Conflicte internationale si conflicte interne

In diverse abordari ale stiintei politice in general si a teoriei relatiilor internationale in special, o ipostaza a societatii international o constituie ansamblul interstatal, a carui forma de expresie o dau relatiile existente intre unitati diferite care actioneaza pe scena mondiala in calitate de puteri publice (actori), ac urmare a vointei si aspiratiilor indivizilor si grupurilor care le compun. A doua ipostaza este aceea a societatii transnationale, adica a raporturilor ce se incheaga mai presus de granitele statelor-actori, intre indivizii si grupurile care le compun. In privinta specificitatii ansamblului interstatal, este necesar a se clarifica cel putin doua aspecte. Daca prin ordine internatioanla se intelege satisfacerea intereselor unui grup, entitati, atunci trebuie sa se clarifice daca este vorba despre ordinea interstatala sau despre ordinea mondiala. Aceasta ordine mondiala se refera la nevoile fundamentale ale umanitatii, pe cand ordinea interstatala priveste nevoile si prioritatile esentiale ale statelor: existenta, independent si securitatea lor. Relatiile intre doua sau mai multe state pot functiona in virtutea drepturilor statelor fara ca ordinea lor interioara sa fie aceeasi. Astfel, intre ordinea mondiala si ordinea interstatala pot coexista complementaritati dar si tensiuni, cele doua intelesuri de ordine desemnand, in acceptie mondiala, o societate globala, in mare parte fictiva, generala, iar in mod restrains un grup concret in felul sau dar si abstract in ceea ce priveste conceptual de stat, independent de indivizi, de grupurile de oameni din interiorul acestuia. Analiza stiintifica a relatiilor internationale trebuie sa aiba in vedere, in ansamblul lor o serie de coordinate, realitati, spre a sesiza, pe aceasta baza mecanismele care declanseaza diverse evenimente si procese internationale, respectiv diverse orientari politice nationale si internationale, starile de cooperare si pace, de tensiune, conflict, razboi, determinandu-se cat mai exact posibil raporturile de forte, tendintele previzibile sau ratiunea unor strategii de alianta. Raporturile conflict-cooperare au infatisarea lor specifica, in miscare, in cadrul raporturilor interstatale. Asadar, in teoria relatiilor internationale s-au conturat distinct trei nivele ale studierii sistemului international, pornind de la situatia mondiala in timpul Razboiului Rece.

Primul nivel este cel descriptiv, adica cel al examinarii practicilor si institutiilor care au asigurat si asigura inca un minimum de ordine, al prezentarii avantajelor si slabiciunilor acestora si al criticii incercarilor mai mult sau mai putin reusite de a perfection aceasta ordine, inclusiv prin tratativele de a trece dincolo de statul national, chiar pe calea dovedita neviabila a construirii unui guvern mondial. Al doilea nivel este cel al teoriei generale a relatiilor internationale ce pune accentul pe rolul predominant al statelor pe arena mondiala. Este punctul de vedere al realismului, incliant spre evaluarea raporturilor de forta si a politicii de putere emanand din mijloace militare, capacitate economica si considerente geopolitice. Acest curent a supus criticii diversele iluzii idealiste intre care slabiciunea dreptului international, supraevaluarea organizarii internationale, instabilitatea diplomatiei echilibrului. Al treilea nivel este cel al teoriilor sistemelor interstatle, care au in vedere ansamblul entitatilor statale in competitie sau concurenta, cautand sa degaje pricipalele variabile precum si regulile jocului in sistemul international. Aceste teorii scot in evident deosebirile si deparatajarile intre structura sistemului, adica distribuirea puterii in camp diplomatic si procese, adica relatiile intre unitati. Cea mai mare parte a acestor teorii disting existenta mai multor configuratii: Sisteme multipolare; Sisteme bipolare; Sisteme unipolare; Sisteme omogene si eterogene.

