consider că această schimbare de optică asupra mediului anarhic al relaţiilor
internaţionale reprezintă cea mai mare reuşită a constructivismului, deoarece astfel
Constructivismul în relațiile internaționale și studiile de securitate
Sfârşitul Războiului Rece a adus un nou val de schimbări în studiul relaţiilor
internaţionale, niciuna dintre cele două paradigme raţionaliste de notorietate în
acea perioadă – neorealismul sau neoliberalismul – nereuşind să prezică sau să
înţeleagă, prin mijloacele proprii, în mod satisfăcător, schimbările sistemice ce
remodelau ordinea internaţională. Spre exemplu, teoria neorealistă nu oferea
suficiente informaţii legate de modul în care va evolua balanţa de putere într-o
epoca ce urma să nu mai fie dominată de cele două blocuri principale din timpul
Războiului Rece şi care avea să devina automat mult mai volatilă.[1] Ascensiunea
constructivismului urma să înlocuiască liniile principale de dezbatere, creând altele
noi, între raţionalism şi constructivism şi între teoriile critice şi constructivism,
dezbateri ce erau aveau să facă loc acestei noi teorii printre paradigmele dominante
în relaţiile internaţionale.
Este important de observat şi faptul că teoria constructivistă s-a dezvoltat în
tandem cu unele evoluţii în cadrul altor discipline sociale, precum filosofia şi
sociologia. Sociologul Anthony Giddens (1984), spre exemplu, propune în
această perioadă conceptul de structurare, prin care oferea o cale de analiză a
raporturilor dintre structuri şi actori, structurile, în viziunea sa nedeterminând
comportamentul actorilor[2]. Dimpotrivă, Giddens propune o abordare în care
actorii pot transforma structurile reflectând şi acţionând asupra lor în diverse
moduri. Fără să ma opresc mai mult asupra acestei abordări, doresc să subliniez
aici doar faptul că această evoluţie a sociologiei a oferit constructivismului un
resort în modificarea viziunii teoriilor sale referitoare la mediul anarhic.
Constructivismul în relațiile internaționale
Spre deosebire de o mare parte din teoriile relaţiilor internaţionale, precum
neorealismul, accentul constructivismului nu cade pe factorul material.
Materialismul lipseşte cu desăvârşire în viziunea constructivistă, factori precum
distribuţia puterii materiale, capabilităţile militare sau economice, nemaiavând un
rol dominant în ghidarea comportamentelor actorilor statali. Locul materialului
este luat în paradigma constructivistă de social. Lumea socială nu este văzută însă
ca o entitate obiectivă sau externă conştiinţei umane ci este percepută la nivel
intersubiectiv. Pentru constructivişti, noțiunea de sistem nu este altceva decât un
cumul de idei şi norme prin care, odată ce acţionăm asupra lor, modificându-le,
putem modifica implicit întreaga percepţie despre sistemul în sine. Personal
s-a reușit deschiderea unor noi căi de cercetare, încă neexplorate până atunci.
Teoria constructivistă a fost secționată de către cercetătorii săi în două mari
ramuri: cea convenţională şi cea critică. Această categorisire a fost tratată de
Ted Hopf în lucrarea sa – The Promise of Constructivism in International
Relations Theory (1998). Constructivismul convenţional şi cel critic
împărtăşesc în mare parte fundamentele teoretice, ambele concentrându-se pe
”denaturalizarea” lumii sociale și pe accentuarea construcției sociale și
implicit a factorului uman. Astfel, ambele viziuni cad de acord asupra
contextualizării datelor analizate și a înțelegerii lor în strânsă conexiune cu
mediul dinc are au fost preluate, pentru înțelegerea semnificației lor (Hopf,
1998: 182).
Punctul unde cele două ramuri ale constructivismului își despart viziunea este
însă modul în care acestea percep conceptul de identitate. Pe scurt, în timp ce
perspectiva convențională dorește să descopere identitățile și practicile sociale
de reproducere ale acestora pentru a oferi ulterior o imagine a modului în
care identitățile implică anumite acțiuni, perspectiva critică nu este
preocupată de efectele pe care le produc identitățile, ci de demontarea
miturilor asociate cu formarea identității (Hopf, 1998: 183-184).
