Abordarea sistemică în studiul relațiilor internaționale

Politica internațională nu trebuie interpretată ca fiind rezultatul cumulativ al

unor acte de politică internaționale izolate unele de altele; dincolo de acțiunile

subiective și individuale ale statelor există un sistem global cu reguli specifice

de funcționare.

Morton Kaplan analizează în lucrarea ’’ System and Process in International

Politics’’ relațiile internaționale într-o manieră sistematică. El dorește

transformarea teoriei relațiilor internaționale într-o ’’știință pură’’ și adoptă

patru postulate sistemice ( elaborate în cea mai mare parte de către David

Easton) ce constituie baza metodei sale științifice de analiză în relațiile

internaționale:

• Domeniul relațiilor internaționale are reguli de funcționare care se

reproduc permanent dincolo de fenomenele individuale;

• Acest ansamblu de reguli ce asigură o anumită coerență internă constituie

un model ce corespunde exigențelor diferiților actori internaționali;

• Modelul include caracteristici diverse ale actorilor ce acționează pe plan

internațional ( state, organizații internaționale, supraputeri);

1
• Comportamentul actorilor în spațiul internațional poate fi adesea

modificat de intervenția unor factori mai puțin ’’sistemici’’ ca cei demografici,

resursele naturale, amplasarea geografică.

Plecând de la aceste postulate, Kaplan va degaja un ansamblu de reguli ce

determină funcționarea a șase sisteme : sistemul de echilibru, sistemul bipolar

elastic, sistemul bipolar rigid, sistemul universal, sistemul ierarhizat şi sistemul

’’unit veto’’. Primele două pot fi identificate în istorie, celelalte patru sunt

teoretic posibile.

1. Sistemul de echilibru

Acest model corespunde unei perioade istorice cuprinse între Congresul de la

Viena şi declanșarea celui de-al doilea război mondial. Echilibrul european s-a

realizat în această perioadă între puteri care au înregistrat, cu anumite variații,

numărul constant de cinci dintre care trei au avut un statut permanent, Marea

Britanie, Franța și Rusia. Kaplan identifică șase reguli ce determină funcționarea

modelului de echilibru:

1. fiecare putere urmărește mărirea resurselor sale, obiectiv pentru care va

prefera negocierea decât lupta;

2
2. recurgerea la forță ca mijloc de mărire a resurselor sale nu intervine decât

în ultimă instanță;

3. atașați sistemului de echilibru, actorii vor căuta să oprească o confruntare

ce ar putea elimina unul din cei cinci actori;

4. necesitatea de a acționa împotriva oricărei tentative de hegemonie a unuia

din cei cinci întrucât hegemonia unuia ar antrenat distrugerea sistemului de

echilibru;

5. marile puteri vor încerca să slăbească procesul de construcție a unor

organizații internaționale puternice, eficace;

6. atunci când unul din cei cinci actori a suferit o înfrângere, ceilalți vor

căuta să-l reintegreze în sistem.

Aceste șase reguli sunt interdependente și vizează împreună echilibrul

sistemului internațional.

După cel de-al doilea război mondial acest sistem a dispărut , fapt explicabil prin

cinci factori:

1. tentativa reușită de hegemonie a uneia dintre cele cinci puteri;

2. lipsa informațiilor reale asupra măsurii puterii unuia din actorii majori

mondiali ( informații necesare pentru alegerea strategiei corecte în cazul

declanșării unui război);

3
3. resurse economice disproporționate între marile puteri;

4. întărirea organizațiilor internaționale, element ce permite promovarea

statelor mici;

5. dezvoltarea ideologiilor internaționaliste.

