creeze un climat de insecuritate pentru celelalte state care, la rândul lor
încearcă să-și asigure propriile securități.
Amenințările, o dată cu trecerea timpului nu se vor încheia, ci din contră se vor transforma, (vor apărea
altele noi, iar cele vechi sunt regândite, (ca într-un ambalaj). Școala de la Copenhaga ridica problema
referentului securității și de asemenea încearcă să detecteze domeniile, coordonatele în care operează
securitatea.