Mergând pe direcția formelor de constructivism, în funcție de nivelul de analiză, în
anii `90 au fost reliefate trei tipuri de constructivism: sistemic, unitar și holist. Mă
voi opri puțin asupra lor pentru a prezenta caracteristicile fiecăruia.
Constructivismul sistemic
Cel mai influent reprezentant al constructivismului care a adoptat acest model a
fost, fără doar şi poate, Alexander Wendt, care a publicat o serie de lucrări în
acest sens cu precădere pe parcursul ultimul deceniu al secolului trecut. [3] Înainte
de a prezenta pe scurt abordarea lui Wendt, doresc să menționez faptul că analiza
sa este cunoscută ca fiind una sistemică întrucât dezbaterea în cadrul lucrărilor sale
se concentrează pe modul în care statele se comportă şi interacţionează în
condiţiile sistemului anarhic şi nu pe rolul elementelor interne.
Constructivismul şi neorealismul cad de acord asupra stării anarhice a sistemului
internaţional şi asupra faptului că statele doresc să se afle într-o poziţie sigură, cât
de mult lipsită de ameninţări. Wendt însă a căutat prin lucrările sale să evadeze din
logica neo-realistă conform căreia mediul anarhic al sistemului internaţional ghida
în mod automat statele către consolidarea puterii pentru a-şi asigura supravieţuirea.
Wendt considera că această funcţie de auto-ajutor nu este dată, nu este o axiomă, ci
se bazează pe interacţiunea dintre actorii statali, proces în interiorul căruia statele
îşi creează o anumită identitate şi îşi dezvoltă anumite interese. Mai mult, aceasta
este percepută ca o instituţie, una din diversele structuri formate pe baza identităţii
şi a interesului care se pot forma în condiţii de anarhie (Wendt, 1992: 399). Pentru
neo-realişti în schimb statele ştiu dinaintea procesului de interacţiune cine sunt şi
ce vor (Robert and Sorensen, 2006: 168), pentru Wendt procesul de interacţiune
creează identităţile şi interesele.[4] Structura nu deţine existenţă sau putere cauzală
în mod separat faţă de procese în perspectiva constructivistă (Wendt, 1992: 394).
Referitor la conceptul de anarhie, Wendt distinge în Social Theory of International
Politics (1999) între trei tipuri de anarhie pe baza a trei culturi diferite:
Hobbesiană, Lockeană şi Kantiană. Deşi Wendt încadrează aceste trei tipuri de
anarhie pe o axă temporală, acesta nu susţine exhaustivitatea lor. Conform lui
Wendt anarhia hobbesiană a dominat sistemul internaţional până la momentul păcii
de la Westphalia, în secolul XVII. În cadrul acestui model de mediu anarhic,
statele se percep reciproc ca inamici, conflictul fiind pe cale de consecinţă un
factor nu sine qua non ci mai degrabă unul care ar putea survenii oricând.
Logica acestui tip de anarhie poate fi rezumată ca „un război împotriva tuturor”,
actorii neputând să se bazeze pe ajutorul reciproc, ci doar pe procesul de auto-
ajutor, supravieţuirea depinzând doar de puterea militară (Wendt, 1999: 265). În
logica aceleaşi viziuni, tipul lockean de anarhie s-a extins până la începutul celei
de-a doua conflagraţii mondiale. Abordarea lockeană recunoaşte faptul că statele
se percep ca rivale însă în acelaşti timp acestea îşi recunosc dreptul de a exista.
Această recunoaştere însă nu merge până într-acolo încât statele să renunţe la
violenţă în disputa dintre ele (Wendt, 1999: 279). Ultimul tip de anarhie propus de
Wendt, cel Kantian, a evoluat, în perspectiva sa, în rândul statelor nord-atlantice şi
al democraţiilor liberale începând cu sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi
propune un tip diferit de abordare, plecând de la prezumţia că actorii se percep
reciproc ca prieteni şi astfel se ajută reciproc în eventualitatea agresiunii unei terţe
părţi (Wendt 1999: 299). Războiul din această perspectivă nu este scos complet în
afara calculelor, ci doar nu mai este perceput ca o cale legitimă de rezolvare a
disputelor (Wendt 1999: 300).