2. Sistemul bipolar elastic

Din punct de vedere istoric, sistemul bipolar a dominat relațiile internaționale

între 1948 şi 1989. Această perioadă este caracterizată prin divizarea lumii în

blocuri opuse, fiecare având în fruntea sa o superputere ( SUA, URSS). Ambele

superputeri au aceleași reguli şi urmăresc un scop comun, cel al măririi puterii

lor. La nivel internațional acționează numeroase state neutre în contextul în care

organizațiile internaționale își întăresc influența. Morton Kaplan găsește nouă

reguli care definesc sistemul bipolar elastic:

1. fiecare bloc va încerca nu numai slăbirea adversarului, dar şi distrugerea

lui;

2. chiar dacă dispune de mijloacele distrugerii adversarului, fiecare bloc va

pune accentul pe negociere şi va evita confruntarea directă militară; confruntarea

se transferă în spațiul rezervat ’’micilor războaie locale’’;

4
3. fiecare bloc va căuta să-și mărească resursele sale ( demografice,

economice, militare..) pe cât posibil în detrimentul părții adverse;

4. cele două blocuri vor încerca să-și subordoneze organizațiile

internaționale intereselor lor, dar se vor alia cu organizația internațională atunci

când interesele acestora sunt contrare intereselor urmărite de adversar;

5. țările neutre vor duce o politică de sprijinire a organizației internaționale

și de încadrare a obiectivele lor în cele ale organizației internaționale. Ele

încearcă să aducă cele două blocuri în planul organizației internaționale,

încercare încununată rar de succes;

6. cele două blocuri se află în competiție pentru extinderea zonei lor de

influență în spațiul țărilor neutre. Unul din blocuri va susține activ neutralitatea

unui stat atunci când acest fapt contribuie la slăbirea adversarului ( exemplul

politicii Statelor Unite ale Americii față de Iugoslavia lui Tito)

7. pentru a evita riscul declanșării unor noi conflicte, țările neutre încearcă să

reducă, în măsura posibilului, incompatibilitatea dintre cele două mari puteri

( exemplul rolului activ jucat de țările neutre în succesul procesului de la

Helsinki);

8. țările neutre susțin una din cele două puteri atunci când politica acesteia

coincide cu aceea a organizației internaționale;

5
9. organizațiile internaționale (actori universali) se sprijină pe statele neutre

pentru a bloca eventualele recurgeri la forță.

Sistemul este definit ca bipolar pentru că el se bazează pe divizarea în două

blocuri şi elastic pentru că nu poate ignora rolul organizației internaționale şi

pentru că permite statelor neutre să rămână într-o poziție de rezervă față de

logica de confruntare dintre cele două mari puteri.

În sistemul de echilibru, alianțele se creează într-un context caracterizat prin

relații de forță pentru a păstra echilibrul sistemului. În modelul bipolar elastic,

alianțele se creează dintr-o perspectivă pe termen lung și se legitimează pe un

factor ideologic ( comunism, anti-comunism, liberalism). În sistemul bipolar

elastic războaiele locale se multiplică fiind compatibile cu supraviețuirea

modelului în măsura în care acesta împiedică confruntarea nucleară directă

dintre cele două blocuri.

3. Sistemul bipolar rigid

Acest sistem este caracterizat prin reducerea numărului de actori internaționali,

iar țările neutre lipsesc din sistem. Actorii universali ( organizațiile

internaționale ) înregistrează o puternică pierdere de influență concomitent cu

6
afirmarea unui proces puternic de ierarhizare în cadrul fiecărui bloc. Kaplan

definește această rigiditate internă prin expresia ’’monolitism’’. Rigiditatea

sistemului determină instabilitatea lui fapt ce permite un grad redus de integrare

a diferitelor procese internaționale.

4. Sistemul universal

Sistemul universal corespunde proiectului imaginat de Kant: o societate

internațională unitară, pașnică a cărei stabilitate politică și juridică este

determinată de un sistem de organizare confederală în care toate statele,

indiferent de forță, mărimea şi puterea lor ar fi pe picior de egalitate. În acest

sistem solidar, organizațiile internaționale ar juca un rol important.

5. Sistemul ierarhic

Modelul ierarhic reprezintă un sistem autoritar în care unul din cele două blocuri

din sistemul bipolar flexibil l-a învins pe celălalt. Ordinea internațională este

organizată în jurul unei ierarhii monolitice, iar coerența sistemului este asigurată

de logica puterii dominante.