Sistemul multipolar este sistemul in care exista mai multe centre de putere. De exemplu, Europa in secolul al XIX-lea. Sistemul bipolar este sistemul in care exista doua centre mari de putere, de regula in competitive si se incearca mentinerea echilibrului. De exemplu, lumea in timpul Razboiului Rece. Sistemul unipolar este sistemul in care exista un singur centru de putere si statul dominant este lider sau hegemon (guvernare ca intr-un stat totalitar).

Principiul echilibrului se aplica in toate sistemele, dar in mod diferit: in bipolarism se aplica blocurilor, coalitiilor, nu actorilor in sine. Astfel, Raymond Aron clasifica actorii in trei categorii: sefii coalitiilor(state primare: de exemplu SUA si URSS in timpul Razboiului Rece), state secundare (care trebuie sa se alinieze) si state in afara sistemului( de exemplu miscarea tarilor nealiniate in timpul Razboiului Rece). Sefii coalitiilor trebuie sa previna cresterea puterii adverse si sa mentina coeziune in interiorul propriei aliante. Ei au doua tipuri de mijloace: de tip represiv si cele care tind sa acorde anumite privilegii pentru cointeres in alianta si protective. Statele secundare actioneaza in functie de doua considerente: interesul general al coalitiei corespunde propriilor lor interese natioanle, dar se intampal sa existe diferente si se incearca o influentare a aliantelor sau isi rezerva o forta armata in cadrul coalitiei pentru folosul propriu si astfel pot exista dimensiuni in cadrul aliantei. Statele din afara sistemului nu au nici un motiv pentru a participa, dar in cele din urma sfarsesc prin a se alatura unei alinate fie pentru ca realizeaza ca o implicare ar fi castigarae unor avantaje superioare costurilor, fie ca realizeaza ca in caz de neutralitate, dupa terminarea conflictului ar avea de pierdut. In sistemul multipolar majoritatea actorilor sunt preocupati ca din alianta sa nu castige ami mult decat ei iar inteesul general al aliantei este mai putin important. Beneficiile unei victorii nu sunt echitabil distribuite deoarece este foarte importanta fort ape acre o ai in momentul pacii si nu resursele implicate. Teoriile moderne ale relatiilor internationale au supus atentiei ca modele sau stari de ordine internationala pe acelea de pace precara si starea de razboi. Abordarile din acest domeniu postuleaza ca ordinea, in masura in care exista, depinde de configuratia de putere, dar si de practicile statelor(coalitii, aliante, masuri unilateral de inarmare si expansiune). Conflictele interne sunt cele care au loc pentru schimbarea structurii organizationale a statului. Dupa terminarea Razboiului Rece acestora nu li sa acordat o atentie deosebita, dar conflictele interne de natura religioasa sau nationalista au creat precedente care au afectat statele vecine. Conflictele interne pot avea diverse cauze cum ar fi: cauze interne, cauze externe, cauze ce tin de leader, cauze ce tin de mase, cauze clivaje, cauze ce tin de

structuri politice si sociale, cauze ce tin tin de lucruri similar ce se petrec in alte tari. Conflictele internationale au diferite cauze : natura umana, statul si sistemul international. Natura umana ca si cauza a razboiului a fost identificata de scoala realista si motiva ca omul este rau de la natuar sau actioneaza de frica. Statul, monopol al violentei legitime pentru ca este asimilat cu un individ este vazut ca o entitate organica, aimiland unele trasaturi aproape umane ceea ce duce la dilemma de securitate. Sistemul international reprezinta la randul sau o cauza a razboiului deoarece oe scena mondiala este anarhie. Sistemul ce regleaza relatiile internatioanle este cel mai self-help. Razboiul devine legitim si reprezinta mijlocul de a-si asigura supravietuirea. Tipurile de armament folosit in conflictele internationale sunt atat letale cat si neletale. Asadar, o rezolvare a conflictelor trebuie sa se produca gradual, sa se faca anumite alegeri de solutionare pasnica a conflictelor, necesitand asfel existenta unei comunicari, cooperari intre state si mentinerea unor relatii pasnice.