Constructivismul unitar
Constructivismul unitar poate fi uşor înţeles ca fiind opusul celui sistemic. Astfel,
în loc să se concentreze pe factorii externi, cercetătorii care au adoptat acest model
s-au axat pe factorii interni[5] în explicarea comportamentului statelor într-un
sistem anarhic. Unul dintre cercetătorii care au abordat acest tip de constructivism
este Peter Katzensteinprin analizele sale asupra politicilor naţionale de securitate
din Germania şi Japonia (1996, 1999). Katzenstein a încercat să explice de ce două
state cu un trecut militar, politic sau economic asemnănător au adoptat politici de
securitate diferite, atât pe plan intern, cât şi extern. Katzenstein găseşte răspunsul
acestei întrebări în importanţa normelor şi politicilor naţionale (Burchill et al.,
2005: 200). Deşi nu respinge complet importanţa teoretizării sistemice,
Katzenstein consideră că aceasta nu poate lua locul modului în care construcţia
internă a statelor afectează alegerile pe care acestea le iau în sistemul internaţional,
accentuând importanţa factorilor culturali şi identitari în acest proces (Katzenstein,
1996: 537).
Constructivismul holist
Aşa cum sugerează şi numele, acest ultim tip caută să identifice o cale de mijloc, o
îmbinare între perspectiva sistemică şi cea unitară. De asemenea, putem deduce
faptul că viziunea constructivismului holist uneşte într-o abordare comprehenisivă
contribuţia abordării sistemice şi a celei unitare în conturarea identităţii şi
intereselor statelor. Abordând în primul rând dinamica schimbărilor ce aveau loc la
nivel global, cercetătorii holişti ai constructivismului şi-au concentrat în special
atenţia pe relaţia constitutivă mutuală dintre „ordinea internaţională” şi stat
(Burchill et al., 2005: 201). În Theories of International
Relations (2005), Christian Reus Smith remarca faptul că această perspectivă s-a
împărţit la rândul ei pe două direcţii, una avându-l ca reprezentant principal pe
John Ruggie şi axându-se pe schimbările majore ale sistemelor internaţionale și pe
importanța schimbării epistemelor sociale, iar cealaltă accentuând pe care ideile şi
viziunile noi le comportau în relaţiile internaţionale (Kratochwil, 1993; Koslowski
and Kratochwil, 1995).
Constructivismul în studiile de securitate – Şcoala de la Copenhaga
La începutul anilor ’90, sub impactul schimbărilor majore aduse de sfârșitul
Războiului Rece, ia naștere în cadrul dezbaterii constructiviste un cadru teoretic
pentru pentru aplicarea acestei paradigme în domeniul studiilor de securitate.
Această nouă abordare și-a propus și, consider eu că a și reușit, să impună un nou
mod de abordare a securității, unul care să țină pasul cu noile realități post 1990.
Lucrarea definitorie pentru noile viziuni și concepte aduse de Școala de la
Copenhaga[6] a fost publicată în 1998, și i-a avut ca principali autori pe Barry
Buzan, Ole Waver și Jaap de Wilde, purtând titlul: Security: A New framerwork
for Analysis. Viziunea de bază a securității din prisma Școlii de la Copenhaga este
aceea că securitatea este un construct social, această școală de gândire
preocupându-se în principal de definirea modului în care securitatea capătă sens
prin procese intersubiective, cât și de consecințele politice ale acestor construcții
de securitate.
Lumea de după Războiul Rece avea nevoie de viziuni și concepte mai largi. Odată
cu trecere de la un sistem bipolar la unipolarism, viziunile de ”ieri” deveneau brusc
insuficiente, inaplicabile sau depășite. În ceea ce privește studiile de securitate,
accentul pus în mod legitim în perioada Războiului Rece pe latura militară şi
politică a securității nu mai putea fi tratat în continuare în același mod tradiţional și
asta pentru că noua realitate impunea includerea pe agenda de securitate a statelor
a unor subiecte tratate complet marginal până în 1990, precum schimbările
climatice, sărăcia sau drepturile omului.