7
6. Sistemul ’’ unit veto’’

Acest model corespunde unui sistem de puteri nucleare capabile de a se distruge

unele pe altele, dar conștiente că, în caz de agresiune, riposta ar fi imediată şi la

fel de distructivă. Acest model teoretic permit o anumită stabilitate întrucât

pericolul de a fi distrus ar împiedica orice stat să recurgă la prima lovitură

nucleară

Kenneth Waltz a încercat să dezvolte rezultatele dobândite de Kaplan şi să

formuleze o ’’adevărată’’ teorie sistemică a relațiilor internaționale. Elementele

originale ale abordării sale constau în critica a ceea ce el a numit

’’reducționismul’’ lui Kaplan, voința de a transpune demersul științific al

științelor exacte în teoria relațiilor internaționale şi convingerea potrivit căreia

bipolarismul constituie forma prin excelență a stabilității internaționale. Dincolo

de elementele ce-l deosebesc de Kaplan, Kenneth Waltz împărtășește cu acesta

postulatele gândirii realiste şi ale analizei sistemice. Din teoria realistă a

relațiilor internaționale, abordarea sistemică a reținut trei elemente :

1. statele reprezintă actorii fundamentali ai scenei internaționale, iar logica

evoluției comportamentului lor vizează dobândirea puterii;

8
2. conceptul de echilibru: fiecare stat care urmărește afirmarea sa va pune în

funcţiune toate elementele componente ale relației de putere pentru a-și extinde

dominația; această situație – menținerea sau schimbarea statu quo-ului –

conduce la configurarea ’’balanței puterii’’;

3. Morgenthau subliniază primordialitatea relațiilor internaționale asupra

politicii interne.

Waltz îl critică pe Kaplan pentru reducționismul său în materie de echilibru

internațional considerând că acesta nu poate fi limitat doar la exemplul secolului

al XIX-lea. Dimpotrivă, trebuie să avem în vedere sistemul internațional

dintotdeauna ca bazat pe anarhie şi autoapărare chiar dacă puterile nu sunt în jur

de cinci ca în modelul lui Kaplan. Reducționismul lui Kaplan poate fi depășit –

afirmă Waltz – numai printr-o cercetare profundă din perspectiva teoriei

sistemice a regulilor eterne ale funcționării politicii internaționale. Elementele

principale ale teoriei lui Waltz pot fi rezumate în felul următor:

• Reacția împotriva empirismului – ca pură recoltare de date – şi voinţa de a

apropia metodologia sociologiei relațiilor internaționale de aceea a unei

adevărate teorii deductibile;

• Teoria relațiilor internaționale trebuie să depășească stadiul simplu al

enunţării legilor care, de altfel, nu sunt decât produsul identificării

regularităților;
9
• Primordialitatea sistemului internațional ca nivel de analiză.

Teoria sa este adesea prezentată ca ’’neo-realism’’. Kenneth Waltz pune un

accent deosebit pe structura sistemului internațional. Conceptul de structură este

definit în felul următor; mai întâi, Waltz consideră că sistemul internațional este

o anarhie. În al doilea rând, sistemul internațional este compus din unități- state

care, indiferent de mărimea lor, îndeplinesc aceleași funcții cum ar fi apărarea

națională, colectarea impozitelor şi reglementarea economică. Există un element

care impune o diferențiere între state, puterea lor sau altfel spus capabilitățile lor

relative.

Prin aceste elemente, Kenneth Waltz apare ca un teoretician al realismului

structural. Potrivit viziunii sale, structura sistemului internațional este

caracterizată printr-o stare de anarhie permanentă, amendabilă ( prin contextul

bipolarităţâții) dar nu şi reformabilă. Este vorba de o anarhie structurată,

constantă în timp. Waltz pledează pentru bipolarism ca o garanție a stabilității

relațiilor internaționale.

Lectură

10
Kenneth Waltz – Omul, statul și războiul, Editura Institutul European, Iași,

2001, Conflictul Internațional și comportamentul uman, 34-48 ;

Mircea Brie, Ioan Horga – Relațiile internaționale de la Echilibru la sfâșitul

Concertului European, Editura Universității din Oradea, 2009,

pp. 227 – 249; 332-365;

11