Abordarea securităţii din perspectiva Şcolii de la Copenhaga se axează pe trei
concepte centrale dezvoltate de Ole Weaver (2004): ”sectoarele” (securităţii),
”complexele regionale de securitate” şi conceptul de ”securitizare”. Referitor la
primul concept, Barry Buzan, definea sectoarele ca domenii[7] care comportă
anumite tipuri de interacţiuni de securitate (Buzan et al. 1998: 7–8). Al doilea
concept cheie subliniază importanţa nivelului regional de analiză în perspectiva
constructivistă şi afirmă faptul că există regiuni într-atât de interconectate încât
dilemele de securitate ale actorilor sau ale unităţilor ce o formează nu mai pot fi
abordate în mod independet, ci necesită o abordare unitară (Buzan and Weaver,
2003: 44). Totuşi, conceptul cel mai dezbătut al acestei paradigme este cel
al securitizării, dezbătut pentru prima dată în amănunt de către Ole Weaver în
1995 în lucrarea – Securitization and Desecuritization.
Pe scurt prin acest concept teoreticienii constructivişti sugerau faptul că o anumită
problematică devine o problemă de securitate pe agenda relaţiilor internaţionale nu
pe baza ameninţării obiective, directe, pe care aceasta o poate reprezenta pentru un
stat sau pentru oricare alt obiect de referinţă[8] ci, mai degrabă, pe baza unui
discurs care defineşte problema în cauză ca fiind o ameninţare existenţială pentru
obiectul de referinţă. Recurgând la acest proces de securitizare, actorul care îl
iniţiază devine îndreptăţit, în măsura în care acest discurs este acceptat de o masă
considerabilă de indivizi, să acţioneze asupra problemei şi să aplice astfel măsuri
pentru a acţiona împotriva sa. Este foarte important de remarcat faptul că pentru
Şcoala de la Copenhaga, securitatea şi, implicit, procesul de securitizare, nu
reprezintă un succes, ci dimpotrivă, un eşec în a administra o problemă prin
instrumentele politicilor normale.[9]Punând în practică procesul de securitizare,
elitele reuşesc astfel să ocolească sau să scurcircuiteze proceduri, norme şi reguli
standard aplicabile şi să impună în schimb măsuri punitive concrete şi rapide
împotriva problemei de securitate proaspăt create. Dacă securitizarea a captat
percepţia unei mase suficient de mare de oameni, tot acest proces poate trece nu
numai ca nesancţionat de opinia publică, ci chiar ca fiind legitim, în cele din urmă
(Weaver, 1995: 29; Buzan et al: 23-26).
La modul practic, procesul de securitizare se desfășoară sub forma unor construcții
discursive (”speech acts”). Acestea nu trebuie confundate cu emiterea unor viziuni
proprii sau a unor preferințe a unui actor oarecare asupra unui obiect de referință,
ci ar trebui înțelease în cheia descrisă mai sus, aceea a mutării obiectului de
referință într-o umbră amenințătoare care pretinde o legitimare a utilizării forței
sau a oricărui alt mijloc necesar pentru a o bloca (Weaver, 1995: 55). Unul dintre
cele mai sugestive exemple de securitizare poate fi identificat în legitimarea
intervenției americane în Afghanistan din 2002. Oricine studiază, chiar și
superficial, discursul de atunci a lui George W. Bush[10], va observa accentul făţiş
pus pe amenințarea imediată la adresa SUA pe care o reprezenta ”axa răului”,
formată din Iran, Coreea de Nord și Irak. De menționat de asemenea este conceptul
de „desecuritizare”, un concept opus celui de „securitizare”, și pe care
constructiviştii îl preferă în pofida celui din urmă. Așa cum se poate intui, acest
concept presupune retragerea unor anumite problematici din tărâmul securităţii,
către domeniul „politicilor normale” (Dislaya, 2013).
Critici la adresa constructivismului
Așa cum am putea preconiza, principalele critici îndreptate împotriva
constructivismului provin din partea teoriilor materialiste și în special din direcția
neorealismului iar în acest studiu am să mă opresc doar asupra unora dintre
acestea. Principala obiecție pe care aceștia o aduc este accentul mult prea mare pe
care cercetătorii constructiviști îl pun pe importanța normelor, în special în mediul
internațional. Neorealismul nu poate să perceapă ca fiind realizabilă posibilitatea
ca două sau mai multe state să poată renunța la logica belicoasă a urmăririi
intereselor proprii în avantajul unei relații de prietenie la baza căreia ar sta
interacțiunea lor socială. În perspectiva lor, anarhia, capabilitățile ofensive și
incertitudinea intențiilor unui stat fac ca reacțiile celorlalte state să fie automat
agresive în încercarea lor de a-și prezerva securitatea (Mearsheimer 1995: 367).
Dale Copeland (2000) vorbește de asemenea despre lipsa conceptului de
incertitudine din analiza constructivistă în abordarea intențiilor celorlalte state.
Realismul percepe incertitudinea ca pe un alt efect al anarhiei. În cadrul ei statele
vor căuta întotdeauna să-și asigure securitatea iar măsurile întreprinse în această
direcție vor fi percepute în mod eronat de alte sate drept niște mișcări împotriva
lor. Astfel, aflându-se într-o dilemă de securitate, celelalte state vor căuta la rândul
lor să își consolideze forțele pentru a se proteja. Totodată, în aceeași lucrare
Copeland adaugă problema decepției care poate intervenii în interacțiunea unor
actorii statali, proces care nu este unul sincer din perspectiva neo-realiștilor ci,
dimpotrivă, este un proces în cadrul căruia fiecare stat urmărește să își atingă
interesul (Copeland, 2000: 201-203).
Cu siguranță, criticile la adresa constructivismului nu se rezumă la cele amintite.
Deși această teorie a adus o întreagă nouă perspectiva în relațiile internaționale,
având cel puțin meritul de a schimba viziunea în care înțelegem mediul anarhic al
politicilor globale, cu toate acestea constructivismul rămâne perfectibil. Totodată
Școlii de la Copenhaga, cea care a dezvoltat teoria constructivistă în domeniul
securității, a rămas rezervată în a răspunde la o seamă de întrebări care au luat
naștere în abordarea sa. Spre exemplu: „Cum putem știi când o problematică a fos
securitizată cu succes?” sau „Ce tip de audiență trebuie să fie convinsă atunci când
se încearcă legitimarea procesului de securitizare?” (Williams, 2008: 70-71).
Concluzii
Consider că teoria constructivistă deține în primul rând meritul incontestabil de a fi
actualizat modul în care putem privi relațiile internaționale, insuflând o viziune
mult mai concentrată pe importanța indivizilor și a ideilor în modelarea politicilor
internaționale într-o epocă în care celelalte paradigme din relațiile internaționale se
confruntau cel puțin cu o anumită confuzie în ceea ce privește dezvoltarea unei
abordări concrete a lumii post Război Rece. În mod corect, conceptele pe care
constructivismul le propune au permis analizare într-un mod mult mai profund, a
politicilor globale și a dinamicilor de securitate.
Deși recunosc sistemul anarhic, pentru constructiviși acesta nu este
carazterizat a priori de violență ci este doar rezultatul interacțiunii actorilor ce îl
compun, a ideilor, conceptelor, credințelor și discursurilor lor. De asemenea, la
nivel statal constructivismul apreciază rolul structurii interne a statului ca fiind un
element foarte important în construirea modului în care statul se va comporta pe
arena internațională.
Școala de la Copenhaga deține deopotrivă meritul de a fi schimbat logica în care
conceptul de securitate era perceput până la apariția sa, exinzând dezbaterea
securității în noi sectoare vitale neglijate până în acele momente. Totodată Școala
de la Copenhaga vine cu un nou cadru de analiză a securității, mult mai elaborat,
bazat pe concepte precum cel de securitizare care urmau să ofere o întreagă nouă
înfățișare dezbaterilor din domeniu.